☺☺Corina Sabău - Blocul 29, apartamentul 1

Blocul 29, apartamentul 1 (Editura Polirom, 2009) e volumul de debut al Corinei Sabău, prozatoare tânără primită - iată - în cercul ego-iştilor (e vorba de autorii publicaţi în celebra colecţie „Ego. Proză” a editurii). Titlul cărţii, sec şi obiectiv, pare să amintească de alte proze contemporane, precum cea a lui Eugen Istodor, care, e drept, nu se doreşte roman.

Dacă ar fi să povesteşti ce se întâmplă în cartea Corinei Sabău, multe n-ar fi de spus. Aproape că e un roman despre nimic, desigur în accepţiunea seinfeldiană, ca să nu se supere admiratorii lui Heidegger. Materia este alcătuită din scene din viaţa cotidiană a Irinei, o fetiţă de doisprezece ani, care trăieşte cu părinţii şi bunicii într-un banal apartament de bloc. Blocul e din vremea comunismului (epocă în care par a fi rămas fixate multe din personaje şi repere geografice), dar acţiunea cărţii (câtă e ea) se desfăşoară în anii tranziţiei într-o Yoknapatawpha construită cu minuţiozitate din detalii. Cine are răbdare să reconstituie vasul pornind de la cioburi află că nu e vorba de un ţinut fictiv, ci de mult mai prozaicul oraşul Câmpulung Muscel. Nenumit aproape niciodată, Câmpulungul (un loc unde nu s-a întâmplat nimic) se alcătuieşte din aluzii la uzinele ARO, la cofetăria Muscelu, la liceul Dinicu Golescu etc. Ba chiar cititorul mai umblat prin cărţi dă şi peste magazinul Măgeanu, pomenit într-un celebru episod din Titanic Vals.

Blocul 29, apartamentul 1 e o colecţie de întâmplări cotidiene, plimbări prin oraş cu bunicii, evocări nu tocmai prietenoase ale vecinilor de bloc (bine schiţat portretul soţilor Ghilduş, odios prin acel ţuţulică frumuşică cu care Ghilduş-el li se adresează copiilor). Mai sunt apoi tot felul de interacţiuni cu prietenele Nico şi Simina, sporovăială de fetiţe, vizite şi iar şi iar plimbări prin urbe. Procedeul folosit, al monologului interior/fluxului conştiinţei, cu mai rare inserţii de stil indirect liber, ne dezvăluie o aspirantă argeşeană la gloria Virginiei Woolf.

În mod surprinzător (cel puţin pentru cei care s-ar fi aşteptat să găsească aici nişte amintiri din copilărie), cartea e mai mult despre bunici decât despre copii şi mai mult despre bunica decât despre bunicul. Părinţii copilului apar puţin şi au un rol marginal, de parcă autoarea le-ar face favoarea să-i pomenească şi pe ei şi cam atât. Adevărata protagonistă a romanului e bunica, profesoară pensionară cu gusturi şi atitudini neaşteptate pentru cititorul care a rămas din literatura noastră cu figurile bunicilor lui Delavrancea sau Ionel Teodoreanu. E o bunică cool, fără discuţie, care, atunci când nu se ciondăneşte cu bunicul pe teme gospodăreşti, ascultă muzică străină, vorbeşte despre Patapievici şi stârneşte interesul golanilor pe stradă:

Trecem de Garofiţa, urcăm şi coborâm pasarela, trecem de Muscelu şi de Gladiola [...]. Intrăm pe bulevard. [...] Un grup de băieţi vin din direcţia opusă. Unul dintre ei o măsoară pe bunica din cap până-n picioare şi apoi se întoarce spre ceilalţi. „Asta era belea, bă, când era tanără!” spune cu voce tare şi scoate un râgâit. „Las’ că la macheală merge şi acu’”, comentează altul [...].

Ale cui sunt gândurile şi vorbele Irinei, aşa cum apar ele în romanul Corinei Sabău? Nu e o întrebare trivială. Irina vorbeşte rareori cu vocea unui copil de doisprezece ani. Ea pare de cele mai multe ori să vorbească cu glasul autoarei sau cu al altor personaje. Uneori îi ies din gură expresii la care roşesc pană şi unii adulţi. Efectul care rezultă e unul bizar, amintind de acele filme horror de calitate îndoielnică în care un copil începe deodată să vorbească cu vocea dogită a unei matroane de bordel sau o femeie tânără şi frumoasă capătă pe neaşteptate vocea cavernoasă a unui beţiv.

Probabil că singura întâmplare importantă din roman este moartea bunicii. Aceasta fusese oarecum anunţată de un fel de eveniment-satelit, moartea unui vecin insignifiant, Selim, pe care eroina îl auzea câteodată tuşind prin pereţii subţiri ai blocului. Moartea lui Selim fusese un fel de repetiţie generală. Irina asistă aş spune cu placiditate la agonia bunicii şi la ritualul de după. Interesant de comparat cu Bunica se pregăteşte să moară. În ciuda diferenţelor de epocă şi de stil, cred că Anton Holban iese mai câştigat din această comparaţie.

Mi-e greu să-mi dau seama dacă prin debutul Corinei Sabău literatura contemporană a câştigat un autor valoros. Semne bune ar exista şi ele sunt date mai ales de siguranţa şi maturitatea scriiturii. Prezenţa în roman a unor lungimi şi a unei anumite înamorări de propriul stil ne-ar putea însă face mai rezervaţi.