☺☺ Filip Florian - Toate bufniţele

Cu Toate bufniţele, cea mai recentă carte a lui Filip Florian (Polirom, 2012), aş zice s-o luăm pe dos decât de obicei, adică să începem cu sfârşitul. În ultimul paragraf al romanului, Luci, protagonistul întâmplărilor şi transparent reprezentant al autorului pe pământ, spune: „E vorba de caietul ăsta, în care, de un an şi ceva, am înşirat de-a valma cuvinte şi am amestecat poveşti, în care am spus doar ce mi s-a năzărit şi în care am copiat din celălalt caiet numai ce am vrut. Pe coperta lui, a caietului meu, scriu acum, chiar acum, cu litere de tipar, Toate bufniţele”. (Auto)caracterizarea nu e tocmai rea şi dezvăluie destul de direct care e structura scrierii. Avem, pe de o parte, însemnările lui Luci, la vremea respectivă (începutul anilor 2000) un copil de vreo unsprezece ani, iar pe de altă parte, caietul cu un soi de memorii aparţinându-i lui Emil Stratin, inginer sexagenar singuratic şi ornitolog amator (bufniţele, deh!). Prin alternarea fragmentelor din cele două caiete ar fi rezultat, zice convenţia pe care suntem invitaţi s-o acceptăm, însăşi cartea de faţă.

Sigur că cititorul nu-i dator să înghită pe nemestecate orice-i pune pe masă autorul, direct sau prin intermediul personajelor sale. Măcar de această dată aş lua totuşi de bune spusele „am înşirat de-a valma cuvinte şi am amestecat poveşti”, căci cam la asta se reduc Bufniţele... lui Florian, la două seturi paralele de naraţiuni. Născut într-un orăşel de munte anonim, dar cu împrejurimi pitoreşti, într-o familie de oameni simpli şi fără prea mult ştaif, Luci are parte de întâlnirea cu Emil, ins cu background cu totul diferit. Ai lui au fost oameni cu stare înainte de război, dar noua orânduire le-a luat mai tot şi i-a băgat, pe bunicul Ion (bijutier antebelic de lux) şi pe tatăl Ştefan, la puşcărie. Dincolo de suferinţele pe care istoria nedreaptă le provoacă familiei Stratin, Emil are parte de o nevastă dominatoare şi infidelă (Lia). Luci e prea mic pentru a trăi drame adevărate. Viaţa lui, aşa cum apare în caiete, e o succesiune de episoade luate parcă din nişte Amintiri din copilărie aduse la zi cu un secol şi jumătate. Tovarăşi de joacă, cutreieratul prin zonă, jocuri, ceva violenţă (verosimil prezentată de altfel), toate acestea sunt elemente ale universului lui Luci. Pe spaţii mici, textul e interesant, dar la nivel macroscopic cititorul nu se alege cu mare lucru. Vorba criticului prăfuit, copilăria copilului universal, ce să-i faci. Putem adăuga numele Filip Florian la lista destul de lungă a autorilor de romane recente cu personaje-copii (alături de Ovidiu Verdeş, T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Adrian Chivu, ca să menţionez numai câteva nume mai cunoscute).

Dacă materialul „infantil” nu ne spune, prin natura sa intrinsecă, prea multe, cel „matur”, romanul existenţei lui Emil ar fi avut mai multe şanse. Din păcate, citindu-l rămâi nu de puţine ori cu impresia că ai dat peste un scenariu de film românesc de dinainte de 1989, cu eroi pozitivi, care termină facultatea şi pleacă pe şantier, nu fac compromisuri, sunt buni şi cinstiţi... în vreme ce alţii (oamenii răi, vezi bine), fentează greutăţile vieţii. Aici personajul aflat în prima postură e chiar Emil, iar omul rău, care nu se ridică la înălţimea lui, e chiar Lia. Creatorul o va pedepsi, făcând să fie omorâtă într-un accident de automobil, pe când se afla în maşină alături de un dentist cu care îşi consuma infidelitatea. În paranteză fie spus, e tipul de sfârşit pe care Filip Florian pare să-l hărăzească soţilor care calcă strâmb (doctorul Rugea, un personaj secundar, moare tot într-un accident de maşină alături de amantă, iar pe penis i s-ar fi găsit la autopsie urme de ruj).

Întâlnirea lui Luci cu Emil pare să fi fost acel element care poate schimba viaţa cuiva, revelându-i dimensiuni la care până atunci nu avusese acces. Copilul are acces la biblioteca inginerului, citeşte de-a valma un clasic precum Gogol şi un prozator de bon ton gen Boris Vian, ascultă Mozart şi Édith Piaf. Influenţa ornitologului amator e mai degrabă indirectă; acesta vorbeşte puţin cu copilul, iar forţa lui se manifestă mai mult printr-un câmp magnetic sui generis sau prin produse culturale.

