Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (III)

 

Am lăsat la urmă reacţiile favorabile la Cei trei viteji. Editorialul Scânteii tineretului nr. 198 din 24 noiembrie 1949, intitulat Toată grija noastră literaturii pentru copii!, deosebit de important pentru analiza pe care o face literaturii juvenile din primii doi ani ai noului regim democrat-popular, arată, cu referire la Cei trei voinici, că ea este una din „primele scrieri originale destinate copiilor din țara noastră, în care s-a rupt definitiv cu tradițiile unei literaturi menite să falsifice realitatea, să înspăimânte pe cei mici, să-i educe într-un spirit nesănătos, otrăvit de ideologia claselor exploatatoare”. Cartea ar oferi un veritabil exemplu, căci „[p]e calea aceasta trebuie să se avânte de aci înainte creația literară pentru copii”.

În același număr al ziarului[1], într-o demonstrație limpede a semnificației speciale acordate literaturii pentru copii, se publică recenzia la volum a lui Lucian Pintilie, cunoscutul regizor de mai târziu, care semnează un text laudativ, deși plat și plin de clișee. În spiritul sociologizant primitiv al vremii, Pintilie face din cei trei eroi „simboluri ale rezistenței și îndârjirii poporului în fața împilării boierești” şi schițează o imagine apocaliptică a jafului practicat de exploatatori. Recenzentul scoate în evidență valoarea educativă a cărții, care ilustrează lupta de clasă[2], dar și valori morale considerate esențiale, cum ar fi „solidaritatea celor obidiţi” precum și o pretinsă combatere a naționalismului claselor exploatatoare[3]. Al. C. Constantinescu reușește, în viziunea articolului, să prezinte „tabloul [...] care zugrăveşte uriaşa forţă revoluţionară a clasei asuprite”. Deşi reflex al unei „legende populare”, Cei trei voinici nu este basm, ci mai degrabă o scriere cu caracter istorico-social. Autorului i se atribuie intenţia de a proiecta la scara istoriei evenimentele imaginate, de le a înfățișa într-o manieră teleologică:

Ceea ce nu a putut face țărănimea în epoca feudală risipită și neînchegată, a realizat muncitorimea dârz strânsă și condusă de Partidul ei, eliberând pe rând prin luptă revoluționară masele muncitoare de la orașe și de la sate de sub orice asuprire. „Prin unire și prin luptă neîncetată se dobândește și păstrează biruința”, spune în încheiere povestitorul cărții.

Opera autorului nu ar fi fost remarcabilă doar pe planul substanței, ci şi-ar găsi o fericită împlinire pe cel al formei, căci „[l]imba aleasă, colorată și curgătoare, inspirată din aceeași vână populară, înlesnește realizarea artistică a acestei cărți”. Adevărul este că realizarea lingvistică a cărţii nu este cea mai fericită. Aflat în căutarea cu orice preț a autenticității, prozatorul recurge la numeroase arhaisme (explicate, conștiincios, prin note de subsol) și la construcții artificiale, căutate, care trebuie să îl fi obosit pe micul cititor.

Scânteia tineretului nr. 299 din 27 martie 1950[4] aduce şi ea laude cărţii, punând-o pe lista primelor succese ale literaturii „noastre” pentru copii („[...] cartea lui Alexandru Corodar «Cei trei voinici», în care autorul foloseşte cu un deosebit talent elementele de basm, arătând că vitejia, eroismul serveşte luptei binelui pentru nimicirea răului. Autorul reuşeşte să creeze această povestire cu un adânc conţinut social, pe înţelesul copilului, într-o limbă clară, aleasă, cu un înalt nivel artistic”). În primăvara aceluiași an, reporterul ziarului Universul consemnează[5] interesul cu care aşteaptă o elevă din clasa a treia să citească de la bibliotecă Cei trei voinici, desigur alături de o carte sovietică (Timur și băieții săi de Arkadi Gaidar).

