☺☺ Jonas Jonasson - Analfabeta care ştia să socotească

Până şi cei mai încruntaţi cititori îşi au momentele lor de slăbiciune în care îşi doresc o carte mai uşurică şi amuzantă, scrisă totuşi cu spirit, şi care să ţină atenţia trează. La urma urmei, să nu fim ipocriţi, chiar şi veganii cei mai ortodocşi mai râvnesc la un Big Mac. E genul de carte reprezentat de Analfabeta care ştia să socotească a suedezului Jonas Jonasson (Editura Trei, 2015, traducere de Laura von Weissenberg), o naraţiune senzaţională cu numeroase ramificaţii internaţionale şi cu acţiune întinsă pe decenii, pe un teritoriu cât jumătate de glob. Personajul principal („analfabeta” din titlu) e o tânără negresă din Africa de Sud, Nombeko Mayeki, iniţial locuitoare a sordidului ghetou Soweto şi, încă din adolescenţă, lucrătoare la golit latrine. Printr-un extraordinar concurs de împrejurări, eroina noastră, care e înzestrată de la natură cu un intelect einsteinian, va ajunge să-şi depăşească condiţia şi să stea la masă cu mărimile lumii, de la preşedintele chinez Hu Jintao la regele Suediei Carl al XVI-lea Gustaf.

Scăpată în anii 1980 din strânsoarea regimului separatist de la Pretoria, Nombeko ajunge în Suedia şi pare să aibă şansa unei noi vieţi, dar din păcate lucrurile se complică din cauza unei... bombe atomice fără stăpân. Alături de gemenii suedezi Qvist (Holger 1 şi Holger 2) şi de Celestine-anarhista, iubita lui Holger 1, Nombeko va duce ani de-a rândul o existenţă amintind de cea dintr-un falanster fourierist, cu destule întâmplări în registru tragicomic, cu încurcături inextricabile şi răsturnări de situaţie. Ne interesează mai puţin istorisirea lor, căci cine e interesat va citi cartea.

Jonas Jonasson pare să fi a avut ambiții mai mari cu Analfabeta... lui decât scrierea unei cărţi de aventuri hazoase. În goana lor prin două decenii de istorie contemporană el atinge subiecte serioase, vine desigur vorba de exploatarea şi discriminarea negrilor din regimul de apartheid sau de încălcarea drepturilor omului în China, dar într-un registru care nu favorizează dăscăleala. Marele cal de bătaie e întocmirea politico-socială a Suediei contemporane, cu câte o raită prin istoria ceva mai veche a ţării. Ceea ce rezultă e o satiră pe alocuri reuşită a vieţii politice din regatul scandinav, deşi e posibil ca cititorul român să nu poată gusta întreaga gamă de ironii pentru că îi lipsesc cunoştinţe de bază despre persoanele şi întâmplările la care se face referire.

Personajele sunt distribuite aproape simetric; avem mai tot timpul în prim-plan două cupluri, Nombeko/Holger 2 („deştepţii”) şi Celestine/Holger 1 („proştii”). În ciorbă se amestecă şi alte entităţi pitoreşti, ficţionale sau nu (trei chinezoaice, o contesă, urmaşă a mareşalului finlandez Mannerheim), doi agenţi Mossad, un american paranoic, dezertor din războiul din Vietnam, premieri ai Suediei, regele Carl Gustaf etc.) Una din temele favorita pare a fi cea a raportului dintre existenţa şi non-existenţa socială. Iniţial outsderii perfecţi, Nombeko şi Holger 2 nu au identitate - prima e imigrantă fără hârtii, cel de-al doilea nu a fost declarat la naştere, trăind în umbra fratelui geamăn. Desigur, ca în poveşti, situaţia se va răsturna, cei de pe urmă vor fi cei dintâi şi vor avea parte de recunoaşterea deplină a calităţilor cu are i-a înzestrat natura.

... şi tot ca în poveştile (ne)hollywoodiene, va exista un happy end aproape perfect; personajele pozitive vor fi răsplătite, iar cele rele vor fi pedepsite, însă nu prea din cale-afară. Ce-a ieşit e o porcărioară pe alocuri amuzantă, scrisă cu vervă, ecranizabilă. Personajul Nombeko e plictisitor prin perfecţiune; ea nu e doar o matematiciană genială, ci şi o poliglotă neîntrecută. O convenție literară pe care o înghit cu greu e cea a personajului care, odată ce autorul ne-a anunțat că vorbește o limbă străină, o face ca un vorbitor nativ, cu o naturalețe care pune în umbră chiar și personaje pentru care limba în cauză e cea maternă. Unde mai pui că în cea de a doua lui jumătate caruselul evenimentelor din roman devine obositor şi cam încărcat de detalii. Două vorbe despre traducere, care e în genere acceptabilă, însă cu asperităţi care s-ar fi cerut corectate (pluralul de la „ism” este „isme”, nu „ismuri”, „Mossad” se poate folosi fără teamă la forma articulată hotărât, „Garcea” nu e idee prea fericită pentru a reda suedezul „snutjävel” etc.)

☺☺☺ Iulian Ciocan - Iar dimineaţa vor veni ruşii

Nu-i cazul să se sperie nimeni citind titlul recentului roman al lui Iulian Ciocan, Iar dimineaţa vor veni ruşii (Polirom, 2015), căci nu dau năvală vecinii de la Răsărit, sau cel puţin nu la noi, ci în Republica Moldova. Să recunoaștem că e o etichetă de efect şi să ne uităm mai îndeaproape la conţinut. Până la un punct, speranțele cititorului nu sunt înşelate; cartea autorului moldovean se bazează pe o idee interesantă, chiar dacă nu cu totul nouă, aceea de a amesteca două niveluri de ficţiune într-un fel de mise en abyme care are potenţialul de a rupe ritmul aşteptării. Avem o naraţiune pe două paliere, primul, desfăşurat în anii 1995-1995, îl are ca protagonist pe tânărul Marcel Pulbere, proaspăt absolvent al unei facultăţi de filologie româneşti revenit la Chişinău, unde dă piept zdravăn cu marasmul economic şi social republican. Al doilea plan, săi zicem meta-ficţional, deşi termenul nu e foarte fericit, e cel al peripeţiilor din 2020 ale lui Nicanor Turturică, sexagenar profesor de latină şi erou al cărţii pe care a scris-o şi se zbate s-o tipărească Pulbere.

Alternarea permanentă a straturilor de proză (o felie de viaţă a lui Pulbere urmată de una a lui Turturică şi tot aşa) ţine treaz interesul lectorului, mai ales că apetitul epic nu lipseşte, cel puţin în prima jumătate a textului. Sunt scene cotidiene din Chișinău din anii 1990 şi 2020; mare lucru nu pare să se fi schimbat, sărăcia şi corupţia sunt ubicuitare, deşi o subtilă diferenţă de accent politic s-ar putea simţi, mai ales în trecerea de la un fel de naţionalism („statalitatea Moldovei” versus „jugul româno-occidental” de mai târziu). Personaj cu o biografie (şi chiar şi semnalmente) ce par inspirate din ale autorului, Marcel Pulbere se luptă cu un sistem neprietenos şi, în ciuda vorbirii lui „culturale”, nu poate trece barajul gros al naţionaliştilor păşunişti apăruţi după dezintegrarea Uniunii Sovietice. Iulian Ciocan nu face economie de material pentru a construi, din tuşe adesea prea groase, băieţii răi: editorul Anatol („Tolea”) Vulpescu, director la Buchea latină, Liviu Beschieru („clasicul literaturii basarabene”) sau profesorul Arcadie Zburleanu, şef de catedră la Universitatea Pedagogică „Dosoftei”, unde patronează tot felul de matrapazlâcuri. Aceştia au parte de încondeieri care le scot în evidenţă precaritatea morală şi nu-i exclus să avem de a face cu o scriere cu cheie, cu trimiteri la persoane reale. În fine, nu contează, tot nu cunoaştem realitatea Republicii Moldova, dar din punct de vedere strict literar reuşita e limitată. 

Nicanor Turturică, omul din viitor, din romanul pe care însuşi Pulbere îl numeşte „fantastic”, e un ins cu prestaţie tragicomică. Prins în mijlocul unor evenimente dramatice (reinstaurarea unui regim sovietic după o aşa-zisă invadare a Moldovei de către forţele transnistrene ale preşedintelui Smirnovici, cu puternic sprijin din partea Rusiei lui Pufin (sic)), profesorul încearcă o evadare în România. Să recunoaştem că e o senzaţie ciudată; de la Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov n-am mai văzut personaj care să privească ţara noastră ca pe un liman al speranţei. N-are a face, căci grănicerii noştri îl trimit înapoi, iar omul, arestat, are o atitudine demnă şi refuză să colaboreze cu ocupantul. Ridicul în înfăţişare şi apucături, văduv care se ţine cu bufetiera Raia, cu doi ani mai vârstnică, Turturică e totuşi un personaj respectabil prin tăria lui de caracter. 

Fără să o ştie, Marcel Pulbere, moldoveanul actualităţii, avea să reproducă într-o anumită măsură traseul lui Turturică. Viaţa care imită arta, deh! Onest, credincios dealurilor literaturii contemporane valoroase estetic, Pulbere ajunge să fie acuzat de acţiuni antistatale, căci romanul lui, în fine publicat, e luat de stăpânire drept un text provocator. Scrisă cu vervă, în ciuda unor stridenţe şi mici inabilităţi de limbaj, Iar dimineaţa vor veni ruşii e o carte care captivează. Sigur că poţi găsi în ea fire care nu se leagă cum trebuie sau personaje insuficient exploatate (ca Blina, prietenul lui Marcel sau Silvica Zgură, amanta lui Tolea Vulpescu), dar bilanţul mi se pare pozitiv. După Înainte să moară Brejnev (despre care am scris aici), Iulian Ciocan a mai adăugat o bucăţică la un puzzle moldovenesc la care pare să lucreze.

☺☺☺Arnon Grunberg - Istoria calviţiei mele

Nu credeam ca dincolo de înrudirea semantică a doi termeni din titlu să mai existe şi alte legături între Istoria calviţiei mele a olandezului Arnon Grunberg (Humanitas, 2007) şi Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, dar se pare că înrudirile depăşesc o simplă coincidenţă lexicală. Asta poate şi pentru că, deşi ne anunţă emfatic încă de la început că urmează povestea cheliei lui, adolescentul vienez Marek van der Jagt, protagonistul şi naratorul din roman, îşi umple paginile cu multe alte lucruri, pentru a expedia subiectul în câteva paragrafe înspre final. Este, să recunoaştem, un procedeu eficient, chiar dacă nu din cale-afară de original, de a capta interesul cititorului.

Adevărat este şi că degeaba captezi acest interes dacă nu reuşeşti să-l şi ţii treaz, dar lui Grunberg îi iese în cea mai mare parte a timpului. El creează un erou nevrotic şi anxios, cu sensibilitate pretins artistică (Marek scrie poezii, dar subiectul e tratat mai degrabă în cheie ironică) pe care îl urmăreşte în drumurile sale prin Viena, în căutarea a ceea ce chiar el numeşte amour fou şi care nu-i decât un nume deşucheat pentru febra descoperirii sexualităţii. Marek ar putea fi încadrat la repezeala în categoria tinerilor care au probleme acasă. Rămas orfan, căci mama lui moare într-un accident montan destul de ciudat, el trăieşte într-o familie bine aranjată financiar. Tatăl lui (Fer) s-a recăsătorit cu Eleonore, ea însăşi multiplă văduvă, autoare de cărţi motivaţionale, iar cei doi fraţi, Daniel şi Pavel, sunt primul dirijor de succes, iar cel de al doilea, mahăr financiar la Banca Mondială.

Este o familie disfuncţională, în care relaţiile sunt reci şi formale, iar lipsa de comunicare e aproape completă, dovadă numeroasele dialoguri care amintesc de piesele lui Ionesco, semn că legătura de care pomeneam la începutul postării pare mai profundă:

Într-o zi de Paşti, la micul dejun, mama a întrebat odată:

– Câţi copii am?

– Trei, am spus eu.

Uitându-se fix la pască, tata a spus:

– De la an la an, pasca-i tot mai gustoasă.

– Nu, a spus mama, am patru. Unde este al patrulea?

Tata a spus:

– Nu trebuie să-i acordaţi prea multă atenţie mamei. Îi dăunează sănătăţii. Faceţi-vă că nu-i aici.

Căutând acel amour fou inaccesibil, Marek are parte de dezamăgiri dureroase, iar episodul abordării celor două fete din Luxemburg, Milena şi Andreea subliniază eşecul şi lipsa de perspective, mai ales că el coincide cu o descoperire dureroasă, aceea că penisul personajului este absurd de mic. De aici o întreagă cavalcadă de reflecţii şi acţiuni care de care mai caraghioase văzute din exterior, precum vizita la chirurgul estetician sau sesiunile cu psihanalistul Hirschfeld. Suntem doar la Viena şi e un clişeu de bon ton, dar fapt e că Marek e un suflet profund tulburat, care nu poate comunica în realitate cu nimeni şi care nu fusese, pare-se, străin de accidentul mamei sale. Chelia i-o va provoca un leac homeopatic pe care îl luase pentru mărirea membrului bărbătesc, dar detaliul e mai degrabă derizoriu.

Ajuns student (la Filozofie, desigur) îţi continuă itinerariul neadecvării. Femeile cu care are de a face, fie că e vorba de misterioasa Mia, care îi aduce un geamantan cu haine ale mamei lui) sau de Trude, mama unui invalid pe care îl meditează sau de domnişoara Oertel, sunt toate mult mai în vârstă decât el. Inadecvarea e completă, de amour fou, nici pomeneală, decât ca leitmotiv ironic al eşecului. Relatarea, sumbră şi mai degrabă austeră, conturată de un romancier nordic care scrie despre un spaţiu germanic, e cât se poate de adecvată, dar ar putea deveni plictisitoare dacă nu ar exista ruperile de ritm prilejuite de remarcile sarcastice ale naratorului. Istoria calviţiei mele este un roman despre care cu greu ai putea spune că îl citeşti cu plăcere şi e, cu toate astea, o carte bună, de parcă ar fi colaborat la ea Ionesco şi Will Self.

☺☺ Dumitru Crudu - Un american la Chişinău

Dacă nu ştim ce căuta, vorba lui Caragiale, neamţul în Bulgaria, americanul care vizitează Chişinăul în romanul lui Dumitru Crudu (Casa de pariuri literare, 2013) nu are obiective mult mai limpezi. Şi, la urma urmei, aflăm că nici nu prea are mare importanţă, căci Martin nu e decât un element accesoriu, o entitate exotică introdusă în tablou numai pentru a tulbura apele şi a provoca reacţiile celorlalte personaje. Stratagemă într-un fel behavioristă, la care răspunde fiecare cum poate, de la eroul principal, basarabeanul Anton Şleahtiţchi şi până la ultimul poliţist de la graniţa cu ţara vecină. E limpede că pe autor l-a interesat mai mult Anton, tânăr ziarist originar din Republica Moldova, om cu aspiraţii literare şi care îşi câştigă existenţa la un ziar local în anii vitregi din ultimul deceniu al secolului trecut. Omul e băgat, vorba unui personaj mărunt, în „borşul literaţilor”, adică în ţesătura umană deasă şi cu accente boeme în care sunt prinşi şi alţi eroi, precum marele său rival în ale poeziei şi ale femeilor Sandu Pleşea, redactorii de la ziar sau profesorii de la Filologia braşoveană.  

Anton e construit pe tipicul mai degrabă cinematografic al insului care face ce face şi dă de bucluc, în dragoste (Lora, iubita din prima parte a cărţii, e o mare decepţie şi fuge cu diverşi alţii), în treburile financiare sau în activitatea la redacţie. Când îl cauţi, e ba bătut de un conaţional mafiot, ba jefuit, ba cu pantofii furaţi, ba cu paşaportul rătăcit, ba vomită conştiincios în urma unei beţii care nu avea cum să lipsească din canonul basarabenesc. Aspirantul la glorie literară face o călătorie de pomină pe ruta Braşov-Chişinău, unde îl însoţeşte pe sus-pomenitul american, sarea şi piperul întregii situaţii constituind-o faptul că niciunul din ei nu vorbeşte limba celuilalt. Incomunicarea lingvistică e o sursă de tensiune comică relativ previzibilă, iar statutul incert al lui Martin (care e prezentat când ca turist imbecil, când ca băiat de bani gata, fiu al unui proprietar de mare restaurant din Chicago, când, pur şi simplu, ca poet) nu face decât să sporească confuzia unei brambureli de mai mare dragul.

Romanul lui Dumitru Crudu pare adesea conceput ca satiră la adresa conaţionalilor din Republica Moldova aflaţi în România sau chiar la ei acasă. Cartea abundă în detalii politice, istorice şi geografice pe care e posibil să le guste cunoscătorii realităţilor moldoveneşti. Cititorul laic din România, ageamiu în această privinţă sau neiniţiat în rivalităţile locale braşovene, are toate şansele să rămână încurcat şi să sfârşească prin a se plictisi de-a binelea. Acelaşi efect îl pot avea şi lungile conversaţii, purtate pe pagini întregi de text, între personaje care vorbesc un dialect aproape incomprehensibil celor de la vest de Prut. E limpede efortul autorului de a face din (ne)comunicarea verbală una din temele cărţii, însă între bunele intenţii şi realizare rămâne uneori o distanţă apreciabilă.

Şi dacă mai era nevoie de un element de confuzie suplimentar, dai peste greşeli de tipar la tot pasul, performanţa supremă fiind atinsă pe o pagină unde pe şeful lui Anton de la ziar îl cheamă ba Alghi, ba Algi. Multe din dialogurile purtate de personaje sunt nefireşti, ca şi cum autorul ar oscila între registre lingvistice fără a reuşi să-l găsească pe cel adecvat. Carte scrisă nu fără umor (adesea unul amar), Un american la Chişinău îi lasă din păcate cititorului o senzaţie de lucru făcut de mântuială sau de intenţii bune neduse la capăt. Dar cine ştie... romanul lasă la sfârşit o uşă deschisă spre un eventual sequel, căci Martin dispare la Chişinău iar Anton trebuie să plece să-l caute, desigur fără să ştie englezeşte, după cum nici americanul nu ştie etc. etc. etc.

☺☺☺☺ Saşa Sokolov - Şcoală pentru proşti

Şcoală pentru proşti de Saşa Sokolov e unul din acele romane alunecoase, pe care cu greu reuşeşti vei reuşi să le apuci de câte un colţ, atât de variabilă şi stranie le e geometria. Această proprietate nu e rezultatul unei construcţii din cale-afară de exotice sau al faptului că e populat de fiinţe cu trei ochi şi limfoplasmă verde, ci abolirii aproape complete a succesiunii temporale a evenimentelor şi deselor deplasări de tip flux/reflux ale memoriei care relatează. Şi măcar dacă ar fi vorba de o singură asemenea memorie tot ar fi bine, dar sunt, pe cât mi-am putut da seama, vreo două. Avem de a face cu dedublarea unui personaj-narator (Nymphea/Cei Care au Venit), un adolescent sovietic cu probleme psihice grave care are parte de internări în instituţii de profil şi studiază doi ani la o şcoală specială, dar pentru a deduce asemenea relaţii trebuie să întreprindem o lectură atentă, ba chiar de-a dreptul detectivistică.

Toată cartea e o fugăreală prin întâmplări în definitiv banale, de la şcoală sau din suburbia unde părinţii tânărului (tatăl e procuror!) au o casă de vacanţă. Sunt locuri pitoreşti, care înseamnă la visare sau hoinăreală şi probabil că dacă Saşa Sokolov n-ar fi un scriitor subversiv ar fi avut şi cititorul parte de un roman cuminte şi benign-satiric cu elevi sovietici certaţi cu cartea, de tipul Vitea Maleev la şcoală şi acasă al lui N. Nosov. Aşa, sub aparenţa unor evenimente care nu par să se abată de la rutina cotidiană, putem abia întrezări zbaterile sufleteşti ale schizofrenicului, sugerate cu abilitate de romancier. Personajele bine conturate nu lipsesc, fie că e vorba de doctorul Zauze, cel care se străduieşte să-i explice bolnavului că nu există „un alt eu”, fie că e vorba de profesorii de la şcoală (Norvegov, Saul Petrovici, Perillo, profesoara de biologie Vera Akatova, obiectul unor fantezii cu tentă sexuală etc.) Sub aparenţa unor inşi bonomi descinşi parcă din schiţele lui Cehov, cei mai mulţi din aceştia sunt nişte mici tirani, stâlpi ai unei societăţi opresive.

Se conturează un univers plin de restricţii, cu o coerenţă la care avem acces indirect, prin mişcările de tip flux al conştiinţei naratorului. Tehnica romancierului e sofisticată, adesea leitmotivică, iar abilitatea cu care ţine în mână firele subtile care leagă între ele personaje şi evenimente e cu totul remarcabilă. Şcoală pentru proşti e un roman solicitant pentru cititor, confruntat la tot pasul cu probleme care ţin de metamorfozele continuumului spaţiu-timp narativ. Cine se aşteaptă ca aceste eforturi să fie răsplătite de un final cathartic va fi probabil dezamăgit, dar cei care apreciază construcţia şi migala stilistică au să se simtă recompensaţi de lectură. Traducerea a fost realizată de Antoaneta Olteanu, excelentă profesionistă şi cunoscătoare a culturii şi literaturii ruse, despre a cărei carte am scris nu demult aici. O împunsătură amicală, totuşi, în final: traducătoarea foloseşte de mai multe ori în text termenul „ceferist” - desigur inadecvat, căci ceferistul e cel care lucrează la Căile Ferate Române. În contextul respectiv s-ar fi impus „feroviar” sau „lucrător la calea ferată”.

☺☺☺ Jean Mattern - Lapte şi miere

Citind romanul Lapte şi miere al francezului Jean Mattern (Polirom, 2011), n-ai cum să nu te ducă gândul la cartea altui autor străin, Cătălin Dorian Florescu, Jacob se hotărăşte să iubească, despre care am scris acum vreun an aici. E, probabil, o coincidenţă că am avut parte într-un interval atât de scurt de lucrări care exploatează, ca materie literară, destinul istoric al lorenilor din Banatul românesc, așezați îndeobşte alături de alte neamuri în categoria mai largă a şvabilor. Asemănările cu Jacob-ul lui Florescu se opresc totuşi aici. Dacă autorul elveţian pedalează pe elementul mitic/mitizant, cu o amplitudine pe măsura vastului domeniu temporal acoperit de acţiune, Mattern pare să aibă ambiţii mai mici. Cartea lui este mai degrabă o confesiune intimă, cu numeroşi bemoli aplicaţi la cheia portativului, fiind situată, în raport cu celălalt roman, într-o relaţie asemănătoare cu cea dintre o lucrare de cameră şi o simfonie.

Weber, protagonistul cărţii, a fugit ca adolescent din satul bănăţean Ciacova în faţa trupelor sovietice care avansau înspre vest şi a ajuns, după o călătorie cu destule greutăţi, în Franţa strămoşilor săi, unde s-a şi stabilit, căsătorindu-se cu Suzanne (noua identitate a unguroaicei Zsuzsanna, fugită şi ea tot din faţa sovieticilor, de această dată cei care înăbuşiseră revoluţia maghiară din 1956). E o relaţie familială armonioasă şi fără zguduiri, între un bărbat destul de cultivat şi o femeie cam simpluţă pentru el, dar care se iubesc şi fac două fete şi un băiat. Povestea ne-o spune Weber, suferind de o boală incurabilă şi încercând să-şi încheie conturile cu această lume, iar relatarea pendulează în permanenţă între planul trecutului (antebelic, bănăţean) şi cel al prezentului (postbelic, franţuzesc), cu scurte evocări ale evadării înspre vest (episoadele Budapesta şi Viena).

Avem parte de resuscitări ale unei lumi definitiv trecute, ale universului cosmopolit al Banatului tradiţional, cu români, unguri şi sârbi trăind în (relativă) armonie, cel puţin atâta timp cât istoria nu îşi iese din pepeni. Războiul şi mai ales ocupaţiile succesive, brutale, germană şi sovietică, acţionează ca revelator al unei laturi mai puţin idilice a firii omeneşti. Proverbialul Gemütlichkeit bănăţean se dovedeşte mai fragil decât s-ar fi crezut, iar locuitorii, mai puţin toleranţi decât o arată clişeele comune. Cu toate acestea, preocuparea lui Mattern nu pare să fie câmpul vast al istoriei, ci mai degrabă universul parohial al indivizilor. Romancierul creează, într-un spaţiu restrâns şi cu mijloace economicoase, o galerie destul de bogată de personaje secundare (bunicii, locuitorii Ciacovei, profesorii de la liceul din Timişoara etc.) Cea mai mare atenţie îi acordă lui Ştefan Drăgan, cel mai bun prieten din copilărie şi adolescenţă al lui Weber, muzician talentat şi ajuns, peste ani, violoncelist renumit la Chicago, din păcate niciodată regăsit. Povestea prieteniei dintre cei doi, spusă cu melancolie, e una din cele mai mari reuşite ale cărţii.

Lapte şi miere (titlul e dat de o propoziţie în care eroul promite să-i asigure Suzannei o viaţă plină de belşug în ţara făgăduinţei) e o carte cuminţică, fără vorbe tari sau prăbuşiri spectaculoase. Când personajele suferă (ca, de pildă, atunci când fata cea mare a soţilor Weber moare într-un accident), ele o fac fără stridenţă, gospodăreşte, interiorizat. Ni-l putem închipui pe autor punând bemoli la portativul suferinţelor omeneşti (aşa cum sugeram la începutul postării) sau amortizoare de şoc la marile revărsări de patimă, cine ştie, poate într-un spirit protestant al decenţei şi fricii de extreme. Romanul e, în ansamblu, rafinat – o lectură plăcută, de calitate, cu care poţi umple câteva ceasuri, chiar dacă pe termen lung memoria cititorului riscă să nu reţină mare lucru din el.

Economie de oxigen

Una din cele mai cunoscute scene din opera universală este finalul Aidei de Verdi, în care protagonista moare în braţele lui Radamès în cripta de sub templul lui Vulcan unde acesta fusese condamnat să fie îngropat de viu. Este o scenă emoţionantă la care trebuie să fi lăcrimat destule generaţii de melomani. Dar pasiunea pentru operă e una şi literatura e alta. În Fii binecuvântat, domnule Rosewater, Kurt Vonnegut ne propune un personaj fistichiu, Eliot Rosewater, moştenitor al unei averi impresionante şi, în aparenţă, ţicnit de-a binelea. Iată ce s-a ales de ieşirea la operă a lui Eliot într-o seară din anii 1960:

În seara aceea el şi Sylvia se duseră la Opera Metropolitană ca să vadă premiera unei noi montări a Aidei. Fundaţia Rosewater plătise costumele. Eliot arăta seducător, zvelt în fracul său, cu faţa largă, prietenoasă şi îmbujorată, ochi albaştri emanând echilibru mintal.

Totul decurse perfect până la ultima scenă a operei, în care eroul şi eroina sunt introduşi într-o încăpere închisă ermetic ca să moară sufocaţi. În vreme ce perechea condamnată trăgea adânc aerul în piept, Eliot le strigă de sus: „O să rezistaţi mai mult dacă nu mai cântaţi”. Eliot se ridică în picioare, se aplecă peste marginea lojii şi îi sfătui pe cântăreţi: „Poate că voi nu vă pricepeţi la oxigen, eu însă mă pricep. Credeţi-mă, e mai bine dacă nu cântaţi.”

Chipul lui Eliot devenise alb şi inexpresiv. Sylvia îl trăgea de mânecă. El o privi ca prin ceaţă, apoi o lăsă să îl conducă afară fără nicio împotrivire, ca şi cum ar fi fost un balon umflat.

În imagine, gravură contemporană reprezentând tabloul care l-a făcut pe Eliot să se agite atât de mult (de aici). Deasupra, în templu, Amneris, rivala Aidei, plânge şi se roagă, iar dedesubt, Aida şi Radamès dau piept cu soarta crudă. Traducerea fragmentului îi aparţine lui Marcel Corniş-Pop.

Principalul compozitor fascist Wagner

Am dat peste o referire la creaţia wagneriană unde mă aşteptam mai puţin, în romanul Pioniera goală al scriitorului rus contemporan Mihail Kononov. Protagonista, Maria Muhina („Muha”), e o entitate ciudată, amestec de victimă şi călău, cu o existenţă dublă, în planul realităţii şi totodată în cel al fanteziei. Scena de mai jos se desfăşoară cândva la începutul anilor ’40, când URSS şi Germania nu erau încă în război, ba chiar erau legate prin celebrul pact Ribbentrop-Molotov. Suntem la şcoală. Muha îşi venerează profesorul. Acesta (Walter Ivanovici) e de origine germană:

„Richard Wagner este un compozitor german extraordinar“, traducea Muha cu voce tare, urmărind reacţia profesorului pe sub sprâncene. În primul rând nu „german“, ci neamţ. Aşa, măcar o greşeală a corectat singură. A ajutat-o faptul că şi-a făcut cruce la a cincea coastă, aşa cum a învăţat-o Alioşa. „Ciclul lui, Inelul Nibelungilor, e cunoscut şi îndrăgit de absolut toţi iubiţii muzicii“… Iubitorii, proasto! „Toţi iubitorii muzicii, nu doar din Germania, ci şi din toate ţările lumii. Deosebit de cunoscut e marele… minunatul… Valentinii zburători…“ Ptiu! „Walküre zburătoare“… Vampirii? Walküre? Totuşi, e interesant că există aşa nume – Walküre. Poate că există, dar poate că nu! De fapt, dacă aşa scrie, înseamnă că există!… „Walküre zburătoare“ din opera Tangeizer… Walküre, Tangeizer – toţi se simt obligaţi să facă pe deştepţii, prostesc poporul, de parcă n-ar putea să scrie simplu: Valea, Gheşa…
Citind traducerea Muhăi, Walter Ivanovici s-a dus în colţul clasei, la sobă, unde era patefonul. A ridicat capacul scârţâitor şi a pus un disc. Muzica a cucerit-o pe Muha, aproape că i s-a oprit respiraţia. – Mi-am amintit, a zis Muha şi s-a lovit peste frunte. Păi ăsta e cel mai tare disc! Păi e „Walküre-ii zburători“! Deja ni l-aţi pus de două ori ca să-l ascultăm, Walter Ivanovici!…

Nu mult după asta lucrurile se schimbă. Începe războiul, Walter este demascat ca inamic, iar Wagner devine „principalul compozitor fascist Wagner”:

Ea doar atunci s-a convins că el de fapt mereu a fost un duşman, când preşedintele de colhoz le-a comunicat tuturor la acea adunare specială – şi colaboratorul stătea tot acolo, chiar dacă era îmbrăcat în civil – şi când a interogat-o mai târziu pe Muha, apoi a lăudat-o doar pe ea dintre toţi băieţii, că nu a încercat să ascundă, a recunoscut că sub influenţa profesorului a ascultat discuri simfonice ale principalului compozitor fascist Wagner, ajutând astfel foarte tare cercetării şi în acelaşi timp uşurând soarta lui.

În cei aproape 150 de ani scurşi de la publicarea celebrei lucrări a lui Wagner Opera de artă a viitorului şi până la scrierea postmodernă a lui Kononov s-a scurs ceva apă pe Volga. La Pioniera goală voi reveni în curând. Mai jos, schiţă de decor pentru Walkiria montată de Eisenstein în 1940, cu mai puţin de un an înainte de începerea ostilităţilor:

☺☺ Christian Haller - Muzica înghiţită

Un roman capabil să stârnească simpatia unora din cititorii de la noi, aşa cum o fac căţeii care plac trecătorului îndrăgostit de animale, este Muzica înghiţită al elveţianului Christian Haller (Polirom, 2004). Miza pe coarda sentimentală a lectorului autohton e clară, căci e vorba de povestea, născocită total au ba, habar n-am, a unei familii din ţara ceasurilor care petrece la Bucureşti perioada 1912-1926. Prilejul fusese oferit de afacerile capului familiei, afacerist în domeniul textilelor, care conduce o ţesătorie de bumbac în capitala noastră în perioada respectivă. Este, ca să zicem cu o vorbă de azi, un fel de proto-expat, dar dacă neamţul a putut să caute ceva în Bulgaria, de ce n-ar căuta şi elveţianul în România.

Sursa vechilor experienţe româneşti este mama personajului narator, care îşi petrecuse copilăria şi o bună parte din adolescenţă în casa din strada Morilor 7, aflată în apropierea ţesătoriei unde era director tatăl ei, în partea de sud a urbei, pe lângă vechiul abator şi atelierele Lemaître, strămoaşele azi dispărutelor uzine Timpuri Noi. Textul consemnează vechi topografii şi cartiere care nu mai există azi, un peisaj şi o atmosferă care îi lasă micii elveţiene amintiri atât de puternice, încât nu le poate uita. Ajunsă la capătul vieţii o bătrână decrepită, cu pendulări între trezie şi inconştienţă, ea, mama, „aude continuu o muzică în burta ei, o muzică însoţită de viziuni chinuitoare care nu înceta nici noaptea”. Este materializarea organică a amintirilor tinereţii suprapuse în bună parte pe anii din Bucureşti. Pentru a da substanţă exerciţiilor mnezice ale doamnei, autorul mobilizează recuzita senzorială care se cam prăfuise de la Proust încoace, într-o cavalcadă de notaţii, impresii şi senzaţii. Nu e uitată nici limba română, a cărei sonoritate persistă pe scoarţa cerebrală. Într-un fel, e o limbă salvată, nu neapărat însă în sensul lui Canetti.

Misiunea de a confrunta aceste reminiscenţă cu realitatea contemporană îi revine fiului, naratorul de care vorbeam. Acesta e paleontolog (cum vine de se leagă, vorba clasicului!, de găsim în carte multe trimiteri de specialitate) şi face o vizită în Bucureştii de la sfârşitul secolului trecut. Va locui la un monsieur Dragomir, profesor la universitate, un ins lipsit de interes, şi va petrece ore mult mai plăcute cu un personaj semiboem, Sorin Manea, herpetolog ieşit timpuriu la pensie, care îl va purta prin capitala desfigurată de ceauşism şi prost-gustul tranziţiei. Musafirul va avea de pildă ocazia să compare Calea Victoriei din povestirile mamei cu artera de azi. Textul pare pe alocuri luat dintr-un ghid de călătorie.

Autorul pare să fi desfăşurat un efort de documentare remarcabil. Reconstrucţia cuvieriană a Bucureştilor de demult e minuţioasă şi probabil conformă cu realitatea în cea mai mare parte a ei. Elveţianul nu contrazice stereotipurile comune privind naţia respectivă. Romanul e lipsit de o acţiune propriu-zisă, personajele nu contează, iar tentativele de a le caracteriza sunt mai degrabă stângace, mai ales când vine vorba de eroii timpului prezent. Probabil că romancierul nici nu şi-a dorit cu adevărat asta şi a pus toată miza pe jocul amintirilor. Muzica înghiţită poate fi o lectură interesantă pentru conaţionalii noştri, atât de atenţi la cum îi văd străinii, deşi din perspectiva artistică cartea păcătuieşte prin lungimi şi pasaje mai pedestre, tributare clişeelor literare.

Fact checking

În ciuda efortului făcut pentru o cât mai bună documentare, în text se strecoară inexactităţi. De exemplu, sculptura Alergătorii a lui Boucher, amplasată cam ingrat pe Calea Victoriei, a fost realizată în 1913, nu în 1918, cum ne spune romanul. Sorin Manea o pomeneşte pe o anume Mascha Schachter, o americană care a fost la Bucureşti în calitate de corespondentă de presă şi a locuit la Athenée Palace între 1940 și 1941. În Mascha o recunoaştem uşor pe R. G. Waldeck, cea cu romanul Athenée Palace, inspirat şi el din realitatea românească.

☺☺☺ Philip Roth - Pata umană

E în Seinfeld un episod în care e vorba de un dentist care se converteşte la iudaism pentru a putea spune, nesancţionat, bancuri cu evrei. Mi-a venit în minte respectiva istorie citind Pata umană, romanul lui Philip Roth (Polirom, 2003), în care Coleman Silk, un tânăr negru din anii ‘40 ai secolului trecut, profită de faptul că are pielea neobişnuit de deschisă la culoare, o rupe cu familia şi se declară evreu. Un fel de harap alb, ce să mai vorbim, un caz de fenotip care sfidează cu neruşinare genotipul, o încercare justificată pe parcursul multor pagini de a scăpa de discriminare şi de a-şi croi o carieră. Silk e foarte înzestrat academic, termină liceul ca şef de promoţie şi sfidează destinul care îi era rezervat, ajungând profesor de Clasice şi decan la Colegiul Athena, o instituţie prestigioasă dintr-un stat din estul Americii.

Suntem în 1998, an agitat în politica americană, cu telenovela Bill Clinton - Monica Lewinski, iar Silk care victimă unei cabale academice. Omul folosise termenul de „stafie” la adresa a două studente care lipseau de la ore, iar epitetul se dovedeşte fatal pentru cariera lui. E acuzat de discriminare rasială, căci se dovedeşte că fetele erau negrese, iar cuvântul „stafie” are un sens lexical secundar peiorativ la adresa rasei cu pricina. Silk e pus într-o situaţie fără ieşire. Încolţit de propriii lui colegi, reprezentaţi cu cinste de Herb Keble sau Delphine Roux, el nu poate invoca argumentul seinfeldian (lumea nu-l ştie de negru) şi e nevoit să se limiteze la a se apăra cu argumente de bun simţ. Fără succes, căci ipocriţii din jurul lui, baricadaţi în spatele unui zid gros de corectitudine politică, câştigă lupta.

Coleman Silk părăseşte colegiul şi se retrage la pensie, iar Iris, soţia lui, moare la scurt timp după aceasta, cum s-ar zice, de inimă rea. Căderea e brutală. Bătrânul clasicist singuratic nu e în relaţii decât cu un scriitor mai copt şi el, Nathan Zuckermann, singurul prieten care îi rămâne şi care e în cele din urmă personajul pe care autorul îl însărcinează să ne istorisească întreaga tărăşenie, de la secretul originii lui Silk, până la actul final al piesei. E într-adevăr vorba de un fel de dramă în spiritul formaţiei clasice a protagonistului. Prăbuşirea lui e desăvârşită de ceea ce ar putea părea o greşeală fatală, un soi de hamartia, relaţia cu senzuala Faunia Farley. E o femeie cu treizeci de ani mai tânără, cu un trecut deocheat (după standardele mic-burgheze locale) şi cu un fost soţ (Lester), veteran din Vietnam, gelos, pe deasupra bolnav psihic.

Cu Pata umană, Philip Roth pare să fi vrut să ne dea un roman social, ba chiar unul binişor critic pe deasupra. Romancierul nu se sfieşte să-l pomenească pe Sinclair Lewis, să introducă lungi tirade pe teme sociale sau morale sau să abordeze subiecte etern sensibile, precum problema rasială, războiul din Vietnam, relaţiile dintre sexe. Drept e şi că subiectul ipocriziei extinse, al tiraniei unor principii aplicate mecanic în viaţa socială, e unul suculent. Mediul academic, cu micile lui rivalităţi şi furtuni într-un pahar cu apă percepute la proporţii cosmice, se dovedeşte şi aici un bun laborator pentru experimente. Abordarea autorului o aminteşte câteodată pe cea a lui Saul Bellow, dar Roth nu pare să capabil de detaşarea şi cinismul conaţionalului său. Cititorul care trece peste unele stridenţe ale discursului moral(izator) şi se bucură de cele câteva schimbări de perspectivă neaşteptate şi proaspete are toate şansele să rămână satisfăcut de lectură.

Culmea ironiei. Dacă ar fi existat, probabil că profesorul de literatură clasică Coleman Silk s-ar fi răsucit în mormânt văzând cum redactorul de la Polirom a lăsat în text aberaţii grafice ca (et) caetera sau (magna cum) laudae, neştiind că nu orice „e” latinesc se scrie „ae”. 

☺☺☺☺ António Lobo Antunes - Manualul inchizitorilor

„Statul salazarian, stat creştin şi totalitar, se întemeiază, înainte de toate, pe dragoste”. E una din afirmaţiile categorice şi exaltate din cartea lui Mircea Eliade dedicată dictatorului portughez Salazar, conducătorul de facto al statului (Estado Novo!) vreme de aproape patruzeci de ani, până în 1968 şi, prin urmaşi, până la revoluţia din 1974. Fascinaţia exercitată asupra eseistului român de personalităţile de mână forte nu miră, desigur, pe nimeni, iar dacă ar fi să iei de bun tot ce scrie acolo Eliade ar trebui să iei Portugalia drept un adevărat pământ al făgăduinţei. Cu totul alta e imaginea care se desprinde din Manualul inchizitorilor al romancierului contemporan António Lobo Antunes (Humanitas, 2005), deşi nici autorii de ficţiune nu ar trebui consideraţi stâlpi ai obiectivităţii.

Sub pretextul unui mozaic de confesiuni („relatări” şi „comentarii”) făcute scriitorului de o multitudine de personaje, romanul compune istorii personale pe fundalul, general şi tragic, al istoriei naţionale a Portugaliei regimului dictatorial al lui Salazar. Există, în ciuda aparentei atomizări a relatărilor, un personaj central, unificator, în persoana lui senhor Francisco, stăpânul de la Palmela, („fac tot ce vor ei, dar nu-mi scot pălăria de pe cap, ca să ştie cine este stăpânul”), fost ministru şi colaborator intim al conducătorului, om brutal şi vanitos, care putea cu un simplu ordin să bage pe oricine la închisoare. Părăsit de soţie (Isabel), incapabil de comunicare reală cu cei doi copii, ministrul cade, lent, în decrepitudine şi sfârşeşte într-un azil, la câţiva ani de la căderea regimului. Toate acestea nu înainte de a fi siluit cam tot ce se putea silui, de la servitoarea pe care o lasă însărcinată şi o pune să nască asistată de un veterinar, până la copilăria propriilor odrasle. Sunt scene de o mare duritate, al căror efect e potenţat de faptul că sunt istorisite din perspectiva unor oameni simpli, adesea reduşi la statutul de simple accesorii.

Ministrul nu-şi refuză nicio plăcere, niciun capriciu, iar atunci când facultăţile intelectuale îl părăsesc ca rezultat al decrepitudinii, îşi ia o amantă tânără (Milá) pe care ajunge să nu o mai deosebească de Isabel. Pasajele pe care autorul le atribuie tinerei sunt printre cele mai reuşite, iar iluzia inocenţei e bine creată. Prezentată de vârstnicul ei ibovnic însuşi profesorului Salazar (cel care „poruncea întregii ţări), Milá e surprinsă de aparenţa benignă a acestuia („cu picioruşele subţiri apropiate [...], incapabil să facă rău cuiva”). Lobo Antunes prinde în doar câteva vorbe întregul univers al fetei naive, supuse asaltului senil:

Nu ştiu cum să explic, dar nu pot să spun că domnul ministru chiar îmi plăcea, înţelegeţi, nu simţeam chiar ce simţi atunci când simţi că îţi place cineva şi așa mai departe, dor, dorinţă, poftă să-i telefonez, să stau ore întregi ca o proastă cu ochii în perete [...]. Domnul ministru înţelegea că nu eram îndrăgostită, că nu-l iubeam şi dovada era că stăteam închisă în camera mea, el mângâindu-mă şi eu stând foarte ţeapănă, găsind totul groaznic, sperând că plictiseala asta să se termine mai repede, în ideea că domnul ministru, dacă eu stau liniştită, o să isprăvească mai repede. [...] Eu, care nu vroiam un piept moale care să atârne peste al meu, nişte picioare slabe peste ale mele, o limbă veştedă în gura mea, nu vroiam un miros de bătrân în mirosul meu, miros de sertar, miros de ierbar, miros de dicţionar vechi. [...]

Manualul inchizitorilor e o carte care se cere citită şi, eventual, recitită cu atenţie, în ciuda impresiei de redundanţă pe care o produc numeroasele reluări de expresii şi cuvinte, adevărate refrene ce servesc (şi) drept markeri ai coeziunii textului. Povestirile personajelor, fie că e vorba de Fernando, Isabel, copiii lor sau eroi mai degrabă auxiliari, ca Milá, portarul Leandro sau adjutantul Tomás, compun un spaţiu al ororilor mărunte. Nu există good guys şi bad guys, răi par cu toţii, eventual în proporţii diferite, dacă nu în virtutea propriilor fapte, măcar ca rezultat al complicităţii şi conformismului. Viziunea asupra istoriei e una pesimistă. Omul simplu e prins într-un cerc vicios, iar Portugalia (o ţară despre care ştim şi auzim puţine lucruri) e un spaţiu inconfortabil şi opresiv, departe de paradisul trâmbiţat de Eliade acum şaptezeci de ani.

☺☺☺ Cătălin Dorian Florescu - Jacob se hotărăşte să iubească

În Jacob se hotărăşte să iubească (Polirom, 2012), Cătălin Dorian Florescu, romancier elveţian de factură mai degrabă tradiţională, se joacă niţel cu cititorul botezându-şi personajul principal Jacob („cu c”, cum nu osteneşte să ne tot spună, pedant) şi pe tatăl acestuia, Jakob („cu k”, la fel de pedant). Dincolo de ortografia numelor (nişte etichete, la urma urmei), se străduieşte parcă să explice autorul, stă o problemă de identitate. Cea a bătrânului („cu k”) era destul de obscură. Se pomeniseră cu el la Triebswetter, sat bănăţean de colonişti şvabi şi loreni aduşi de Maria Tereza pe la 1770, pe vreme de furtună, în 1926, şi de atunci nu mai plecase. De fapt se pare că nici numele nu era al lui, îl furase de la altcineva, aflând că la Triebswetter trăieşte Eva Obertin, ultima descendentă a colonistului loren Frederick, el însuşi urmaşul lui Caspar, luptător în Războiul de 30 de ani. O genealogie care lui Jakob îi lipsea, dar pe care i-o lasă moştenire fiului său, Jacob („cu c”).

Personalitate puternică, dar om închis şi cu destule mistere, migratorul Jakob nu se va integra cu adevărat niciodată printre locuitorii sedentarizaţi din Triebswetter. Cu Eva, nevastă-sa, nu se va tutui niciodată, iar pe socrul lui îl va ţine la respect, să ştie bătrânul cine e masculul afla al familiei. Din Jakob şi Eva se naşte Jacob, un băiat destul de şters, cu personalitate care se conturează greu, bolovănos, care înţelege greu de ce majoritatea concetăţenilor săi îl venerează pe Gröfaz (numele de alint al lui Hitler, a cărui voce răsună obsedant la difuzoarele din sat în anii copilăriei eroului).

Maturizarea lui Jakob, altminteri un proces care pare să treneze la nesfârşit, e accelerată de evenimentele tragice aduse de încheierea celui de al doilea Război Mondial. Evenimentele scot la iveală ce e mai rău în om, e împuşcată sârboaica Katica, un crush timpuriu al adolescentului, ţiganii sunt deportaţi în Transnistria, apoi le vine rândul şvabilor să fie trimişi în Siberia. Cititorul e pus să-l însoţească pe Jacob în aventurile lui iniţiatice, care îl poartă prin „cenuşa imperiului”, din trenul care îl duce în lagăr şi din care reuşeşte să scape, până la popa Pamfilie, un simbolic dezgropător şi îngropător de oase omeneşti, apoi înapoi la Triebswetter. Avem parte şi de flashback-uri, adică mai exact deplasări  în direcţia trecutului istoric, pentru a-i cunoaşte pe dârjii strămoşi francofoni ai lui Jacob. Relatarea e sobră, fără multe zorzoane, deşi câteodată bombastică şi, paradoxal în raport cu intenţia auctorială, puţin convingătoare („Nu-i dădea pace gândul că poate avusese altcineva aceeaşi idee, că poate pornise la drum mai devreme, înaintase mai repede şi ajunsese mai departe decât el. Apoi a apărut în timpul furtunii puternice, părând el însuşi o forţă a naturii. Dar, în vreme ce cutremurul, seceta sau potopul treceau, el a rămas acolo.” Pe ici, pe colo, dăm şi peste câte o pată de-a dreptul suprarealistă (calul în flăcări, de pildă).

Romanul Jacob se hotărăşte să iubească pare construit pe principiul unui joc de sumă nulă. Iniţial puternic şi agresiv, Jakob (tatăl) slăbeşte pe măsură ce se derulează istoria şi sfârşeşte emasculat de-a binelea. În paralel, Jacob (fiul), la început firav şi decolorat, capătă relief şi ajunge să-şi sprijine părintele decăzut. Ce se câştigă într-o parte se pierde în cealaltă şi invers. Cartea are multe momente bune, care îi pot câştiga destui admiratori lui Cătălin Dorian Florescu. Există din păcate şi destul material de umplutură, iar lucrurile trenează câteodată fără o motivaţie internă clară. Unii ar zice că scrierea nu are nerv, dar până la urmă decizia e a cititorului individual, cel care întoarce paginile de celuloză sau aplică tap-uri pe ecranul readerului.  

☺☺☺ Bora Ćosić - Rolul familiei mele în revoluţia mondială

Familia la care face referire însuşi titlul romanului lui Bora Ćosić (Rolul familiei mele în revoluţia mondială, Editura Art, 2008) e ca un fel de organism colonial din genul coralilor. Rolul recifului-suport îl joacă apartamentul populat de membrii familiei. Geografic vorbind, suntem undeva în Iugoslavia, iar perioada istorică acoperă ultimii ani de război şi instaurarea, cu sprijinul armatei sovietice „eliberatoare” a regimului comunist. E o epocă deloc fericită, obiectiv vorbind. Povestea e spusă de copilul soţilor Ćosić şi putem bănui, desigur, existenţa unor reziduuri autobiografice (autorul, octogenar, a trăit epoca respectivă) dar nu ştiu dacă pierdem cu adevărat ceva dacă nu ne pierdem în asemenea detalii. Printre polipii membrii familiei se numără, alături de părinţi, un unchi pierde-vară şi afemeiat (cel puţin în vorbe şi declaraţii), nişte mătuşi nemăritate şi ahtiate după artiştii de cinema film din epocă şi un bunic stoic („Trăim şi luptăm pentru existenţă, iată profesia noastră”, declară de altfel acesta când e chestionat de un soldat).

La suprafaţa lucrurilor, întreg romanul e o sarabandă de mici întâmplări cu potenţial catastrofic, dezastre gospodăreşti, reflecţii asupra vieţii cotidiene dialoguri şi consideraţii meliţate neîntrerupt de către adulţi, uneori spre nedumerirea copilului. Tot la suprafaţă (dar acesta e, să nu uităm, singura dimensiune la care cititorul are acces nemijlocit), evenimentele au un haz nebun, rezultat în parte al obiectivităţii naive cu care le relatează naratorul copil. Câteodată te duce gândul la isprăvile unchiului Podger al lui Jerome K. Jerome:

Mama obişnuia să se suie pe pervazul ferestrei cu o cârpă în mână, stând cocoţată deasupra unui hău de trei etaje, ca să spele geamurile. Cei din casă ţipau, bunicul se oferea să o ţină de picioare, iar una din cele două mătuşi leşina de frică. Tata întreba: „Chiar trebuie să te caţeri aşa când speli geamurile?” „Trebuie!” îi răspundea ea. Când pregătea sucul de roţii într-o oală imensă, aceeaşi în care fierbea şi rufele, mama se urca pe un scăunel şi amesteca fiertura cu o lingură uriaşă. Unchiul se uita la ea: „Şi dacă o să cazi în oală?!” Sucul de roşii se împroşca în toate părţile, pe pereţi, pe noi. „Ce să vă fac?” Viaţa e plină de pericole.

Micul Ćosić pare să fie singurul om normal, cu nedumeririle lui pe care cel mai bun prieten al lui, Voja Bloša nu reuşeşte întotdeauna să le risipească. Voja e, oricum, mult mai emancipat, ştie o mulţime de lucruri („Mama mea are dinţi falşi şi doarme complet goală”) şi i le împărtăşeşte, altruist, şi amicului său. Părinţii eroului principal nu sunt de mare folos, căci mama e nevrotică iar tatăl, vag comerciant de obiecte de feronerie, trage la măsea. Momentul trecerii la comunism - tragic la scară istorică - e asimilat cu naivitate de copil. Familia e nevoită să se restrângă într-o singură cameră, apar, ca din senin, cozi la care trebuie să stai ca să-ţi procuri tot felul de lucru, se insinuează jargonul oficial. Copilul pare să recepteze toate acestea drept jocuri mai mult sau mai puţin serioase, burlescul întâmplărilor e accentuat de intervenţiile persoanelor cu calităţi oficiale. Concluzia întregii tărăşenii este „Toate acestea au avut loc într-o perioadă de mari frământări, dar aşa a fost. Dacă nu chiar mai rău”. Despre obiectivitate în literatură nu cred că e cazul sa mai spunem ceva aici.

☺☺☺ Andrei Kurkov – Prieten drag, tovarăş al răposatului

Aveam un prieten care îmi tot spunea ce cărţi bune scrie Andrei Kurkov. Nu ştiam că nu e rus, cu ucrainean, dar nu-i bai, noi oricum îi punem pe toţi în aceeaşi oală. Fapt e că scrie în ruseşte. După mai multe cărţi groase (vorba vine, că citesc mai mult e-books mai nou, oricum, de peste 600 de pagini), această cărticică pe care autorul a botezat-o Prieten drag, tovarăşal răposatului (Curtea veche, 2012) a fost o adevărată binecuvântare şi nu doar pentru că e mult mai subţire. E un roman al cărui cadru, schiţat destul de sumar, însă suficient de pregnant pentru individualizare îl constituie Kievul anilor imediat post-sovietici. Este o lume săracă, destul de cenuşie şi deprimantă, surprinsă într-o toamnă tristă, când „la radio se transmit promisiuni bombastice de a nu pune în practică în totalitate următoarea «liberalizare» a preţurilor la lapte şi pâine”. Oameni necăjiţi, o bătrânică care îşi numără banii (calculaţi în zeci de mii) pentru a-i cumpăra nepoţelului un pistol cu apă. Dacă omul de rând are pistoale de jucărie, inşi mai descurcăreţi au arme adevărate şi le şi folosesc în scop profitabil. E o situaţie de care vrea să profite şi Tolia, un tânăr de 35 de ani, protagonistul romanului. Bărbatul a eşuat în căsnicie, nu vede niciun viitor şi se hotărăște s-o termine cu viaţa asta. Sinucigaş nu e, dar are prieteni cu relaţii în lumea interlopă. Unul dintre ei, Dima, îi propune să recurgă la serviciile lui Kostia, un killer dispus să omoare pe oricine pentru bani. 

Zis şi făcut, Tolia face rost de bani şi Kostia primeşte fotografia victimei sale. Nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte. Dintr-o eroare, Kostia pierde momentul favorabil şi nu-l execută pe Tolia în momentul convenit. Ce te faci însă că victima face rost de nişte bani (în urma unei mărturii mincinoase, dar parcă mai contează) şi prinde iar chef de viaţă. Ucigaşul plătit e însă un adevărat profesionist, omul s-a angajat să facă treabă şi nu se lasă până n-o duce la capăt. Ca într-o comedie neagră, Tolia va trebui să angajeze un alt killer, de data asta ca să-l scape de primul. Ultima parte a romanului e o grotescă intrare a lui Tolia în pielea lui Kostia. Eroul nostru ia legătura cu văduva interlopului, îi dă bani, are în vedere o căsătorie cu ea şi intrarea în rolul de tată al micuţului orfan, ba chiar... Ei, pe asta n-o mai povestesc, cine e curios, să pună mâna să citească cartea.

Interesante sunt, cred, motivaţiile care îl pun în mişcare pe Tolia. Din stilul detaşat, aproape totalmente obiectiv ca iluzie, al relatării sale (făcută la persoana I singular şi mai tot timpul la indicativul prezent al evenimentelor instantanee) ar putea să pară că Tolia e imoral, ba chiar amoral. Că nu e aşa ar putea-o dovedi întorsătura pe care o iau lucrurile când el se hotărăşte să adopte rolul de „prieten drag, tovarăş al răposatului”, exact ca în titlu. Mai mult, câteva din reflecţiile tânărului ni-l prezintă drept un om însetat de afecţiune, de prezenţa unei femei. O găseşte şi el cum şi pe unde poate, mai întâi la fosta soţie (chix!), apoi la o prostituată sufletistă, dar cu picioarele pe pământ (Lena-Vika) şi în cele din urmă la Marina, văduva „răposatului”.

Din păcate, prietenul de care ziceam a murit şi n-am apucat să-i spun că Andrei Kurkov se arată a fi, cel puţin judecând după cartea asta, un autor foarte bun. Un text sobru, bine articulat (tradus pare-se impecabil de Antoaneta Olteanu), o schemă epică ingenioasă şi surprinzătoare, toate acestea sunt argumente de natură să te facă să cauţi şi alte cărţi ale acestui autor.

☺☺☺ David Lodge – Veşti din Paradis

După Muzeul Britanic s-a dărâmat şi Schimb de dame, Veşti din Paradis (Polirom, 2003) e cea de a treia carte a lui David Lodge despre care scriu aici, ceea ce înseamnă, dacă excludem bănuielile de masochism sau de susținere a unor interese oculte, că autorul nu mi se pare rău. Acest al treilea roman (în ordinea lecturilor mele, desigur) este în multe privinţe deosebit de primele două, diferenţa principală constituind-o doza mult mai mică de satiră pe care autorul o injectează de data asta în opera lui. Veşti din Paradis e în multe privinţe o dramă de familie şi când nu e aşa ceva, e de cele mai multe ori povestea (inspiraţională chiar) a drumului de (re)găsire parcurs de Bernard Walsh. Născut într-o familie irlandeză stabilită la Londra, cu copii mulţi şi destule greutăţi materiale, Bernard e speranţa alor săi şi pare destinat să devină mândria lor. Devine preot, iar lucrurile par a se aşeza nespectaculos, însă conformist şi conform aşteptărilor. Viaţa e însă plină de complicaţii, cum ar zice un filozof de cartier, Bernard îşi pierde credinţa şi se îndrăgosteşte de Daphne, o asistentă medicală cu care se logodeşte, însă totala lipsă de experienţă sexuală a bărbatului şi evidenta lui neadaptare la cele lumeşti strică totul. Răspopit şi exclus din sistem, dezamăgindu-şi familie, Bernard ajunge profesor cu jumătate de normă la Rummidge (oraşul universitar fictiv pe care în ştim deja din alte cărţi ale lui Lodge) şi pare condamnat la o existenţă sărăcăcioasă şi anostă, ca să nu mai pomenim şi că a împlinit 45 de ani.

Am să mă opresc din povestitul prea detaliat al cărţii, care ne comunică de altfel toate aceste informaţii undeva pe la mijloc. Romanul începe cu totul surprinzător, cu un grup de turişti care pleacă în Hawaii prin firma Travelwise Tours. Nimic deosebit, cupluri disfuncţionale care îşi caută, iluzoriu, echilibrul în vacanţe exotice, copii, în fine, turişti-turişti, printre care autorul îi strecoară pe Bernard şi pe tatăl lui, Jack. Nici vorbă să plece şi ei în vacanţă. Se duc să o vadă pe Ursula, sora lui Jack şi mătuşa lui Bernard, care suferă de cancer şi e pe moarte. Ursula e într-un fel corespondenta feminină a lui Bernard, o altă oaie neagră a familiei, plecată în America la sfârşitul războiului şi aflată de atunci în relaţii tensionate cu ceilalţi.

Honolulu şi Waikiki Beach (pentru cunoscători, cu Kalakaua Avenue şi, în sens de circulaţie contrar, Kuhio Avenue) sunt un mic paradis de vacanţă, convenţional şi iluzoriu, în care câţiva membri ai neamului Walsh trăiesc concluzia micii lor drame de familie. Ghinionul şi, desigur, voinţa romancierului, fac ca a doua zi de la sosire Jack să fie accidentat, din propria lui vină, de automobilul condus de o anume Yolande Miller. Ca-n comediile amărui-romantice, între Bernard şi Yolande (care are şi ea o viaţă destul de complicată, are doi copii şi e despărţită de soţ) se înfiripă o relaţie sentimentală. Uşor nu-i e nimănui, mai ales că Bernard e de o exasperantă inabilitate în cele trupeşti, dar noroc că Yolande e o femeie pâinea lui Dumnezeu şi e şi psiholog pe deasupra.

Scenele emoţionante (revederea dintre Ursula şi Jack, ambii în cărucior) alternează cu şarje satirice de la care autorul nu se poate abţine. Moravurile turiştilor (corespondenţa dintre Harold Best şi agenţia de turism e antologică), clişeele de vacanţă (Hawaii-paradis-terestru), câteva şarje cu bătaie academică (lucrările despre turismul ca pelerinaj religios ale lui Roger Sheldrake) sunt tot atâtea momente care ilustrează acest al doilea aspect. La partea sentimentală, bine garnisită şi ea, se pot bifa şi discuţiile dintre Ursula şi Harold şi evident ale acestuia din urmă cu Yolande. Spre deosebire de celelalte două romane de care pomeneam la început, de data asta David Lodge e mai preocupat de latura omenească a personajelor şi priveşte cu îngăduinţă slăbiciunile marii majorităţi a eroilor (Tess, sora lui Bernard, o femeie meschină şi acră, are parte de un tratament deosebit de blând).

Spre final lucrurile se precipită întrucâtva în direcţia unei rezolvări dacă nu fericite, cel puţin optimiste. Ursula, care, după cum descoperise Bernard, era deţinătoarea unor acţiuni de mare valoare de a căror existenţă nu ştia, îi lasă acestuia moştenire o sumă frumoasă, iar Yolande urmează să-i facă fostului preot o vizită în Anglia cu ocazia Crăciunului, cu promisiunea vagă a unei căsătorii într-un viitor încă neprecizat. Sunt elemente care ar da probabil bine într-un scenariu de film, nu neapărat într-un roman de David Lodge, dar să admitem că cel de faţă e puţin atipic. 

☺☺☺ Kjell Espmark – Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich

Într-un peisaj editorial ca cel de la noi, unde cărţile care au în centru personalitatea unui mare compozitor sunt rarisime, Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich (Polirom, 2012) de Kjell Espmark e de la bun început o apariţie interesantă. Cartea romancierului suedez porneşte de la un episod real din viaţa artistului maghiar, coliziunea cu sistemul represiv instalat într-o bună parte a Europei, în urma căreia este nevoit să plece în America. Suntem într-o seară de octombrie 1940, iar Bartók, însoţit de Ditta, cea de a doua soţie, e filat de doi indivizi care îl pândesc dintr-o maşină în timp ce ia masa într-un restaurant dintr-o localitate franceză de frontieră.

În timp obiectiv romanesc (dacă putem vorbi de aşa ceva), acţiunea acoperă abia câteva ore, o durată tensionată, suprapusă peste momentul mesei la restaurant, cu interacţiuni neplăcute cu agenţii poliţiei secrete care sâcâie cuplul şi pun binecunoscutele întrebări privind scopul călătoriei. Cea mai mare parte a romanului se desfăşoară însă într-un timp subiectiv, al reamintirii, al evocării unor momente şi acţiuni din trecut a căror consecinţă e reprezentată de dizgraţia lui Bartók. E drept şi că îndrăzneala ungurului fusese mare. Muzicianul intrase în coliziune cu atotputernicul Goebbels şi lansase un protest. Acesta se declarase – simbolic – evreu voluntar şi ceruse să participe la expoziţia consacrată artei degenerate. Uluit, şeful propagandei naziste ajunsese să vrea să „ştie clar de ce mijloace dispune scandalagiul ăsta de Bartók, care se pornise împotriva întregii maşinării de război germane, în cizmele lui ungureşti”. Asistând la un concert Bartók, Goebbels are reacţia unui posedat supus unui ritual de exorcizare:

La a doua măsură, Goebbels păli de moarte şi încercă de mai multe ori să îşi descheie gulerul de la cămaşă. La a treia, păru că înlăuntrul său se va produce o explozie, ochii fiind gata-gata să îi iasă din orbite. În timpul celei de-a patra, se prăbuşi la pământ în convulsii. Concertul a fost suspendat, iar publicul îngrijorat formă un cerc fremătător în jurul corpului care se zvârcolea scuturat de urlete şi de spasme. Între un urlet şi altul îşi încleşta fălcile atât de tare, încât muşchii i se încordau pe faţă ca nişte sârme, iar pe la colţurile gurii îi curgeau bale. Interpreţii încremeniseră pe scenă neştiind ce să facă. Nimeni nu le mai dădea nici o atenţie acelor martori involuntari.

E vorba desigur de un tratament artistic al unor reziduuri istorice. Asta nu înseamnă că Espmark nu are grijă să reconstituie credibil peisajul atmosfera intelectuală a epocii, cu dramele generate de ascensiunea şi, ulterior, acţiunea regimului nazist, cum ar fi sfârşitul cunoscutului critic evreu Walter Benjamin, evocat discret. De un spaţiu considerabil au parte relaţiile dintre Bartók şi confraţii lui. Cu Stravinski nu se înţelege, rusul reproşându-i că alocă prea mult timp studiilor etnomuzicologie şi prea puţin timp creaţiei. De dodecafonismul lui Schönberg se îndepărtase. Afinităţi semnificative avea cu compatriotul său Kodaly, cu care formase, potrivit unora, cuplul „tinerilor barbari”. Până la urmă singura soluţie e cea a emigrării în America, unde se integrează mult mai rău decât Stravinski, Schönberg sau Hindemith şi moare de leucemie în 1945. Legături cu materialitatea existenţei lui Bartók stabilesc permanentele flashback-uri, rememorarea unor întâmplări din vremea în care cutreiera satele Ungariei, Slovaciei şi României echipat cu un fonograf primitiv pentru a realiza înregistrări ale creaţiilor vernaculare. Relatarea emoţionantă a acestor episoade reprezintă cea mai mare reuşită a cărţii.

Mai puţin reuşite pot părea retorismele exaltate la care recurge pe alocuri autorul (de tipul „Limbajul forţelor de ocupaţie este separarea, divizarea. Al său este înţelegerea dincolo de diferenţe, fraternitatea, imediateţea senzorială, palpabilă”) şi care taie câteodată maioneza textului. Mulţi cititori vor aprecia cu toate acestea sobrietatea şi concentrarea stilului şi redarea sobră a zbaterilor interioare ale compozitorului care alcătuiesc substanţa cărţii. În final, o nelămurire. Pe pagina de titlu (ca şi în caseta tehnică a cărţii) scrie negru pe alb că traducerea este din limba spaniolă (Angela Martin). Toate bune şi frumoase, n-o fi avut editura traducător de suedeză şi s-a descurcat cum a putut. Ce ne facem însă că tot în caseta tehnică titlul cărţii apare în suedeză (Béla Bartók mot Tredje Riket), ca şi cum traducerea ar fi fost totuşi făcută din suedeză. Nici nu ştii ce să crezi. N-ar fi însă prima dată când Polirom dă cu mucii-n fasole. 

☺☺☺ Salman Rushdie – Furie

Omul cât citeşte învaţă. E o afirmaţie banală, al cărei adevăr am avut ocazia să-l verific zilele astea în Furie de Salman Rushdie (Polirom, 2012). Ignorant cum sunt în materie de spiritualitate indiană, am găsit acolo conceptul de sanyasa, simplu spus, o retragere din lume, o schimbare de macaz practicată la vârsta deplinei coaceri a individului. Pentru creierele noastre occidentale (vorba vine) mai potrivită at fi, poate, o altă etichetă de import, anume midlife crisis.

Un fel de sanyasa în trepte practică protagonistul romanului, Malik Solanka, un bărbat de 55 de ani originar din India, şcolit din tinereţe la Cambridge şi ajuns profesor tot acolo, care îşi lasă baltă la un moment dat catedra academică pentru a trece la o carieră mult mai bănoasă, aceea de realizator de emisiuni TV. Pasionat de istoria ideilor, de antropologie şi sociologie, Solanka se înconjoară de păpuşi şi devine Pygmalionul Isteţei, păpuşa-vedetă dintr-un show de vulgarizare culturală. Nu e totul. Urmează un sanyasa conjugal. Solanka se separă de Eleanor Masters, a doua lui soţie, fermecătoare, binişor mai tânără şi mamă a unicului său copil (Asmaan). În aşteptarea divorţului, el bovarizează o vreme într-un apartament newyorkez de 8.000 de dolari pe lună, dar nu-şi interzice aventuri cu femei mult mai tinere şi, oricum, exotice. E vorba de Mila Milo, fiica unui poet din fosta Iugoslavie, cu care relaţia nu trece cu mult pragul unor mozoleli, sau de Neela, o indiancă din insula Liliput-Blefuscu, teritoriu imaginat de autor pentru a satiriza destul de gros luptele pentru putere şi revoluţiile din lumea contemporană. Sunt, alături de Eleanor, două din cele trei furii care populează aproape simultan existenţa lui Solanka şi care nu-i aduc decât încurcături, situaţii penibile şi umilinţe, aşa cum le stă bine unor asemenea divinităţi, cititorului revenindu-i sarcina de a stabili cine e Alecto, cine Tisifone şi cine Megera.

Dacă sanyasa/sanyasele lui Solanka ocupă cea mai mare parte a romanului, retrageri din planul existenţei obişnuite practică sumedenie de alte personaje, desigur mult mai puţin importante în economia cărţii, dar ale căror acţiuni – relatate mai degrabă anecdotic – ranforsează construcţia. E vorba de pildă de domnul Venkata (pe numele său de nepronunţat Balasubramanyam Venkataraghavan), primul sanyasi pe care îl întâlneşte Solanka în copilăria lui indiană. Mai e şi Raymond, unchiul lui Eddie (logodnicul Milei Milo) care, întors din Vietnam, „a stat ascuns ani de zile într-o cabană-buncăr în munţii împăduriţi cu pini de deasupra oraşului, socotindu-se incapabil să trăiască în tovărăşia oamenilor din cauza sufletului său rănit”.

Solanka nu are noroc la femei (sau are prea mult, ceea ce e în definitiv acelaşi lucru). Prietenii lui bărbaţi, nu prea mulţi, sfârşesc rău. E vorba de exoticul şi inteligentul anglo-polonez de la Cambridge Krysztof Waterford-Wajda (Dubdub), care moare tânăr de o boală de inimă sau de Jack Rhinehart, poet şi jurnalist, asasinat, alături de trei tinere, de membri ai unui grup de practici sexuale libere în care intrase. Dubdub şi Jack sunt fiinţe inadaptabile, care nu-şi găsesc locul, şi de care în cele din urmă existenţa însăşi se dispensează.

Prea multă fericire nu-i aduc lui Solanka schimbările de atmosferă, în ciuda unei întreprinderi pline de succes – ultima din viaţa lui – care are în vedere transpunerea pe site de internet de mare succes a poveştilor şi aventurilor personajelor lui, în primul rând ale Isteţei. Rushdie alocă mult spaţiu acestei părţi, stăruie pe numeroase pagini asupra lumilor virtuale create de eroul lui, cochetând (parodic poate) cu genul SF-fantasy. Ba mai mult, el introduce pe uşa din dos vechea şi tocita idee a vieţii care imită planul presupus derivat al artei, cel puţin atunci când e vorba de revoluţia din Liliput-Blefuscu în urma căreia îşi pierde viaţa Neela. Dacă m-ar întreba cineva, aş spune că nu sunt cele mai reuşite pasaje din Furie; pe mine, unul, m-au plictisit.

Ar fi nedrept să contestăm rafinamentul satirei care impregnează acest roman, chiar dacă pe alocuri temele sunt previzibile. Romancierul ştie să-şi vândă marfa (să nu uităm că a lucrat mulţi ani în domeniul reclamei) şi să-şi atragă cititorul cu teme generoase. Însuşi conceptul de „furie”, care dă de altfel titlul întregii poveşti, e unul înzestrat cu o polisemie complicată şi care oferă destul material hermeneutului de duminică. Traducerea lui Vlad Russo rezolvă fericit cele mai multe din problemele pe care le ridică un text adesea dificil prin subtextul său şi ironia subiacentă. E păcat însă că într-o traducere în ansamblu bună s-au strecurat gafe supărătoare ce ţin de proasta cunoaştere a contextului cultural şi social american. De exemplu, într-un loc ni se vorbeşte de „Republica Banana” („[g]ulerul neapretat al cămăşii albe cu pete de sudoare, provenind din Republica Banana”). E vorba desigur de celebrul lanţ de magazine de textile Banana Republic, al cărui nume nu trebuia localizat, ci lăsat ca atare. În alt loc, traducătorul foloseşte construcţia „moartea micuţului JonBenet Ramsey” cu referire la o crimă celebră din anii 1990. Nu e vorba de niciun micuţ, ci eventual de o... micuţă, căci JonBenét e numele unei fetiţe a cărei ucidere a ţinut multă vreme prima pagină a ziarelor americane.