Gravul titlu
interogativ Timpul stă în loc?
(Editura de Stat, Literatura pentru Copii, 1949) nu aparţine vreunei opere filozofice
şi nici măcar unei cărţi de fizică popularizată, ci este numele lucrării de
debut a lui Octav Pancu-Iaşi. Autorul, viitor scriitor de cărţi pentru copii de
mare succes în anii 1950-1970, era foarte tânăr (se născuse în 1929, dar
precocitatea nu era deloc rară la scriitorii afirmaţi în primii ani ai
realismului socialist tip hardline). Ceva
mai surprinzător e poate faptul că avem de a face cu o plachetă de versuri. E
vorba însă de versuri moralizatoare pentru copii, ceea ce atenuează oarecum
surpriza. Tipicul e destul de simplu, iar schema epică e redusă la elemente
esenţiale. Avem doi eroi contrastanţi, Nicu şi Sandu, nişte puşti de şapte ani
cu aspect fizic diferit:
Nicu şi Sandu...
Uite-i în carte.
Sandu-i înalt,
Nicu-i bondoc;
Nicu, de şapte,
Sandu, de şapte
fac patrusprezece ani la un loc!
Înfăţişarea exterioară
nu contrazice stereotipul tocit cu „grasul” şi „slabul”. Primul, caracterizat
printr-un comportament bradipsihic, incapabil de acţiune, vecin cu abulia,
într-un cuvânt, un leneş sadea; al doilea, tahipsihic, activ, plin de
iniţiativă, pe scurt, harnic şi silitor să-l pui pe rană. Nicu, de pildă, nu se
poate decide să se dea jos din pat (dreptu-i şi că ar trebui să se scoale la
şase, ceea ce poate stârni simpatia unei părţi a publicului):
Este ora şase!
Un cocoş moţat
A strigat odată
de-a trezit şi... ceasul! [...]
„E devreme încă
Soarele abia
Laptele şi-l
bea...
Să mai trag un
somn...
Unul mic, un
pui...”
Nicu are de
rezolvat o multitudine de sarcini (mai întâi să se scoale şi să se spele, apoi
să aducă lemne, să meargă la şcoală...) însă nu reuşeşte să urnească mai nimic.
Partea interesantă e că băiatul trăieşte sub permanenta ameninţare a timpului,
conştientizează faptul că e ocupat („Pii, ce treabă multă mă aşteaptă! Vai!”),
dar e ca paralizat, timpul zboară, iar el rămâne mereu în urmă, înnămolit în
inacţiune.
Sandu e imaginea
în oglindă a lui Nicu şi nu are parte de stresul care îl paralizează pe
celălalt erou, reducându-l la inacţiune. Nu e nimic misterios la mijloc, e doar
o chestiune de planificare. Sandu îşi întocmeşte totdeauna planul pentru a doua
zi, ceea ce îi limpezeşte mintea şi îi uşurează acţiunile:
„Mă trezesc la şapte şi mă spăl, mă-mbrac,
ceaiu-l beau (sau lapte), patu-apoi mi-l fac,
tai un braţ de lemne, umplu şi găleata, îmi aşez
ghiozdanul şi la opt sunt gata... Gata pentru
şcoală. (Lecţia o ştiu!)
Fix la ora unu de la şcoală viu. Până pe la
şase, scriu şi-nvăţ - pe urmă...
Ţin’te Sandu foot-ball, ţurcă şi şodron!
(La săritul caprei sunt chiar campion!)”
Secretul
succesului stă, aşadar, în planificare. Intenţia propagandistică este evidentă:
în România noile autorităţi comuniste introduseseră economia planificată, iar
în 1949 (anul apariţiei cărţii de faţă) şi în anul următor se lucrase pe baza
planurilor anuale (planul cincinal avea să fie introdus în 1951). Copilul
trebuie să înveţe, desigur, că a fi leneş e un lucru rău, după cum a fi harnic
e un lucru de laudă. Până aici nici n-ar fi mare deosebire faţă de etica
protestantă a muncii, iar în carte importanţa muncii e ilustrată recurgându-se
inclusiv la metafore animaliere cu vietăţile din ogradă (iarăşi banal) . Clou-ul este însă dat de ideea de
planificare, concept destul de abstract şi greu de explicat copiilor, cu care autorul
se luptă cum poate, şi pe care editorul îl ilustrează cu un desen cu sens
foarte direct:
Autorul desenelor nu este menţionat nicăieri.