În orice caz, în 1953, la patru ani de la apariția primei ediții, Al. C. Constantinescu figura la loc de cinste într-o enumerare a scriitorilor „cu reale posibilităţi” care s-au consacrat literaturii pentru copii, alături de P. Luscalov, Gica Iuteş, Al. Popovici, Mioara Cremene, Octav Pancu-Iaşi daţi ca exemplu în editorialul revistei Contemporanul[6]. După principiul „una caldă, una rece”, prozatorul, care conducea în acel moment Secţia de literatură pentru copii a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., este criticat pentru activitatea „inexistentă” a secției, care „n-a organizat nicio dezbatere, n-a discutat nicio carte, n-a îndrumat pe niciunul dintre tinerii scriitori”. Era prea devreme. Marea dezbatere cu privire la literatura pentru copii avea să înceapă abia spre mijlocul deceniului al șaselea al secolului trecut.

Postarea este ilustrată cu desenul care însoțește articolul lui Lucian Pintilie citat în text.

[1] Este, poate, vorba de o reparație pentru ignorarea de către presă a cărții. În numărul 1523 din 8 septembrie 1949 al Scânteii, un articol nesemnat, intitulat Mai multă atenție publicațiilor pentru copii, atrage atenția că „[r]omanul lui Al. C. Constantinescu, Cei trei voinici, care a apărut în continuare, timp de un an și jumătate, în coloanele revistei «Licurici» și a fost editat acum un an de Editura de Stat, a fost trecut cu desăvârșire sub tăcere de presa noastră”.

[2] „În mintea copilului apare clar și distinct poziția exploatatorilor feudali jefuind și asuprind fără milă, pe de o parte, și pe de altă parte viața mizeră a masei milioanelor de asupriți, în inimile cărora ura crește nestăvilită.”

[3] „Minciuna grosolană a naționalismului este înfățișată în chip clar de tov. Corodar în ultimele pagini ale povestirii sale.”

[4] Spre un avânt al literaturii pentru copii.

[5] Vacanța de primăvară, la rubrica Carnetul nostru, de Ancuța Maican, nr. 77 din 3 aprilie 1950.

[6] Să dăm copiilor literatură de bună calitate!, editorial din Contemporanul nr. 21 din 22 mai 1953.

Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (II)

Cei trei voinici este greu de încadrat într-o specie epică bine definită. Scrierea are atât caracteristici de roman istoric (cu numeroase elemente de recuzită ce trimit la Evul Mediu, recrutarea personajelor din rândul claselor sociale medievale esenţiale, ţărănimea şi nobilimea, un etos al luptei cavalereşti), cât şi de basm (magicul număr trei al voinicilor şi al iubitelor lor, forţa aproape supranaturală a eroilor buni, capabilă să învingă aproape orice vrăjmaş, confruntarea dintre bine şi rău, prezenţa unor personaje simbolice, precum bătrâna locuitoare a bordeiului care închide şi deschide, ciclic, întreaga construcţie). Cu toate acestea, caracterul istoric este atenuat de lipsa oricăror indici de loc şi timp sau de absenţa unor personaje identificabile în realitatea trecută. „Basmul” este şi el atipic, căci nu există fenomene sau fiinţe supranaturale, zmei, vrăjitoare, plante sau animale vorbitoare, daruri sau puteri magice conferite eroilor. Din această perspectivă, s-ar putea spune că Cei trei voinici este un tip de „basm nou” (pentru a folosi terminologia lui Vladimir Colin[1]), care ilustrează lupta de clasă dintre ţărani şi nobili. Bazele acestei forme, care capătă o mare răspândire în primii ani ai regimului democrat-popular, fiind ilustrată de scrieri cu ecou în epocă[2], sunt puse chiar de Cei trei voinici.   