Toate bufniţele e o carte întrucâtva paradoxală. Pe spaţii mici, textul e bine scris, fraza curge impecabil. Cum treci însă la structuri de ordin superior, rişti să fii dezamăgit. Puzderia de întâmplări nu prea are liant. Câteodată autorul nu cedează tentaţiei de a face, prin personajul său adult, filozofia istoriei. Nu reuşeşte decât să fie banal (a se vedea spre exemplificare paralela Hitler-Stalin şi paragrafele despre loteria istoriei). Înseşi bufniţele din carte sunt elemente ale unei alegorii ceţoase şi care se doreşte, probabil, profundă, dar rămâne numai vagă. Am senzaţia că în Animale bolnave Breban a nimerit-o mai bine, dar de atunci au trecut peste patru decenii. Bref, cartea lui Filip Florian e inferioară producţiilor anterioare ale acestui autor şi poate figura cu cinste într-o antologie pe tema „cum să scrii bine un roman prost”. 

Un compozitor refractar la marile contraste

Există multe indicii potrivit cărora Wagner s-a considerat om de teatru în măsură poate chiar mai mare decât muzician. Minuţiozitatea cu care a coordonat prima montare a Tetralogiei (1876), indicaţiile scenice pedante, privirea mereu vigilenta aţintită asupra acţiunii scenice, toate acestea pot servi drept bune argumente pentru o asemenea aserţiune. Cu toate astea, chestiunea e departe de a fi tranşată definitiv. În importantul eu studiu Maeştrii cântăreţi din Nürnberg - Dramaturgie şi formă muzicală, Nina Vieru scrie în legătură cu acest subiect:

Wagner nu agreează antitezele, decisive contraste dintre alb şi negru pe care cu atâta abilitate le folosiseră Meyerbeer, Bizet, Verdi şi Ceaikovski, devenind mai târziu mijloace fulminante ale unor Berg şi Şostakovici.

Sunt interesante în această privinţă observaţiile lui René Leibowitz despre talentul teatral „modest”al lui Wagner. Acolo unde alt compozitor ar fi smuls efectul maxim, Wagner rămâne indiferent. Leibowitz dă ca exemplu scena din Lohengrin în care Elsa, nevăzută de Ortrud şi Friedrich, aude convorbirea lor fără a reacţiona la aceasta. Verdi nu ar fi pierdut ocazia de a scrie un ansamblu de un acut dramatism.

Într-adevăr, e suficient să luăm o operă precum Rigoletto ca să găsim acolo răsturnări de situaţie şi quiproquo-uri cât pentru mai toată creaţia wagneriană. Vieru continuă:

Leibowitz polemizează cu cercetătorii care l-au subapreciat pe Wagner ca muzician, explicând inovaţiile sale muzicale prin influenţa teatrului asupra muzicii. Leibowitz găseşte dimpotrivă că Wagner nu a fost un „om de teatru”; concepţia lui asupra operei nu ar decurge din primatul vocalului, aşa cum se întâmplă la compozitorii de operă. Chiar sistemul leitmotivic ar sluji în opera lui Wagner nu atât caracterizării personajelor (pentru aceasta există mijloace vocale mult mai eficiente!), cât completării cât mai expresive a tramei orchestrale pe care se sprijină scriitura vocală recitativă a lui Wagner.

Fiind de acord cu Leibowitz că arhitectura muzicală e pentru Wagner mai importantă decât în cazul altor compozitori (şi, poate, mai mult decât e necesar să fie în operă), nu ne putem asocia opiniei că Wagner ar fi fost lipsit de „simţ dramatic”.

Ar fi greu de crezut că Wagner nu cunoştea trucurile dramaturgiei de operă; măcar acestea i-ar fi înlocuit lipsa de simţ teatral, dacă ar fi năzuit la efecte de operă, situaţii ascuţite, contraste muzicale exterioare.

În realitate, Wagner, prin estetică şi înclinare, era departe de tragismul situaţiilor tari.

Chiar şi în Tristan – opera poate cea mai tragică a lui Wagner – va fi greu să găsim contraste dure şi asta nu numai în opunerea unor planuri simultane, dar măcar în momente succesive. Wagner nu folosea contrastele dramatice excesive. [...] [E]l a preferat întotdeauna să dea relatarea cuprinzătoare, adâncită, a unor situaţii decât ciocnirea nemijlocită a pasiunilor pe scenă.

În jocul de sumă nulă dintre teatralitatea exterioară şi forma muzicală, Wagner ar fi mizat aşadar pe cel de al doilea element.

