Se vede cu
ochiul liber că ţările lumii nu sunt la fel (nici) când vine vorba de
prosperitate, dezvoltare economică şi socială sau nivel de trai, pe scurt, că
unele sunt bogate şi o duc bine, iar altele sunt sărace şi se zbat în mizerie.
Mult mai puţin banală decât această observaţie este încercarea de a explica
starea de lucruri respectivă şi cu atât mai dificil este să propui o teorie
generală care să lămurească de ce stau lucrurile aşa cum stau în lumea de azi. Este
ceea ce fac Daron Acemoglu şi James A. Robinson în De ce eșuează națiunile.Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei (Editura Litera,
2015/2016).
Explicaţiile
n-au lipsit niciodată. Unii au dat vina pe vicisitudinile/avantajele spaţiului
geografic, ale climei sau chiar pe diferenţe rasiale. Nord-europenii (prosperi
şi bine educaţi) ar avea de câştigat de pe urma climei în raport cu africanii
(săraci şi analfabeţi în masă); unde mai pui că cei din prima categorie ar fi,
în comparaţie cu ceilalţi, mai puţin leneşi. Exemple de „explicaţii” de acest
tip abundă nu doar în conştiinţa vulgului, ci şi în lucrările de specialitate,
mai ales în cele mai vechi. Cu toate astea, spun Acemoglu şi Robinson,
lucrurile nu stau deloc aşa, iar contraexemplele sunt abundente. În Coreea de
Nord şi în cea de Sud avem acelaşi popor, aceeaşi rasă, în linii mari aceeaşi
climă, dar cu toate astea cele două ţări se deosebesc radical. Până şi cele
două jumătăţi ale oraşului Nogales, una aparţinând Statelor Unit, cealaltă,
Mexicului, se deosebesc binişor una de cealaltă. Şi tot aşa - dovadă că
explicaţiile trebuie căutate în altă parte.
Dacă e să-i
credem pe autorii cărţii de faţă, ar trebui să începem cu istoria; e de altfel un
lucru care nu cere prea multe abateri de la bun-simţul comun. Aşadar ţări
diferite au niveluri de dezvoltare diferite pentru că (!) au avut cursuri
deosebite ale istoriei sau, mai bine zis, pentru că în momente cruciale ale
istoriei au avut opţiuni diferite. Putem scotoci, pentru exemple, prin istoria
coloniilor europene. În America Centrală şi de Sud, bogată în metale preţioase
uşor de jefuit, cuceritorii spanioli au jefuit nemilos resursele aflate la
îndemână (vezi sistemul numit mita),
compromiţând şansele de dezvoltare ulterioară ale noilor naţiuni. În mod
diferit al procedat coloniştii englezi în America de Nord – şi nu neapărat
pentru că erau mai altruişti sau mai buni la suflet. Pentru că teritoriile
amerindienilor din nord erau mult mai sărace în pradă facilă, a fost nevoie ca europenii
să pună serios mâna la treabă, chiar dacă nimeni nu poate contesta excesele
faţă de băştinaşi, iar asta s-a văzut ulterior în nivelul de dezvoltare. Eliberarea de sub dominaţia colonială (fie în America de
Sud, fie în Africa) nu a schimbat mare lucru, căci noile regimuri „libere” n-au
făcut decât să perpetueze în esenţă obiceiurile colonialiştilor, schimbând
eventual beneficiarii. Exemplele abundă şi sunt tratate extensiv, că e vorba de
Sierra Leone a lui Siaka Stevens sau de Congo sub excentricul Mobutu, ambii buni
prieteni cu Ceauşescu de altminteri. Nici măcar teza ignoranţei unora din
lideri nu se poate susţine până la capăt, căci există destule cazuri în care ei
au fost avertizaţi asupra erorilor comise.
Răspunsul la
întrebarea esenţială e deci altundeva, iar Acemoglu şi Robinson ne propun să îl
căutăm în sistemul instituţiilor politice. Economia politică (re)introdusă pe uşa din faţă! ar putea ricana unii. Ni se
propun două concepte politice fundamentele: instituţia economică/politică
incluzivă şi instituţia economică/politică extractivă, primul tip, „bun” pentru
dezvoltate şi prosperitate, cel de al doilea tip, îndeobşte malefic. Primul tip
ţine de tipul de societate democratică, cu o largă participare a cetăţeanului
la procesul decizional şi o alocare echitabilă a resurselor, iar cel de al doilea,
de o practică discreţionară de alocare şi distribuire a bogăţiei. Concentrând
teoria autorilor, „[t]eza centrală a acestei cărți este că dezvoltarea
economică și prosperitatea sunt caracteristice instituțiilor economice și
politice incluzive, pe când instituțiile extractive conduc, în mod
caracteristic, la stagnare și la sărăcie.”
Restul e
dinamică şi istoria acestei dinamici, cu exemple şi ilustrări de tot soiul. Ar
exista, dacă e să ne luăm după autori, o veritabilă dialectică a instituţiilor
incluzive şi extractive, iar lucrurile nu sunt date pentru veşnicie. Anglia şi
Franţa, de pildă, s-au desprins de instituţiile extractive moştenite din Evul
Mediu mai devreme (1688, Revoluţia Glorioasă) sau mai târziu (1789, Revoluţia
Franceză), Rusia sau Austria nu au reuşit desprinderea decât extrem de târziu
şi/sau incomplet. Interesant este şi de ştiut dacă instituţiile extractive nu
permit şi ele dezvoltarea. Se pare că da, măcar într-o anumită măsură, dar
rezultatul fatal ar fi griparea motorului la un moment dat (cazul notoriu ar
URSS şi sistemului ţărilor socialiste, care s-au dezvoltat impetuos până prin
anii 1970-1980, ca să urmeze stagnarea şi colapsul).
N-ai cum să nu
te ducă gândul la China. În esenţă, cu toate concesiile făcute sistemului
capitalist şi unor elemente incluzive, sistemul economic chinez rămâne unul
centralizat, condus de Partidul Comunist, adică esenţialmente extractiv. Dacă
ne uităm la fostul URSS, ne-am putea gândi că boomul economic chinezesc se va opri la un moment dat, urmând
stagnarea şi involuţia. Nici vorbă aşadar de o preluare autoritară a conducerii
sistemului economic mondial sau, în orice caz, nu de una de durată. Cu toate
astea, Acemoglu şi Robinson sunt precauţi şi se abţin de la predicţii
categorice (la care ne-am aştepta, căci de la o teorie generală te aştepţi şi
să-ţi explice faptele şi numai pe ele, dar şi să facă predicţii). Autorii
introduc în ecuaţie contingenţele istorice (aşa cum a fost, la vremea ei, marea
epidemie de ciumă din Europa secolului al XIV-lea, care a separat Vestul de Est)
sau dinamica conversiunii extractiv/incluziv şi se feresc să profeţească
prăbuşirea Chinei.
De ce eșuează națiunile este (şi) o istorie universală a dezvoltării economice care îl poartă pe
cititor de la originile civilizaţiei până în zilele noastre şi pe spaţii
geografice vaste şi insolite, iar o prezentare mai lungă ar face postarea asta
de necitit. Sigur că poţi să nu fii de acord cu destule din susţinerile
autorilor, ba chiar se vor găsi destui care, de pe poziţii ideologice, să suspecteze
o anume tendinţă la a face apologia necritică a sistemului capitalist. Astea
sunt totuşi obiecţii peste care putem trece pentru a savura materialul faptic
incontestabil pe care îl desfăşoară cei doi economişti pentru a-şi apăra
tezele.
Nu ştiu cum
s-a făcut, dar azi acest blog împlineşte zece ani de existenţă, o vârstă matusalemică pentru spaţiul virtual.