☺☺☺☺ Brigitte Hamann - Winifred Wagner sau Hitler şi festivalul de la Bayreuth

Un caveat pentru neiniţiaţi: cartea lui Brigitte Hamann, Winifred Wagner sau Hitler şi festivalul de la Bayreuth (Editura Vivaldi, 2003) nu este o scriere beletristică, aşadar nu-i roman, ci o lucrare de istorie care poate stârni interesul oricărui iubitor al muzicii lui Wagner şi doritor să intre niţel în culisele - la propriu spus chiar - posterităţii acestuia.

Brigitte Hamann a produs acest tom gros (bate spre 900 de pagini) pe baza unei biografii impresionante şi ca rezultat al unor cercetări inedite în arhive şi colecţii. Tot acest efort pentru a evoca o figura (interesantă e puţin spus) a unei doamne de fier, englezoaică şi ea, la fel ca Margaret Thatcher. E vorba de Winifred Wagner (1897 - 1980), devenită prin jocul destinului administrator al moştenirii lăsate de Richard Wagner, inclusiv a celebrului festival de la Bayreuth. Rămasă de timpuriu orfană, tânăra Winifred Williams se mărită la 18 ani cu tomnaticul Siegfried Wagner, unicul fiu al lui Richard Wagner, muzician mediocru şi ins cu apucături homosexuale, pe deasupra şi cu aproape 30 de ani mai în vârstă.

Întreaga biografie a lui Winifred este o istorie a unor relaţii (să le zicem) complicate. Este vorba, pe rând, de gestionarea relaţiei cu soacra, voluntara Cosima Wagner, fiica celebrului Franz Liszt, apoi cu copiii, unii din ei (Wieland, Wolfgang sau Verena) conformişti şi dornici a se integra în noua construcţie a Reichului german, alţii (Friedelind) oponenţi declaraţi ai regimului nazist sau cu directorii artistici sau dirijorii implicaţi în organizarea festivalului de la Bayreuth, moştenire sacră de familie pe care Winifred înţelege s-o controleze autoritar.

E vorba apoi de relaţia cu partidul nazist. Încă din anii 1920 Hitler este un intim al familiei. Cei doi se înţeleg de minune, pentru Hitler Winifred este „Winnie”, iar Hitler, „Wolf”, atât pentru Winifred, cât şi pentru copii. Prezenţa lui Hitler la manifestările festivalului devine după 1933 o adevărată instituţie, iar vizitele la vila Wahnfried, reşedinţa construită de Richard Wagner, evenimente intime. Mai toţi membrii familiei (Winifred nu constituie o excepţie) sunt înscrişi în partidul nazist. Lucrurile par extrem de simple şi liniare, dar nu sunt. Fără a fi propriu-zis o disidentă, nora lui Wagner în ajută pe unii muzicienii sau prelaţi persecutaţi de regim.

După terminarea războiului, aceste fapte îşi vor avea locul lor în evaluarea întreprinsă în cadrul procesului de denazificare, dar lucrurile nu vor fi niciodată simple, căci Winifred va continua, în interviuri, să-şi manifeste destul de transparent aderenţa la ideile naziste şi admiraţia pentru Hitler. Complicat va fi şi schimbul de generaţii la conducerea festivalului, care, după o întrerupere de câţiva ani, este reluat în 1951. Din fericire clădirea teatrului scăpase aproape neatinsă din bombardamentele aliate, dar asta nu a făcut mai uşoară predarea ştafetei către Wieland şi Wolfgang.

Titlul cărţii (şi nu-i vorba aici de modul în care a fost acesta tradus în româneşte) e puţin derutant. Desigur că relaţia lui Hitler cu Bayreuthul ocupă un loc important în lucrare, dar personalitatea cu adevărat importantă, la care se raportează totul, rămâne cea a lui Winifred. E o carte densă, în care vor găsi elemente de interes atât pasionaţii istoriei, cât şi iubitorii creaţiei lui Wagner (e cazul meu). În altă (şi totuşi aceeaşi) ordine de idei, ar fi extraordinar dacă s-ar găsi o editură interesată să traducă şi să publice şi la noi Ring Resounding a lui John Culshaw, istoria realizării primei înregistrări integrale, în studio, a Tetralogiei wagneriene, dirijate de Sir Georg Solti. Din păcate, interesul scăzut pentru muzica lui Wagner precum şi lipsa la noi a unui public pentru asemenea lucrări fac ca realizarea acestei dorinţe să fie foarte îndepărtată.

O traducere proastă a unei lucrări despre traducere (!) a lui Umberto Eco

Subiectul de azi nu este cartea lui Umberto Eco, A spune cam acelaşi lucru - Experienţe de traducere, recent apărută la Polirom, ci - culmea caraghioslâcului - o mostră din traducerea românească a lucrării. Volumul în sine e remarcabil şi Eco ar merita în sine o postare separată. Poate cu altă ocazie.

Trebuie spus, pentru a înţelege contextul temei de azi, că este vorba de una din cărţile de specialitate (semiotică şi teoria traducerii) ale lui Eco, altminteri binecunoscut ca prozator. Nu i-am admirat niciodată cine ştie latura de romancier, dar asta e altă istorie. Să revenim la cestiune.

Lucrarea îşi propune să răspundă la o întrebare simplă în aparenţă, dar foarte profundă, anume ce înseamnă a traduce şi îşi începe demersul cu o discuţie a soluţiilor lexicale oferite de diverse motoare de căutare pe internet. La vremea când a fost scrisă cartea (începutul anilor 2000) era încă în vogă motorul Altavista, dotat şi cu un modul de traducere automată, iar Eco îi pune la încercare capacitatea de a traduce coerent pasaje din Biblie, printre care şi un fragment dintr-o versiune engleză. Iată ce ne spune Umberto Eco prin vocea traducătorului Alexandru Laszlo:

Am hotărât că trebuie să-i ofer motorului Altavista un context mult mai amplu şi am ales începutul Genezei, în traducerea engleză atribuită lui King James [:].

Eram gata să trec mai departe, dar n-am putut, pentru că am rămas agăţat în „King James”. Despre cine să fie vorba? Nu trebuie să fii un mare cunoscător al istoriei limbii engleze ca să-ţi dai seama că referirea se face la celebra traducere a Bibliei realizată în 1611 din însărcinarea regelui Iacob I (fiul nefericitei Maria Stuart). Traducătorul nostru nu pare să-şi dea seama de acest lucru şi ignoră cu graţie faptul că avem la dispoziţie în română o foarte firească echivalenţă pentru „King James”, anume regele Iacob. A lăsa netradus ceea ce se poate traduce este, pe lângă o dovadă de lipsă de profesionalism stângăcie a traducătorului, şi o manifestare a unei lipse de onestitate intelectuală faţă de cititorul mai puţin avizat. Dacă ar fi să ne luăm după Alexandru Laszlo, ar trebui să spunem, bunăoară, că Shakespeare s-a născut pe vremea lui Queen Elisabeth şi a murit sub King James. Ne aflăm în zona maximei preţiozităţi, dacă nu ne-am situa în zodia ignoranţei.

În plus, traducerea engleză nu îi este atribuită nefericit-tradusului King James. Respectivul rege n-a făcut decât să comande traducerea, la fel cum la noi Şerban Cantacuzino n-a tradus aşa-zisa Biblie de la Bucureşti, ci a patronat doar traducerea acesteia. Dar cum sună textul original italian? Iată cum:

Ho deciso che dovevo dare al Altavista un contesto abbastanza vasto, e ho scelto l’inizio del Genesi nella traduzione inglesa detta di King James.

E drept că şi Eco lasă netradus King James, dar asta e problema lui. Traducătorul nostru ar fi trebuit să procedeze cum e firesc în limba română. În plus, el mai comite o gafă. Eco zice „detta di King James”, adică zisă/numită/cunoscută ca, nu atribuită, căci a spune că o traducere îi este atribuită cuiva înseamnă a presupune că acel cineva e autorul traducerii, ceea ce nu e cazul.

Nefericita sintagmă „King James” mai apare de câteva ori în volum, în contexte care de care mai hazoase:

[...] nici măcar specialistul nu e sigur dacă the spirit of God, în traducerea lui King James, redă efectiv sensul [...]

sau

Ce anume înseamnă efectiv în textul lui King James, cuvântul „void”?

E limpede că bietul traducător a înţeles ca acel King James (nume îi prenume?) era ditamai traducătorul, nu un rege oarecare. Până si indicele de nume al lucrării ne trimite la King James (paginile 30, 44, 184, 186), ceea ce înseamnă că traducătorul a comis o ispravă inadvertenţă de zile mari. E, într-adevăr, un tur de forţă să dai cu bâta în baltă aşa de rău şi aşa de consecvent traducând - culmea - una din lucrările de referinţă ale traductologiei contemporane.

☺☺ Daniel Mafteiu - Mic tratat de management culinar

Mic tratat de management culinar (Polirom, 2008) e cartea de debut a lui Daniel Mafteiu, la bază inginer, dar reprofilat in capitalism si devenit ditamai editor al celebrelor știri Pro TV. O copertă incitantă, o carieră (ne)literară de succes, iată două imbolduri suficient de puternice ca să te apuci de cartea asta.

E limpede de la bun început că avem de a face cu un roman umoristic. Vocea auctorială este a unei (autointitulate) extraterestre, vulgo o femeie tânără, top manager la o multinaţională, care are de toate în viaţă (bani cu duiumul, carieră fulminantă, bărbaţi pe alese, extratereştri şi ei, evident, nu primitori-distribuitori sau încărcători-descărcători), însă e novice în ale gătitului şi e dornică să înveţe. Textul e relatarea acestei adevărate iniţieri în ale bucătăritului, de la mersul la piaţă pentru achiziţionarea materiilor (conform unor riguroase precepte economice, desigur) prime până la etapele mai avansate ale pregătirii bucatelor.

Treptele acestei iniţieri sunt urcate cu tenacitate, iar rezultatele, cucerite cu greu şi uneori cu preţul unor mici dezastre casnice, sunt menite să constituie un manual preţios, un adevărat enchiridion contemporan pentru alte extraterestre. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, ceea ce nici nu e de mirare, căci e o instruire pornind de la zero. Iată câteva legi fundamentale care guvernează prepararea sendvişului:

- când gătiţi pâine cu parizer, trebuie să aveţi pregătite pâine şi parizer; nici în acest caz nu e necesar să porniţi hota;
- dacă gătiţi pâine cu unt e bine să ştiţi că felia de pâine se unge cu unt pe partea de sus [...]

 Şi tot aşa pe multe pagini, în acelaşi voit stil sobru, detaliat şi totodată ciudat de prietenos al manualelor din care poţi învăţa orice, de la construirea unui reactor nuclear în sufragerie până la udatul florilor din balcon. Daniel Mafteiu mizează pe acest divorţ dintre formă şi fond pentru a obţine efecte comice. Procedeul nu-i nou şi e banalizat verificat - umoriştii recurg la el de mai bine de 100 de ani (uneori nu strică să-i recitim pe Twain sau Jerome K. Jerome). Tratatul de management culinar exploatează din greu tehnica asta, adăugând la ea relatarea unor întâmplări semnificative (de genul o-prietenă-de-a-mea-a-făcut-X-şi-s-a-întâmplat-Y sau când-am-încercat-să-fac-cutare-s-a-întâmplat-cutare). Nimic neaşteptat, manualul împleteşte teoria cu practica, nu?

Mecanismul, verificat în timp, funcţionează ce funcţionează, până când devine agasant şi stereotip. Mai trist e că uneori, conştient sau nu, autorul ajunge să preia idei comice de prin alte locuri. De pildă, atunci când ne relatează păţania nefericită a eroinei sale cu o comandă fast food (un motiv în plus pentru a se iniţia ea însăşi în arta culinară), prozatorul reproduce aproape fidel un nucleu epic al unui episod din Seinfeld. Iubitorii serialului îşi vor da imediat seama la ce mă refer:

Ei bine, aici au început problemele: în casă n-aveam absolut nimic de mâncare. [...] De comandat ceva ar fi fost imposibil, singura firmă care livra mâncare la noi în cartier ne trecuse pe lista neagră după ce refuzasem plata a două porţii de pui cu muguri de bambus reci ca gheaţa; cei cu mâncare chinezească ne-ar fi trântit telefonul în nas în secunda în care le-am fi dat adresa. Îi păcălisem noi de câteva ori comandând pe numele vecinilor, dar se prinseseră şi trecuseră tor blocul la index.

Nu e singurul moment care pare luat din altă parte, eu am identificat încă cel puţin o întâmplare care arată ca decupată din Seinfeld şi e posibil să mai fie destule. Asta dă foarte prost, să recunoaştem, căci puţine lucruri sunt mai rele decât bancurile vechi prezentate ca noi. La fel de prost dă întreaga atmosferă creată de tonul asemănător celui din bancurile cu blonde, o specie de umor inferioară şi care trădează un întreg mod de a gândi. Alteori ai senzaţia că ai dat peste o lucrare din aşa-zisa categorie chick lit, scrieri adresate femeilor şi care abordează problemele acestora dintr-o perspectivă hazoasă (a se vedea producţiile lui Sophie Kinsella, traduse şi la noi masiv în ultimii ani). Micul tratat de management culinar nu depăşeşte limitele acestor canoane şi rămâne o realizare modestă.

☺☺☺☺ Anton Marin - Eu, gândacul

Un Gregor Samsa dâmboviţean? E o întrebare care ne vine în minte citind noua carte a lui Anton Marin, romanul Eu, gândacul, apărut la Editura Institutul European la sfârşitul anului trecut.