Premiul literar „Augustin Frăţilă” la a doua ediţie

Dacă mă gândesc bine, cred că aş fi putut copia postarea de anul trecut şi nu cred că s-ar fi observat. E vorba de premiul literar „Augustin Frăţilă”, iar vestea notabilă e că i se organizează a doua ediţie. Anul trecut s-a lăsat cu niţel scandal, ceea ce face bine la corp. Detalii despre concurs, care premiază cu 10.000 de euro cel mai bun roman al anului precedent, se găsesc aici. M-au invitat iar să fac parte din juriul bloggerilor şi iar am acceptat. Motivul e tot cel de data trecută, anume că mi se pare important să existe o contrapondere „civilă” la juriul aşa-numiţilor critici profesionişti. În rest, numai autor să nu fii. Vorba ceea, cititorul cu un păcat, autorul cu o sută.

Singura noutate pare a fi aceea că organizatorii au decis să lărgească juriul bloggerilor şi să mai invite 5-10 inşi. Toate bune şi frumoase, dar mi se pare că în felul acesta, transformând juriul într-un mic parlament, nu se ajunge neapărat la creşterea calităţii deciziei. Nu vreau să spun că în calitatea mea de membru veteran sunt de neînlocuit. Prezenţa mea în parlament juriu nu e câtuşi de puţin obligatorie şi pot fi dat afară fără multă zarvă. Nu e vorba aşadar de apărarea unui prestigiu foarte vag de altfel, ci de preocuparea pentru calitate. Dar ce ştiu eu, probabil că mai există un număr însemnat de bloggeri care citesc cu ardoare literatură română contemporană, iar a nu-i băga în seama ar fi o eroare impardonabilă.

☺☺ Nicole Sima - Marty la operă sau Un marţian ar vrea să cânte

Însoţit de un tânăr pământean, Marty, un copil marţian de (numai!) 160 de ani, o vârstă fragedă la standarde interplanetare, vizitează Terra pentru a se familiariza cu istoria operei. Iată, în câteva vorbe, conţinutul cărţii lui Nicole Sima, Marty la operă sau Un marţian ar vrea să cânte (Compania, 2010). Nu e prima călătorie de acest fel a lui Marty, care ne-a mai vizitat pentru a se instrui în ceea ce priveşte muzica (Marty învaţă muzica! şi Marty este meloman). Faptul că creatura nu e înzestrată cu o anatomie auditivă terestră nu e un impediment. Tehnologia modernă îi permite să asculte muzica şi s-o guste dincolo de măruntele limitări ale construcţiei sale. Este vorba, desigur, de o lucrare de popularizare destinată celor mici. Cât de mici, mi-e greu să spun, pentru că găsim în ea informaţii abundente şi destul de variate în privinţa dificultăţii de înţelegere. 

Istoria operei e prezentată cronologic, plecând de la primii compozitori italieni din secolul al XVI-lea (Monteverdi are parte de un capitol separat, la fel şi arta spectacolului veneţian). Cunoştinţele sunt transmise maieutic, prin dialogurile dintre Marty şi gazda lui, dialoguri care se doresc nu doar instructive, ci şi spirituale, ceea ce le reuşeşte pe ici-colo. Demersul se face prin călătorii în timp şi participarea la spectacole de epocă. De la precursorii genului se trece la Rossini, Donizetti, Bellini şi Verdi, în fine, floarea belcantoului peninsular. Wagnerienii pot fi mulţumiţi, căci şi favoritul lor se bucură de un capitol consistent. În mod cu totul straniu, Mozart nu are parte de o secţiune proprie. Despre operele lui ni se spune câte ceva când vine vorba, de pildă, de Bărbierul... lui Rossini şi cam atâta. După Wagner istoria genului pare să se fi încheiat. Marty nu află nimic legat de creaţia unui Puccini.

Marty alături de Lohengrin, în barca trasă de lebădă

Aminteam ceva mai sus de varietatea informaţiilor din carte. Unele din acestea sunt adecvate tipului de popularizare reprezentat de cărticică (anecdote din viaţa compozitorilor, definiţii simple ale unor concepte, relatarea acţiunii din câte un libret). Mai greu mi-e să pricep ce rost are, de pildă, introducerea a tot felul de tehnicalităţi referitoare la arta cântăreţului, la vocalizare, la emisia sunetelor şi tot felul de asemenea chestiuni dificile. E principalul reproş care i s-ar putea face cărţii şi motivul pentru care mi-a foarte greu să-mi imaginez publicul-ţintă ideal al acestei lucrări. Să fie copii de 10 ani? 12? 14 şi mai mult? Dorinţa autoarei de a înghesui în paginile cărţii cât mai multă informaţie, dorinţă înrudită cu ambiţia autorilor români de manuale şcolare care îi năucesc pe elevi cu volume imense de cunoştinţe, pare să fi stricat o idee altminteri lăudabilă.

Desenele care ilustrează cartea îi aparţin Eugeniei Ilieş. 

☺☺☺ [ed. Dan Gulea] I.L. Caragiale - Titircă, Sotirescu C-ia

Foştii elevi silitori îşi mai amintesc că I.L. Caragiale avea în proiect o comedie în prelungirea Nopţii furtunoase şi Scrisorii pierdute, ba cei cu memorie bună îşi aduc aminte şi că aceasta urma să se numească Titircă, Sotirescu  C-ia. Piesa a rămas în stadiul de crochiu, deşi autorul a fost bântuit mulţi ani de ideea scrierii ei. Volumaşul editat de Dan Gulea la Paralela 45 (2012) reprezintă o ediţie critică a fragmentelor de text care s-au păstrat. La manuscrisele accesibile până acum cititorilor (publicate de Zarifopol, Cioculescu, Masoff etc.), cartea de faţă adaugă în versiune integrală unul inedit, provenit de la un muzeu prahovean. Efortul editorului e remarcabil, iar acribia sa, pe măsură, în ciuda unor mici scăpări imputabile probabil editurii, care, ca de obicei, nu-şi dă multă silinţă.

Desigur, pe cititorul obişnuit nu îl interesează prea mult detaliile filologice şi îi e indiferent dacă dramaturgul a făcut cutare însemnare pe recto sau pe verso, cu creionul sau cu peniţa sau dacă a mâzgălit vreun desen pe pagină. El e mai interesat de cum ar fi putut să arate piesa, de personajele şi acţiunea acesteia, dar trebuie să se mulţumească cu destul de puţin. În ciuda unei gestaţii de mai mulţi ani, proiectul rămâne într-un stadiu destul de vag, cu bruioane nefinisate. Personajele ar trebui să ne fie în bună măsură cunoscute, deşi ele diferă întrucâtva de la un manuscris la altul. Ideea de bază ar fi fost să fie surprins un moment ulterior cu 20-30 de ani celui din O noapte furtunoasă, acţiunea fiind plasată undeva la mijlocul primului deceniu al secolului trecut. Jupân Dumitrache Titircă a ajuns mare proprietar, la fel şi „credinciosul” său Chiriac, Ipingescu e prefect, în câte un manuscris se iţeşte Caţavencu sau un Rică Venturiano. Chiriac ajunge în postura Dumitrache din Noaptea furtunoasă, adică încornorat. Le regăsim (îmbătrânite) pe Veta şi Ziţa, dar apare şi noua generaţie de dame, mai rafinate, dacă nu mai morale, reprezentată de Pulchérie, soţia lui Chiriac sau Niniche, fiica Vetei, posibil concepută cu Chiriac. Obrazele şi acţiunea sunt greu de sistematizat într-o postare scurtă, căci e vorba de mai multe versiuni diferite.

Activ şi încrezător în succes, Caragiale adoptă o strategie de marketing bazată pe teasing, dă interviuri, pregăteşte terenul pentru piesă, dar n-o încheagă niciodată. Nu în mod diferit procedase cu ocazia Nopţii furtunoase (ne spune D. Teleor în Anecdotele... sale, vezi aici), atâta că de acea dată finalizase textul. Dacă Titircă... ar fi fost sau nu la nivelul creaţiilor dramatice anterioare e o întrebare în bună măsură interzisă specialistului. Cu toate acestea, cititorul laic şi-o poate îngădui şi poate bănui că răspunsul e mai degrabă negativ. Puţinele dialoguri cristalizate par reluări ale unor succese din piesele vechi:

Rică: Dă-mi voie... asta poate fi din punctul de vedere al d-voastră.

Susţin însă...

- Însă ce?

- Însă... (după multă reflecţie): dă-mi voie, noi zicem aşa: ori aveţi dreptate, ori n-aveţi dreptate, din această dilemă nu puteţi ieşi!

Vâna creatoare a lui Caragiale pare să se fi epuizat, iar persistenţa în acest proiect ar putea fi expresia incapacităţii de a recunoaşte un adevăr dureros. Tot Teleor face aluzie la secarea creativităţii scriitorului în ultimii ani de viaţă. El scrie în 1910 despre scriitorul aflat la Berlin: „Nenea Iancu a fost sortit să fie auditiv, şi el îşi caută acum eroii vrând să-i auză. Această căutare ţine cam de mult şi mi se pare că ori Caragiale a cam început să aibă auzul slab, ori că eroii lui sunt surdo-muţi.” Acestea rămân desigur ipoteze, dar nu (ni) le putem refuza.

În fine, un cuvânt de bine despre pentru efortul lui Dan Gulea, care a adăugat la materialul primar un aparat critic minuţios, precum şi o colecţie de mici studii asupra lumii caragialiene din acest proiect scenic (expoziţia jubiliară din 1906, duelul, telefonul etc.). Editorul a dat dovadă de inspiraţie incluzând la sfârşitul volumului texte proprii, referitoare la alţi autori aflaţi, formal sau în privinţa fondului creaţiei, în prelungirea operei lui Caragiale (Duiliu Zamfirescu, Camil Petrescu, Lucian Pintilie, Paul Georgescu, George Genoiu). 

Bătăliile pierdute ale unei mediocrităţi muzicale (III)

Pe data de 17 ianuarie 1948, Matei Socor, eroul a două din postările ultimelor săptămâni (vezi aici şi aici), dirijează un concert al Orchestrei Radio cu următorul program (Octavian Lazăr Cosma, Simfonicele Radiodifuziunii Române):

L. van Beethoven - Simfonia nr. 3

A. Mendelsohn - Imnuri închinate Republicii Populare Române

E. Roman - Imnuri închinate Republicii Populare Române

S. Nadler - Imnuri închinate Republicii Populare Române

D. D. Botez - Imnuri închinate Republicii Populare Române

M. Socor - Imnuri închinate Republicii Populare Române

A. Borodin - Prinţul Igor. Dansuri polovţiene

Harnici compozitori mai aveam! Abia dacă trecuseră două săptămâni de la proclamarea, pe genunchi, a republicii, şi ei apucaseră să-i scrie imnuri. În realitate motivul programării atâtor osanale republicane era altul. Noul stat nu avea imn şi trebuia să i se confecţioneze repede unul.

Ca să ne lămurim, să citim ce scrie Dorin-Liviu Bîtfoi în documentata lui carte Aşa s-a născut omul nou:

O miză deosebită o reprezintă compunerea unui nou imn, un imn al R.P.R. La 4 ianuarie 1948, imediat după abdicarea monarhului, imnul Zdrobite cătuşe, cu muzica lui Matei Socor şi versurile lui Aurel Baranga, a înlocuit imnul vechi de 63 de ani, Trăiască regele (pe muzica lui Eduard Hübsch şi versurile lui Vasile Alecsandri).

Aşadar la data concertului Matei Socor era deja fericitul câştigător al potului cel mare, căci onoarea de a fi compus muzica noului imn îl plasa pe muzician în sferele cele mai înalte ale puterii. Gloria lui Socor a fost însă curând ameninţată, căci:

Chestiunea imnului este resuscitată patru ani mai târziu şi interesează la cel mai înalt nivel, aşa încât în ziua de 29 decembrie 1952, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. ascultă imnurile propuse de Radu Palade, Dragoş Alexandrescu, Vasile Popovici, Ioan Chirescu, precum şi două imnuri ale lui Matei Socor, ultimul fiind ascultat de două ori. Tovarăşul Bunin, consilier sovietic, este primul care îşi dă cu părerea şi trasează sarcini. Chivu Stoica şi Leonte Răutu au impresia că imnul lui Socor, despre care discută toţi, aminteşte la final de imnul regal. Situaţia e sintetizată de Nicolae Popescu-Doreanu, ministrul Învăţământului: „Parcă unde se spune «populară română» aduce a «coroana română». Şi Constanţa Crăciun, membru al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, e de acord cu această impresie (şi chiar şi lui Petre Pandrea i se va părea peste ani că imnul R.P.R. seamănă cu imnul regal; în plus, acest spirit caustic află asemănări şi cu imnul Republicii Democrate Coreene, şi cu Internaţionala şi cu Horst Wessel Lied, imnul nazist).

Cu toate astea, steaua lui Socor nu apune. În aceeaşi şedinţă, Gheorghe Gheorghiu-Dej „propune ca sursă de inspiraţie imnul sovietic”, care „e foarte frumos”. „La 22 august 1953, printr-un decret special al Prezidiului M.A.N., intră în vigoare noul imn, Te slăvim, Românie!, cu muzica lui Matei Socor şi pe versurile poeţilor Eugen Frunză şi Dan Deşliu.” Matei Socor era, în ciuda unor bătălii pierdute, un învingător pe termen lung.

Aceasta este postarea cu numărul 500 de pe acest blog. Nu ştiu dacă e mult sau puţin şi nici câtă vreme voi continua să scriu blogul.

D. Teleor - Anecdote despre mari personalităţi române

A apărut anul trecut la editura Saeculum Vizual [sic] volumul lui D. Teleor Anecdote despre mari personalităţi române. E vorba de o culegere de texte cu caracter spiritual-memorialistic publicate de autor, care era din aceeaşi generaţie cu aşa zişii mari clasici (1858-1929), în volume sau prin periodicele vremii. Om inteligent şi plin de vervă, mereu cu replica la purtător, cu studii medicale neterminate fără multe regrete, Teleor face parte din categoria autorilor pentru care epitetul „minor” nu e în mod necesar o ocară. De altfel, după cum observă şi îngrijitorul ediţiei, divinizatul G. Călinescu i-a consacrat în Istoria... lui un spaţiu de care nu se bucură autori cu mai multă notorietate.

Din anecdote, partea leului le revine „marilor personalităţi” precum Cuza (dar şi Carol I!), Eminescu şi Caragiale, printre picioarele cărora se strecoară câte un C. A. Rosetti, Heliade-Rădulescu, Kogălniceanu, Creangă sau azi uitaţii Pelimon, Teofil Frâncu, N. Nicoleanu, Alexandru Hrisoverghi etc. etc. Unele din întâmplările redate ar proveni din experienţa directă a prozatorului, altele, din relatările unor contemporani. Oricum, distanţa istorică era foarte mică, ceea ce nu garantează, desigur, obiectivitatea. Indiferent care e adevărul despre episoadele prezentate anecdotic, ca istorioare cu poantă, Teleor are mult spirit şi ştie să povestească. Trebuie să fi făcut parte din categoria celor care ştiu să spună bancuri.

Multe din anecdotele despre Cuza ies din sfera stereotipurilor patriotice cultivate sârguincios în şcoală. Sigur că nu lipsesc călătoriile incognito ale domnitorului, demascările celor care umblă cu ocaua mică, ale funcţionarilor venali şi/sau incompetenți din noul stat român, dar lor li se adaugă şi bucăţi care nu fac un secret din caracterul corupt al regimului cuzist sau din tendinţele dictatoriale ale conducătorului. Detaliu interesant: când e pus să vorbească, Cuza o face de cele mai multe ori cu un neaoş (şi foarte plauzibil) accent moldovenesc. Este, oricum, un Cuza mult mai uman decât cel pus să rostească vorbe mari cu accent literar în montările teatrale patriotice.

Cel mai consistent calup de texte îi este consacrat lui Caragiale, cu care autorul a fost coleg la mai multe publicaţii şi pe care l-a cunoscut bine. Câteva din bucăţi sunt remarcabile şi aduc cu momentele sau schiţele eroului lor. În Din voiajurile lui Caragiale ni se reproduce o discuţie în care dramaturgul povesteşte - chipurile - o întâmplare trăită într-un vagon tren, pe ruta Odessa-Chișinău, în care jumătate din persoane erau „convenabile”, jumătate, „nihilişti”:

- După ce-i cunoşteai că erau nihilişti?

- Măi dar înapoiat mai eşti! Păi nihiliştii se cunosc foarte uşor. Au semnele lor. Şi cum îţi spun, jumătate vagonul era plin de nihilişti care ţipau, cântau, fumai, scuipau, înjurau. Îndată ce mă văzură pe mine, începură: „Uite Caragiale! Caragiale! Caragiale! Ăla care a făcut Scrisoarea pierdută!”

- Dar de unde ştiau nihiliştii româneşte?

- Erau din Basarabia. Români basarabeni.

- Dar de unde te cunoşteau?

- Măi, dar prost eşti! Păi eu sunt mai cunoscut în Petersburg decât în Bucureşti! În capitala Rusiei mă arăta lumea cu degetul: uite ăla e autorul Nopţii furtunoase, al Scrisorii pierdute! Eu sunt foarte citit în Rusia.

Dincolo de umorul cu nuanţe absurde, reţinem talentul de născocitor al memorialistului, dar şi capacitatea sa de a crea dialoguri fireşti şi cu nerv. Încă un detaliu care nu se potriveşte cu ce ni se pune de regulă în vitrină: lui Caragiale nu i-ar fi plăcut să i se spună „Iancu”, ci ar fi preferat adresarea ceva mai cosmopolită cu „Jean”. Anecdotele „caragialeşti” sunt şi cele mai complexe din punct de vedere narativ şi stilistic. Ele au elemente de oniric şi fantastic şi au câteodată un aer destul de modern.

Numeroase şi variate, Anecdotele... lui Teleor nu plictisesc niciodată şi pot constitui o lectură care să-l mai scoată pe cititor de pe şoseaua mult prea bătătorită a literaturii de uz şcolar, îndreptându-l spre căi secundare nu lipsite de farmec. Păcat de neglijenţa totală de care a dat dovadă editorul. În text s-au strecurat multe şi grave greşeli de tipar, coperta e jalnică, paginile sunt înţesate de vignete stupid. Mai mult n-au putut, pare-mi-se.

Nicolae-Paul Mihail - Demascarea lui Turnesol

Că un Dumas sau un Balzac a folosit „negri” o ştiu până şi studenţii de la Litere, dar despre „negrii” la care s-a recurs în literatura noastră ştie probabil chiar mai puţină lume. Unul din aceştia - că doar era păcat să n-avem şi noi faliţii noştri - pare să fi fost Nicolae-Paul Mihail, fost coleg cu Eugen Barbu la şcoala de jandarmi şi rămas în relaţii apropiate cu autorul Gropii. Atât de apropiate, încât acesta i-ar fi utilizat, zic gurile rele, serviciile de scrib. Oficial, cei doi figurează drept co-scenarişti ai filmelor din seria Mărgelatu, dar nu e exclus ca Mihail să fi scris el singur texte semnate de tartorul de la Săptămâna. Asta nu-i însă treaba noastră aici. S-o descâlcească istoricii literari dacă le dă ghes interesul. Negru, ne-negru, Nicolae-Paul Mihail, care ar fi împlinit săptămâna asta 90 de ani, nu scria rău, avea condei, cum se zice.

Am dat peste Demascarea lui Turnesol, roman pentru tineret publicat în 1970 la Editura Ion Creangă, recent înfiinţată pe fundaţiile vechii Edituri a Tineretului. E o carte cu elevi de clasa a şaptea dintr-o şcoală de provincie (nu importă de unde) care trec prin tot felul de întâmplări şcolăreşti. Nu e cine ştie ce. De-ale şcolii, un caiet de istorie care dispare, un geam pe care l-a spart cineva în împrejurări neclare, jocuri şi partide de fotbal cu mari rivalităţi între clase. Personajele centrale sunt grupate în aşa-numita Tripletă de aur, formată din „marele Ştefănescu Unu (zis Turcu), Ionescu Nicuşor şi Paulică Georgescu”. Paulică e cronicarul evenimentelor şi i se atribuie o bună parte din relatarea întâmplărilor. Altminteri, perspectiva e atotştiutor-auctorială. Oricum, această alternare de voci e remarcabilă pentru o carte cu miză atât de redusă. Un personaj pitoresc, multilateral prin preocupări (poet, dar şi fotbalist talentat, aspirant la o viitoare carieră medicală) este Popescu Gică (poreclit „Moţopină”). Fete sunt puţine, dar din rândul lor se detaşează Mihăescu Geta, premianta clasei şi participantă redutabilă la concursurile de fizică şi chimie. În fine, relevantă pentru o complexitate pe care nu o au de regulă cărțile acestui gen este prezența unui personaj colectiv, grupul jucătorilor de lapte gros, așa-numiții grosmeni.

Din acest tablou vivant nu putea lipsi dirigintele, „profesorul de naturale, un bărbat între două vârste, nu prea sever, de care [elevii] se ruşinau să-l supere”. E, desigur, un personaj infailibil, înţelept ca Solomon şi judecător drept, care intră perfect în convenţia literaturii moralizatoare pentru tineret. Probabil însă că feminiştii vremurilor noastre ar digera cu greu discursul ţinut în faţa clasei de profesor cu ocazia anchetei organizate pentru a-l identifica pe cel care a spart geamul („Să nu-mi ascundeţi nimic. Un bărbat adevărat nu se teme niciodată să spună adevărul”), căci în clasă erau şi fete.

Cu toate că sunt zvăpăiaţi, copiii nu-s răi. Ei se joacă de-a Insula misterioasă, se preocupă de inventarea unor dispozitive care le-ar putea face viaţa mai uşoară, precum maşina de scris lecţiile („M.S.L.”) sau ţancometrul, aparatul care te ajută să soseşti la ţanc. Lecturile lor sunt în esenţă cele ale oricărui puber interbelic (Jules Verne, Dumas, Wells), iar eroii autorilor respectivi le populează imaginaţia şi le inspiră faptele. Suntem la ani-lumină de romanele pentru tineret ale deceniului anterior, iar elementul ideologic este absent, dacă facem abstracţie de cele câteva referiri discrete la organizaţia de pionieri, la sirena fabricii de nu-mai-ştiu-ce sau la stradela ce duce la noile blocuri.

Dar Turnesol? E un personaj misterios, ale cărui acţiuni imprevizibile îi încurcă pe membrii  Tripletei de aur. „Demascarea” din titlu se va produce abia la ultima pagină şi va fi întrucâtva echivocă, după cum echivocă între un genitiv subiectiv şi unul obiectiv e însăşi construcţia sintactică din titlul cărţii. Lăsând la o parte asemenea chiţibuşuri, Demascarea lui Turnesol e o carte scrisă cu vervă şi umor, pe care foarte tinerii de acum patru decenii şi mai bine trebuie s-o fi apreciat.

Coincidenţă (sau nu): Eugen Barbu are o nuvelă cu subiect sportiv intitulată Tripleta de aur, apărută în 1956.