În câţiva ani schema noului basm, tributară stereotipurilor ideologice ale vremii, ajunsese să se demonetizeze într-o măsură atât de mare, încât chiar Vladimir Colin, principalul teoretician al conceptului, este exasperat de „pericolul monotoniei, al lipsei de fantezie, într-un cuvânt, al şablonului. Vechea schemă a basmului (Făt Frumos – Ileana – Zmeul) începe să fie tot mai frecvent înlocuită cu o nouă schemă în conformitate cu care un împărat rău (eventual balaur) ţine în robie un popor (de obicei şi pe zâna Primăverii, zâna Rodului sau zâna Florilor), dar un voinic răpune împăratul, eliberează robii şi se căsătoreşte cu zâna (!?) care revarsă belşug peste ţara mântuită”[3]).

Criticat va fi şi Al. C. Constantinescu. De exemplu, în amplul articol Să sporim forţa educativă a literaturii pentru copii[4], Eugen Luca afirmă: 

Necunoaşterea vieţii i-a determinat pe unii autori de basme să schematizeze, să sărăcească eroii basmelor, să-i transforme în nişte inşi care se mulţumesc să înşiruie lozinci. Unii scriitori, pentru a oferi copiilor prescripţii morale, caută să „îmbogăţească” basmul prin elemente ce-i sunt străine, să-l „actualizeze”. Astfel, în cartea lui Al. C. Constantinescu, „Cei trei voinici”, care înfăţişează răscoalele ţărăneşti din Evul Mediu, Preda, eroul principal, murind în bătălie, rosteşte întocmai unui ţăran muncitor care a învăţat marxism-leninismul, următorul discurs...”

Misiunea scriitorului pentru copii nu era, aşadar, deloc uşoară. Aflat în permanenţă între Scylla şi Charybda, acesta era obligat să navigheze cu abilitate printre comandamente ideologice de tot felul, să evite „schematismul” şi să creeze totodată o operă convingătoare, care să-i captiveze şi să-i educe pe tinerii cititori. Despre minusurile din Cei trei voinici scrie însuşi prozatorul, într-un articol general consacrat literaturii pentru copii apărut în revista Viaţa românească nr. 6 din 1950[5]. Este acel moment rar despre care pomeneam la începutul prezentării cărţii lui Al. C. Constantinescu, în care discursul devine autoreferenţial, iar autorul se contopeşte cu criticul. Dacă e să-l credităm pe autorul care practică (auto)critica, lucrarea nu este un basm, fie el şi de tip nou, ci „o povestire istorică, pătrunsă de spiritul luptei de clasă, din care copiii învaţă să biruie piedicile şi să fie neînfricaţi în faţa duşmanului”. Deşi începe prin a-şi introduce lucrarea pe lista nu foarte lungă a cărţilor care „dovedesc că scriitorii sunt conştienţi de necesitatea de a da copiilor un mijloc de cunoaştere şi de educare morală în cu totul alt spirit decât acela al trecutului”, Al. C. Constantinescu nu renunţă — în spiritul vremii — la autocritica scăderilor operei sale, afirmând că „[a]cţiunea în Cei trei voinici — cu tot caracterul ei istoric — se desfăşoară în afara spaţiului şi chiar în afara timpului. Lipsa aceasta de localizare diminuează valoarea instructivă a povestirii şi deci pe aceea educativă.” Intenţia auctorială va fi fost, aşadar, aceea de a da o scriere istorică; scriitorului i-a jucat o festă introducerea unor elemente ce caracterizează mai degrabă basmul, aşa cum am văzut, rezultatul fiind diluarea caracterului istoric al bucăţii.

Imaginile sunt reproduse din ediţia din 1961 a cărţii. 

---

[1] Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1956.

[2] De exemplu, Alexandru Andy (Pădurarul cel voinic, Editura de Stat, 1949), Nina Cassian (Nică fără Frică, Editura tineretului 1950), Mioara Cremene (Povestea Scânteii, Editura tineretului, 1951),  Al. C. Constantinescu (Ileana şi Făt-Frumos, Viaţa românească nr. 1 din 1953, apărută în volum la aceeaşi editură în 1956) etc.

[3] Vladimir Colin, art. citat.

[4] Contemporanul nr. 28 din 11 iulie 1952.

[5] Al. C. Constantinescu, Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii.