Scriitorii pentru copii şi Securitatea: Mircea Sântimbreanu, agentul „Valentin”

Mircea Sântimbreanu, unul din cei mai reprezentativi autori pentru copii din socialism, se numără printre scriitorii avuţi în vedere de Securitate. Deschis la 12 iunie 1962, dosarul pe care l-am consultat[1] consemnează reluarea unei legături mai vechi, datând de la începutul anilor 1950, când tânărul, care terminase recent Dreptul şi se afla aproape de momentul absolvirii Facultăţii de Filozofie, părea destinat unei cariere politice şi universitare de succes. Cu toate acestea, asupra lui planau multiple suspiciuni, de natură să pună sub semnul întrebării evoluţia viitoare a acestui ardelean inteligent şi înzestrat.  

Într-adevăr, proaspătul bucureştean era de confesiune greco-catolică, tatăl său fusese jandarm, iar el însuşi fusese suspectat de apartenenţă la mişcarea legionară, chiar dacă aceasta nu fusese niciodată susţinută cu probe. În fine, după schimbarea de regim de la 1944, ca student, se angajase în luptele dintre facţiunile rivale de tineret din Capitală de partea unei grupări care se dovedise perdantă, motiv pentru care făcuse obiectul unor acuzaţii grave apărute în Scânteia, oficiosul Partidului Comunist. Aceste numeroase „păcate” îl împiedicaseră să devină membru de partid şi reveneau uneori la suprafaţă, inhibându-i ascensiunea politică şi profesională, ba chiar devenind motive de şantaj, aşa cum se întâmplă în ianuarie 1951. Convocat la sediul miliţiei, preluat de sublocotenentul Mihai Zaharia, Sântimbreanu îşi redactează autobiografia şi sfârşeşte prin a fi recrutat de Securitate, cu semnarea angajamentului de rigoare. I se atribuie indicativul conspirativ „Valentin”.

 O caracterizare întocmită pe 14 martie 1951, la mai puțin de două luni și jumătate de la recrutare, arată că Zaharia avusese doar „2-3 întâlniri cu informatorul”. Ofițerul afirmă că acesta „are bunăvoință de a lucra informativ, dar nu are posibilități în obiectiv, decât la suprafață”, emițând și ipoteza că „atitudinea lui față de noi se datorește și faptului că se teme să nu sufere ceva consecințe, ca urmare a activității sale politice”. Este de remarcat pe de altă parte că, într-o anexă a autobiografiei, Sântimbreanu menționează scrupulos nu mai puțin de 245 de nume de persoane pe care le cunoscuse în diferite etape ale vieții sale de până atunci (foști colegi de liceu de la Brad, de cămin studențesc și de facultate sau colaboratori de la Confederaţia Generală a Muncii), însă nu e clar care dintre ele prezentau interes pentru Securitate. Multe dintre aceste persoane erau calificate drept legionari, reacționari, antisemiți, agenți provocatori sau chiar escroci, așadar ar fi putut prezenta interes. Desigur, eventualele note informative privind asemenea legături nu se găsesc în dosarul scriitorului. Oricum ar fi stat lucrurile, „Valentin” nu se va dovedi până la urmă o sursă de informații valoroasă, fiind scos din „evidenţa informativă” în 1953.

În primăvara anului 1962, organele instituției represive a statului socialist iau din nou în considerare colaborarea cu „Valentin”. Pe 24 martie, căpitanul Gh. Horja redactează un „Referat cu propunere de reactivizare ca agent al organelor noastre a numitului SÂNTIMBREANU MIRCEA, profesor de istorie la Șc. elementară nr. 128”. La prima vedere, din perspectiva ofițerului de la un serviciu secret, gestul de a-l reactiva pe colaborator pare logic, căci acesta, acum scriitor semnificativ, având la activ câteva volume de schiţe pentru copii și personalitate cunoscută publicului prin participarea la emisiuni radio și concursuri, are desigur foarte multe cunoștințe în lumea literar-artistică și ar avea posibilitatea de a oferi informații interesante despre acestea.

Surprinzător însă, interesul reînnoit al Securității se datorează nu notorietății autorului de literatură pentru copii și tineret, ci calității sale de profesor la Școala elementară nr. 128, o instituție în care Securitatea era lipsită de acoperire informativă („lipsă de agentură”). În plus, în școală funcționau o serie de „cadre didactice” care, pentru a folosi expresia din referat, fuseseră „identificate ca elemente cunoscute cu antecedente politice”. Urma o listă de nume destul de lungă, care merită citată pentru a ilustra amploarea activității de poliție politică într-o banală școală de cartier și care viza fapte și apartenențe devenite caduce, datând cele mai multe din perioada vechiului regim burghezo-moșieresc: „MAXIMOVICI VASILE, învățător, fost președintele tineretului PNL din Iași, TOPCIU ARGHIR, prof. de lucrări practice, FDC [Frăţiile de Cruce], NICOLAE NICOLAE, profesor maistru simpatizant PNȚ Maniu care în anul 1946 cu ocazia alegerilor a făcut propagandă PNȚ Maniu, ANTIPA SPIRIDON prof. fost membru în IMKA [YMCA], SICHITIU ANA, învățătoare, cunoscută cu manifestări dușmănoase prezente, BĂLĂȘOIU OLIMPIA, învățătoare, are rude apropiate (soțul și fetița) în RFG cu care poartă corespondență, GRASU ANTOANETA, prof. exclusă [din] PMR pentru faptul că a fost directoarea unei școli poligrafice din București în timpul guvernării legionarilor și TOMA VIRGINIA, învățătoare al cărui [sic!] soț în prezent este arestat pentru activitate legionară”.

Recrutarea lui Sântimbreanu, coleg cu cei de mai sus, se datora unor calități remarcabile ale acestuia („profesor foarte bine pregătit profesional, om cu prestanță și influență în rândul cadrelor didactice, fiind o fire sociabilă, aflându-se în bune relații cu majoritatea profesorilor printre care și elementele ce interesează organele noastre”). De altfel, asemenea însușiri îl vor ajuta în cariera ulterioară, facilitându-i ocuparea unor înalte funcții politice. Se evidenția de altfel buna pregătire de specialitate, dar și politică, cea de a doua reprezentând o garanție suplimentară a seriozității și devotamentului. Era, pe scurt, vorba de un om pe care se putea conta. Se miza și pe experiența, chiar dacă foarte limitată, a mai vechii colaborări cu Securitatea, întreruptă din motive care nu îi puteau fi imputate. Sântimbreanu urma așadar să demaște „activitatea dușmănoasă” a elementelor „cu trecut dușmănos” din școală și se afirma că „recrutarea se va face pe bază de sentimente patriotice cu respectarea liberului consimțământ”, prin invitarea celui în cauză la sediul instituției.

Conform planului, Sântimbreanu a fost convocat pentru o discuție pe 9 aprilie 1962 („i s-a spus că a fost chemat de noi pentru a ne relata anumite aspecte negative cunoscute de el, ce se manifestă la cadrele didactice cu care el a venit în contact”). Ca profesor cu vechi state de serviciu, bun cunoscător al sistemului de învățământ cu tarele și problemele lui, era omul potrivit pentru a oferi asemenea informații. În fond, era doar vorba de un remarcabil portretist al lumii școlii, aşa cum reiese din nenumăratele lui schiţe satirice, multe din ele cuprinse ulterior în volumul Recreaţia mare (1965). Cu ocazia întrevederii, Sântimbreanu „a relatat că o serie de profesori de la diferite școli elementare și medii din raionul Lenin au avut manifestări dușmănoase la adresa regimului față de el. Astfel Călin Veron profesor de limba română la școala elementară 130 în luna ianuarie a.c. într-o discuție avută cu candidatul s-a dedat la manifestări dușmănoase la adresa regimului afirmând că, conducerea statului nostru ar trebui împușcată și spânzurată, aducând totodată injurii la adresa conducerii de stat, tot cu această ocazie a avut și manifestări antisemite”. A urmat, în același spirit, o listă de nume de colegi din învățământ, pentru care agentul „Valentin” notează atitudini neconforme cu valorile regimului, în realitate mici și neînsemnate manifestări de revoltă și exasperare. Despre un coleg (învățătorul Alexandru Cernat de la școala nr. 128), el declară că „are atitudine reacționară și din când în când răbufnește. Astfel la învățământul politic când se discuta tema cu insurecția armată de la 23 Aug. se adresa candidatului spunându-i că sunt minciuni ceea ce se spune și îi adresa următoarele cuvinte «să zicem ca ei și să facem ca noi»”.

Pomelnicul delațiunilor este lung și nu îl voi reda în totalitate, mărginindu-mă la două exemple relevante pentru derizoriul lor, precum cel al lui Antipa Spiridon, profesor de muzică la școala 128, acuzat de „atitudine cosmopolită”, căci manifesta „o admirație deosebită față de medicamentele străine – cele din țările occidentale” şi afişa o atitudine plină de „ură şi dispreţ” faţă de elevi. E vorba de regulă de nume obscure de profesori, învățători și maiștri instructori pe care Sântimbreanu îi cunoaște din activitatea școlară. Puțini se bucură de notorietate; o excepţie o reprezintă profesorul de matematică Grigore Gheba (1912-2004), celebru ca autor al unor culegeri de probleme folosite de generații întregi de elevi. „Valentin” afirmă că acesta desfășoară activități lucrative ilicite: „Gheba Grigore, prof. la școala elementară Nr. 146, despre acesta a relatat că este un escroc multilateral, se ocupă cu trafic de influență, de pe urma căruia acumulează profituri mari. Astfel i-a spus candidatului că el înlesnește intrarea în învățământul mediu cl. a 8-a a unor elevi nepregătiți în schimbul sumei de 2000 lei, rugându-l totodată pe candidat să-i recomande astfel de elevi. De asemenea a mai arătat că acesta se ocupă cu comercializarea vinului la domiciliul său”.

Din punctul de vedere al ofițerului-recrutor, se pare că a fost o convorbire convingătoare, care consfinţeşte reactivarea. Informatorul își va păstra numele conspirativ „Valentin”.

„Reactivizarea” se materializează în primă instanță într-o listă olografă cu nume ale unor persoane pe care agentul „le cunoaște îndeaproape” sau pe care le-a cunoscut în diferite etape ale vieții, întinsă pe nu mai puțin de șapte pagini. Regăsim pe ea colegi din învățământ, de la Facultatea de Drept sau din viața personală, fără notorietate publică, dar și numeroase personalități artistice, scriitori, publiciști, compozitori, scenariști, regizori, angajați ai unor instituții culturale cu care Sântimbreanu făcuse cunoștință în ultimul deceniu, odată cu intrarea sa în lumea literară. Îi voi menționa numai pe scriitorii pentru copii Octav Pancu-Iași, Gica Iuteș, Eduard Jurist, Ion Mustață, Marin Traian, Elena Dragoș, Lucia Olteanu, Călin Gruia, Ion Hobana, Mihai Stoian, Atanasie Toma, Alecu Popovici, Cezar Drăgoi, Viniciu Gafița, Ovidiu Zotta, Alexandru Andy, Victor Vântu, la care se adaugă redactori ai revistelor Luminița și Cravata roșie, regizori și actori care apar în piesele pentru copii la Teatrul Țăndărică și la Teatrul Tineretului, la radio și televiziune etc. E vorba în cele mai multe cazuri despre nume „mari” ale literaturii juvenile de după 1950, iar pornind de la această înșiruire de identități aproape că ai putea purcede la scrierea unei istorii a domeniului.

Bilanțul activității desfășurate până la sfârșitul anului este redat într-o caracterizare întocmită de căpitanul C. Dumitrescu pe 17 decembrie 1962. Activitatea se concretizase în douăsprezece note informative „care în majoritate au o mare importanță operativă”, ca de exemplu în cazul profesorului Alexandru Cernat, care făcuse imprudența să îi destăinuiască faptul că „desfășoară activitate de îndoctrinare naționalistă a elevilor lui la clasă și că are relații apropiate cu un grup de ofițeri deblocați cu care „pune la cale guvernarea”. Pe baza acestor declarații ale informatorului, lui Cernat urma să i se întocmească un dosar. Printre cazurile semnalate se număra și cel al lui Ion Chelsoi, preparator la Politehnică, notat pentru că „poartă în grup discuții dușmănoase”, observație aplicabilă și profesorilor Călin Veron, Aurel Iordănescu și Stelian Constantinescu.

Singurul neajuns în activitate pe care îl semnala ofițerul – satisfăcut totuși de calitatea informațiilor primite – era acela că numărul întâlnirilor cu agentul fusese redus, căci „el se ocupă cu scrisul (e scriitor) și a rugat să i se dea timp liber mai mult”. Era o pretenție justificată, dacă ținem seama de activitatea editorială intensă pe care o desfășura în paralel. „Este un agent de valoare cu mari perspective”, conchidea lucrătorul de la Securitate, neuitând să menționeze că recompensele acordate informatorului fuseseră modeste („Ca stimulent i s-a dat doar un bilet la fotbal pentru meciul Spania - RPR (20 lei)”). Răsplata era meschină – nu i se acordaseră nici măcar două bilete –, însă nimerită, căci lui Sântimbreanu îi plăcea fotbalul, ceea ce se vede și din plăcerea cu care eroii schițelor sale practică acest sport. Indiferent de neajunsuri, caracterizarea se încheia cu propunerea de „menținere în rețea”, neexistând nici „suspiciuni de deconspirare”.

Caracterizarea întocmită de căpitanul Dumitrescu este confirmată prin Nota-raport din 19 februarie 1963 a unui alt căpitan (nume indescifrabil), însă scoate la iveală probleme interne. Informatorul, recrutat inițial de Gh. Horja (pe atunci locotenent), fusese preluat de Dumitrescu, care neglijase „munca cu agentul” și avusese cu acesta numai două întâlniri, motiv pentru care se propunea sancționarea lui cu „ordin observatoriu”. Urmau indicații privind dirijarea către anumite „obiective” din școlile Capitalei, apreciindu-se ca „bună” activitatea depusă de agent. Tot în 1963 Sântimbreanu cere să i se aprobe efectuarea unei călătorii în Uniunea Sovietică pentru „colaborare științifică și culturală”, solicitare avizată favorabil de căpitanul C. Dumitrescu.

Colaborarea lui Mircea Sântimbreanu cu Securitatea se întinde până în 1967. Între timp acesta devenise membru de partid în 1966, iar la sfârşitul aceluiaşi an era ales în Biroul Consiliului Național al Organizației Pionierilor. Era începutul unei cariere politice semnificative, care avea să-i aducă funcţii înalte în aparatul cultural central, cum ar fi cea de director general al Centrului Național al Cinematografiei (1970-1972), de șef al Direcției Literaturii din Consiliul Culturii și Educației Socialiste (1972-1974) şi, în final, de director al Editurii Albatros (1974-1985).

 Articol publicat în revista Observator cultural, fragment din cartea Trei, Doamne, şi toţi trei. Trei scriitori pentru copii şi trei dosare deSecuritate (1954-1971), Editura Vremea.

---

[1] Arhiva CNSAS, Dosar R0156678.

Leonid Petrescu, un scriitor pentru copii şi tineret puţin cunoscut azi (I)

Printre copiii care aşteptau cu nerăbdare apariţia revistei interbelice Dimineaţa copiilor trebuie să se fi numărat şi Leonid Petrescu, un băiat de vreo zece ani din Bucureşti, care are satisfacţia de a-şi vedea numele pe lunga listă de a laureaţilor unui concurs de probleme distractive apărută într-un număr al publicaţiei din primăvara lui 1933[1], performanţă pe care o va repeta în anul următor[2]. Foarte tânărul dezlegător de enigme nu se mulţumeşte cu această ipostază intelectuală mai degrabă pasivă, căci peste mai puţin de trei ani el va figura ca autor de probleme, de această dată în Universul copiilor[3]. Publicaţia de care îşi va lega ani de-a rândul existenţa Leonid Petrescu este însă Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor, săptămânal de ştiinţă popularizată de îndelungată tradiţie (apare, sub denumiri uşor variabile, din 1897 până în 1948). Dorind să-şi vadă numele în paginile Ziarului..., elevul Petrescu expediază la redacţie un articol despre termite, dar care este respins în primăvara lui 1937 căci îi lipsesc ilustraţiile[4]. Insistenţa îi este finalmente răsplătită, căci cu începere din vara aceluiaşi an perseverentul adolescent devine colaborator permanent al revistei. Materialele de început cu care contribuie în 1937 sunt probabil compilaţii din surse străine (Postitorii[5], articol despre capacitatea omului de a supravieţui fără hrană, Oraşele aurului[6], Papagalii înţeleg ce spun?[7], Girafa[8] etc.).

 

Teoreticienii literaturii pentru copii şi tineret ai primilor ani de republică populară nu pierd niciun prilej să înfiereze „vechea” literatură burgheză, iar dintre produsele acesteia, mai ales cărţile cu literatură senzaţională, romanele poliţiste, exotice, scrierile pline de detectivi şi căutători de comori. Acestea sunt treptat evacuate din librării şi anticariate şi trecute la fondul „special” al bibliotecilor. Lectura unor asemenea cărţi e privită ca o activitate blamabilă, neserioasă, semn al unui caracter grevat de defecte. În noile opere literare, citirea lor e apanajul personajelor negative. În Pe colina cu salcâmi de Mira Iosif (1952), un exemplu timpuriu de roman realist socialist adresat tinerilor cititori, Victor Negruş, erou de origine socială problematică (tatăl lui fusese patronul unei cofetării) citeşte pe ascuns, chiar în ora de fizică, „o hârţoagă cu coperţi roşiatice, murdare”, intitulată „1000 de cuţite”.

Cu timpul, restricţiile se vor relaxa, mai ales odată cu apariţia primelor cărţi poliţiste şi de aventuri autohtone, deşi în ceea ce priveşte cărţile vechi, apărute în precedenta orânduire, lecturile respective rămân blamabile până târziu. Spre exemplu, în romanul SF Autobuzul profesorului de Leonid Petrescu (1964) apare personajul Vasile Miteanu, poreclit „Vasilică Aventureanu” tocmai din cauza faptului că îndrăgea literatura de aventuri dubioasă a deceniilor trecute:

Cărțile cu care se hrănea erau dezmembrate și fără coperți. Cotoarele fuseseră lipite cu hârtie de ziar, iar marginile strâmte ale paginilor arătau zdrențuite, ca niște drapele trecute prin lupte grele. Peste tiparul cenușiu se așterneau pete de cele mai diferite culori și proveniențe.

Dacă un anticar ar fi avut răbdarea să le cerceteze, ar fi constatat că aceste adunături de pagini tipărite aveau o vârstă venerabilă pentru specia lor: unele din ele trecuseră de treizeci de ani. Iar dacă un statistician ar fi găsit timp suficient, ar fi putut calcula că, în medie, fiecare din cărțile lui Vasilică Aventureanu cuprindea descrieri detailate despre șase asasinate, patru furturi la drumul mare, vreo opt mai mărunte și alte asemenea înfăptuiri.

De prisos s-o mai spunem, Miteanu-Aventureanu se dovedeşte a fi un om rău, care încearcă să folosească pentru propriul lui profit o invenţie valoroasă, care ar fi adus economii uriaşe industriei naţionale.

 

Revin la Autobuzul profesorului. Povestea se construieşte în jurul senzaţionalei descoperiri a unui oarecare profesor Onea, care reuşeşte să modifice cu mijloace relativ simple organizarea internă a materiei, astfel încât trecerile dintr-o stare de agregare/alotropică într-alta să se facă la temperaturi şi presiuni scăzute. Descoperirea deschide desigur perspective economice nebănuite, dar atrage şi atenţia unui personaj fără căpătâi, Vasile Miteanu, care încearcă să o folosească pentru a transforma cărbunele în diamant.

 

Toate bune şi frumoase, însă povestea este oarecum atipică pentru calapodul scrierilor de gen ale epocii. Regula generală era ca o mare descoperire a unui savant român să intre în vizorul unei agenţii de spionaj străine, care făcea tot felul de blestemăţii pentru a o fura, pentru a fi în final demascată şi pedepsită de vigilentele organe ale Securităţii (s-a scris de altfel pe tema imaginii ofiţerului de securitate în romanele de aventuri ale perioadei comuniste[9]). În Autobuzul profesorului, deşi descoperirea lui Onea e cât de poate de tentantă, singurul care râvneşte la ea e modestul Miteanu, un ins nu foarte inteligent, care nu are nici măcar complici. Nu avem niciun securist care să ancheteze evenimentele; singura instituţie sesizată vag este miliţia, care îşi trimite un reprezentant pentru a investiga faptele. Acesta este un personaj fără nume („miliţianul”), schiţat sumar, care nu întreprinde nicio acţiune semnificativă şi se dizolvă în fundal. Mi s-au părut caracteristici demne de semnalat în contextul studierii dintr-o perspectivă ideologic-propagandistică a vechii literaturi SF şi de aventuri. Ironia face ca autorul, Leonid Petrescu, să fi avut de a face destul de mult cu Securitatea. Dar despre asta, cu altă ocazie!

 

Coperta este realizată de Sabin Bălaşa.

---

[1] Numele dezlegătorilor din Capitală, în nr. 483 din 14 mai 1933 Numele sub care figurează laureatul este Leonid Gh. Petrescu.

[2] A se vedea, de exemplu, Dezlegătorii concursurilor pe aprilie şi mai, în nr. 542 din 27 iunie 1934.

[3] Triunghi, în nr. 1 din 1937.

[4] Poşta redacţiei, în nr. 8 din 30 martie 1937.

[5] Nr. 27 din 29 iunie 1937.

[6] Nr. 29 din 13 iulie 1937.

[7] Nr. 44 din 26 octombrie 1937,

[8] Nr. 47 din 16 noiembrie 1937.

[9] A se vedea şi Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Imaginea ofițerului de Securitate în literatura de spionaj din România comunistă, în Caietele CNSAS an VII, nr. 1 (13) din 2014.

 

Demostene Botez - Sfredeluș

Dintre cărţile pentru copii ale anului 1953 se disting, prin prezenta unui personaj titular proeminent, Sfredeluş[1] de Demostene Botez şi Ghiduş Arcăduş[2] de Sonia Larian. Cu cea dintâi, Demostene Botez (1893-1973), care avea în spate o carieră literară şi gazetărească prodigioasă, îşi face debutul în literatura juvenilă. Preocuparea pentru acest domeniu nu era însă chiar aşa de nouă, căci încă din 1950 poetul colaborează la revistele pentru copii, cu texte originale[3] sau traduceri, cum sunt cele din poetul comunist italian Gianni Rodari[4]. Cea mai fermă dovadă de ataşament pentru literatura celor mici o oferă un articol[5] pe care îl semnează în 1950 pe prima pagină a muribundului ziar Universul, ocazionat de discuţia despre literatura pentru copii care avusese lor la Uniunea Scriitorilor şi în care afirmă: 

              Ceea ce este cu siguranţă câştigat [de pe urma discuţiei] este că literatura pentru copii nu-i o literatură minoră şi că cei mai consacraţi scriitori o pot crea cu aceleaşi satisfacţii de creaţie şi îndeplinind acelaşi mare rol social.

Ba poate, s-ar putea spune că scriitorul pentru copii trebuie să fie perfect, condiţie care nu-i indispensabilă sensului pentru adulţi.

              Copilul reprezintă un cititor total pretenţios. Dacă-i place, i se aprind ochii, i se încreţeşte fruntea şi i se înroşesc obrajii. Dacă nu-l place, nu mai citeşte. Dar deloc.

    Iată aşadar că autorul lui Sfredeluş ia foarte în serios scrisul pentru copii. Cartea, o suită de poezii care îl au în centrul lor pe un copil de grădiniţă vioi, activ şi doritor să ajute, începe cu un portret amănunţit al protagonistului (Sfredeluş), văzut ca un lider de opinie capabil să-i adune în jurul lui pe ceilalţi ţânci:

               Sfredeluş e-un băieţel,

              Ca şi tine, mititel.

              Are nasul mic, turtit,

              Părul creţ şi ciufulit,

              Ochii vii de veveriţă

              Şi pe-obraz o aluniţă.

              El nu-i singur niciodată;

              Împrejurul lui stau roată,

              Bucuroşi, ceilalţi copii

              Şi lucrează jucării.

    Avem în continuare ocazia să-l vedem pe Sfredeluş în diverse ipostaze cotidiene. El este, pe rând, un copil cuminte şi gata să dea o mână de ajutor (Sfredeluş şi bunica) şi plin de curaj atunci când, lovit la deget, i se oblojeşte rana (Nu mă doare). Se trezeşte devreme şi nu întârzie la cămin (Azi începe săptămâna), iar odată ajuns acolo, se spală şi se îmbracă singur, ajutându-i şi pe copiii care nu sunt încă în stare s-o facă singuri (La cămin). Jocurile în care este angrenat Sfredeluş sunt nu doar eminamente masculine, ci şi în deplin acord cu ocupaţiile şi obiectivele evidenţiate de regulă de propaganda regimului. Astfel, el ia parte, alături de alţi băieţi, la construirea unei „uzine” alimentată cu „electricitate” prin intermediul unor sfori (Uzina) şi devine, tot împreună cu nişte colegi de cămin, un „feroviar” priceput (Trenul, În gară).

   Poeziile din ultima treime a ansamblului sunt dedicate vieţii în colonie, văzută ca o binemeritată odihnă după lunile petrecute la cămin (Crocodilul, În ogradă, Melcul curier), sau relaxării din vacanţa de iarnă (Iarna, Cu săniuţa). Sunt versuri simple, antrenante, care conturează imaginea unei copilării fericite, însă pline de responsabilităţi, într-o lume nouă şi ofertantă. În definitiv, în Sfredeluş Demostene Botez pune în aplicare programul pe care îl enunţase în finalul articolului din care am citat mai sus:

 

Personagiile scrierii literare,pentru copil trebuie să fie perfect consecvente. Desfăşurarea naraţiunii nu numai că trebuie să fie dinamică, dar să se desfăşoare mereu crescând. Repetiţia nu-i distracţie pentru copii. Asta-i comoditate de bătrâni, ba poate chiar un fel de fericirea lor. Iar dacă este vorba de o literatură pentru copii, cu tendinţă, iar nu un simplu joc de distracţie, ca balonaşul de celuloid cu grăunţe înăuntru, care sună a gol, atunci nici în partea ideologică nu trebuie să fie nicio greşeală. Copilul ia de bun tot ce citeşte. Iar o deviere iniţială duce, ca în geometrie, la un unghi care se deschide din ce în ce mai larg spre bază.

    Apreciat de critică în anii următori[6] şi reeditat, Sfredeluş va reprezenta pandantul lui Ciopârţilă, eroul de peste câţiva ani al lui Tiberiu Utan, prototipul copilului neastâmpărat şi distrugător, după cum remarcă Domiţian Cesereanu[7] cu ocazia reeditării primei cărţi şi apariţiei primei ediţii a celei de a doua.

---

[1] Editura Tineretului, ilustraţii Fred Micoş.

[2] Editura Tineretului, ilustraţii A. Sirin.

[3] Spre exemplu, Cârtiţă, fă-mi un tunel!, în Pogonici nr. 19 din 1 octombrie 1950 (înglobată în volumul Sfredeluş), Baba Floarea, în Licurici nr. 211 din 1 mai 1953 sau La revedere, în Cravata roşie nr. 11 din 1 iunie 1953.

[4] În Cravata roşie nr. 7 din 1 aprilie 1953.

[5] Literatura pentru copii, în nr. 17771 din 19 mai 1950.

[6] A se vedea, de exemplu, O poezie mare pentru cei mici de Lucia Olteanu, în Gazeta literară nr. 22 din 31 mai 1962.

[7] Două cărţi pentru copii. Demostene Botez: Sfredeluş; Tiberiu Utan: Ciopârţilă, în Gazeta literară nr. 33 din 16 august 1962.

Din cărțile pentru copii ale anului 1949 (I)

În 1949 debutează în literatura pentru copii Mihail Calmâcu (n. 1921)[1], cu placheta de versuri Martinel, feciorul codrului (Editura de Stat, Literatura pentru copii). Sunt peripeţiile unui ursuleţ, cel mai zvăpăiat şi curios din trei fraţi, care, rănit la o labă, este luat acasă de un pădurar. Puiul de urs e îngrijit de Lenuţa şi Vasilică, copiii pădurarului şi pare a se integra printre celelalte animale din ogradă, până în momentul în care chemarea străbunilor, pe care am văzut-o în acţiune şi asupra vulpii lui Alexandru Şahighian, îl readuce în pădure printre fraţii lui. Sunt versuri simple, pentru copiii mici, lipsite de vervă şi inventivitate:

Într-o pădure depărtată,
la margine de luminiş,
într-un bârlog trăiau odată
trei ursuleţi,
trei fraţi isteţi,
cam dolofani,
cam năzdrăvani.
Aveau cojoace mititele
iar ochii le erau mărgele
scânteietoare câteşi două
ca picăturile de rouă...

Corespondentul din lumea acvatică al lui Martinel este Solzişor (Solzişor cel neastâmpărat), un peşte pus pe şotii, care tulbură liniştea bălţii sâcâindu-le pe celelalte vieţuitoare, până în ziua când e pescuit de un băiat şi ajunge în acvariul acestuia. Povestea are totuşi happy end, căci, sesizând melancolia lui Solzişor, copiii se decid să îl readucă în mediul lui de baştină. Lipsite de constrângeri ideologice, limitate la universul animalier familiar copiilor, versurile lui Calmâcu se bucură de aprecierea revistei Pogonici[2], care publică o recenzie semnată „Fănuţă”. Nu la fel de încântat este recenzentul de la rubrica Marginalii a Contemporanului[3], care observă evidenţa, lipsa de originalitate a versurilor din poezia care dă titlul volumului, ba chiar ironizează repetitivitatea unor structuri, vorbind despre o poezie constituită „pe sistemul ipotetic al unui «perpetuum mobile» care s-ar putea întinde „nu pe 17, ci pe 177 de pagini sau chiar mai multe”.

Autorul ilustrațiilor nu este menționat.

[1] Va activa mai ales ca traducător, dar şi pe post de colaborator la revistele copii.
[2] O carte pentru noi, în nr. 32 din 10 august 1949.
[3] Nr. 145 din 15 iulie 1949.

Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (II)

Maria Rovan, autoare aparţinând valului de tineri scriitori (se născuse în 1919), publică în 1948 volumul Teatru pentru copii (Editura de Stat, Literatura pentru copii), prin care pare să se impună ca dramaturg de frunte pentru publicul de vârste fragede. Ideea care pare să o fi călăuzit pe autoare pare tratarea dramatizată într-o manieră nouă (azi i-am spune postmodernă) a unor teme literare larg răspândite. În Scufiţa roşie şi capra cu trei iezi sunt contopite cele două cunoscute poveşti, elementul unificator fiind aversiunea faţă de inamicul comun, lupul, iar Pe urmele Mioriţei are ambiţia de a adăuga elemente noi la istoria cunoscută a baladei, precum existenţa unei surori a oii năzdrăvane (Florica) şi dizolvarea conflictului pastoral existent în textul folcloric clasic. Din păcate, această rescriere a unor poveşti arhicunoscute este sterilă, căci autoarea, lipsită de inventivitate, nu reuşeşte să creeze texte care să atragă şi caută să instruiască la tot pasul, într-un stil strident, pe alocuri bombastic. Alte două piese (Ţara păsărilor şi Şapte mici pitici sunt de un didacticism supărător („Aşa este precum zici / Să fim buni cu cei mai mici” rosteşte, trăgând concluziile, un personaj din cea de a doua piesă). Cenuşăreasa este o dramatizare mediocră a basmului omonim, ca şi Un bob de mazăre cu bucluc  (trimitere la Prinţesa şi bobul de mazăre de Andersen). De un moralism generic, în mare măsură burghez, fără elemente prea apăsate de critică socială (Cenuşăreasa nu are reţineri în a-i ceda prinţului tânăr şi fermecător), creaţiile Mariei Rovan nu atrag atenţia criticilor zilei. Volumul este salutat, cu amabilitate, în recenzii de câteva rânduri (ca în Universul nr. 232 din 6 octombrie 1948, unde titlul e menţionat greşit ─ Teatru de copii). Ceva mai amplă este prezentarea făcută în ziarul Luptătorul nr. 239 din 26 noiembrie, unde se spune că „[a]utoarea reușește să creezi în câteva personaje modele de viață pentru cei mici: «Nu suntem iepuri ca să fim sperioși ca ei», spune unul din cele trei personaje scoțând în relief astfel curajul, care trebuie să fie o calitate a tineretului nostru. «Teatru pentru copii» este o carte care trebuie să fie citită de toți acei cărora li se adresează”.

Coperta şi desenele interioare sunt realizate de Ligia Macovei. 

Alexandru Andy - Pădurarul cel voinic

Foarte departe de proza despre lupta ilegaliştilor a anului 1949 se situează culegerea de poveşti Pădurarul cel voinic de Alexandru Andy (Editura de Stat – Literatura pentru copii şi tineret). Publicist, autor de scheciuri comice (singur sau împreună cu Mircea Crişan) sau scenarist, Alexandru Andy (1930-2023) este şi autorul unor texte pentru copii, precum Tică şi Rică la teatrul de păpuşi (în colaborare cu Erna Albu) sau schiţele publicate în revistele consacrate acestei vârste. Cele patru bucăţi din volum ilustrează categoria deja consacrată a noului basm. Pădurarul cel voinic, piesa care dă titlul întregii cărţi, este relatarea călătoriei întreprinse de un voinic neînfricat într-o ţară cârmuită de un împărat care e dispus să-şi dea fata de soţie aceluia care va fi în stare să-i spună numărul oamenilor pe care i-a făcut fericiţi. Mai obişnuit cu lupta cu sălbăticiunile codrului decât cu anchetele sociologice, pădurarul (un flăcău cam simplu, congener cu germanicii Siegfried sau Parsifal) se pune pe treabă, dar dintre oamenii cu care stă de vorbă nu găseşte pe nimeni pe care împăratul să-l fi făcut fericit. Era şi de prevăzut: monarhul încerca să-şi cumpere supuşii oferindu-le aur şi bogăţii, ignorând adevăratele valori, din rândul cărora se detaşează munca, după cum îi explică, la plecare, pădurarul: 

Uite: mie poţi să-mi dai tot aurul din împărăţia ta şi nu m-aş despărţi de toporul meu! Da! E de oţel şi coada lui e de lemn, dar îl iubesc şi-l preţuiesc mai mult decât orice nestimat. Şi nu-l iubesc fiindcă ar fi vrăjit sau ar avea cine ştie ce farmece într-însul! Îl preţuiesc fiindcă el ─ toporul acesta ─ înseamnă munca mea. Şi munca mea mi-e mai dragă decât orice pe lume.

Mult mai concisă, La gura sobei este relatarea unei seri de iarnă petrecută de un bunic cu nepoţii lui. Bătrânul este pus în încurcătură de cererea copiilor, care vor să li se spună poveşti clasice, cu personajele fantastice consacrate:

─ Ce poveste să vă spun, măi draci împieliţaţi
─ Zi-o pe aia cu Ileana Cosânzeana, bunicule!
─ Iar aia? Nu v-aţi săturat de ea?
─ Atunci spune alta... Pe care o vrei tu, pe aia cu balaurul cu şapte capete... Sau pe aia cu căpcăunul...
─ Ia ascultaţi aici, nepoţilor! Sunteţi copii mari acum, cum mai vreţi voi să vă spun poveşti cu spurcăciuni d-astea? Aţi văzut voi vreodată balauri sau căpcăuni? Nici nu există aşa ceva!
─ Ba există, bunicule! Nu ne-ai spus chiar tu?
─ Dacă există, de ce n-aţi văzut niciodată nici balauri şi nici căpcăuni?
─ Dar tu de ce ne-ai spus poveşti cu căpcăuni, dacă nu-i adevărat?
─ Dacă n-am avut altă treabă, ce să fac! Dar uite, de acum înainte n-o să vă mai povestesc niciodată năzbâtii d-astea cu farmece vrăjitoreşti şi mai ştiu eu ce.

Nu este un dialog lipsit de vervă şi spirit dialectic, în urma căruia bunicul se angajează ca pe viitor să spună numai poveşti „cu oameni ca şi noi”, în spiritul realismului întronat peste tot în literatură.

Ursita ilustrează o temă dragă propagandiştilor vremii, cea a luptei împotriva superstiţiilor şi fatalismului. Doi fraţi află de la tatăl lor, aflat pe patul morţii, ca la naşterea lor ar fi venit două ursitoare care le-au fi prezis o viaţă scurtă şi plină de nenorociri. Întristaţi de pierderea părintelui şi derutaţi, cei doi pornesc în lume pe căi diferite, dar, la împlinirea sorocului de trei ani pe care îl fixaseră pentru revenirea acasă, bărbaţii sunt complet schimbaţi. În peregrinările lui, fratele cel mic sfidase destinul şi răzbise, ajungând un conducător stimat, în vreme ce cel mare, resemnat, se împăcase cu soarta lui şi ajunsese sărac şi îmbătrânit înainte de vreme.

Ţara fericirii, povestirea care încheie seria, relatează peripeţiile unui băiat nemulţumit de viaţa lui şi care, povăţuit de un cărturar, pleacă în căutarea fericirii. Ajunge în Ţara Odihnei, la prima vedere un tărâm perfect, în care nimeni nu munceşte şi toţi cetăţenii se odihnesc în permanenţă. Desigur, e o soluţie utopică ─ nemuncind nimeni, nici nu există prea multe bunuri de primă necesitate ─, aşa că viaţa e departe de a fi bună. Autorul adoptă o soluţie facilă pentru final, căci totul se dovedeşte a fi fost un vis. Totuşi ─ iar acesta nu mai este o plăsmuire a imaginaţiei ─ o ţară a fericirii există, după cum le explică copiilor un profesor:

Atunci când se aştepta mai puţin să primească de undeva vreun răspuns la întrebarea care-l frământa, profesorul şi-a-nceput lecţia şi le-a vorbit despre „Ţara Fericirii".
O ţară frumoasă, cu păduri bogate şi câmpii întinse, unde munceşte toată lumea şi unde toţi cei ce muncesc sunt mulţumiţi.
Şi ţara aceasta nu e peste mări şi ţări, ci foarte aproape, spre soare răsare, chiar vecină cu ţara noastră.

De dimensiuni reduse, Pădurarul... lui Alexandru Andy reuşeşte un adevărat tur de forţă, condensând pe parcursul câtorva zeci de pagini teme majore de actualitate în cel de al doilea an al republicii (valoarea supremă a muncii, lupta cu supranaturalul, glorificarea Uniunii Sovietice), într-un stil accesibil, pe placul copiilor. Fără a fi remarcat de recenzenţi, volumul se bucură totuşi de aprecierea cronicarului editorial de la rubrica Fişier a revistei Flacăra[1], care observă că „Valoarea cărţii de poveşti a lui Al. Andy trebuie căutată, în primul rând, în critica pe care autorul o aduce prin mijlocirea eroilor săi la îndepărtarea literaturii mistice cu care au fost obişnuiţi în trecut copiii”.

Ilustratorul volumului nu este precizat.

---

[1] Nr. 30 din 30 iulie 1949.

Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (I)

Printre numele întâlnite pe copertele volumelor pentru copii se numără şi cel al militarului de carieră Siminel Gheorghiu (m. 1967)[1]. Acesta este autorul lui Păcală (Editura de Stat – Literatura pentru copii) cu ilustraţii de Dem Demetrescu. Este reluarea, cu mici modificări, a unui episod cunoscut din isprăvile eroului popular, cel în care Păcală iese biruitor din confruntarea cu un popă viclean şi hrăpăreţ, la care intră argat şi cu care încheie o înţelegere potrivit căreia celui care se supără primul i se va tăia nasul. Este vorba, în realitate, de o reversificare a episodului corespunzător din Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu, lucru interesant, dacă ne gândim că Dulfu era interzis şi, mai mult decât atât, înfierat în presa vremii[2]. Siminel Gheorghiu păstrează pentadecasilabul bogat al lui Dulfu şi îl înlocuieşte pe popă cu boierul Melinte, dar nu se abate de la succesiunea de întâmplări relatate de povestitorul ardelean. Păcală apare drept un justiţiar care îi pedepseşte pe cei răi şi rapace, dar fără ca acţiunile sale să urmărească altceva decât sancţionarea relativ blândă a vinovatului, care îşi recunoaşte culpa şi urmează a o ispăşi („E-o pedeapsă tare blândă... pentru tine mai ales... / ─ Văd acuma c-am greşit şi de astăzi înainte, am să fiu om pocăit. / Lasă-mi nasul... ─ Da, Melinte... Nu ţi-l tai. Din partea mea / Socotesc: învăţătura o să-ţi prindă la ceva.”). Cartea lui Siminel Gheorghiu nu este remarcată de cronicarii epocii, dacă facem desigur abstracţie de scurta prezentare a lui Victor Adrian („L-am întâlnit şi pe prietenul nostru Păcală, care trecea pe drum. Acum, domnul Siminel Gheorghiu îl trezeşte din somn, îi scutură colbul şi-l pune «să facă una cu boierul Melinte». încercarea e, oricum, merituoasă, cel puţin sub raportul lui «redivivus». Dar Păcală îşi aşteaptă încă povestitorul, aşa cum şi Făt-Frumos mai aşteaptă încă să fie cuprins cu adevărat in paginile unor de păcălici [sic] al poporului, arma râsului său...”)[3]. Lipsa de entuziasm a acestei caracterizări este într-o oarecare măsură contracarată de prezentarea lapidară din Frontul plugarilor[4], în care se afirmă că „Sub masca umorului, se ascunde instinctul de clasă al țăranului sărac Păcală, care-l pune în mod firesc pe o poziție ostilă boierului exploatator”, unde volumul are parte de o interpretare într-o grilă sociologizantă convenabilă. Siminel Gheorghiu va continua să publice ocazional în revistele pentru copii (Licurici, Pogonici, Poezie, cântec, joc), dar numele lui va dispărea de pe lista colaboratorilor după 1953[5].

