marți, 9 februarie 2010

☺☺☺ Cezar Paul-Bădescu - Luminiţa, mon amour

Dragoste studenţească cu năbădăi! Iertat să-mi fie laconismul cu care am rezumat producţia lui Cezar Paul-Bădescu Luminiţa, mon amour (Polirom, 2006), dar cred că am surprins esenţialul. Restul sunt „detalii” de stil şi tehnică literară, dar ce să facă şi prozatorul, trebuie să-şi înveşmânteze miezul epic în ceva.

Povestea începe destul de banal, ca o relaţie sentimentală între doi studenţi la Litere, uşor snobi, amatori de discuţii despre scriitorii la modă y compris Cărtărescu, de spectacole şi de filme. Temperatura sentimentală creşte, se ajunge la scene pasionale de amor, vacanţe toride la mare... în fine, de vreo 40 de ani încoace, de pe vremea lui Petru Popescu, se practică şi în literatura noastră dragostea pasională pe litoral. Totul pare să meargă, dacă nu bine, măcar firesc în limitele acestor parametri, dar problema e că Luminiţa, care are antecedente personale destul de încărcate, are o predispoziţie nevrotică şi sfârşeşte bolnavă psihic de-a binelea.

Autorul adoptă tacit vechea deviză épater le bourgeois, fie când e vorba de descrieri explicite ale unor scene la care adulţii acoperă ochii copiilor, fie când e vorba de relatări în marginea experienţelor... scatologice. Spre exemplu, starea psihică a Luminiţei se degradează într-atâta încât o podideşte o astenie generalizată care o împiedică să mai iasă din camera de cămin studenţesc până şi pentru a-şi face nevoile, drept care iubitul o ajută:

Soluţia a fost una care, cândva, a făcut istorie: nu poate să meargă Mahomed la munte? vine muntele la Mahomed! Adică am făcut in aşa fel încât să aducem WC-ul în cameră. Cum nu aveam canalizare pentru o astfel de treabă (era, lângă uşă, doar o chiuvetă amărâtă, cu scurgerea de la ea), am improvizat. Pipi în făcea într-un borcan - pe care îl vărsa în chiuvetă, de ruşine să nu mă vadă lumea de hol ducând, trofeu, lichidul galben la budă - iar caca pe un ziar, pe care-l împăturea apoi cu grijă şi mă trimitea cu el la toboganul de gunoi.

Până la urmă sus-pomenitul iubit se transformă din fiinţă-pereche în infirmier. El o însoţeşte pe Luminiţa la doctor şi - neobţinându-se vindecarea dorită sau măcar o ameliorare - la un fel de ghicitoare cu pretenţii intelectuale, recomandată de IMC, profesor de literatură universală, un caraghios plin de preţiozităţi adevărat idol al studenţilor. Cei care au călcat pe la Litere sau Limbi străine în Universitatea bucureşteană îl recunosc uşor în IMC (prezentarea lui caricaturală e o reuşită) pe... CMI, adică, dacă e s-o zic pe a dreaptă, că tot nu citeşte mai nimeni, pe celebrul Cornel Mihai Ionescu. À bon entendeur, salut! O altă doamnă (Moschievici), recomandată de o colegă, nu e nici ea de mare ajutor.

Prizonier al unui adevărat catch 22, cuplul se refugiază (nu cu prea mare tragere de inimă din partea lui) într-o experienţă mistică ce acoperă întreaga treime finală a cărţii şi care ar merita o discuţie separată. Tinerii trăiesc de altfel un fel de folie à deux, nu le merge bine împreună, de despărţit nu se pot despărţi, fac şi un copil, sfârşesc, previzibil, urându-se. Noroc că după 13 ani de convieţuire se sparge buba şi cei doi cad de acord să se despartă.

Asta ar fi, în mare, povestea, relatată desigur pe sărite, că nu-i timp. Câtă autobiografie e aici nu ştiu şi nici nu cred că ne interesează. Se vede că Cezar Paul-Bădescu s-a temut să nu-i iasă o scriere prea tradiţională, aşa că a asezonat-o cu nevinovate procedee mai noi precum introducerea în corpul romanului a unei corespondenţe prin e-mail (post factum) chiar cu Luminiţa. Desigur, a spus lucrurilor pe nume, şarjând uneori, dar marfa trebuie şi ea vândută, chiar dacă e carte. Există din fericire în Luminiţa, mon amour şi elemente care salvează scrierea de condiţia de producţie teribilistă şi atâta tot. E vorba mai ales de un stil narativ robust şi fără multe fasoane, de o vioiciune a relatării care dă iluzia sincerităţii şi de câteva momente pline de umor de calitate.

Niciun comentariu: