30 aprilie 2011

Trompeta mică face interpretarea mare

5 comments
Multă lume (inclusiv oameni serioşi, plătitori de impozite, ascultători de muzică rafinată) înclină să creadă că orchestra nu are nevoie de dirijor. La urma urmei, ce se tot agită ăla ca un apucat în faţa orchestrei, cu beţigaşul în mână? Ca şi cum în lipsa lui instrumentiştii n-ar putea să cânte. Un parazit. Bine-ar face regimul Băsescu dacă l-ar disponibiliza, desigur în cadrul reformei statului, că nu aduce niciun profit. şi, în general, s-ar putea micşora şi numărul instrumentiştilor. Vorba Elenei Ceauşescu - să cânte mai tare ăi' de rămân. Un raţionament asemănător, minimalist-democratic, are în vedere instrumentele pe care cântă oamenii respectivi. Ce atâtea viori Stradivarius, ce piane Bechstein sau Steinway... să le dea, dom'ne, nişte instrumente să scârţâie pe ele, că tot aia e - o muzică de mort care ne plictiseşte cumplit.  

Să-i lăsăm deocamdată pe indivizii respectivi să aştepte reforma şi, fiind weekend, să vedem de ce nu-i totuna pe ce instrument cânţi. Trompeta clarino (numită şi trompetă piccolo sau naturală) e un instrument care a cunoscut (la fel ca orga) gloria în perioada barocă, cam între 1600 şi 1750. Deşi n-avea pistoanele şi zorzoanele pe care le are trompeta de azi, instrumentul respectiv, foarte sofisticat în ciuda simplităţii sale, era rezultatul unei tehnologii avansate, care s-a pierdut însă după 1750. Partitura trompetei piccolo era cântată pe trompete standard, iar lucrul acesta nu părea să deranjeze pe nimeni, până când în 1956 Radio Köln s-a decis să formeze o orchestră care să cânte muzică veche pe instrumente de epocă, în ideea restituirii autenticităţii interpretării. Anecdota care urmează e povestită de profesorul Robert Greenberg într-una din prelegerile lui despre Bach şi barocul târziu.  

Zis şi făcut. S-au apucat oamenii  să caute prin muzeele din Germania vechi instrumente de suflat care să poată fi folosite sau copiate. S-au făcut copii foarte bune, dar nu s-a putut reînvia stilul de cântat la clarino. Exemplarele copiate erau lungi, cu tubulatura depășind doi metri, la fel ca originalele. Problema de care s-au lovit interpreţii era că la a patra octavă, unde apar notele gamei cromatice, armonicele erau aşa de apropiate între ele încât cântăreţii suflau fie prea tare, fie prea încet. Impasul părea de nedepăşit. Ideea salvatoare i-a venit lui Otto Steinkopf, şeful partidei de fagot, el însuşi un constructor pasionat de instrumente. Acesta a avut norocul să găsească la Frankfurt o veche trompetă naturală care avea în tub un mic orificiu circular cât o gămălie de ac.

Orificiul părea să fi fost făcut dinadins şi nu se datora coroziunii. Ulterior într-o revistă engleză de specialitate s-a descris un instrument vechi cu orificii asemănătoare. Steinkopf a făcut calcule şi experimente şi a rezolvat misterul, ajungând la concluzia că orificiile nu erau prezente accidental, ci dinadins, fiind aşezate în locuri bine determinate pe tub. Închizând şi deschizând orificiile era posibil să cânţi cu precizie în registrul superior. Arta de a cânta la clarino a dispărut după moartea lui Bach. E suficient să compari, ascultând partea de trompetă dintr-o simfonie de Mozart sau Beethoven care e destul de săracă şi simplă. Trompeta clarino a renăscut în anii 1960, fiind folosită din ce în ce mai mult la interpretarea partiturilor baroce. 

Destul cu teoria, sa vedem şi nişte exemple. Iată cum sună partea a treia (Allegro assai) din Concertul brandenburgic nr. 2 (BWV 1047) pe instrumente de epocă. Se vede instrumentul la care cântă trompetistul Friedemann Immer - are orificii, nu pistoane:


Cântată pe o trompetă piccolo modernă, cu pistoane, aceeaşi piesă sună aşa:

 
În fine, pentru amuzament, iată o bizarerie: aceeaşi secţiune a brandenburgicului interpretată folosind un... saxofon. E o versiune dirijată de celebrul Pablo Casals în 1950 şi se pare că dintre interpretările celebre aceasta are cel mai alert tempo:


Contează deci, se pare, cu ce instrumente se cântă o lucrare muzicală. Aşadar problema asta am rezolvat-o. Pe dirijor îl reformăm desfiinţăm cu altă ocazie.  

PS Cei interesaţi de subiect pot răsfoi cu folos cartea lui Lawson şi Stowell The Historical Performance of Music: An Introduction (Oxford University Press, 1999).

28 aprilie 2011

☺☺ Cip Ieşan - Întoarcerea punguţei cu doi bani

2 comments
Nu ştiu cum se face, dar în ultima vreme am citit cărţi mediocre, iar şirul cenuşiu nu se întrerupe cu volumul de proză al lui Cip Ieşan, Întoarcerea punguţei cu doi bani (Polirom, 2005). Constatare banal-oximoronică: umorul e o chestiune foarte complicată şi greu de scris, probabil chiar mai greu decât literatura zisă serioasă, unde încruntarea lipsită de har are mai mari şanse să-l păcălească pe cititor cu iluzia profunzimii decât proza satirică, la care falsul se detectează destul de uşor la prima vedere. Pe de altă parte, tot e bine că mai încearcă cineva şi genul acesta printre atâtea scrieri fie supărate pe viaţă, fie decise cu tot dinadinsul să creeze lumi fantastice cu de-a sila, în care cititorul păşeşte ţinându-se de nas să nu-l copleşească mirosul de vopsea chimică de proastă calitate. 

Diatriba fiind rostită, nu-mi rămâne decât să spun câte ceva despre cartea de faţă înainte să mă cheme cineva la cestiune, ca-n comedia lui Caragiale. Întoarcerea punguţei cu doi bani e un grupaj de câteva zeci de bucăţi umoristice de dimensiuni inegale. Unele sunt foarte scurte, de abia o pagină, altele sunt ceva mai lungi, dar nu depăşesc câteva zeci de pagini. Nu e în sine un lucru rău, căci probabil autorul a avut în vedere o anume alternanţă dimensională care să-i permită cititorului să mai răsufle. O bună parte din proze îşi extrag materia din lumea rurală sau din universul micilor oraşe de provincie, unde transformările post-decembriste, atâtea câte au fost, au accentuat impresia de locuri unde nu se întâmplă nimic. Caracterul comic ar trebui să se nască din contrastul dintre banalitatea supremă a locurilor şi personajelor şi senzaţionalul unor întâmplări care par să le fi lovit pe acestea, dar satirizarea unor fenomene globale, fără diferenţieri şi accente de individualizare, face ca gloanţele umoristului să treacă pe lângă ţintă. Un bun exemplu în materie e schiţa Aventurile moşului care n-a făcut nimic, în care un bătrân care are miraculoasa însuşire de a trece prin lungi perioade de moarte aparentă se trezeşte ales primar, apoi deputat. El va străluci în ambele funcţii, căci, desigur, nu face nimic, dar epoca de glorie i se încheie brusc odată cu redobândirea vitalităţii, iar cititorul află că politicienii sunt răi, tot aşa cum pe vremuri i se explica cât de răi sunt frizerii, pentru că primesc bacşiş.

