vineri, 5 februarie 2010

☺☺☺ G. I. Ionnescu-Gion - Nicolae P. Mavrogheni - O poznă a firii

Există scrieri care, fără să se ridice la înălţimea statutului de capodopere sau cărţi de căpătâi, cum le place unora să le numească, se pot citi cu o plăcere genuină a lecturii. E vorba de multe ori de lucrări azi uitate, pe care le descoperi după ce le-au redescoperit alţii. Nu cred că greşesc dacă includ în categoria asta o cărţulie cuprinzând scrieri ale lui G. I. Ionnescu-Gion reunite sub titlul Nicolae P. Mavrogheni - O poznă a firii (Editura Compania, 2008).

Cine a fost Ionnescu-Gion mai ştim. Istoriograf al Capitalei, autor al celebrei Istorii a Bucurescilor, retipărită nu foarte demult în ediţie anastatică, acesta a lăsat şi un număr de studii azi necunoscute, dar nu lipsite de interes şi, mai ales, de farmecul relatărilor de la sfârşitul secolului XIX ce aduc pe alocuri cu scrisorile lui Ghica către Alecsandri. Volumul de faţă cuprinde lucrarea Nicolae P. Mavrogheni, care dă şi titlul volumului, alături de alte două scrieri pe temă înrudită.
Cei mai mulţi dintre noi habar n-avem cine e acest Mavrogheni şi nu ştim nici măcar să-i pronunţăm corect numele (i-ul final este vocală plină). Alţii - mă număr şi eu printre aceştia - ştiu vag că e vorba de un domnitor fanariot de pe la 1780 - 1790, iar bucureşteni fiind, au auzit de Cişmeaua Mavrogheni. Şi cam atât.

Ceea ce nu se prea ştie e că Mavrogheni (cu domnie scurtă, ca mai toate stăpânirile fanariote, între 1786 şi 1790) a fost o figură extrem de pitorească, motiv pentru care Ienăchiţă Văcărescu, contemporan cu el, l-a numit „o poznă a firii”. De origine obscur marinar grec, el ajunge domn prin manevrele şi ciubucărelile obişnuite în epocă pentru asemenea posturi. Se dovedeşte o personalitate ambivalentă, crud şi totodată bigot şi superstiţios, excentric şi în acelaşi timp bun gospodar. Vuiau Bucureştii (cei fără televiziuni şi fără ziare) de isprăvile lui, de pedepsele sumare ordonate de Vodă şi nu în ultimul rând de ciudăţeniile acestuia. Cea mai mare dintre acestea pare să fi fost plimbarea pe care o făcea într-o caleaşcă trasă de cerbi (probabil de aici s-a inspirat - supralicitând - Eugen Barbu, al cărui Princepe se plimbă şi el într-un asemenea vehicul, tras de cerbi cu coarnele împodobite cu pietre scumpe).

Pitarul Hristache (în a sa Istorie a faptelor lui Mavroghene-Vodă şi a răzmeriţei din timpul lui...), cronicar al epocii şi sursă de bază pentru Ionnescu-Gion, relatează într-un stil inconfundabil în naivitatea lui ambiguitatea personajului:

          Unii ziceau că-i om bun;
          Cei mai mulţi, că e nebun.
          Alţii ţineau de prost
          Şi nimeni nu-i da de rost.

Conflictele cu boierii erau frecvente, iar Vodă, pentru a-i umili, îşi lua drept consilieri indivizi dubioşi (azi le-am zice interlopi, dar tot pe lângă capul statului i-am vedea). Printre aceştia, un Ioniţă Papuc, precursor al lui Dinu Păturică al lui N. Filimon sau un oarecare Dimitrăchiţă Turnavitu, al cărui nume face să le sune un clopoţel celor care l-au citit pe Urmuz.

Pitoreşti din perspectiva zilelor noastre, vremurile erau totuşi agitate. Austriecii ocupă ţara, iar Mavrogheni, aliat al turcilor, e învins de habsburgi şi fuge peste Dunăre, dar turcii, nemulţumiţi de prestaţia lui, îi iau capul, punând capăt unei domnii scurte, dar frământate şi pitoreşti. Relatarea propriu-zisă a domniei lui Mavrogheni e completată de studiul Nicolae P. Mavrogheni şi Lady Craven, care porneşte de la însemnările de călătorie ale unei nobile englezoaice care a vizitat curtea fanariotului. Vă asigur că impresiile aristocratei sunt delicioase.