Dacă Siminel Gheorghiu este o apariţie efemeră, Alexandru Şahighian (1901-1965)  este, cu începere din 1948, autorul mai multor volume pentru copii şi tineret (Rici-Rici (1948), Lacul cu raţe (1951), Dacă numeri pân’ la zece (1953), Ursul (1954), Poveşti adevărate (1956), Poveşti dunărene (1959), Coiful de aur (1962, reeditat în 1968), O zi din august (1965) etc.). Rici-Rici, apărută în toamna lui 1948, este o suită de cinci scurte povestiri având ca element comun prezenţa animalelor, sălbăticiuni ca aricioaica Rici-Rici sau animale domestice precum simpaticul câine Hector al naratorului. Sunt relatări ─ întotdeauna lipsite de cruzime sau dramatism extrem ─ ale unor aventuri cu vieţuitoare. În Rici-Rici, cititorul-copil face cunoştinţă cu ariciul şi modul lui de viaţă, iar animalele sunt înzestrate cu limbaj şi personalitate. La vânătoare este o bucată în realizarea căreia am putea spune, parafrazând precizările din anumite filme, că nu a fost vătămat niciun animal, căci Hector, prinzând o iepuroaică gestantă, îi dă drumul impresionat de viaţa ei. Povestea unei broscuţe îl familiarizează pe cititor cu pericolele la care sunt supuşi batracienii; din fericire, eroina trece cu bine prin toate încercările. Veveriţa oferă, sub pretextul unei conversaţii cu o ciocănitoare, informaţii despre viaţa acestui animal al pădurii, căruia nu i se face un portret prea flatant. Glasul pădurii, poate cea mai complexă dintre naraţiuni, are ca temă motivul chemarea străbunilor. Prins de nişte copii, un pui de vulpe pare la început să se adapteze perfect la viaţa de animal de curte, însă instinctul de sălbăticiune, imposibil de înăbuşit, iese suprafaţă, iar animalul trebuie eliberat în pădure. Sunt povestiri vii, bine scrise şi captivante, lipsite de moralism strident sau de îngroşări sociologizante, reeditate în anii următori (1952, 1957). Prin informaţiile oferite cititorului, ele se apropie de lucrările lui Ionel Pop[6] sau Eugen Jianu[7], care vor fi tipărite în deceniul următor. Ulterior, autorul va practica un realism socialist conformist şi ireductibil, manifestat până aproape de capătul vieţii (de pildă în O zi din august sau Coiful de aur). Deocamdată, ─ în 1946-1948 ─ perioadă care marchează debutul său editorial, Şahighian dă Cezarului ce e al Cezarului în altă parte (în antologii, prin poeme ocazionale ca Sirena lui Vasile Roaită[8], sau în publicistică).

---

[1] O scurtă menţiune merită un alt militar cu activitate sporadică în publicaţiile pentru copii până în 1948, locotenentul Paul Epureanu (n. circa 1897), mai cunoscut ca promotor al sporturilor în perioada interbelică. Epureanu este eroul unor întâmplări senzaţionale care culminează cu o crimă, relatate de ziarele anilor 1930 .

[2] A se vedea Andrei Băleanu, Maculatura otrăvită a vechii „Literaturi pentru tineret” trebuie să dispară!, în Tânărul muncitor nr. 76 din 14 octombrie 1948.

[3] Victor Adrian, Voinicului i se deschid toate uşile, în Contemporanul nr. 137 din 20 mai 1949.

[4] Nr. 1148 din 17 decembrie 1948.

[5] Pe aceeaşi notă, în Libertatea nr. 1306 din 17 decembrie 1948 se arată că „Humorul care se degajă din viaţa lui Păcală se naşte din contradicţiile care există între acesta ─ ţăran sărac ─ şi boierul exploatator”.

[6] Din fauna noastră, Editura ştiinţifică, 1959

[7] Povestiri cu păsări şi animale, Editura tineretului, 1958.

[8] Apărută în antologia Poezia muncii şi a libertăţii, Editura C.G.M., 1946, sub redacţia lui Alexandru Şahighian.

Banda veselă

Mi-ar fi plăcut să mă pricep la teatrul românesc al perioadei tulburi care ţine din 1944 până în 1947, dar din păcate sunt practic ignorant în materie. Dintre sutele (miile?) de piese, reviste sau cuplete care se reprezintă în sălile şi grădinile Capitalei am reţinut Banda veselă de I. Avian. Puţini ştiu azi cine a fost Avian; ajunge să spunem că după 1948 a scris mulţi ani la Urzica, după care a emigrat în Israel. Revin. Presa vremii dă puţine detalii despre spectacol, care ar fi fost, potrivit unei reclame, „un grandios spectacol jucat de copii, pentru mari şi mici”[1], jucat la Savoy. Să fi fost o piesă pentru copii sau doar una cu actori-copii? Destul de greu de spus, deşi titlul este inclus în alte ziare la rubrica de spectacole pentru copii, alături de cele de la Ţăndărică. Părea, oricum, un succes.

Surprinzător, în Universul nr. 214 din 20 septembrie 1947 găsim o notă destul de scurtă intitulată Spectacole pentru copii interzise. Ziarul publică de fapt un comunicat primit de la Ministerul Artelor, instituţia răspunzătoare pentru aprobarea (şi cenzurarea!) spectacolelor teatrale:

Constatându-se că spectacolele pentru copii, organizate în ultimul timp, au un aspect comercial prin utilizarea copiilor în texte nepotrivite şi in producţii străine de orice semnificaţie educativă, Ministerul Artelor a dispus ca pe viitor, aceste spectacole să nu mai fie autorizate. În această categorie intră şi spectacolul intitulat „Banda veselă, care a fost interzis. Totodată a dat dispoziţii teatrelor de stat şi va face recomandări teatrelor particulare să programeze, în repertoriile lor, câte una sau două piese pentru copii. Pe viitor, nu vor mai fi autorizate spectacole de acest gen, decât cu texte şi personal artistic.

Banda veselă primise avizul „bun de reprezentat” din partea Ministerului Artelor, aşa cum o dovedeşte inventarul aflat la Arhivele Naţionale. Nu era probabil la mijloc o problemă de fond (conţinutul fiind conform cu cerinţele autorităţii), ci mai degrabă una de formă, anume distribuirea copiilor în roluri neadecvate. Nu ştim deocamdată care e adevărul; cine ştie, căutări meticuloase prin publicaţiile teatrale ale vremii ne vor putea spune mai multe. Şi, în final, o mică surpriză: în ciuda interdicţiei Ministerului Artelor, spectacolul pare să se mai fi jucat câteva luni, căci e anunţat la rubrica de spectacole pentru copii a ziarului Universul nr. 296 din 25 decembrie 1947.

[1] Universul nr. 945 din 15 septembrie 1947.