Alte proze explorează universuri şi teme fantastice. Murind, Vasile Mitruţ ajunge în iad, unde dă peste o lume care diferă extrem de puţin de cea românească de dinainte sau de după 1989 (Cum s-a făcut de-a ajuns Vasile Mitruţ în Iad). Textul e şarjat, încărcat cu jocuri de cuvinte bazate pe deturnarea frazeologiei uzuale. E un parfum inefabil de umor de la gazeta de perete:

La ghişeu nu era nici dracul. Enervat, Vasile bătu de câteva ori în geam, mai întâi cu degetul, apoi cu cheile, strigând: „Alo! Poftim! Hal de birocraţie! M-au trimis la dracu-n praznic!“ Un cap cu coarne şi bărbuţă se iţi într-un târziu prin gaură:
- Nu mai bate, tovarăşe, n-ai citit matale anunţul?
Răposatul Mitruţ ridică din umeri, iar dracul de la ghişeu întinse gâtul, se uită în jur, apoi oftă resemnat:
- Aveţi dreptate, tovarăşe, nu mai e, l-au furat iar. Care-i problema matale? 

În registru parodic, prozatorul scrie şi povestiri ştiinţifico-fantastice precum Egzxploratorii Universului, Cercul micilor extratereştri (posibil scenariu de film ştiinţifico-fantastic românesc) sau Călătoriile spaţio-temporale ale lui Costel. Nu e de reţinut mare lucru, ce era de scris pe tema asta a cam scris (mai demult şi cu mai mult talent) Ioan Groşan în cărţi precum Planeta mediocrilor. Cip Ieşan încălzeşte, din păcate, o ciorbă care nu mai e demult proaspătă. O puzderie de schiţe de dimensiuni mici rescriu poveşti clasice. E cazul piesei care dă însuşi titlul volumului sau al unor bucăţi precum Punguţa cu doi bani, Ridichea uriaşa şi cei 40 de hoţi, Povestea viteazului Greuceanu sau Prâslea cel voinic. Mecanismul de transformare a unei poveşti clasice prin manipularea unora din elementele acesteia în vreme ce ansamblul e invariabil e vechi şi a fost fost discutat pe larg în Gramatica fanteziei de Gianni Rodari (vezi aici), iar autorul nu izbuteşte cine ştie ce performanţă literară. 

Alteori prozatorul îşi încearcă talentul la scrierea unor mici fantezii logico-satirice (cum ar fi Lanţul amintirilor sau Teoria relativităţii), dar reuşita e modestă. În mod ciudat, el simte alteori nevoia să satirizeze societatea comunistă, în care şi-a trăit cam jumătate din viaţă. Rezultatul acestei strădanii demne de o cauză mai bună e sceneta-parodie Aşa s-a păcălit oţelul. În fine (suntem, evident, departe de a fi epuizat universul tematic al lui Cip Ieşan, dar am obosit), cu alte ocazii autorul practică exerciţii mimetice în cheie umoristică şi rescrie (cu stilistica de rigoare) texte de jurnal (File din jurnalul elevului Nelu sau Braţul lung al legii (jurnalu plutonierului m-jor. Mitran)). Nici de data asta umoristul nu e vizitat de muza originalităţii, admiţând că există aşa ceva. Texte de acest gen s-au scris cu sutele în ultimii 20 de ani, iar genul a fost practicat până la saturaţie într-un săptămânal umoristic la care, din câte înţeleg, a colaborat/colaborează autorul. Dacă la cele de mai sus adaug că volumul e ilustrat cu caricaturile nesărate ale unui anume Jup, avem o imagine mai bună a unui rateu editorial. M-a întrebat nu demult un prieten de ce citesc până la capăt cărţile astea, dacă-s aşa de proaste. Recunosc că nu e o întrebare uşoară. I-am răspuns amicului meu că am dat o groază de bani pe ele (că doar nu-mi face nimeni cărţi cadou) şi că dacă tot le-am cumpărat, să fac bine să le şi citesc din scoarţă-n scoarţă, să-mi fie învăţătură de minte.  

25 aprilie 2011

☺☺ Paul Cernat, Andrei Ungureanu - Războiul fluturilor

4 comments
Paul Cernat şi Andrei Ungureanu, autorii romanului Războiul fluturilor (Polirom, 2005), par de la bun început să nu lase nimic la voia întâmplării. Decişi să scrie povestea confruntării pe viaţă şi pe moarte dintre cele două mari diviziuni tradiţionale (deşi nu neapărat acceptate de taxonomia modernă) ale ordinului Lepidoptera, fluturii de zi şi fluturii de noapte, cei doi desfăşoară de la bun început o maşinărie romanescă menită parcă să-l intimideze pe cititor. Ca să rămânem în sfera zoologiei, e ca la acele animale care au un aspect ameninţător pentru a-şi deruta inamicii naturali. Subintitulat Traducere şi adaptate liberă dintr-o limbă necunoscută, romanul trădează intenţia scriitorilor (chiar şi asumat-derizorie) de a-şi vinde scrierea pe post de marfă superioară, care nu-i de nasul oricărui degustător de literatură. Pentru a pune lucrurile în bună ordine, prozatorii pun în capul cărţii un aşa-numit Manifest lepidopteric, în care polemizează cu (zic ei) stereotipurile care dictează modul în care e percepută lumea fluturilor. Nici nu treci bine de introducerea asta, că ai parte de Organigrama Ordinului Lepidopteria, o taxonomie sui generis a celor două state care se vor confrunta în carte, Regatul Fluturilor de Zi şi Imperiul Fluturilor de Noapte.

Folositoare introducere, va recunoaşte cititorul onest, care află de aici care sunt personajele principale ale poveştii. Conducătorii supremi ai diurnilor sunt: admiralul Nelson-Vanessa Atalantul, împreună cu soaţa lui Regina Vanessa Cardui, zisă Madame Butterfly, prinţul regent, regişorul Toni-Poliomnatus Icarus, principesa regentă nubila Reginiţă Enigel (mademoiselle Butterfly), deţinătoarea formulei magice a Zi şi de Noapte. Din echipa nocturnilor se disting împăratul Saturnia Pyri, mai-marele tuturor fluturilor, zis şi Ochi de Păun al Nopţii fără de Capăt, soţia imperială fără statut de împărăteasă Noctua Electa (cunoscută şi sub numele de Marea Molie), împreună cu un personaj previzibil malefic, premier şi prim-vrăjitor al Curţii, Acheronia Atropos, alias Cap de Mort, Sfinxul sau Striga. Am reprodus, dacă se mai întreabă cineva, ortografia şi terminologia folosite în carte. Conducătorilor li se alătură numeroase alte entităţi, nobilime artropodă şi oameni insecte de rând şi ni se prezintă organizarea lor socială care - previzibil - o mimează satiric pe cea a societăţii umane.

