Citind pe (noua) tabletă

La cât tapaj fac pe tema cărţilor electronice, cred că nu surprinde pe nimeni faptul că îmi place să citesc pe tabletă. De la o vreme am trădat nobilele idealuri ale iPad-ului şi am cotit-o spre rivalii cu sistem Android, mai întâi cu un telefon Samsung Galaxy, mai nou cu tableta Samsung Galaxy Note Pro. Având pasiunea grandomană a display-urilor mari, am luat-o pe cea de 12,2 inci apărută astă-primăvară. Un hectar de ecran de-ar avea şi tot nu mi-ar ajunge, deşi trebuie să recunosc că de la un punct încolo cititul riscă să devină dificil tocmai din cauza dimensiunilor prea mari ale afişajului. Mai am însă până acolo; deocamdată mă bucur încă de obiect, care e suplu şi elegant în ciuda gigantismului relativ (cred că e cea mai mare tabletă disponibilă pe piaţa obişnuită la ora actuală).

Nu-mi propun să prezint gadget-ul sau să-i fac reclamă de vreun fel. Postarea de azi e, într-un fel, o revenire la una de acum câţiva ani (aici) în care scriam despre partea de soft a lucrurilor, despre readere şi (dez)avantajele lor relative. Între timp am adoptat pentru citirea cărţilor electronice aplicaţia Bluefire Reader, la care am apreciat – şi apreciez încă – interfaţa prietenoasă, naturaleţea cu care se întorc „paginile” şi uşurinţa cu care poţi face însemnări pe marginea textului. Mai mult, pe iPad aceste note se puteau exporta către o adresă de e-mail. Zic „se puteau” pentru că această opţiune nu există pentru versiunea Android a aplicaţiei, ceea ce face atracţia exercitată de ea să fie mai mică. Până una-alta nu am reuşit să găsesc un reader civilizat care să-mi permită salvarea şi exportarea notelor pe tableta Samsung, dar n-au intrat zilele în sac.

Încă o hibă a Androidului este absenţa din browser a opţiunii „reader” pentru anumite pagini de web. Pe iPad (în Safari) ea exista şi uşura foarte mult lectura unor pagini de text compact, cum ar fi articolele din reviste culturale. Noroc cu ecranul mare cu care mă făleam în primul paragraf. În fine, pentru a încheia pe o notă pozitivă această postare, e de menţionat că am găsit câteva readere pentru Android civilizate – şi încă gratuite! – care permit citirea documentelor în formatul djvu, din ce în ce mai popular pentru cărţile scanate. Pentru iPad trebuise să-mi cumpăr o aplicaţie djvu reader, nu scumpă, e drept, însă nu gratuită.

Lecturi electronice serioase şi nu prea

Programele de citit cărţi electronice (aşa-zisele readere) nu sunt numai nişte interfeţe pentru lectură. Desigur, e foarte important ca ele să fie uşor de folosit, să permită o bună vizualizare a textului, să nu obosească ochiul, să-l lase pe cititor să întoarcă „paginile” cu uşurinţă. Pe scurt, contează ca ele să facă confortabilă experienţa cititului pe aparatul pe care sunt instalate (eu le am pe iPad, singurul dispozitiv pe care citesc la ora actuală). Alături de funcţia lor de bază, aplicaţiile pentru e-books ar trebui să poată funcţiona şi ca instrumente de lucru pentru cei pentru care textul este (şi) obiect de studiu, nu doar de efemeră plăcere estetică. şi pentru că nu-mi permit să vorbesc în numele altora, o s-o fac pentru mine şi o să mă refer doar la experienţa mea.

Unul din avantajele cărţilor electronice (mai precis, al aplicaţiilor pentru citit) este că utilizatorul are posibilitatea să pună semne de carte („bookmarks”) la paginile de interes, putând oricând să revină la ele cu uşurinţă. Mai important încă, el poate face şi însemnări pe marginea textului citit, însemnări pe care programul le memorează şi care sunt disponibile la următoarele sesiuni de lectură, pot fi şterse, modificate etc. Unele programe oferă şi opţiunea de a selecta un şir de caractere (cuvânt sau sintagmă) care să poată fi apoi căutate printr-un simplu tap într-un dicţionar sau pe internet, cu un motor de căutare. Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu se fac asemenea operaţii cu o carte de celuloză; dacă nu eşti dintre barbarii care scriu pe cărţi, fă bine şi alcătuieşte bileţele pe care să-ţi scrii observaţiile şi apoi să le pui ca semne la paginile cu pricina, de ajunge volumul să semene cu un burduf din care se scurg tot felul de foiţe şi foicele. Unora asta li se pare un semn de mare distincţie, aşa cum altora praful de pe cărţi (numit de anglo-saxoni, foarte poetic de altfel, „learned dust”) li se pare o dovadă de nobleţe şi nu o sursă de alergii. Hapciu!

Toate bune şi frumoase, ce ne facem dacă ştergem cartea din dispozitiv şi o păstrăm, eventual, pe o unitate de stocare, în vederea revizitării cu altă ocazie? Evident,  pierdem şi notele pe care le-am făcut pe marginea ei, note pe care de asemenea am putea să vrem să le parcurgem din nou la un moment dat. Se pune deci întrebarea cum se pot „exporta” însemnările noastre astfel încât să le putem avea şi în absenţa cărţii. Cu o funcţie de export, e la mintea cocoşului, însă problema e că nu toate aplicaţiile de citit au asemenea funcţii. Să vedem la ce ne putem aştepta.

Aplicaţiile mele favorite, cele care îmi plac cel mai mult în ceea ce priveşte layout-ul, reglajele şi capacitatea de navigare şi „răsfoire” sunt Bluefire Reader şi Stanza (pe cel de al doilea l-am reinstalat cu câteva luni în urmă, când noua versiune OS a făcut iar posibilă folosirea lui). Citeam mai demult şi cu Bookman, dar am renunţat, căci mi se pare mai greoi, chiar dacă impresia iniţială a fost bună (vezi aici o postare mai veche despre aceste readere, între timp întrucâtva depăşită, aşa cum şi trebuie să fie ştirile despre gadgeturi). Problema tuturor acestor aplicaţii este că nu permite exportul notelor. Pentru lecturi lejere, ele sunt ideale, dar pentru lecturi mai serioase, care presupun însemnări, nu sunt la fel de bune.