Ca element de savoare, Ionnescu-Gion relatează, desigur pe baza unor documente, că Mavrogheni nu vorbea bine nicio limbă, nici greceşte, nici turceşte şi, evident, nu ştia boabă româneşte. Se exprima mai uşor într-un fel de creolă, o lingua franca a piraţilor şi marinarilor din Mediterana. De aici putem trage lesne concluzia că pentru a-ţi atinge scopurile sunt mai utile relaţiile şi pungile cu galbeni decât biata competenţă lingvistică. Contemporanii credeau - înşelându-se - că Mavrogheni nici măcar nu avea limbă maternă, ceea ce e desigur o exagerare. Dar, pentru că tot veni vorba de Urmuz, să nu uităm că Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa...

5 comentarii:

Anton spunea...

Nicolae P. Mavrogheni a fost, fără doar şi poate, o figură. Una care a constituit mai mereu calul de bătaie pentru anumiţi istorici de-ai noştri care urmăreau să insufle poporului o viziune patriotică şi glorioasă asupra trecutului naţional. După părerea mea, n-ar fi fost necesară zugrăvirea acestui personaj în culori atât de sumbre şi făţiş ironice, el fiind suficient de caricatural şi într-o descriere mai corectă. În fine, eu le înţeleg mobilurile, dar a-l propulsa pe acest domnitor în dauna altora, demni de admiraţie, tot fanarioţi ca şi el, e ca şi cum l-ai da de exemplu - păstrând proporţiile - pe Nero sau pe Caligula pentru tipologia împăraţilor romani.
Desigur, acest Mavrogheni a fost ieşit bine de tot din tabele, prin toate şolticăriile şi excesele lui, fiind fără îndoială un subiect zemos, nu numai pentru un istoric sobru ci şi pentru un psiholog îndemnat să facă un studiu de caz fascinant.
Acum, de, personajului, e drept, îi cam lipsea o doagă, însă prost nu era deloc (incult, da, dar asta nu prea-i o excepţie printre conducătorii noştri...), iar dincolo de goana după îmbogăţirea-i personală, se mai gândea să lase şi ceva în urmă ţării pe care ştia el că nu o va păstori prea mult timp. Idee care, s-o recunoaştem, nu a însufleţit pe prea mulţi domni neaoşi, care nici măcar dorinţa de a gospodări cumsecade ţara n-au avut-o. Uite că fanariotul ăsta, aşa excentric şi repede vărsător de sânge - pungăşiile se pedepseau pe atunci, obiceiul vremii, prin ascuţişul hamgerului - avea totuşi obsesia unei administrări eficiente.
Iar Ionescu-Gion, oarecum împotriva curentului istoric al timpului, îi face întrucâtva dreptate şi marinarului grec ajuns Vodă, dând dovadă de mult mai multă obiectivitate decât alte voci mai autoritare. În plus, o face şi cu o reală savoare a textului în sine. Asta, fireşte, pentru degustători.

Micawber spunea...

Categoric, o scriere pentru degustatori.

Dinu D. Nica spunea...

Acum am apucat să citesc postul dvs. mai vechi, despre domnitorul Nicolae P. Mavrogheni.
Ciudat, citez :”figură exterm de pitorească”, ”ajuns din marinar, domn”, ”personalitate ambivalentă„, ”vuiau Bucereștii de isprăvile lui”,”conflictele cu boierii erau frecvente, iar pentru a-i umili, îşi lua drept consilieri indivizi dubioşi”, ”unii ziceau că-i om bun/
cei mai mulţi, că e nebun/alţii îl ţineau de prost/și nimeni nu-i da de rost”.
Cu cine seamănă?
Dinu D. Nica

Micawber spunea...

@ Dinu D. Nica

Pai am cam raspuns la intrebarea dvs. inca din textul postarii - ma mir ca v-a scapat:

[...] îşi lua drept consilieri indivizi dubioşi (azi le-am zice interlopi, dar tot pe lângă capul statului i-am vedea).

Trimiterea la situatia actuala e transparenta.

Dinu D. Nica spunea...

Ahaa...
Dinu D. Nica