☺☺ Adina Dabija - Şaman

Nu e musai să-i dăm crezare lui Balzac, care spune că autorul nu inventează niciodată nimic, dar probabil că aserţiunea e un pic adevărată măcar în cazul romanului Şaman de Adina Dabija (Polirom, 2013). Falsă sau nu, zicerea francezului ar trebui să-l lase indiferent pe cititor, pe care ar trebui să-l preocupe numai măsura în care cartea e bună sau proastă. Zis şi (oarecum) făcut. Autoarea ne propune o scriere în aparenţă autobiografică, în care o tânără din România postdecembristă îşi face ucenicia (amoroasă, spirituală, profesională) şi dă piept cu prezentul, dar şi cu propriile amintiri dintr-o copilărie miraculoasă trăită într-o localitate ardelenească (Măgina).

Eroina are parte de o traiectorie în aparenţă banală, cu studii universitare într-un oraş de provincie, stagiu în presa bucureşteană presărat cu picanterii şi portrete de inşi din fauna care mişună prin locurile cu pricina (Gălăţanu sau Teo Haiduc, cei „buni”, dar şi inevitabilii satrapi locali). E un prilej pe care scriitoarea îl găseşte nimerit pentru a şarja, la limita anecdoticului, prin confecţionarea unor „fişe de observaţie” numerotate, care vin întrucâtva ca nuca în perete în raport cu ansamblul. Poveştile de dragoste (cea feciorelnică, cu Dodo, dar şi unele mai lipsite de sfială, precum cea cu Ştefan, om însurat, candidat la rolul de bad guy) se consumă fără foarte multe complicaţii.

„[A]ltele am eu în sufletul meu” ar zice probabil Adina Dabija, alături de onestul Pristanda. Mai mult decât dosarul experienţelor mundane ale unei femei tinere, Şaman-ul se va fi dorit consemnarea unui itinerariu iniţiatic care o poartă pe protagonistă de la Măgina până hăt, departe, în nordul îngheţat al Canadei. Găsim pe alocuri ecouri din Honigbergerul lui Eliade (vezi evocarea aventurii învăţatului ungur Körösi Csoma Sándor, deschizător de drumuri în Tibet), dar şi multă vorbărie cu pretenţii, formulări sentenţioase („neiubind pe nimeni am început să iubesc”), o teorie a poeziei cu analogii în metabolismul celular şi multe, multe clişee:

Ne dădeam în grabă jos la staţia lui şi ne repezeam ca nişte animale flămânde pe scări. Nu mă linişteam decât când îi simţeam sexul zbătându-se, tandru şi sălbatic, între măruntaiele mele. Apoi adormeam obosiţi şi bolnavi unul în braţele celuilalt. Adesea ne trezea telefonul lui Ingrid. Pe fondul conversaţiei lor în germană, din care eu nu pricepeam o iotă, mă îmbrăcam, îmi aprindeam o ţigară şi plecam sau, mai bine zis, mă târam, cu inima zdrobită, spre staţia de tramvai.

şi evocări de entităţi evanescente care sfârşesc prin a plictisi:

Am amuţit, pentru că prin faţa ochilor mei a defilat un fel de nălucă de abur care a rămas suspendată în faţa ochilor mei până am clipit. Era ca o ţesătură foarte delicată de abur, rotund, cu nişte imperfecțiuni, găuri, adâncituri şi excrescenţe, unele mai luminoase, altele mai întunecate, care palpita în jurul unei lumini. Pentru o secundă, mi-a fost dat să-mi văd forma sufletului. În acelaşi moment năluca s-a tradus instantaneu în limbaj senzorial, arătându-mi-se pe dinăuntru şi pe dinafară în acelaşi timp. M-a traversat un fior care mi s-a scurs din piept spre centrul pelvisului, înşurubându-se înăuntru, în centrul ancestral al fiinţei mele, cel de dinainte de a mă naşte, ducându-mă într-un timp imemorial, pe care l-am văzut şi l-am uitat simultan.

Aventura canadiană, care alcătuieşte ultima treime a volumului, nu-i mai bună decât restul cărţii şi diferă de el mai ales prin personajele ciudate introduse cu largheţe (rusul Ivan, vagă pastişă dostoievskiană, înţeleptul Père Joseph sau Jean-Claude, unul din vârfurile unui triunghi amoros pe care eroina nu-l poate rata). Avem parte de o aproape permanentă pendulare între presupusul plan al realităţii şi unui al ficţiunii fantastice, dar prozatoarea nu reuşeşte să fie decât arareori imprevizibilă. Un Paulo Coelho feminin, ar putea remarca unii din cititori. Da, dar măcar brazilianul are geniu comercial, ar zice alţii. Şaman-ul Adinei Dabija e o carte mediocră, care ratează puţine din poncifurile care minează literatura contemporană.