În aparenţă Eu, gândacul e cartea unei transformări á la Metamorfoza. Un tânăr lector, Dan C. Mihăilescu, îşi duce existenţa profesională în îmbâcsitul mediu universitar bucureştean, dominat de figuri sinistre precum dom’ profesor Corneliu Cuzbăşan (alintat, cu duioșie, cu hipocoristicul „Băşi”) sau doamna profesor Săvulescu, relicve antediluviene atotputernice. Mihăilescu se transformă pe neaşteptate (în fine, după ce bea apă din termosul lăsat de tanti Cateluţa, femeia de serviciu) în gândac:

M-am trezit într-un soi de ocean alburiu. Nu ştiu cum să explic senzaţia, dar parcă vedeam totul de jur-împrejur fără niciun efort. Deşi cam neclar, de parcă nu mi-aş fi reglat ochii încă aburiţi de somn. M-am întins lenevos şi satisfăcut. Şi în momentul următor am răcnit de spaimă. Adică aş fi răcnit de s-ar fi cutremurat camera, dacă aş fi avut glas. Mâinile mele nu mai erau mâini, ci nişte ditamai gherătaniile maronii. Am încercat să-mi ţin firea şi m-am concentrat un pic, analizându-mă. Nici nu era greu, dacă ţineam cont că vedeam totul circular, şi în faţă şi în spate, şi la stânga şi la dreapta, în acelaşi timp. Iar ce vedeam mă lăsa cu mandibulele căscate. Eram un gândac! Un gândac de bucătărie, o libarcă, poftim! Sună cam nasol, dar asta e.

De-acum încolo se pune în mişcare cu adevărat motorul epic. Mihăilescu (trimiterea, transparentă, la temutul critic literar, poate fi privită ca o timidă tentativă de procedeu postmodernist) nu e nicidecum personajul kafkian care să rămână în camera lui şi să se degradeze. Dimpotrivă, de pe noile poziţii... biologice el începe o adevărată cruciadă a binelui şi intră în contact cu noii - cum să le zic (co-specieni, adică colegi de specie?), gândacii adevăraţi, pe care îi organizează şi pe care îi foloseşte pentru a încerca să le dea o lecţie atotputernicilor de la serviciu. Multă ingeniozitate, umor cât cuprinde, mai ales de limbaj, acţiune debordantă. Lui Anton Marin îi reuşesc, ca de obicei, mai ales dialogurile purtate între oamenii „din popor”. Iată un schimb de replici între doi reprezentanţi ai proaspătului middle class, Bebe şi Nicoleta:

Bărbatul se întoarce spre ea, mijindu-şi ochii, nu tocmai a tresărire de amor, şi plusează sec:
„Bine că eşti tu deşteaptă! Te dai mare intelectuală, ce să-ţi zic!”
„Normal. Da’ nu că mă dau, ci află tu că, virgulă, chiar şi sunt! A doua promoţie de Filologie de la Spiru, băiatule! Cea mai tare facultate particulară de la noi, dacă mă-nţelegi... Plus că, fii atent, nu oricine este redactor la Evenimentu’, să ştii!”
„Daaa, cum să nu. De la piticu’ ăla peltic, megastaru’ din Găgeşti care a fost pân’ la Paris şi tot dăgeaba, că nu s-a lipit nimic de el, pân’ la tine, domnişoara Nicole, numai intelectuali dă intelectuali prin redacţia aia. Ia vezi, nu găseşti şi tu o bibilică care să nască pui vii? Poate după aia te cheamă la Antena lu’ Felix, să fii şi tu expertă în datu’ cu părerea, alături de ăia trei maimuţoi dresaţi. Hă, hă!”, se amuză Bebe imaginându-și probabil scena.
E rândul Nicoletei să-şi mijească ameninţător ochii. Vorbeşte din vârful buzelor cu un dispreţ ce se doreşte strivitor:
„Zău, mă? Bibilică care, mare, mare căcare! Nici nu ştii să vorbeşti, da’ te rupi în figuri şi ai ajuns tu, un tip care n-a citit două cărţi la viaţa lui, să-l judeci pe un om de cultură de talia lu’ domnu’ Cristoiu care e scriitor, e întemeietor de gazete şi istoric, pe deasupra! Şi ce dacă-i din Găgeşti? Da’ tu, cu tot neamu’ tău, nu eşti din Potigrafu? Ă?”

Gândacul se strecoară printre picioarele acestor oameni ai zilelor noastre, ale mărunţilor slujbaşi sau ale şefilor. Dacă îi reuşeşte sau nu planul aflăm citind cartea până la sfârşit.