Soluţia pentru mine a constituit-o până la urmă iBooks. Chiar dacă nu-mi place foarte mult cum arată paginile la faţă, nu pot să nu recunosc că are asupra celorlalte aplicaţii descrise un avantaj incontestabil, căci permite tipărirea notelor la imprimantă sau exportul lor pe e-mail. Faţă de ce pot să facă celelalte programe mi se pare un progres incontestabil. A, să nu uit, nu merită să descărcăm aplicaţia băştinaşă Elefant Reader de pe elefant.ro, căci nu e decât un Bluefire Reader cu comenzile traduse din engleză, chiar dacă  site-ul încearcă să ne momească cu o carte gratis. E din cele pe care cu niţică perseverenţă le scoatem oricum de pe net fără o para chioară.

Poza e luată de aici.

Cum mai stăm cu cărţile electronice?

Nu e niciun secret, îmi place să citesc cărţi în format electronic, ba chiar în ultima vreme numărul de e-books citite l-a depăşit pe cel al cărţilor în format tradiţional. Nici că duc dorul cărţilor pe hârtie. Mă interesează aşadar ce se întâmplă pe piaţa acestui produs şi mi-am propus să stau cu ochii pe ea. Ce îmi doresc? Simplu: cât mai multe cărţi electronice (ideal vorbind, tot ce apare pe hârtie să existe şi în această ipostază), preţuri cât mai mici, fişiere în format cât mai prietenos. Am scris acum aproape un an (aici) despre măgăria protecţiei DRM, pe care, ce e drept, n-au inventat-o ai noştri. Din fericire, se găseşte uşor ac de cojocul acestei protecţii, aşa că nu revin asupra subiectului.

Azi mă interesează să văd cât de bine s-au mişcat ai noştri în anul care s-a scurs de la ultima postare pe această temă, intitulată Cărţi electronice: fruntaşi, codaşi şi mijlocaşi, în care constatam marea rămânere în urmă a editurilor (şi, în consecinţă) a librăriilor româneşti. Ce s-a întâmplat în ultimul an? Să aruncăm o privire asupra tabelului de mai jos, în care am inclus cifrele adunate de mine pentru cele mai importante edituri româneşti care au scos cărţi în format electronic:

Se poate observa marele salt pe care l-a făcut Humanitas, deşi în cifre absolute Polirom ocupă cu autoritate primul loc. Nemira a cam stat pe loc, cel puţin după numărătoarea mea, în vreme ce All reprezintă un actor nou în domeniu. Alte edituri importante, precum RAO sau Curtea veche, dorm pe ele şi n-au scos nici anul acesta e-books.

Trecem la librăriile virtuale care vând aceste cărţi (alături, desigur, de propriile site-uri ale editurilor cu pricina). Clasamentul e mai scurt şi arată astfel:

Elefant e liderul incontestabil al comercianţilor de cărţi electronice. Nu numai că pune în vânzare un număr impresionant de titluri, dar oferta se îmbogăţeşte aproape zilnic (motiv pentru care cifrele mele reprezintă o fotografie instantanee şi nu au precizie absolută). La asta se adaugă şi reducerile substanţiale, de circa 25%, acordate la e-books. La ora actuală, în materie de cărţi electronice româneşti, elefant.ro e imbatabil. Nu e reclamă, ci purul adevăr. În plus, îşi au şi ei metehnele lor, la loc de frunte fiind stupida protecţie DRM, dar ce e drept nu-s singurii cu păcatul acesta şi probabil nici nu e vina lor. Surpriza tabelului o constituie galonata librărie Cărtureşti, care pare ca n-a auzit de e-books. Nu e nimic, intră şi ei în secolul XXI cum pot, cu plicuri şi căni de ceiuţ. În fine, anul acesta nu am mai monitorizat site-ul corectbooks.ro. În 2011 îl remarcasem pentru un număr uriaş de cărţi electronice, cel puţin pentru standardele româneşti (peste 1500). Din păcate e vorba de numeroase titluri aparţinând unor autori obscuri, scoase de edituri la fel de puţin cunoscute. În plus, însuşi statutul acestui site e neclar (editură? librărie?), aşa că nu l-am luat în calcul de această dată.

Later edit. Un comentator îmi atrage atenţia că şi editura Litera a scos cărţi electronice. Fac cuvenita completare, e vorba de vreo 40-50 de titluri.

iPhone 5 şi ideea de progres

Cred că n-o să se facă gaură-n cer dacă pun şi eu o postare la modă, trendy şi în tendinţe (vorba unui autor român dispărut nu demult) pe o temă fierbinte a acestor zile, lansarea iPhone 5. Am şi un fel de justificare morală căci, amator de gadget-uri, mi-am luat iPhone din prima generaţie nu la multă vreme după ce a apărut pe piaţă. Îl am şi acum, merge foarte bine, nu-i vina lui că în unele zone reţeaua 3G e proastă. Cu riscul de a provoca zâmbete, dezvălui că am şi citit cărţi în format pdf pe micul display al telefonului cu pricina. Dar asta o spun numai pentru a arăta cât sunt de cult.

Au apărut de atunci şi alte aifoane, cel mai nou a fost dat la iveală ieri. Este – dacă e să te iei după prezentări, chiar după cele mai puţin entuziaste – o mică bijuterie. E cu juma’ de inci mai mare ca precedentul (să nu te chiorăşti privind la el), e cu 18% mai subţire, ca pentru oamenii aşijderea, are – ţineţi-vă bine – procesor A6, mai tare decât iPad-ul, dar ce nu mai are.

Toate bune şi frumoase, dar aparatul ăsta îşi are şi el (in)dependenţa lui, trebuie alimentat sau sincronizat sau vrei să-l conectezi la alte dispozitive. Aici e buba. Noul iPhone are şi un nou tip de mufă, pe bază de conector Lighting, care, după cum ni se explică, e mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea veche. Ce contează că toate celelalte angarale ale utilizatorului, de la automobilul unde îi place să-şi conecteze iPhone-ul la sistemul audio până la cine ştie ce docking station au mufe din acelea vechi cu 30 de pini? Nu-i nimic, ni se va spune, are Apple grijă, au scos adaptoare (deşi gurile rele şoptesc că ele nu asigură o compatibilitate totală).

Aşadar, de-ar fi să mă procopsesc cu un iPhone din astea noi, ar trebui să-mi iau încă un adaptor. Unde merge mia, merge şi suta, nu? Ca şi cum casa mea n-ar fi de pe acum un adevărat muzeu al adaptoarelor. Adaptor pentru aia, adaptor pentru ailaltă, cred că la ora actuală nu-i gospodărie să n-aibă 10-20 de adaptoare, asta ca să folosesc cifre conservatoare. Iar toate aceste dispozitive sunt diferite între ele şi de neînlocuit. Tremuri de groază că ai putea să pierzi sau să ţi se strice adaptorul de la aparatul de fotografiat sau de la camera video, de la laptop sau de la routerul wireless, de la încărcătorul ţigării electronice sau de la aparatul de bărbierit. Un dezastru la fel de mare nu poate provoca decât dispariţia unei telecomenzi, un alt obiect prezent în casa noastră în infinit de multe variante. Nu de alta, dar rămâi cu buzele umflate şi pas’ de mai foloseşte obiectul respectiv principal până nu înlocuieşti dispozitivul cu un altul la fel. 

Cam aici băteam cu progresul din titlu. Am uneori senzaţia că fiecare lansare de produs nou ne scufundă şi mai adânc într-un ghetou din care nu ştiu cum se poate ieşi. Cum ar fi o lume în care să existe unul, hai două sau trei adaptoare mari şi late? Probabil mi se va aplica pe dată diagnosticul de incompetenţă tehnică, dacă cel de reacţionar nu mi-a fost deja pus. Până una, alta, rămân la iPhone 1. şi da, îmi plac gadget-urile, să se consemneze şi asta.

☺☺☺ Clifford A. Pickover – Banda lui Möbius

Banda lui Möbius, obiectul care dă titlul cărţii lui Clifford A. Pickover (Humanitas, 2006), potrivit autorului, unul din acele obiecte foarte simple a cărui descoperire intervine surprinzător de târziu. Într-adevăr, matematicianul german August Ferdinand Möbius (1790-1868) a caracterizat această suprafaţă cu o singură faţă care se obţine (azi ştiu asta până şi copiii), lipind la capete o fâşie răsucită cu 180⁰, abia pe la 1858, după ce omenirea avea în spatele ei mai multe milenii de matematică. E adevărat că obiectul a fost cât pe aci să se numească banda lui Listing, după numele un contemporan care a descoperit-o cam în acelaşi timp, însă din motive extraştiinţifice Listing a fost mai puţin norocos şi nu şi-a putut lăsa numele moştenire pe o asemenea suprafaţă remarcabilă. Oricum, nu trebuie să i-o luăm în nume de rău autorului pentru că ne prezintă pe larg detalii istorice şi biografice despre Möbius şi descoperirea lui; familia matematicianului era foarte interesantă, se trăgea din însuşi Luther şi a dat un număr însemnat de învăţaţi în diferite domenii. 

Probabil că una din principalele dificultăţi cu care s-a confruntat autorul la alcătuirea acestui volum este varietatea şi imensa cantitate de informaţii despre subiectul ales. Fără a fi deloc o simplă curiozitate de bâlci, banda lui Möbius are implicaţii considerabile în ramuri ale matematicii destul de diferite ca obiect, cum ar fi topologia sau geometria diferenţială. Faptul (contraintuitiv în ultimă instanţă pentru omul de rând) că dacă te deplasezi pe o bandă Möbius sfârşeşti prin a ajunge de unde ai plecat, însă întors pe dos, a stimulat fantezia a numeroşi oameni de ştiinţă şi inventatori. Autorul prezintă, conştiincios (uneori poate prea conştiincios) numeroase brevete de invenţii bazate pe principiul benzii sau zeci de obiecte în spaţiu care au proprietăţi înrudite, cel mai important fiind probabil sticla lui Klein, un corp geometric cu o singură faţă (sau mai degrabă cu nicio faţă).

Plonjăm într-o lume de noduri care pot (sau nu) să fie desfăcute, de covrigi (pardon, toruri) şi sfere, iar textul, garnisit cu tot felul de întrebări şi probleme, ne pune mintea în mişcare, cu mai mult sau mai puţin succes. Chestiunile sunt cât se poate de diferite de materia şcolară. De pildă, cum poţi să întorci pe dos o sferă, desigur fără s-o găureşti? Problema nu e trivială. Matematicienii o numesc eversiunea sferei şi au demonstrat că are soluţie, fără a o putea găsi până recent, când au fost ajutaţi de grafica pe calculator. Pe lângă banda care l-a făcut celebru, Möbius a propus şi o funcţie remarcabilă (care îi poartă şi ea numele) şi care s-a dovedit a avea implicaţii în domenii variate, inclusiv în fizica particulelor elementare. E un adevăr pe care Pickover îl subliniază nu odată, anume că matematica este una din puţinele, dacă nu chiar singura ştiinţă în care numeroase descoperiri vechi revin adesea în prim plan la multă vreme după ce au fost făcute şi îşi dezvăluie noi valenţe, foarte diferite de cele iniţiale. Cum să nu rămâi suprins să afli de pildă că numărul pi, cunoscut de cei mai mulţi dintre noi drept caracteristică a cercului, intervine în numeroase formule din calculul probabilităţilor?

Banda lui Möbius e o carte foarte bogată în informaţii, suprasaturată chiar de referinţe, linkuri, desene şi exemple. Pickover a îmbinat fericit energia debordantă a diletantului (a organizat până şi un concurs de limerick-uri pe tema benzii) şi rigoarea specialistului (are, totuşi, un doctorat în fizică la Yale). S-a ferit să folosească prea des formule matematice, deşi ele sunt uneori inevitabile. Să nu fim ipocriţi: o formulă bine aleasă face cât numeroase pagini de proză. Cei cărora matematica nu le-a fost dragă în şcoală nu au decât de pierdut şi nu cred că ar trebui protejaţi prin măsuri vecine cu corectitudinea politică.

Până la urmă, în Banda lui Möbius găsesc şi firile mai puţin înclinate spre matematici suficient de multe subiecte pe înţelesul lor, dacă ar fi să pomenesc numai de capitolele consacrate suprafeţei în literatură şi artă. Printre cei care ar fi ilustrat, prin creaţiile lor, principiul lui Möbius, s-ar găsi muzicieni ca Bach sau Schönberg sau scriitori ca Proust. Pickover citează din opera proustiană pasaje în care personajele par să se deplaseze pe benzi Möbius, creându-se efecte temporale specifice. Există numeroase alte exemple literare (desigur, partea leului le revine autorilor de proză ştiinţifico-fantastică) sau cinematografice. Pentru cititorul român, să pomenim şi noi de romanul lui Tudor Octavian intitulat chiar Banda lui Möbius, apărut în 1978, modest calitativ, însă încadrabil tematic la subiectul de azi. Până la urmă, ceea ce rămâne e fascinaţia irepresibilă pe care descoperirile şi metodele matematicii o exercită asupra noastră şi puterea lor de a te face să crezi în existenţa unor principii unificatoare. 

Cum rămâne cu cărţile audio?

Nici nu ştiu cum să le zic, cărţi audio, audiobooks sau, cu un termen cam preţios introdus în circuitul frazeologic de o editură cunoscută, cărţi vorbite. Indiferent cum le-aş numi, ele există şi au început de câţiva ani buni să apară şi la noi, performera evidentă fiind, ca număr de titluri şi varietate tematică, Humanitas. Trec repede peste chestiunile astea formale. Toată lumea ştie la ce mă refer.

Sau poate că nu tocmai. Să explic de ce. Când zicem carte audio, avem în vedere o carte întreagă (citită, înregistrată şi transpusă pe suport adecvat, cel mai adesea CD) sau o selecţiune din carte, supusă altminteri aceluiaşi tratament? Dacă ar fi să răspundem bazându-ne pe produsele cele mai răspândite de pe piaţa autohtonă, am înclina spre cea de a doua variantă. Într-adevăr, avem la dispoziţie destul de puţine înregistrări integrale ale cărţilor despre care vorbim (printre acestea se numără, din fericire, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri de Neagu Djuvara). Cele mai multe audiobook-uri autohtone nu conţin decât fragmente de carte, citite, e drept, de voci celebre, de actori sau personalităţi publice cunoscute (nu mai dau nume, să nu se supere cei omişi). Nu există pe piaţă, cred, nicio înregistrare integrală a vreunui roman mai întins din literatura noastră. Contrastul cu culturile occidentale, unde există un număr imens de înregistrări integrale accesibile comercial, e extrem de puternic.

Care să fie cauza? Nu e exclus să fie vorba de factori strict economici. Cărţile audio nu sunt nicăieri printre cele mai ieftine produse. Înregistrarea integrală a unei cărţi de 250 de pagini ocupă, în funcţie de calitate, 500-700 MB. Să facă alţii socoteala câte CD-uri cu format wav înseamnă asta (căci editorii noştri nu par să mizeze pe formatul mp3). Sunt cel puţin 10-15 ore de lectură şi îmi imaginez că tariful unui profesionist de calibru e suficient de ridicat ca să ducă în sus preţul produsului finit. E mult mai simplu să faci o selecţie de 50-60 minute, chiar dacă pentru mulţi preţul rămâne prohibitiv.

Culmea este că există o bogată arhivă de înregistrări integrale în format mp3 pe site-ul Asociaţiei Nevăzătorilor din România (cam 1200 de titluri, vezi aici). Aceste titluri sunt însă cu circuit închis şi sunt disponibile numai membrilor asociaţiei. Mă întreb dacă accesul la aceste cărţi nu ar putea fi deschis şi publicului larg, cel fără deficienţe de vedere. Pe bani, desigur. Sumele încasate ar prinde foarte bine organizaţiei care, se ştie, nu o duce grozav din punct de vedere financiar. Aşa cum stau acum lucrurile, numai cine nu vrea nu face rost de fişierele respective prin metode mai mult sau mai puţin ortodoxe şi încă pe gratis, fără vreun profit pentru nevăzători. E adevărat că unele înregistrări sunt de calitate modestă şi lectorii nu sunt printre cei mai înzestraţi, dar tot s-ar putea constitui un fond de câteva sute de lucrări de calitate rezonabilă.

În fine, câteva cuvinte despre ascultatul cărţilor în raport cu cititul lor. Multă lume strâmbă din nas şi susţine că există o singură lectură legitimă, aia cu cartea de celuloză în braţe (hai, fie, şi pe reader). Audiobook-ul ascultat – quelle horreur – în maşină, tren, tramvai, metro sau la sala de fitness ar fi de repudiat cu vigoare. Să mi se dea voie să nu fiu cu totul de acord. Formatul audio e un simplu caz particular, alături de cel clasic, pe hârtie, cel electronic sau, că tot venise vorba de cei fără vedere, de lucrările în alfabet Braille. Ascultatul unei cărţi vorbite este, nu de puţine ori, o experienţă la fel de interesantă şi valoroasă ca cititul clasic. Depinde şi de receptor, unii au latura vizuală mai dezvoltată, alţii, latura auditivă. Dar a înfiera de plano ascultatul de cărţi mi se pare o dovadă de obtuzitate. Sau poate doar una de ignoranţă. E ca şi cum ai spune că limbajul surdo-muţilor nu e un limbaj legitim şi cu aceleaşi caracteristici profunde ca ale unei limbi vocale, ci o simplă gesticulaţie maimuţărească primitivă. 

☺☺☺☺David Crystal – txtng. the gr8 db8

N-am fost niciodată omul SMS-urilor şi probabil n-am scris mai mult de zece la viaţa mea (rotunjirea e cu plus), dar ar fi stupid să mă iau pe mine însumi etalon: lumea scrie în draci asemenea mesaje. Fenomenul a atins proporţii de masă şi a ajuns să-i preocupe şi pe lingviştii serioşi, dovadă cartea lui David Crystal txtng. the gr8 db8 (Oxford University Press, 2008). Crystal vorbeşte de texting (cu grafia simplificată txtng, luată chiar din mediul cu pricina), termen la care limba română s-a dovedit, din câte îmi dau seama, refractară, preferându-l pe esemes, lexem pripăşit până şi în unele texte de muzică uşoară. După Language and the Internet din 2002 (despre care am scris aici), aceasta e a doua carte în care autorul investighează interacţiunea dintre limbaj şi tehnologia comunicării moderne.

Crystal începe cu începutul şi prezintă amploarea extraordinară pe care o are, cel puţin în momentul apariţiei cărţii, fenomenul de texting şi schiţează un istoric al acestei modalități de comunicare. Primele mesaje-text ar fi fost trimise în Finlanda prin 1992-1993, startul a fost lent şi dificil, dar la începutul anilor 2000 lucrurile au luat avânt şi s-a depăşit nivelul de un trilion de mesaje în 2005. Pe măsură ce s-au perfecţionat telefoanele, complexitatea mesajelor a putut să crească şi s-a ajuns, cum se ştie, să se poată transmite tot felul de informaţii (fotografii, filmuleţe, fişiere audio etc.). Credinţa populară, arată autorul, este că texting a evoluat ca „fenomen al secolului XXI” şi este caracterizat printr-un „stil grafic plin de abrevieri şi cu utilizări puternic deviante ale limbajului, folosit de o generaţie tânără căreia puţin îi pasă de norme”. S-a răspândit şi impresia potrivit căreia mesajele-text distrug limba (la noi Titu Maiorescu vorbea în 1873 de „stricarea limbii”), termen pe care puritanii l-ar putea aplica oricând SMS-urilor. David Crystal îşi ia in serios rolul de lingvist şi demontează asemenea acuzaţii. El arată că grafica distinctă a mesajelor nu e un fenomen atât de nou pe cât s-ar crede, că textingul nu favorizează analfabetismul (cum se tem unii) şi că, oricum, acest mod de comunicare nu reprezintă decât o mică parte a interacţiunilor lingvistice uzuale.

Miezul cărţii e ocupat de ilustrări şi analize ale mesajelor-text. Varietatea şi caracterul insolit al exemplelor sunt de-a dreptul fascinante şi ar fi imposibil să dau aici exemple, nu de alta, dar mi-ar fi greu să aleg. Iată totuşi un poem scris în sistem SMS, cu limita standard de 160 de caractere, premiat la un concurs pentru asemenea creaţii:

txtin iz messin,

mi headn’me englis,

try2rite essays,

they all come out txtis.

gran not plsed w/letters shes getn,

swears i wrote better

b4 comin2uni.

&she’s african

 

Trecând în revistă trăsăturile stilului texting, autorul insistă, cum era şi de aşteptat, asupra conciziei. În termenii retoricii clasice, probabil figura preferată a textuitorilor ar fi brahilogia. Sunt citate acronime lungi şi greu de priceput pentru outsideri, de la banalul LOL (laughing out loud) la mai ermeticele ROTFLMAOAY (rolling on the floor laughing) sau ROTFLMAOWTIME (rolling on the floor laughing my ass off with tears in my eyes). O adevărată junglă pentru necunoscători, o grădină a plăcerilor pentru iniţiaţi. Un spaţiu destul de consistent le este dedicat emoticoanelor, pictogramelor şi chiar problemelor enigmistice care se întâlnesc în SMS-uri. Autorul a strâns un material bogat şi foarte expresiv, pe care îl expune într-un stil plin de umor, departe de academismul scrobit al lingviştilor de la noi.

Lingvistica modernă a început prin a repudia dominaţia necondiţionată a limbilor clasice (greaca şi latina), iar cea contemporană militează împotriva anglocentrismului excesiv. Crystal nu iese din această tradiţie şi, dacă în prima jumătate a cărţii şi-a recoltat exemplele din textele englezeşti, el se ocupă într-un capitol special de textingul în alte limbi (scrise sau nu cu caractere latine). Nu am găsit nicio referire la limba română, dar nu mă îndoiesc că s-ar putea da exemple relevante şi de pe la noi, dacă ar fi interesat cineva să studieze niţel fenomenul.

Care e, până la urmă, trăsătura definitorie a mesajelor-text? Răspunsul cel mai la îndemână ar fi că e vorba de concizie şi economie în exprimare. Probabil că e destul de mult adevăr într-un asemenea răspuns şi e evident că, cel puţin din considerente tehnice, laconismul şi eficienţa sunt elemente-cheie într-un SMS. David Crystal vede însă ceva mai mult în aceste mesaje. El distinge o pronunţată aplecare spre ludic şi vede în ea una din trăsăturile importante ale fenomenului texting (sau txtng, ca să fiu în ton cu domeniul). E o perspectivă neaşteptată, dar în favoarea căreia cartea oferă argumente la tot pasul şi care mie mi s-a părut a fi elementul cu adevărat remarcabil în lucrarea lingvistului britanic.

O protecţie DRM-ătoare

Am scris nu odată pe acest blog (ultima oară aici) despre cărţi electronice, precum şi despre programe şi dispozitive de citit diferite formate de ebook. N-am ascuns nici că sunt amator de asemenea gadgeturi şi nu stau să bocesc, ca în povestea cu drobul de sare, cărţile clasice, care s-ar putea să dispară (sau poate nu!) într-un viitor destul de vag precizat. În fine, m-a interesat şi oferta românească în domeniu, destul de subţire încă, dar care are şanse să se îngroaşe odată cu campaniile lansate de câteva edituri şi librării virtuale mai puternice.

Cumpărătorul român de cărţi în format electronic a avut ocazia să constate că de cele mai multe ori fişierele pe care le achiziţionează sunt protejate prin tehnologia DRM (Digital Rights Management). Nu intru în detalii tehnice, pentru că nu sunt specialist; în plus, există numeroase resurse virtuale care îi pot lămuri pe curioşi mai bine decât aş putea s-o fac eu într-o postare de blog. E suficient să spun aici că zisa tehnologie e una din reacţiile producătorilor la fenomenul (foarte răspândit şi la noi, de altfel) de piraterie intelectuală, pe care încearcă s-o stăvilească. Dacă e să ne limităm la ebook, lucrurile stau cam aşa: când cumpără o carte, cititorul descarcă un fişier (să zicem în format pdf) pe care îl poate citi, evident, fie pe un calculator, fie pe o tabletă, cu un program corespunzător. Până aici nimic special; partea interesantă abia urmează.

Cartea poate fi citită numai pe dispozitive autorizate (există posibilitatea creării unui cont, se instalează un reader special, cum ar fi Adobe Digital Editions, care necesită autentificarea etc.). Toate bune şi frumoase, editorii sunt mulţumiţi că produsul lor este distribuit şi utilizat într-un mod controlat, că nu e copiat la infinit şi dat gratis din mână în mână etc., iar cititorul se bucură de cartea dorită.

Există însă o problemă de principiu (las la o parte faptul că fiecare cumpărător e suspectat, poliţieneşte, de intenţia de a face piraterie). Majoritatea sistemelor DRM folosite la noi şi aiurea limitează numărul dispozitivelor pe care poate fi citită cartea. De copiat, fişierul poate fi copiat pe oricâte unităţi, dar de deschis el va putea fi deschis numai pe un număr limitat de maşini, să zicem între 4 şi 6. Bun, vor zice unii, şi e  vreo problemă aici? Păi cam e. Las la o parte situaţia ipotetică (dar puţin plauzibilă) în care cineva are 7 calculatoare şi vrea să citească simultan cartea pe toate. Ce facem însă peste un număr de ani, admiţând că unii din noi chiar au de gând să mai trăiască ceva timp după ce citesc minunatele cărţi ale dumnealor? În câţiva ani un utilizator poate rula mai mult de 6 dispozitive. Eu, unul, folosesc în mod curent un laptop, un desktop şi un iPad. Sunt deja 3 unităţi pe care aş putea să vreau să citesc cartea în diferite împrejurări. În 2-3 ani îmi voi fi cumpărat probabil altele şi poate vreau să recitesc cartea pe ele. şi după asta? Păi după asta, gata. Nu mai am dreptul să citesc cartea pe care am cumpărat-o.

Dar chiar am cumpărat-o? Sau ar fi mai bine să spun că am închiriat-o, am plătit toată chiria la început şi la expirarea contractului nu mai am dreptul s-o citesc? Fie şi aşa. Să nu ni se mai spună atunci, cu ipocrizie, că produsul e de vânzare. Nu, plăteşti pentru utilizarea lui limitată. În situaţia asta, parcă îi înţeleg pe cei care nu se încurcă cu chestiuni morale şi sparg voios protecţia DRM a cărţilor electronice.  

Georgeta Drulă (coordonator) – WEBLOG - platformă de publicare online

Titlul indigest WEBLOG - platformă de publicare online al acestei cărţi apărute în 2007 la Editura Universităţii din Bucureşti nu e egalat, poate, decât de coperta oribilă a lucrării. Probabil cineva şi-a spus că dacă e lucrare de specialitate trebuie să arate cumplit. Acel cineva n-a avut probabil curiozitatea să arunce o privire la cărţile scoase de edituri universitare din străinătate, căci dacă o făcea, probabil nu mai avea curaj să iasă din casă. Acum trec la fond, ca să nu mă acuze cineva că-s formalist, şi spun că e vorba de o antologie de studii ale unor (pe atunci) recent absolvenţi ai Facultăţii de Jurnalism de la Universitatea din Bucureşti coordonată de fosta lor profesoară, Georgeta Drulă. E o lucrare despre blogurile româneşti, ca să n-o mai dăm pe după plop. Cu alte cuvinte, a scrie o postare despre ea echivalează oarecum cu a vorbi de funie în casa spânzuratului. De la apariţia cărţii se împlinesc nu peste multă vreme 5 ani (fugit irreparabile!), ceea ce e o felie consistentă de eternitate în domeniul cu pricina, aşa că funia a cam putrezit şi nu cred că trebuie să ne temem prea tare că e cu adevărat periculoasă.

Introducerea lucrării o face coordonatoarea, cu un capitol intitulat Comunicarea în Web 2.0 şi fenomenul weblog, o secţiune pe care cititorii cu mai puţină pregătire tehnică ar putea-o considera prea specializată, dar în care putem găsi o succintă prezentare a conceptului de blog, cu istoric şi definiţii. Iată una din ele (e vorba de definiţia dată însuşi blogului de analistul Steven Streight):

„platformă de comunicare şi interactivitate care permite utilizatorilor fără abilităţi de HTML să publice rapid şi uşor conţinut Web pentru audienţa globală, de unde democratizarea publicării de conţinut Web, creşterea revoluţionară a accesului universal la conţinutul de pe Internet”

Lăsând la o parte traducerea cam neinspirată, e clar: blogul e locul potrivit pentru ageamiii care vor să profite de cuceririle tehnologiei fără să-şi bată prea mult capul cu tehnicalităţile. Capitolul scris de Matei Stoicovici şi Monica Ulmanu (Specificul blog-ului ca site Web) continuă pe linia circumscrierii şi explicării conceptului şi mai adaugă vreo opt definiţii. Ca să vezi ce alunecos e blogul şi ce greu e să-i surprinzi genul proxim şi diferenţa specifică! Pe aceeaşi dimensiune, a teoretizării, merge şi Cristian Curus cu capitolul redactat de el, Caracteristici generale ale blog-urilor. Cratima pe care o folosesc autorii pentru a separa rădăcina blog de morfemele flexionare româneşti (blog-ului, blog-urilor etc.) e grăitoare pentru timpul scurs de la apariţia cărţii. Pentru autori (AD 2007), blog era încă un cuvânt exotic, aşa că ei preferă adesea forma lungă weblog. Să fim însă drepţi, după DEX, cuvântul blog nu există nici acum în limba romană (există însă dischetă, introdus ani buni după ce obiectul a devenit anacronic, creându-se astfel direct un arhaism).

La urma urmei ce nevoie ar avea cineva să citească o carte din asta în limba română (apărută pe deasupra şi în 2007) pentru noţiuni teoretice despre blog şi clasificări făcute ca la şcoală, cu liniuţe la capăt de rând? Adevărul e că nu prea multă, căci există numeroase lucrări străine mai noi şi pe deasupra mai atrăgător prezentate. Motivul pentru care WEBLOG... poate prezenta un oarecare interes pentru noi este acela că are o serie de capitole care vorbesc despre blogurile româneşti. Începutul îl face tot Cristian Curus, cu Crearea şi întreţinerea blog-urilor – platforme în România, unde e vorba desigur despre eternele Blogger şi WordPress (eu o prefer pe prima, dar poate pentru că aşa am apucat), dar şi despre alte platforme, inclusiv câteva româneşti. Contribuţia creatoare a autorului este reprezentată de un sondaj realizat pe un grup de 144 de bloggeri autohtoni, cu întrebări privind conţinutul blogului, date demografice, tematici etc. Una din concluziile interesante ale sondajului e că, cel puţin în 2007, bloggerii români „nu obişnuiesc să scrie despre un alt subiect punctual în afara experienţelor personale”. Să trecem peste exprimarea bolovănoasă a autorului. Acesta conchide şi că lipsesc blogurile politice, iar cele sportive sunt într-un număr mic, ceea ce arată rămânerea în urmă a blogosferei româneşti. Să judece fiecare dacă în anii care s-au scurs de atunci situaţia s-a schimbat.

  

Capitolele cele mai „româneşti” ale cărţii sunt cele scrise de Adina Dragomir (Weblog-urile jurnaliştilor) şi, de aceeaşi autoare în colaborare cu Monica Ulmanu, Particularităţile blogosferei din România. O bună parte din jurnaliştii avuţi în vedere şi-au pierdut între timp obiectul muncii (de pildă prin dispariţia ziarului tipărit Cotidianul) şi şi-au găsit o pâine de mâncat în mediul electronic, alţii au fost răsplătiţi pentru obedienţa faţă de regim cu sinecuri plăcute (cum ar fi sinistrul I. T. Morar). Oricum, probabil bloggerul care citeşte cartea e mai puţin interesat de experienţa în domeniu a ziaristului X sau a vedetei Y, care profită oricum de platformele publicaţiilor la care scriu sau de popularitatea pe care le-o aduc alte forme de exprimare. Mai mult folos are capitolul Utilizabilitatea blogurilor [sic] de Matei Stoicovici, de unde cititorul poate să înveţe câteva trucuri pentru sporirea atractivităţii şi popularităţii blogului pe care îl ţine.

În fine, secţiunea cea mai interesantă pentru bloggerii autohtoni e ultima, Particularităţile blogosferei din România. Până la data încheierii lucrării fuseseră înregistrate peste 16.800 de bloguri, cu 25.000 utilizatori şi 150.000 postări (spre comparaţie, pe zelist.ro figurează în prezent peste 60.000 bloguri). Autoarele studiului ilustrează cu adrese de web diferitele domenii de activitate ale bloggerilor de la noi. Cred că ar fi amuzant să vedem câte mai sunt active după trecerea a peste patru ani. Se citează multe date statistice, majoritatea preluate din (pe atunci) singurul studiu realizat pe blogosfera românească (RoBloggers Survey). În fine, cartea cuprinde un glosar de termeni, desigur lacunar. Din listă lipseşte un termen esenţial, acela de postare (numită de unii şi post). Noroc că în cuprinsul cărţii sunt folosiţi ambii termeni, aşa că alege fiecare ce-i place.

Cărţi electronice: fruntaşi, codaşi şi mijlocaşi

Ne place sau nu (că tot nu ne întreabă nimeni!), lumea se schimbă, la fel şi tabieturile lecturii. Cred că s-a înţeles încotro bat: urmează o postare despre cărţile electronice. şi ca să nu scriu numai de la mine din cap, mi-am căutat şi o sursă de informare. E vorba de studiul The Global ebook Market 2011: Current Conditions & Future Projections de Rüdiger Wischenbart, realizat pentru Târgul de la Frankfurt de anul acesta. Autorul studiază piaţa noilor formate ebook într-un număr de 13 ţări diferite ca localizare geografică, forţă economică şi culturală şi dezvoltare tehnologică: Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie, Suedia, Olanda, Slovenia, Polonia, Austria, Brazilia, China şi Statele Unite. E un material destul de detaliat, iar aspectele urmărite (şi exprimate deseori prin cifre) sunt destul de numeroase, de la numărul apariţiilor la parametrii care influenţează politica preţurilor. Datele ne oferă posibilitatea să vedem cine sunt fruntaşii şi – desigur – codaşii în domeniu.

N-am să complic postarea cu o puzderie de date pe care cine vrea le poate lua direct din documentul la care mă refer. O privire rapidă asupra numărului de titluri disponibile ne confirmă aşteptările: cele două mari ţări anglofone sunt pe primele locuri, Marea Britanie cu circa un milion, urmată îndeaproape de Statele Unite, cu 950.000. ţările dezvoltate economic şi cultural din Europa sunt mult în urmă în clasament (Germania 93.000, Franţa 22.000, Spania 10.000 etc.), iar în Olanda sau Suedia autorul e de părere că piaţa e în stadiu emergent. Chinezii sunt înaintea europenilor la numărul de titluri disponibile (200.000). Polonia face o figură foarte frumoasă, cu 18.000 (înaintea Braziliei, cu 4.000). La urmă de tot e Slovenia, unde nu au apărut decât 300 de titluri, toate gratuite, necomerciale. Pentru ca datele să fie comparabile, e utilă raportarea numărului de apariţii la milionul de locuitori, ceea ce autorul şi face în cele mai multe cazuri. Foarte folositor e şi procentul din piaţă reprezentat de ebook-uri. Partea leului le revine tot englezilor şi americanilor, cu circa 6%, în vreme ce europenii sunt undeva pe la 1-2%.

Deşi tabloul schiţat e al unei lumi foarte diverse, unele tendinţe sunt limpezi. Ar fi vorba în primul rând de scăderea vânzărilor de cărţi în format clasic (cazul cel mai dramatic fiind al Suediei, dar tendinţa se face simţită cam peste tot). Ne-am aştepta la o creştere paralelă a pieţei cărţilor electronice, dar situaţia e mai complicată – nu tot ce se scade de la cărţile clasice se adaugă peste tot automat la celelalte. E posibil să fie de vină şi politica preţurilor, relativ rigid reglementate în numeroase ţări, taxele comerciale, cecitatea editorilor şi/sau legislatorilor. Mie cărţile electronice mi se par încă mult prea scumpe pentru a constitui o alternativă atrăgătoare la celuloză şi hârtie. Cititorii nu vor migra semnificativ spre noile medii dacă dispozitivele pe de o parte şi cărţile pe de alta vor rămâne scumpe, iar dacă la hardware există limite sub care e greu să cobori, la partea de soft flexibilitatea poate fi mult mai mare.

Dar la noi? Ca întotdeauna, mă uit în curtea vecinului ca să văd mai limpede cum e la mine. Date sintetice n-am, aşa că am compilat şi eu cum am putut un tabel cu numărul de apariţii la edituri româneşti mai răsărite. Iată ce a ieşit:

  

Dacă mai luăm la socoteală şi ce au mai scos alţii ajungem probabil undeva la 2.000 de titluri. Mult, puţin, nu ştiu – probabil modest, dacă îi luăm ca etalon pe polonezi. Nu am luat în considerare decât elementul cantitativ (corectbooks.com a scos puzderie de titluri, extrem de inegale ca valoare). Sunt şi destul de scumpe ebook-urile noastre, dar se fălesc cu sisteme de protecţie împotriva pirateriei (DRM). Ajuns în punctul acesta, mă umflă râsul. Nu trebuie să fii mare hacker ca să ştii cum se scoate protecţia unui fișier din acestea, aşa că sistemul o să fie mai puțin eficient decât un ins cu un picior amputat care participă la un concurs de tras şuturi în dos.

 ***

Mă număr printre cei cărora le plac cărţile electronice. Am citit destul pe Kindle, dar îmi place mult iPad-ul, care permite o mare flexibilitate în materie de formate şi opţiuni şi nici nu e aşa obositor cum predică unii. Până mai ieri foloseam aplicaţia Stanza, dar m-a pus Aghiuţă să fac upgrade (parcă aşa îi zice) la iOS 5 (ăla cu iCloud şi toate zorzoanele) şi s-a zis cu reader-ul, cică nu e „suportat”. Aşa că deocamdată citesc cu Bluefire.

Readere pentru iPad

Titlul postării - rebarbativ, fără îndoială - e nimica toată faţă de conţinutul ei, care îi va oripila fără îndoială pe adepţii necondiţionaţi ai cititului de cărţi clasice din celuloză. O recunosc deschis (şi nu-i prima oară că o fac): fără să mă declar adeptul teoriei potrivit căreia cărţile vor dispărea, îmi place să citesc cărţi electronice. Toate bune şi frumoase, citim cărţi electronice, dar pe ce dispozitive?

Am scris ceva mai demult aici despre experienţa mea cu Amazon Kindle şi chiar cu mult mai incomodul iPhone. Azi, despre iPad. S-o spunem din capul locului, dispozitivul e din altă categorie. Şi ca preţ, şi în materie de posibilităţi. Eu am versiunea fără 3G (îmi ajunge reţeaua wireless din casă), dar cu un hard de 64 GB (suficient, dacă ţii seama că aparatul nu-i făcut să depozitezi pe el fişiere). Am instalat şi am folosit, până acum, 3 programe de citit cărţi electronice (celebrele „readere“), după cum urmează:

Stanza e un program destul de robust şi care permite încărcarea direct de pe PC folosind, desigur, odiosul iTunes, asta dacă nu vrei, desigur, să cumperi cărţi online sau să le descarci pe cele gratuite. Există posibilitatea organizării pe autori sau grupuri, ceea ce nu e rău, mai ales dacă ai un număr mare de cărţi. Răsfoirea şi întoarcerea paginilor se fac destul de uşor şi natural, gestul fiind destul de asemănător cu cel folosit pentru cărţile adevărate. Stanza se comportă însă destul de prost (înţepeneşte de-a binelea) dacă vrei să încarci şi să vizualizezi fişiere de dimensiuni mai mari.

Bluefire Reader face cam aceleaşi lucruri ca Stanza, dar ne asigură că suportă Adobe ebook DRM. Deocamdată îi cred pe cuvânt, pentru că n-am încercat să citesc asemenea fişiere. De explorat, mai ales că unul din recent lansatele site-uri de cărţi electronice româneşti mizează pe formatul respectiv.

Bookman mi s-a părut, cel puţin până acum, cel mai promiţător dintre readere şi asta cel puţin pentru că permite vizualizarea relativ uşoară a unor fişiere de mari dimensiuni. Mai mult, el dispune de o funcţie tip History, care îţi arată ce cărţi ai citit în ultima vreme şi, desigur, la ce pagină ai rămas, ceea ce îţi permite să reiei lectura cărţii dorite. Mai mult, dacă te-ai săturat să citeşti o carte in Bookman, programul îţi dă voie s-o exporţi către un alt reader instalat.

În materie de funcţionalitate şi uşurinţă a utilizării (includ aici şi naturaleţea, adică apropierea de cititul clasic), readerele nu diferă prea între ele. Toate permit modificarea contrastului (plus aşa-zisul citit pe vreme de noapte) şi mărirea, dacă este nevoie, a dimensiunii textului. Din păcate, niciunul din cele trei programe nu e foarte uşor de utilizat când e vorba să sari de la o pagină la alta, neadiacentă (funcţia Go to page...). Utilizatorul se vede nevoit să dea cu deştul pe display până i se acreşte, ceea ce poate deveni frustrant la cărţile cu foarte multe pagini. Un neajuns fizic îl reprezintă greutatea destul de mare a iPad-ului propriu-zis (care trece binişor de juma' de kil), aşa că uneori îţi înţepenesc braţele de-a binelea citind. Nu-i un capăt de ţară, versiunile ulterioare vor cântări mai puţin, asta e clar.

O întrebare firească e de unde faci rost de cărţi electronice româneşti (că străine-s gârlă, pe bani sau nu). Editurile noastre sunt încă timide la capitolul ăsta. Corect books a zgâriat suprafaţa, dar mai e un drum lung până să se cearnă grâul de neghină. Humanitas îşi anunţă destul de pompos aici intrarea în era digitală, atât că în buna noastră tradiţie a formelor fără fond site-ul nu conţine, desigur, nimic. Polirom pune la dispoziţie amatorilor câteva zeci de cărţi. Gratuit. E ceva, deşi nu prea mult. Până la noi ordine nu ne rămâne decât să ne descurcăm cum putem. Dacă asta implică şi o doză de piraterie, s-o spună alţii.

Photo credits: http://www.ipadbasic.com/what-ipad-reader-for-ebooks-should-i-get/

Jucării electronice pentru citit cărţi

Citirea unei postări apărute pe unul din blogurile pe care le urmăresc mă face să întrerup fluxul textelor pe care le scriu aici despre lecturile mele (dezordonate şi inegale ca valoare, ca-n viaţă, deh) pentru a dedica câteva rânduri dispozitivelor tip e-reader. E vorba, se ştie, despre acele gadgeturi micuţe, cu afişaj de diferite dimensiuni, care permit citirea de cărţi în format electronic.

Nu-s specialist şi n-am să purced la o prezentare sistematică a respectivelor dispozitive şi am să scriu numai despre experienţa mea cu ele. Nu ascund că - cititor de factură tradiţională fiind - am avut la început mari rezerve faţă de alcătuirile astea. În urmă cu un an şi ceva m-am decis că trebuie să fiu şi eu în pas cu vremurile, aşa că am cumpărat un Kindle produs de Amazon (versiunea 1, disponibilă la acea vreme).

Pentru că tot e vremea mărturisirilor, trebuie să spun că am rămas foarte plăcut impresionat. Afişajul de dimensiuni bunicele, lipsit de acea strălucire neplăcută care ne face să respingem cititul pe ecranul calculatorului mi s-a părut principalul atu al aparatului. Convertirea fişierelor am făcut-o fie prin intermediul serviciului oferit chiar de Amazon, fie folosind un program gratuit destul de bun, Mobipocket e-Book Creator. La fişierele româneşti trebuie să recunosc că am avut - şi am în continuare - probleme cu afişarea diacriticelor, dar se învaţă omul cu toate şi viaţa îl ajută să găsească soluţii. Despre aparatul propriu-zis am două nemulţumiri: mai întâi butonul on/off e amplasat foarte incomod, apoi Kindle 1 nu afişează documente pdf obţinute prin scanare directă, fără OCR (de formatul jpg nici nu mai vorbesc, el e „văzut” numai de mai recentul Kindle 2).

Neizbutind să citesc pdf-uri pe Kindle, următoarea opţiune a fost să încerc cu iPhone-ul din dotare. Lucrurile au mers destul de lin: am instalat aplicaţia Aji Reader care permite transferul şi stocarea fişierelor pdf de pe calculator pe iPhone. Sunt destul de mulţumit de rezultat. Desigur, dimensiunile afişajului nu sunt aşa de generoase ca la Kindle şi nici calitatea nu a aşa de bună (ceva strălucire), dar ţinând seama de condiţii merge. La urma urmei, ce sacrificii nu face cetitoriul pentru a citi o carte care îl interesează...

Urmăresc şi eu noile jucării care apar. Nu ştiu dacă am să cumpăr ceva nou în viitorul apropiat. La urma urmei, mai bine îi laşi pe alţii să se ardă ca să nu repeţi greşelile lor. Şi - vorba unora păţiţi - uneori mai binele e duşmanul binelui. Oricum, nu-s un fanatic al cărţii tipărite, deşi recunosc că plăcerea pe care ţi-o dă obiectul fizic e de neegalat.