Acum că a fost strigat catalogul poate să înceapă povestea. Paul Cernat şi Andrei Ungureanu insistă că ei spun o poveste (A fost sau nu adevărat, nu vom şti niciodată...“ începe o poezie care deschide acţiunea şi ale cărei versuri rezumă, anticipativ, acţiunea cărţii şi dau titlurile capitolelor care vor urma). De aici începe marea forfoteală sau mişunare-viermuire-roială, ca să redau o parte a seriei sinonimice şi să mă menţin în aria tematică a operei. Fluturi care de care mai feluriţi, cu nume exotice şi colorate, cu apucături fistichii, se vor confrunta, vor lupta, se vor nimici şi se vor angaja în tot felul de intrigi rocamboleşti şi greu de urmărit. Reginiţa (sinistru diminutiv, parcă luat din neinspiratul lexicon al lui Marin Mălaicu-Hondrari) va fi răpită de Cap de Mort, Regina o va ucide pe Catocala Electa, prima amazoană imperială, se va vărsa aşadar mult sânge (de fapt, probabil, hemolimfă) şi se vor produce răsturnări de situaţie. Cine să le mai ţină şirul... deşi autorii introduc un fel de personaje-martor, licuricii, care joacă rolul reporterilor moderni şi transmit evenimentele la cald. Textul e întortocheat, cu multiple aluzii şi jocuri intertextuale, cu trimiteri care se întind de la Mioriţa şi poeziile lui Alecu Văcărescu până la creaţia celebrului M. Cărtărescu. Construcţia e barocă, lucru dovedit nu doar de o mare bogăţie de detalii şi citate (pseudo)savante, ci şi de simetria pe care se bazează întregul conflict. Toate acestea dau o iluzie de coerenţă pe care cei doi romancieri par să dorească să o submineze în permanenţă. În mod caracteristic, la sfârşitul cărţii găsim o bibliografie de lucrări inexistenre, cam ca în Bibliografia generală a lui Mircea Horia Simionescu, dar fără harul acesteia.

Sigur că nu mai contează cine câştigă războiul, autorii au ambiţii mult mai mari („şi cărţile erau fluturi diurni şi nocturni ai minţilor omeneşti, iar minţile omeneşti erau fluturi diurni şi nocturni ai Minţii Cereşti“). Din toată babilonia asta a ieşit o carte destul de proastă, un fel de amestec de benzi desenate japoneze cu accente gotice care lasă o pronunţată senzaţie de kitsch. Tentativele de distanţare autoironică nu reuşesc să salveze mare lucru. Războiul fluturilor face parte din numeroasele scrieri fantastice ale ultimului deceniu, care, bântuite sau nu de lipsa originalităţii, nu vor lăsa probabil nicio urmă sesizabilă în istoria literaturii. Nu ştiu cum au colaborat Paul Cernat şi Andrei Ungureanu (nici măcar despre modul în care scriau autori mult mai valoroşi, precum Ilf şi Petrov, nu ştim mare lucru, deşi mărturii există), dar probabil nici nu sunt mulţi cititori curioşi să afle.

Fact checking
Specialiştii vor fi probabil oripilaţi să vadă cum scriu prozatorii numele latineşti ale insectelor (cu denumirea speciei cu majuscule şi cu numeroase inexactităţi ortografice). N-o să aflăm probabil niciodată dacă a fost un simplu procedeu stilistic sau dacă cineva pur şi simplu nu şi-a făcut temele la biologie.

22 aprilie 2011

E mică lumea...

6 comments
Cei care sunt convinşi că Mozart a scris numai Mica serenadă, partea I (Molto allegro) din Simfonia 40 şi, în cel mai bun caz, Nunta lui Figaro (deşi nu bagă mâna în foc că pe asta n-a scris-o Rossini) ar putea fi suprinşi să afle că de fapt compozitorul a scris sute de lucrări. Catalogul Köchel menţionează 626. Noroc că mai tot omul ştie că Mozart a fost un copil precoce (aşa cum sunt azi un cântăreţ de manele sau un compozitor de muzică uşoară zis, cu invidie, Micul Mozart). şi dacă a fost copil-minune nu te mai miri că la 12 ani a scris o operă (de fapt două, dar una din ele nu ne interesează aici). E drept, o operă într-un singur act, mai mult, o operă cu libret adaptat în germană, un aşa-numit Singspiel, cu subiect pastoral, numită Bastien şi Bastienne (1768).

Să vedem însă ce mică era lumea încă de prin secolul al XVIII-lea. Premiera operei lui Mozart se reprezintă la Viena, în teatrul unui anume doctor Mesmer. Cine a fost Mesmer? Căutaţi în dicţionare verbul a mesmeriza 

Iată cum începe uvertura - atenţie la primele măsuri.

E temă melodică destul de cuminte, care nu anunţă dezvoltări spectaculoase, dar să facem un salt de mai puţin de 40 de ani şi să ascultăm cum îşi începe Beethoven Simfonia a III-a (Eroica):


Uimitor, nu? Asta desigur dacă Beethoven nu era un plagiator ordinar şi a avut nevoie să prelucreze o temă dintr-o operă scrisă de Mozart în copilărie pentru a da o simfonie care a revoluţionat forma muzicală respectivă.

Ziceam că e mică lumea? Staţi aşa. Libretul la Bastien şi Bastienne a fost scris de un anume Favart (Les Amours de Bastien et Bastienne), dar nu era original, căci se baza pe Ghicitorul satului de Rousseau. Persoanele serioase ştiu că Jean-Jacques Rousseau a scris tot felul de lucrări precum Contractul social sau Discurs asupra originii inegalităţii, iar cei care au citit cartea lui Paul Johnson, Intellectuals (tradusă şi în română) au avut ocazia să afle şi că gânditorul genevez avea un caracter infect. Mai puţină lume ştie că Rousseau era muzician amator, făcea critică muzicală, ba chiar cocheta cu compoziţia. A scris câteva opere (nişte tragedii lirice catastrofale), dar a dat lovitura cu opera Ghicitorul satului (Le devin du village, 1752). Lucrarea, despre care gurile rele spun că e de-a dreptul rudimentară, a avut totuşi mult succes în epocă. Se povesteşte că Ludovic al XV-lea putea fi văzut plimbându-se prin palat în timp ce fredona (fals) melodia din numărul de deschidere al operei. Iată şi o arie (J'ai perdu mon serviteur):

Care va să zică Mozart - Mesmer - Rousseau - Beethoven, iar punctul de intersecţie, opera unui copil de 12 ani. Să mai spună cineva că nu e îngustă mică lumea...  

PS De citit cartea Mozart a lui Julian Rushton (Oxford University Press, 2009). Pentru postarea de azi am răsfoit şi cartea lui Richard Taruskin, Oxford History of Western Music (Oxford University Press, 2009). 

Era Şostakovici...

0 comments
S-a încheiat de câteva ore sondajul pe care îl postasem aici şi în care întrebam pe care din contemporanii săi l-a numit Prokofiev „micul nostru Mahler“. Răspunsurile primite de la cititorii care au catadicsit să răspundă au confirmat (mai era nevoie?) intuiţia lui Agamiţă Dandanache privind imparţialitatea conaţionalilor noştri. Într-adevăr, distribuţia răspunsurilor a fost doar cu puţin diferită de cea pur statistică:

şostakovici - 26,7%
Haceaturian - 26,7%
Rahmaninov - 20%
Miaskovski - 26,7%

Răspunsul corect (e drept, mai greu de găsit prin căutări pe Google), era şostakovici. Să-i felicităm şi pe Aram Haceaturian şi Nikolai Miaskovski, care au ieşit la egalitate cu câştigătorul. Vestea bună e că destul de multă lume pare să fi auzit de Miaskovski (1881-1950), un compozitor mai puţin celebru în afara ţării lui, dar care a scris 27 de simfonii şi a fost supranumit „părintele simfoniei sovietice“. De reţinut în caz că mai postez şi alte sondaje. Mai şifonat a ieşit, desigur, Rahmaninov, care a recoltat doar o cincime din voturi, dar sunt convins că se scoate el cu altă ocazie.

PS Caricatura îl reprezintă pe Mahler, celebru pentru orchestraţia extrem de amplă a simfoniilor sale, spunând: Doamne, am uitat cornul mecanic, acum musai să scriu altă simfonie!

21 aprilie 2011

☺☺ Constantin Popovici - Mamă, te rog să nu plângi

2 comments
Mamă, te rog să nu plângi ar fi putut foarte bine să fie numele unui film indian, dar nu e decât titlul sub care Humanitas a scos în 2010 cartea lui Constantin Popovici. Apariţia în colecţia Memorii - Jurnale ne spune că ar fi vorba de o scriere memorialistică, ceea ce e doar parţial adevărat, căci în Epilog autorul ne explică, gospodăreşte, că e ficţiune inspirată din evenimente biografice. Nu că ar avea cine ştie ce importanţă, căci mai mult decât cum îşi clasifică editura apariţiile ne interesează calitatea acestora.

Ca subiect, cartea nu ridică probleme deosebite şi e cât se poate de tradiţională. Avem un erou principal, Tibi, care se vrea un alter ego al autorului, şi care are parte în anii '50 de toate deliciile statutului de fiu al unui condamnat politic. Intrat la facultate, Tibi se pomeneşte exmatriculat şi trimis să-şi facă armata la un batalion disciplinar. Va fi trimis, pe rând, la cules porumb undeva prin Prahova, la o orezărie şi la săpat şanţuri şi diguri în sudul Olteniei. Muncă istovitoare, condiţii grele, superiori obtuzi, dar nu întotdeauna intratabili (căpitanul îşi pregăteşte lucrarea de diplomă la ASE şi apelează la militari să i-o scrie la maşină, în schimbul unor mărunte concesii). Cu colegii Tibi nu stabileşte relaţii prea apropiate (cu excepţia lui Adrian, fiul unui preot), dar nu are nici conflicte cu ei şi le păstrează o amintire vie. Naraţiunea e cuminte şi relativ plată, iar dialogurile, puţine ce-i drept, sunt adesea de un convenţional supărător. Iată un fragment din discuţia lui Tibi cu Sandra, iubita lui, care venise într-o vizită neaşteptată pe câmpul unde soldatul culegea porumb:

şopti pentru el, ca şi cum s-ar fi întâmplat o minune:
- Sandra...
În acelaşi timp, eşarfa Sandrei îi acoperi întreaga faţă ca o ceaţă:
- Tibi, iubitule!
- Tu aici? Tu!... se miră el stingherit, ştiindu-se obosit, murdar, nebărbierit. Cuvintele i se păreau la fel de îmbâcsite, aşa că le opri.
- Iubitule, ţi-am dus dorul... şi îl îmbrăţişă. Începu să-l sărute, să-i mângâie faţa aspră.
- Sandra, mi-e ruşine aşa. Sunt jegos, miros urât, put! De ce nu...
- Arăţi bine, dragule, eşti tu, ostaşul meu drag, îl consolă ea radios. Continua să-l ţină la pieptul ei curat, tineresc, de unde el trăgea parfumul tare al corpului...

Printre suferinţele lui Tibi, relatate de un narator omniscient, se intercalează un fel de flashback-uri scrise la persoana I din care aflăm câte ceva despre familia protagonistului. Sunt pagini patetice, despre părinţi, bunici, locurile copilăriei, şcoală. Autorul procedează temeinic şi, ori de câte ori introduce un asemenea fragment în corpul naraţiunii la începutul lui scrie despre ce va fi vorba. Dacă e un pasaj de evocare a bunicii, în capul paginii scrie „Bunica“, dacă e vorba de copilărie, fragmentul se cheamă „Copil“, dacă e despre viaţa de elev în primii ani de comunism, „Pionier“ şi aşa mai departe. E ca în hotărârile judecătoreşti unde deasupra textului care emană direct de la judecător scrie, vizibil, „Instanţa“. Dacă dăm la o parte asemenea stângăcii, care ţin probabil de dorinţa autorului de a ordona cât mai mult lucrurile, textul nu e lipsit de sensibilitate şi forţă evocatoare. Mamă, te rog să nu plângi e o carte care ilustrează foarte bine dilema valoare estetică/valoare culturală. Ca valoare culturală, de document evocator, e fără îndoială un volum de toată isprava, deşi cititorul maliţios ar putea observa că în pletora de evocări ale anilor negri 1950 - 1960 cu greu se mai poate veni cu ceva cu adevărat remarcabil, iar pentru istoricul de profesie lucrarea nu prezintă interes, căci realitatea e distorsionată de ficţiune. Valoarea estetică a scrierii e însă foarte modestă. Dacă ar fi fost vorba de nişte memorii veritabile probabil n-ar fi fost nimic de obiectat, însă memorialistul s-a vrut scriitor, dar pălăria i-a fost prea mare. 

18 aprilie 2011

☺☺ Angelo Mitchievici - Cinema

8 comments
Când am început să citesc volumul de povestiri Cinema de Angelo Mitchievici (Polirom, 2009) mi-a fost, mărturisesc, frică să nu mă pierd printre filme şi tot felul de trimiteri cinematografice, nu de alta, dar e unul din ultimele domenii de care să am habar. Mă şi pregăteam să pun la Favorites site-ul imdb.com, dar noroc că n-a fost nevoie, pentru că autorul a ales să fie îndurător cu cititorul său ageamiu şi a păstrat aluziile filmice la un nivel suportabil. De fapt ele nu se găsesc în număr semnificativ decât în piesa care dă numele volumului, în care eroul, un individ de vârsta a treia care observă la cinematograf o pereche de spectatori (un „El“ şi o „Ea“, de bună seamă) şi practică un voyeurism soft între două episoade bahice. Din povestire nu rămâi cu mare lucru, dar prozatorul pare să se fi documentat bine în privinţa unor filme precum Gigantul cu răposaţii Liz Taylor, James Dean şi Rock Hudson.

În arşiţa ploii risipeşte atmosfera cinefilă înmugurită în povestirea precedentă şi introduce una din dominantele cărţii, anume ploaia, cadrul meteorologic în care se consumă aproape toate dramoletele din volum. Ai putea avea senzaţia că Angelo Mitchievici vrea să reconstituie un Macondo autohton unde plouă mai ceva ca-n poezia lui Topîrceanu: 

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, - plouă.
 

De aici încolo va ploua cam în toate prozele din cele peste 350 de pagini ale cărţii. Plouă zdravăn şi în Grădini suspendate, unde Lucia are parte de nesfârşitele naraţiuni ale iubitului ei - cam nesărate şi lăbărţate, dar ce să-i faci, autorul nu ne lasă nicio speranţă, n-are de gând s-o scurteze: 

Să-ţi termini povestea, odată începută, o poveste trebuie spusă până la capăt şi fără ascultători. Unele poveşti trebuie terminate şi niciodată începute, înainte ca ziua să-şi facă loc peste vârfurile blocurilor, peisaj de dinţi cariaţi în gingii trandafirii.

Ceva mai alerte sunt povestirile de la mijlocul cărţii. Corpurile sunt frumoase încearcă, timid, un studiu de caracter (actorul Zăganu, coleg al naratorului, e remarcabil conturat), iar Marlboro Country surprinde un cuplu al zilelor noastre aflat în criză. Destul de dibaci construită, În cealaltă parte a oraşului... ne prezintă un individ prins între două femei (numite, cu o ironie asumată, Beatrice şi Laura, ca celebrele iubite ale Evului Mediu italian). Una din cele două se dovedeşte o ficţiune, dar bărbatul nu mai e în stare să distingă între realitate şi aparenţă. Dragostea începe mâine construieşte un vag joc poliţist - un tânăr primeşte scrisori de la o necunoscută misterioasă şi se canoneşte pe parcursul a câteva zeci de pagini să afle dacă aceasta e sau nu chiar iubita lui, Alina. 

Probabil autorul a vrut ca piesa de rezistenţă a cărţii să fie Maşina de amintiri, o povestire cu tente fantastice care ocupă o mulţime de spaţiu, în care un ins destul de copt, cu o iubită mult mai tânără, descoperă sfătuit de un prieten un loc fabulos, frizeria unui anume Seferis, care a construit un dispozitiv care îţi permite să călătoreşti în timp şi să retrăieşti momente trecute. Frizeria lui Seferis e o zonă de contact a universurilor care pare să se degradeze mai ceva ca în serialul SF Fringe. Desele incongruenţe logice, planificate de bună seamă de autor, par să trimită la proza fantastică a lui Mircea Eliade. Întreaga construcţie pare minată de o lipsă de originalitate supărătoare. Pe o linie mai degrabă suprarealistă decât fantastică se înscrie scurta povestire Nişte gândaci, în care viaţa unui individ e afectată, într-un fel sau altul, de coleoptere. Nu suntem cruţaţi nici de aluziile la Metamorfoza lui Kafka, ceea ce accentuează caracterul previzibil al scrierii.

Să închei. Cinema e, paradoxal, un volum bine scris, dar care nu-i oferă cititorului mai nimic remarcabil. Proza lui Angelo Mitchievici e, fără îndoială, scrisă iscusit la nivelul primar al textului, dar dincolo de acest palier nu găseşti cine ştie ce material demn de reţinut. Aluziile culturale peste care dai pe alocuri servesc drept cârje lipsite de eficienţă pentru nişte proze care şchiopătează binişor în planul originalităţii tematice.

15 aprilie 2011

Ei! Wie schmeckt der Kaffee süße

4 comments
Burghezul cu ifose culturale (snobismul nu-i neapărat un lucru rău, dacă duce la ceva) îl ţine pe Bach la loc de cinste, îl crede chintesență a seriozităţii posace şi-i ascultă la nesfârşit câteva bucăţi banalizate prin uz. Începe weekendul, aşa că am să-mi permit să şifonez un pic imaginea apretată a compozitorului aducând în prim plan latura lui mondenă mundană. Nu-i vorba aici despre cei 18 (după unele surse, chiar 20) de copii pe care i-a avut cu cele două soţii. Numai asta să fi fost şi Pristanda n-ar fi avut voie să se plângă că are famelie mare (nouă copii, coane Fănică să trăiţi!). Renumeraţia, deh, ca la Leipzig, în Principatul Electoral al Saxoniei, unde şi-a petrecut ultima parte a vieţii (1723-1750). E drept că la angajare i se promisese un salariu de 1000 de taleri, sumă foarte frumoasă în epocă, dar se pare că patronul, consiliul municipal, nu şi-a ţinut niciodată promisiunea. Cu toate astea se pare că Bach a dus un trai destul de înlesnit.  

Leipzigul mijlocului de secol XVIII era, ca să folosesc expresia care dă titlul volumului coordonat de Carol K. Baron (Bach's Changing World - Voices in the Community, University of Rochester Press, 2006), o lume în schimbare. Lucrurile se mişcau şi ideile iluministe pătrundeau peste tot. Una din dezbaterile importante ale epocii se lega de statutul femeii şi de rolul acesteia în viaţa culturală. După cum scrie Katherine K. Goodman, autoarea unuia din studiile din volumul pomenit, începuse un adevărat război al sexelor. Se puneau întrebări precum: femeile ar trebui să citească? Ar trebui să studieze? Ar putea să realizeze ceva semnificativ? Ar trebui să li se dea voie? Au voie să semneze cărţi cu numele lor? Ar trebui femeile să se supună aceloraşi critici ca şi bărbaţii? Ar trebui să fie introduse în societatea celor învăţaţi? şi tot aşa, mă opresc aici cu citatul, dar şirul întrebărilor, caraghioase pentru noi, dar extrem de acute în epocă, continuă. În multe privinţe societatea progresistă din capitala Saxoniei se străduia s-o imite pe cea franceză, care o dăduse pe domnişoara de Scudéry şi care întreţinea un număr de saloane literare unde se produceau şi femei.

Bach a scris vreo 220 de cantate (pentru cine n-are habar, cantata e o lucrare vocal-simfonică de mai mică amploare decât oratoriul, de regulă în mai multe părţi), unele pe subiecte religioase, altele, pe subiecte mai lumeşti (aşa-zisele cantate seculare sau profane). Libretul a nouă din cantate a fost scris de Christiane Mariane von Ziegler, o doamnă emancipată, cu mari ambiţii literare, fata unui fost primar al oraşului. Într-o lume în care întrebările din paragraful precedent se puneau cu toată seriozitatea trebuie să recunoaştem că n-a fost puţin lucru. Cu toate astea, adevăratul cal de bătaie al celor care studiază statutul femeii e o cu totul altă cantată. Scrisă de Bach între 1734 şi 1735, Cantata cafelei (Schweigt stille, plaudert nicht, BWV 211) vorbeşte despre pasiunea unei tinere fete pentru băutura care devenise nu doar un indiciu al modernităţii, ci şi un simbol al eliberării. În Occident cafeaua pătrunsese relativ recent, după asediul Vienei de la 1683, iar consumul de cafea de către o femeie ajunsese o epitomă a emancipării intelectuale a acesteia.  

Cine are senzaţia că o cantată e neapărat o lucrare serioasă, pe care trebuie s-o asculţi negru de concentrare şi cu mâinile ţinute cu smerenie la piept găseşte în Cantata cafelei un contraexemplu perfect. Bucata e un fel de operă bufă în miniatură. Există un povestitor şi două personaje, Schlendrian, tatăl şi Liesgen, fiica. Schlendrian e îngrijorat că fiica lui bea cafea şi încearcă s-o convingă să renunţe la obicei, o tot ameninţă că îi interzice anumite distracţii, că nu îi mai cumpără haine sau podoabe sau că n-o mai lasă să se uite pe fereastră la trecători. Pentru că toate aceste ameninţări nu au niciun efect, tatăl pune pe masă argumentul suprem: n-o mai lasă să se mărite dacă nu se lasă de cafea. Liesgen începe să ezite: cafeaua e un deliciu, e greu să renunţi la ea, e aşa de bună şi de trendy... dar nici nemăritată nu e bine. Cine vrea să afle cum se sfârşeşte povestea ar face bine să asculte cantata.

Studiul lui Katherine K. Goodman conţine multe alte informaţii interesante despre geneza şi structura libretului (scris de Picander, unul din libretiştii favoriţi ai lui Bach) sau despre utilizarea cafelei ca instrument al satirei în epocă. Detaliu interesant, atât mama, cât şi bunica lui Liesgen fuseseră cafegioaice, aşa că fata nu făcea decât să urmeze o tradiţie deja consolidată a modernizării. E posibil ca la premiera lucrării rolul lui Liesgen să fi fost interpretat de însăşi soţia compozitorului, celebra Anna Magdalena. Băutoare sau nu de cafea, aceasta era cântăreaţă şi, după unii, compozitoare. Bach i-a dedicat o serie de lucrări - şi prin asta înţeleg că le-a scris, nu că a plătit un lăutar să i le cânte la o nuntă sau că a telefonat la un post de radio.

Celebra arie Ei! Wie schmeckt der Coffee süße din Cantata cafelei:

PS Ca de obicei, am citit cartea în format electronic pe iPad cu programul Stanza.

14 aprilie 2011

☺☺☺ Constantin Giurescu - Despre boieri şi despre rumâni

7 comments
Apărut sub îngrijirea lui Dinu C. Giurescu, nepotul autorului, volumul Despre boieri şi despre rumâni (Compania, 2008) cuprinde trei studii ale întemeietorului dinastiei de istorici Giurescu, Constantin Giurescu (1875-1918). Deşi e o lucrare de specialitate, cu numeroase trimiteri la documente vechi româneşti şi slavone, cartea poate fi citită cu folos şi de laicul curios să mai afle câte ceva despre istoria claselor sociale din ţările Române în Evul Mediu. Dacă n-a făcut la viaţa lui un curs de paleografie şi slavă veche, nespecialistul poate sări pur şi simplu peste citatele cu litere chirilice şi se poate concentra asupra discuţiei datelor şi concluziilor autorului.  

Primele două studii, Vechimea rumâniei în ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul şi Despre rumâni, se concentrează asupra problemei clasei de jos. Interesant e că în româna medievală avem un triplet care desemnează ţăranii dependenţi, care se numesc rumâni în Muntenia, vecini în Moldova şi iobagi în Transilvania. Constantin Giurescu discută situaţia din primele două principate, mai ales din Muntenia şi constată că şerbia (aşa-zisa rumânie) este o instituţie foarte veche. Foarte interesante sunt observaţiile privitoare la reglementarea numită legătura lui Mihai Viteazul“. Ne amintim poate că istoriografia comunistă interpreta actul dat de domnitor drept o legare de glie, de înrobire a ţăranilor, ca răspuns la solicitările boierilor, în binecunoscutul spirit al luptei de clasă. Giurescu demonstrează (avant la lettre, desigur) că Mihai Viteazul nu făcuse decât să consemneze, sub forma aşezământului, situaţia din 1595. Măsura devenise necesară pentru că din cauza numeroaselor invazii populaţia devenise foarte mobilă. 

Foarte interesant e însuşi termenul de rumân. Cuvântul e evident provenit din latinul Romanus şi a fost iniţial folosit pentru a se referi la o populaţie, adică a fost etnonim. Faptul că el a ajuns să fie aplicat unei clase sociale e un fenomen de derivă semantică legat de însăşi evoluţia istorică. Cuvântul român nu a fost moştenit direct din latină, ci a fost creat artificial, printr-o (re)latinizare forţată pe la mijlocul secolului XIX, pentru a corespunde necesităţilor luptei de emancipare naţională. Nu cred că ar trebui să creadă cineva că am fi prin asta excepţionali sau că ar trebui să ne simţim jenaţi că o condiţie etnică ca a noastră ajunsese echivalentă cu o poziţie socială joasă. S-a întâmplat şi la case mai mari. Nu suntem deosebiţi nici la capitolul acesta, ceea ce trebuie să ne bucure, căci e o dovadă de normalitate. De pildă etnonimul „slav“ provine se pare din latinescul „sclavus“. Înainte de fixarea ca populaţii sedentare slavii erau cunoscuţi prin faptul că erau adesea luaţi prizonieri în număr mare şi duşi în robie (ca sclavi), de unde numele care li s-a atribuit de către ceilalţi.  

Ultimul capitol al lucrării (Despre boieri) se ocupă de clasele superioare, boierimea şi oamenii liberi (moşnenii, megiaşii, cnezii, juzii etc.). Autorul arată că dacă iniţial statutul de boier era dat de proprietate (adică boier era cel care deţinea o moşie, de regulă transmisă în familie), spre sfârşitul Evului Mediu boieria e asociată aproape exclusiv cu deţinerea unei slujbe sau demnităţi. Care va să zică la noi nobleţea ajunge să fie dată de poziţia ocupată în aparatul de stat. Ai slujbă, ai parte. Acesta pare să fie un principiu cu vechime considerabilă la noi, iar procesele din ultimii ani nu fac decât să-l confirme şi să-l consolideze. Atâta că mai nou „boierii“ sunt destul de puţin nobili şi au mai toţi blazoane colorate în portocaliu, iar boierii veliţi îşi primesc caftanele de la însuşi vodă de la Cotroceni. Cartea lui Constantin Giurescu e o lectură agreabilă pentru ageamiii în ale istoriei care vor să afle câte ceva dintr-o sursă prestigioasă. 

      Fact checking
  • Constantin Giurescu a fost răpus de marea epidemie de gripă spaniolă din 1918. 
  • Dinastia Giurescu îi mai cuprinde pe Constantin C. Giurescu (1901-1977), fiul precedentului istoric şi pe Dinu C. Giurescu (n. 1927), fiul acestuia.

11 aprilie 2011

☺☺☺Adrian Oţoiu - Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita

13 comments
Ce să mai spui despre o carte atunci când însuşi cel care a scris-o ne oferă o prefaţă (În loc de argumentul autorului) în care ne spune, dacă nu ce să înţelegem din ea, atunci măcar ce să nu? Aşa procedează Adrian Oţoiu cu ciudatul roman Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita (Polirom 2010, reeditare), o construcţie pe mai bine de 500 de pagini (mai precis, 528, aşa cum ne spune undeva însuşi creatorul, anticipând dimensiunile operei). Drept e că în faţa unei cărţi pe cât de masive, cel puţin pe atât de derutante, plină de contradicţii, de artificii extraliterare, divagaţii savante şi procedee grafice care de care mai surprinzătoare cititorul ar putea să aibă nevoie de un pic de ajutor. Am să spun însă, în stil anglo-saxon, pentru că autorul e profesor de literatură engleză, yes but no, thanks pentru că odată ce un scriitor şi-a a slobozit porumbelul cartea, gata, s-a terminat, nu mai are putere asupra ei.

Dacă e să dezghiocăm din toată babilonia cărţii o linie epică cumsecade, aşa cum a lăsat-o moştenire urmaşilor săi romaneşti însuşi Balzac, nu ne putem plânge că efortul e în zadar. Într-adevăr, există un personaj principal, arhitectul ştefan Gliga, căruia i se construieşte o biografie destul de banală. E un om de vreo 30 de ani, divorţat de Camelia, profesoară de biologie, lucrează fără multă pasiune la un institut de proiectări, a avut sau are iubite (Karin, respectiv Olivera, zisă Oliver, zisă Vera), are colegi, amici, un tată chirurg, personaj destul de nonconformist şi tot aşa. Romanul ar fi (trimiterea la Joyce e limpede, deşi Adrian Oţoiu ne spunea în prefaţă că se gândise la un roman à la Laurence Sterne) relatarea unei zile obişnuite din viaţa unui erou la fel de banal. La fel ca în Ulise, episoade de o perfectă banalitate sunt dilatate monstruos şi deturnate de la statutul lor de non-evenimente. Mecanismul este cel al jocului cu textul, al demontării şi apoi reconstituirii structurilor fonologice/grafice şi morfo-sintactice, seisme care declanşează replici pe măsură la nivel semantic. De pildă, o simplă sosire cu întârziere la birou (zis Palatul de Scârţ, pentru că salariaţii institutului construiau machete din polistiren expandat) se transformă într-un asalt al respectivului palat, cu elemente de tactică şi strategie luate din campaniile lui Alexandru Macedon. Suntem bombardaţi cu terminologie grecească, ni se prezintă grafice, sondaje imaginare, atmosfera de la birou e redată cu puternice aspecte intertextuale. Iată un citat în care parcă recunoaştem o bucată din lamentaţia inorogului din Istoria ieroglifică a lui Cantemir rezultată în urma unei metodice transformări morfologice:  

Pe când el coboară în silă scările, în Atelierul 8 lumea lâncezeşte, Conversaţiile nu se încheagă, nessul nu face spumă, neonul pâlpâie agonic, minele de creion se rup din te miri ce, liniile ies strâmbe, Oliver nu le poate şterge, tuşul sângerează din rotring-uri, hârtia de calc se boţeşte, vitolitul năpârleşte, walkman-ul se împleticeşte, muzica se târăşte, piramida de clovni se dărâmă, măselele Ducelui de Buckingham nu mai scot şuieratul lor firesc, Marius nu pricepe o iotă din revista aia, ţâţele Mihaele stau dezumflate, iar buzele bărbaţilor bosumflate.

Aluzii literare mai transparente sau mai opace, după caz, te trag de mânecă pe tot parcursul romanului (pe machetistul-şef al institutului îl cheamă Nicolae Chifor, drept care e numit Moş Nick Chifor Scârţarul, într-un alt loc găsim „jihadul înţeleptului cu lumea“ şi ar trebui probabil o postare separată numai pentru a enumera cele mai izbitoare analogii, trimiteri sau parodieri ale unor scrieri canonizate. Procedeul nu e nou şi e practicat pe scară largă de colegi de generaţie precum I. Groşan, M. Cărtărescu sau ceva mai vârstnicul M. Nedelciu. Coaja lucrurilor... e un roman al iluziilor de tot felul, al unui relativism extrem şi prin asta derutant pentru cititorul cumsecade, obişnuit cu delimitarea netă a categoriilor. Însăşi Jupuita din subtitlu (un manechin didactic pentru lecţiile de biologie pe care ştefan îl moştenise de la Camelia) e când de sex femeiesc, când de sex bărbătesc, după cum decide scriitorul, care nu-şi ascunde de altfel intenţiile de a juca farse, de a te pune pe o pistă greşită. Şi că tot veni vorba de relativismul acesta al sexelor, e de spus că Vera, urmaşa Cameliei, îşi face intrarea în carte mai degrabă pe post de androgin (i se spune Oliver) şi se feminizează treptat. 

Există, pe lângă Asaltul Palatului de Scârţ, destule alte episoade memorabile, construite meticulos şi manieristic, în care efectul artistic se obţine dintr-un puternic contrast formă-fond (cea dintâi elaborată, cu armate de termeni savanţi, cu incursiuni lungi în ştiinţă şi tehnică, cel de al doilea, derizoriu de-a dreptul). Pilduitor în sensul acesta e capitolul intitulat, pompos, Teorema lui Kutta-Jukovski privind Comportamentul unui Fluid Compresibil în Tubul de Vârtej, unde ecuaţii şi demonstraţii savante sunt mobilizate pentru a servi evocarea unei banale aglomeraţii în autobuz. E mecanismul de care se serveşte autorul cu multe alte ocazii, nu mai puţin în KatbasiV/Prin locuri ruderale, unul din cele mai interesante capitole, un fel de hub pentru întreaga construcţie, unde arhitectul explorează locuri ale memoriei care îi sunt refuzate (sau pe care le refuză, e greu de spus) în alte părţi.

Coaja lucrurilor... poate fi foarte bine o carte despre forme/aparenţe/ambalaje/învelişuri sau carcase cărora le este negat conţinutul, de parcă cineva ar fi luat semnele lingvistice ale lui Hjelmslev şi le-ar fi anulat forma expresiei, lăsându-le doar substanţa acesteia, care nu reuşeşte să se materializeze. E drept şi că e o interpretare foarte la îndemână şi există indicii ale plauzibilităţii ei mai la tot pasul, iar autorul ne pilotează decis către ea. Iată un citat relevant din capitolul Die zeitlose Uhr, unde Vera şi ştefan vizitează atelierul ceasornicarului Leopold Krebs, iar fata admiră contrariată un ceas :

Păi, îngăimă Vera, nu văd decât carcasa, acele şi sticla cadranului. Dar unde e cadranul? Unde-i mecanismul?
„E aici“, şopteşte meşterul Krebs culegând ceasul din mâna ei şi punând-ul  dreptul lămpii. „E aici, înăuntru.“ [...] „Însă e invizibil, domnişoară...“ adaugă el cu un tremur de emoţie în glas.

Repertoriu monstruos de ciudăţenii, savantlâcuri şi experimente grafico-lingvistice, de jocuri de cuvinte neobosite, chiar dacă pe alocuri previzibile, romanul lui Adrian Oţoiu, delicios pentru cititorul căruia îi plac subversiunile literare şi incoerenţa minuţios planificată, e pândit în permanenţă de primejdia de a fi taxat ca scriere a unui profesor de literatură care produce material didactic pentru studenţii lui virtuali. E un pericol real. Cititorii cu înclinaţii teoretice pot găsi în această carte exemple de manual pentru încadrarea într-un curent artistic al cărui nume începe cu „post“ şi se termină, evident, cu „ism“. Relativism dus până la extrem, perspective schimbătoare, relatări cu narator mis en abîme, (auto)contraziceri la tot pasul, experimente care de care mai insolite, toate acestea nu te pot duce decât cu gândul într-acolo. Nu încape îndoială că e un efect controlat - la fel ca mulţi din contemporanii săi, Adrian Oţoiu nu lasă lucrurile la întâmplare şi, citindu-i cartea, ţi-l poţi imagina amuzându-se copios în timp ce te priveşte cum te canoneşti să-i parcurgi romanul fără să rămâi doar cu coaja.  

     Fact checking
  • Forma în care e redată în carte teorema Bernoulli-Lagrange e greşită.
  • Remarcabil de puţine greşeli de tipar într-o carte aşa de complicată şi cu grafică abundentă şi nonconformistă (de tehnoredactare s-a ocupat însuşi autorul). N-am găsit decât italianul fuoco scris „fuocco“. Scriitorul foloseşte vechea ortografie.

9 aprilie 2011

La moartea lui Alex Leo Şerban

1 comments
Am citit şi eu despre moartea, în floarea vârstei, a lui Alex Leo şerban. Nu ne-am cunoscut altfel decât se cunosc două pseudonime pe internet, în cazul de faţă als şi Micawber. Scria uneori comentarii la postările de pe blogul acesta şi alteori ne întâlneam comentând pe varii bloguri. Nu cred să fi căzut vreodată de acord cu el pe vreo temă, nu-mi amintesc să fi gustat/stimat/apreciat aceleaşi lucruri. Ne-am ciocnit nu odată destul de violent, în fine, în limitele unei minime aparenţe de civilizaţie blogosferică, deşi nu de puţine ori am avut senzaţia că loveşte sub centură. Dar un om pe care nu-l preţuieşti n-are cum să te supere, nu? Ne-am contrat, ne-am ironizat, nu l-am cruţat, nu m-a iertat. Probabil dacă ne-am fi întâlnit faţă în faţă n-am fi avut ce să ne spunem. L-am văzut de vreo două ori la televizor, i-am citit câteva articole, i-am citit o carte. Dacă reuşeai să faci abstracţie de cine le scrie, nu-s rele, îmi ziceam, deşi nu-s cinefil şi n-am nicio pricepere în domeniu. Oricum l-ai fi privit (iar eu nu pot fi suspectat că l-am simpatizat), n-aveai cum să nu-i recunoşti bogăţia lecturilor, inteligenţa şi fineţea observaţiilor, chiar dacă cel puţin pe internet mima un stil adolescentin-messengeristic care îl făcea caraghios.  

Simpatizat de unii, antipatizat de alţii, Alex Leo şerban a fost o apariţie în lipsa căreia ecosistemul nostru cultural şi, în particular, blogosfera, vor fi chiar mai sărace şi mai conformiste decât sunt. Sper ca familia şi prietenii celui dispărut să treacă cât mai uşor pentru acest moment greu pentru ei, pentru că nu vor reuşi oricum să-l depăşească complet niciodată.

8 aprilie 2011

Stalin şi Şostakovici

15 comments
Pomeneam săptămâna trecută de cartea lui Solomon Volkov Stalin and Shostakovich (Knopf, 2007), subintitulată, cam greoi, The Extraordinary Relationship between the Great Composer and the Brutal Dictator. în postarea respectivă introdusesem conceptul de iurodiv, acel nebun sacru care beneficia de impunitate pentru adevărurile incomode pe care le rostea în faţa vechilor conducători ruşi. Volkov vorbeşte pe larg de cuplul Puşkin - Nicolae I şi, deplasând discuţia spre timpuri mai apropiate de zilele noastre, e de părere că de statutul respectiv s-ar fi bucurat pianista Maria Yudina şi compozitorul Dmitri Şostakovici.

În Stalin and Shostakovich autorul face mult mai mult decât să prezinte relaţiile complicate dintre dictator şi muzician până la moartea celui dintâi, în martie 1953 şi ne introduce în contextul mai general (şi la fel de complicat) al politicii culturale şi relaţiilor umane din anii siniştri ai epocii staliniste. Găsim informaţii foarte interesante şi foarte utile pentru cititorul neavizat, atât despre biografia şi creaţia lui şostakovici, în definitiv eroul principal al cărţii, dar şi despre personalităţi precum Maiakovski, Prokofiev, Pasternak, Ahmatova, Mandelstam sau Bulgakov, dar şi corifei ai regimului, ca Gorki sau Alexei Tolstoi, poreclit Contele roşu, pentru a-i pomeni doar pe cei mai celebri. Cititorul are parte şi de explicaţii privind o serie de concepte la bază ruseşti (şi extinse apoi nu întotdeauna justificat, şi la alte spaţii culturale, de pildă cel românesc), cum ar fi cel de intelighenţie.

Anecdotica (în sensul tehnic al termenului) ocupă un loc foarte important în carte. Episoade precum sinuciderea lui Maiakovski în 1930 urmată la câţiva ani de canonizarea poetului, convorbirea telefonică dintre Stalin şi Bulgakov din 1936 sau aşa-zisul dialog purtat prin intermediari între Stalin şi şostakovici ar fi demne să figureze într-un film de acţiune dacă n-ar fi ilustrări ale unei perioade marcate prin mari tragedii personale. Anul 1936 au consemnat prima mare ciocnire între cei doi. Începuseră marile epurări, cenzura era pe cât de speriată, pe atât de înfricoşătoare. Sunt citaţi satiricii Ilf şi Petrov, care scriau încă în 1932 că „Sunetul unui sărut îi înspăimântă [pe cenzori] mai mult decât o bombă care explodează“.

Pretextul l-a constituit, se ştie, opera Lady Macbeth din Mţensk, criticată devastator într-un articol nesemnat din Pravda intitulat Haos în loc de muzică (versiunea engleză a articolului poate fi citită aici). Articolul fusese probabil scris chiar de Stalin şi a marcat începutul unei perioade foarte grele pentru compozitor, care ajunsese să trăiască cu frica de a fi arestat şi băgat la puşcărie, dacă nu mai rău. E deja celebră imaginea valijoarei de lemn pe care o ţinea sub birou s-o aibă la îndemână când or veni băieţii să-l ridice. şi totuşi nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, căci Stalin îi tolera muzicianului abateri pentru care alţii ar fi plătit scump (iurodiv, nu?) şi avea nevoie de el în scop propagandistic. Că a-l lăsa în libertate pe şostakovici a fost o decizie inspirată s-a dovedit în anii de război, când figura celui care compunea haos în loc de muzică a servit perfect acţiunea sovietică în domeniul agitprop. Marele eveniment l-a constituit, desigur, interpretarea în 1942, în oraşul asediat, a Simfoniei a VII-a. A fost, se pare, unul din relativ rarele momente când propaganda sovietică şi americană au fost la unison (ca să folosesc un termen muzical). A făcut senzaţie imaginea lui şostakovici în uniformă de pompier apărând, chipurile, conservatorul din Leningrad. Poza a apărut şi pe coperta revistei Time (vezi în stânga).

După război lucrurile păreau a se fi liniştit, dar Stalin, care era adeptul politicii biciului alternând cu zăhărelul, a mai regizat o reprezentaţie grandioasă de represiune culturală în 1948, cu tot tacâmul, articole în Pradva, prelucrări, arestări şi chiar execuţii sumare, în stradă. Tema oficială era combaterea formalismului. şi de data asta şostakovici a fost cruţat de represalii fizice, dar valiza de lemn a fost pregătită iar şi majoritatea concertelor cu lucrările sale au fost suspendate. Noroc că a fost nevoie în curând de serviciile lui pentru o conferinţă pe tema luptei pentru pace ţinută chiar la New York, în bârlogul duşmanului, aşa că l-a sunat însuşi Stalin şi restricţiile s-au îndulcit. Probabil că ciclul s-ar fi reluat dacă dictatorul n-ar fi murit la începutul anului 1953, urmat la doar o zi distanţă de Prokofiev. Anecdotica vremii ne descrie o situaţie puţin favorabilă autorului baletului Romeo şi Julieta: florăriile fuseseră literalmente golite de marfă pentru funeraliile lui Stalin, aşa că pentru el nu s-a mai găsit mare lucru.

Cei interesaţi de chestiunile despre care am scris azi ar face bine să citească cartea. Cei cărora muzica clasică nu le spune mare lucru pot găsi pagini interesante despre literatură sau film (sunt instructive relatările despre peripeţiile filmelor lui Eisenstein şi sfârşitul regizorului). Prezentarea mea n-are cum să fie decât lacunară de-a binelea sau, dacă vreţi, poate servi drept aperitiv pentru o masă cu multe feluri de mâncare bine gătite.

Fragment din Simfonia a V-a de şostakovici cu Evgheni Mravinski, care a dirijat prima audiţie a şase din cele cincisprezece simfonii ale compozitorului.


     Fact checking
  • La începutul anilor 1930 s-a purtat o dezbatere aprinsă în jurul noţiunii de „tragedie sovietică“. Stalin a decretat în cele din urmă (declarându-se de partea lui şostakovici) că tragedia sovietică are dreptul de a exista. Fapt amuzant, un anume Vsevolod Vişnevski, dramaturg iubit de Stalin, a scris o piesă intitulată Tragedia optimistă, ceea ce ne ajută să înţelegem cam cum trebuia să fie tragedia sovietică.
  • Stalin a afirmat că un film face cât mai multe divizii.
  • După unele informaţii, familia şostakovici e înrudită cu familia Ulianov.
PS Am citit cartea pe Kindle. E un format foarte greoi pentru o asemenea lucrare, unde ai adesea nevoie să te deplasezi înainte şi înapoi prin document, să faci căutări repetate şi, de ce nu, însemnări, operaţii la care Kindle e cam nepriceput.
Photo credits: http://www.sequenza21.com