10 decembrie 2021

Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (III)

1 comments

 

Am lăsat la urmă reacţiile favorabile la Cei trei viteji. Editorialul Scânteii tineretului nr. 198 din 24 noiembrie 1949, intitulat Toată grija noastră literaturii pentru copii!, deosebit de important pentru analiza pe care o face literaturii juvenile din primii doi ani ai noului regim democrat-popular, arată, cu referire la Cei trei voinici, că ea este una din „primele scrieri originale destinate copiilor din țara noastră, în care s-a rupt definitiv cu tradițiile unei literaturi menite să falsifice realitatea, să înspăimânte pe cei mici, să-i educe într-un spirit nesănătos, otrăvit de ideologia claselor exploatatoare”. Cartea ar oferi un veritabil exemplu, căci „[p]e calea aceasta trebuie să se avânte de aci înainte creația literară pentru copii”.

În același număr al ziarului[1], într-o demonstrație limpede a semnificației speciale acordate literaturii pentru copii, se publică recenzia la volum a lui Lucian Pintilie, cunoscutul regizor de mai târziu, care semnează un text laudativ, deși plat și plin de clișee. În spiritul sociologizant primitiv al vremii, Pintilie face din cei trei eroi „simboluri ale rezistenței și îndârjirii poporului în fața împilării boierești” şi schițează o imagine apocaliptică a jafului practicat de exploatatori. Recenzentul scoate în evidență valoarea educativă a cărții, care ilustrează lupta de clasă[2], dar și valori morale considerate esențiale, cum ar fi „solidaritatea celor obidiţi” precum și o pretinsă combatere a naționalismului claselor exploatatoare[3]. Al. C. Constantinescu reușește, în viziunea articolului, să prezinte „tabloul [...] care zugrăveşte uriaşa forţă revoluţionară a clasei asuprite”. Deşi reflex al unei „legende populare”, Cei trei voinici nu este basm, ci mai degrabă o scriere cu caracter istorico-social. Autorului i se atribuie intenţia de a proiecta la scara istoriei evenimentele imaginate, de le a înfățișa într-o manieră teleologică:

Ceea ce nu a putut face țărănimea în epoca feudală risipită și neînchegată, a realizat muncitorimea dârz strânsă și condusă de Partidul ei, eliberând pe rând prin luptă revoluționară masele muncitoare de la orașe și de la sate de sub orice asuprire. „Prin unire și prin luptă neîncetată se dobândește și păstrează biruința”, spune în încheiere povestitorul cărții.

Opera autorului nu ar fi fost remarcabilă doar pe planul substanței, ci şi-ar găsi o fericită împlinire pe cel al formei, căci „[l]imba aleasă, colorată și curgătoare, inspirată din aceeași vână populară, înlesnește realizarea artistică a acestei cărți”. Adevărul este că realizarea lingvistică a cărţii nu este cea mai fericită. Aflat în căutarea cu orice preț a autenticității, prozatorul recurge la numeroase arhaisme (explicate, conștiincios, prin note de subsol) și la construcții artificiale, căutate, care trebuie să îl fi obosit pe micul cititor.

Scânteia tineretului nr. 299 din 27 martie 1950[4] aduce şi ea laude cărţii, punând-o pe lista primelor succese ale literaturii „noastre” pentru copii („[...] cartea lui Alexandru Corodar «Cei trei voinici», în care autorul foloseşte cu un deosebit talent elementele de basm, arătând că vitejia, eroismul serveşte luptei binelui pentru nimicirea răului. Autorul reuşeşte să creeze această povestire cu un adânc conţinut social, pe înţelesul copilului, într-o limbă clară, aleasă, cu un înalt nivel artistic”). În primăvara aceluiași an, reporterul ziarului Universul consemnează[5] interesul cu care aşteaptă o elevă din clasa a treia să citească de la bibliotecă Cei trei voinici, desigur alături de o carte sovietică (Timur și băieții săi de Arkadi Gaidar).

În orice caz, în 1953, la patru ani de la apariția primei ediții, Al. C. Constantinescu figura la loc de cinste într-o enumerare a scriitorilor „cu reale posibilităţi” care s-au consacrat literaturii pentru copii, alături de P. Luscalov, Gica Iuteş, Al. Popovici, Mioara Cremene, Octav Pancu-Iaşi daţi ca exemplu în editorialul revistei Contemporanul[6]. După principiul „una caldă, una rece”, prozatorul, care conducea în acel moment Secţia de literatură pentru copii a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., este criticat pentru activitatea „inexistentă” a secției, care „n-a organizat nicio dezbatere, n-a discutat nicio carte, n-a îndrumat pe niciunul dintre tinerii scriitori”. Era prea devreme. Marea dezbatere cu privire la literatura pentru copii avea să înceapă abia spre mijlocul deceniului al șaselea al secolului trecut.

Postarea este ilustrată cu desenul care însoțește articolul lui Lucian Pintilie citat în text.

[1] Este, poate, vorba de o reparație pentru ignorarea de către presă a cărții. În numărul 1523 din 8 septembrie 1949 al Scânteii, un articol nesemnat, intitulat Mai multă atenție publicațiilor pentru copii, atrage atenția că „[r]omanul lui Al. C. Constantinescu, Cei trei voinici, care a apărut în continuare, timp de un an și jumătate, în coloanele revistei «Licurici» și a fost editat acum un an de Editura de Stat, a fost trecut cu desăvârșire sub tăcere de presa noastră”.

[2] „În mintea copilului apare clar și distinct poziția exploatatorilor feudali jefuind și asuprind fără milă, pe de o parte, și pe de altă parte viața mizeră a masei milioanelor de asupriți, în inimile cărora ura crește nestăvilită.”

[3] „Minciuna grosolană a naționalismului este înfățișată în chip clar de tov. Corodar în ultimele pagini ale povestirii sale.”

[4] Spre un avânt al literaturii pentru copii.

[5] Vacanța de primăvară, la rubrica Carnetul nostru, de Ancuța Maican, nr. 77 din 3 aprilie 1950.

[6] Să dăm copiilor literatură de bună calitate!, editorial din Contemporanul nr. 21 din 22 mai 1953.

1 decembrie 2021

Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (II)

0 comments

Cei trei voinici este greu de încadrat într-o specie epică bine definită. Scrierea are atât caracteristici de roman istoric (cu numeroase elemente de recuzită ce trimit la Evul Mediu, recrutarea personajelor din rândul claselor sociale medievale esenţiale, ţărănimea şi nobilimea, un etos al luptei cavalereşti), cât şi de basm (magicul număr trei al voinicilor şi al iubitelor lor, forţa aproape supranaturală a eroilor buni, capabilă să învingă aproape orice vrăjmaş, confruntarea dintre bine şi rău, prezenţa unor personaje simbolice, precum bătrâna locuitoare a bordeiului care închide şi deschide, ciclic, întreaga construcţie). Cu toate acestea, caracterul istoric este atenuat de lipsa oricăror indici de loc şi timp sau de absenţa unor personaje identificabile în realitatea trecută. „Basmul” este şi el atipic, căci nu există fenomene sau fiinţe supranaturale, zmei, vrăjitoare, plante sau animale vorbitoare, daruri sau puteri magice conferite eroilor. Din această perspectivă, s-ar putea spune că Cei trei voinici este un tip de „basm nou” (pentru a folosi terminologia lui Vladimir Colin[1]), care ilustrează lupta de clasă dintre ţărani şi nobili. Bazele acestei forme, care capătă o mare răspândire în primii ani ai regimului democrat-popular, fiind ilustrată de scrieri cu ecou în epocă[2], sunt puse chiar de Cei trei voinici.   

În câţiva ani schema noului basm, tributară stereotipurilor ideologice ale vremii, ajunsese să se demonetizeze într-o măsură atât de mare, încât chiar Vladimir Colin, principalul teoretician al conceptului, este exasperat de „pericolul monotoniei, al lipsei de fantezie, într-un cuvânt, al şablonului. Vechea schemă a basmului (Făt Frumos – Ileana – Zmeul) începe să fie tot mai frecvent înlocuită cu o nouă schemă în conformitate cu care un împărat rău (eventual balaur) ţine în robie un popor (de obicei şi pe zâna Primăverii, zâna Rodului sau zâna Florilor), dar un voinic răpune împăratul, eliberează robii şi se căsătoreşte cu zâna (!?) care revarsă belşug peste ţara mântuită”[3]).

Criticat va fi şi Al. C. Constantinescu. De exemplu, în amplul articol Să sporim forţa educativă a literaturii pentru copii[4], Eugen Luca afirmă: 

Necunoaşterea vieţii i-a determinat pe unii autori de basme să schematizeze, să sărăcească eroii basmelor, să-i transforme în nişte inşi care se mulţumesc să înşiruie lozinci. Unii scriitori, pentru a oferi copiilor prescripţii morale, caută să „îmbogăţească” basmul prin elemente ce-i sunt străine, să-l „actualizeze”. Astfel, în cartea lui Al. C. Constantinescu, „Cei trei voinici”, care înfăţişează răscoalele ţărăneşti din Evul Mediu, Preda, eroul principal, murind în bătălie, rosteşte întocmai unui ţăran muncitor care a învăţat marxism-leninismul, următorul discurs...”

Misiunea scriitorului pentru copii nu era, aşadar, deloc uşoară. Aflat în permanenţă între Scylla şi Charybda, acesta era obligat să navigheze cu abilitate printre comandamente ideologice de tot felul, să evite „schematismul” şi să creeze totodată o operă convingătoare, care să-i captiveze şi să-i educe pe tinerii cititori. Despre minusurile din Cei trei voinici scrie însuşi prozatorul, într-un articol general consacrat literaturii pentru copii apărut în revista Viaţa românească nr. 6 din 1950[5]. Este acel moment rar despre care pomeneam la începutul prezentării cărţii lui Al. C. Constantinescu, în care discursul devine autoreferenţial, iar autorul se contopeşte cu criticul. Dacă e să-l credităm pe autorul care practică (auto)critica, lucrarea nu este un basm, fie el şi de tip nou, ci „o povestire istorică, pătrunsă de spiritul luptei de clasă, din care copiii învaţă să biruie piedicile şi să fie neînfricaţi în faţa duşmanului”. Deşi începe prin a-şi introduce lucrarea pe lista nu foarte lungă a cărţilor care „dovedesc că scriitorii sunt conştienţi de necesitatea de a da copiilor un mijloc de cunoaştere şi de educare morală în cu totul alt spirit decât acela al trecutului”, Al. C. Constantinescu nu renunţă — în spiritul vremii — la autocritica scăderilor operei sale, afirmând că „[a]cţiunea în Cei trei voinici — cu tot caracterul ei istoric — se desfăşoară în afara spaţiului şi chiar în afara timpului. Lipsa aceasta de localizare diminuează valoarea instructivă a povestirii şi deci pe aceea educativă.” Intenţia auctorială va fi fost, aşadar, aceea de a da o scriere istorică; scriitorului i-a jucat o festă introducerea unor elemente ce caracterizează mai degrabă basmul, aşa cum am văzut, rezultatul fiind diluarea caracterului istoric al bucăţii.

Imaginile sunt reproduse din ediţia din 1961 a cărţii. 



[1] Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1956.

[2] De exemplu, Alexandru Andy (Pădurarul cel voinic, Editura de Stat, 1949), Nina Cassian (Nică fără Frică, Editura tineretului 1950), Mioara Cremene (Povestea Scânteii, Editura tineretului, 1951),  Al. C. Constantinescu (Ileana şi Făt-Frumos, Viaţa românească nr. 1 din 1953, apărută în volum la aceeaşi editură în 1956) etc.

[3] Vladimir Colin, art. citat.

[4] Contemporanul nr. 28 din 11 iulie 1952.

[5] Al. C. Constantinescu, Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii.

25 noiembrie 2021

Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (I)

0 comments

Se întâmplă probabil rar ca un scriitor cu veleităţi de critic literar să dea verdicte asupra creaţiei proprii. După cum vom vedea, un asemenea caz este cel al lui Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956)[1], publicist interbelic de stânga devenit unul din scriitorii pentru copii afirmaţi în primii ani ai Republicii Populare. În 1948 tânăra revistă Licurici îi publică în foileton Cei trei voinici, care va apărea în volum în anul următor la Editura de Stat (seria de publicaţii pentru tineret, care va deveni în curând Editura tineretului) şi va cunoaşte mai multe ediţii în anii 1950-1960[2]. Este o scriere hibridă, un fel de combinaţie între romanul istoric (lipsit totuşi de o localizare precisă spaţio-temporală) şi basm (lipsit de elemente fantastice). În perioada la care ne referim, această ambiguitate reprezintă atât un avantaj, cât şi un handicap, după cum va reieşi din discuţiile care se vor purta în jurul volumului.

Dacă în basmele tradiţionale avem un Făt Frumos în luptă cu forţele răului, în Cei trei voinici numărul actanţilor semnificativi se multiplică şi avem nu doar un erou neînfricat şi drept, ci trei: Preda Ciobanul (cu credinciosul căţel Grivei), Ganciu (ţiganul[3]) şi, alăturându-se ceva mai târziu primilor doi, Ianoş (aluzie la un alt grup etnic şi dovadă a diversităţii acestui trio; în ediţia din 1949 cel de al treilea erou se numeşte Mihnea). Cei trei prieteni urmează un scurt parcurs iniţiatic (învăţarea tehnicilor de luptă, făurirea şi mânuirea armelor), după care pornesc spre „tărâmurile” unui împărat odios, unde nobilimea comite tot felul de abuzuri şi face din ţărani sclavi:

Am plecat în bejenie, că nu mai puteam suferi blestemăţiile împăratului şi nici ticăloşiile nobilului pe pământul căruia munceam până cădeam doborâtă. Că legată eram şi eu de pământul nobilului, ca şi tine. Că niciunul din noi nu are îngăduinţă să părăsească moşia. De-i e vrerea nobilului să ne vândă, apoi cu moşie cu tot ne vinde.


Ca element suplimentar de diversitate, celor trei voinici li se alătură trei fete, Mărioara, Voichiţa şi Ileana, care se dovedesc la fel de neînfricate şi inventive ca prietenii lor, chiar dacă la un moment dat Ileana este capturată de un boier. Lupta cu oamenii împăratului (numiţi, alternativ, „nobili” şi „boieri”, ca şi cum autorul ar fi dorit să acopere întregul teritoriu românesc) se duce iniţial prin episoade de confruntare la scară restrânsă şi culminează printr-un adevărat război ţărănesc în care masele asuprite formează o armată comandată de Preda, alături de care se află locotenenţii săi credincioşi Ganciu şi Ianoş. Este o transpunere literară a tezei materialist-istorice a acţiunii maselor, căci personalităţile individuale, al căror rol important nu poate fi negat, nu îşi pot atinge obiectivele în absenţa unui larg sprijin popular.

Trama epică a cărţii, alcătuită de altfel din numeroase episoade destul de lax corelate în care voinicii şi aliaţii lor se luptă cu oamenii împăratului, este menită să ilustreze ideea luptei de clasă dintre asupriţi şi asupritori. În favoarea acestei teze pledează chiar modul în care autorul divizează textul. Partea I, un fel de propedeutică a acţiunii, cu iniţierea, înarmarea şi plecarea la luptă a celor trei viteji, nu are nume, însă partea a II-a este intitulată, transparent, Lupta ţărănimii cu tagma jefuitorilor[4], iar partea a III-a, apogeul confruntării, se numeşte Răzmeriţa. Caracterul programatic este subliniat şi de titlurile unora din subcapitolele secţiunilor cărţii — unul dintre acestea se numeşte, Un boier ticălos, aşa precum sunt toţi boierii de ticăloşi, şi nu lasă loc de îndoială asupra intenţiilor autorului.

Povestea nu are un happy end clasic, deşi împăratul cel rău este răsturnat şi linşat de mulţime (Împăratul îşi capătă pedeapsa cuvenită), căci armata ţăranilor este în cele din urmă învinsă. Cad ucişi în luptă şi cei trei voinici, mai întâi Ganciu şi Ianoş, apoi Preda. Aflat în agonie, acesta din urmă formulează concluzia justă politic a întregii suite de evenimente:

— Cum să biruim cu adevărat? Că numai noi, ţărănimea, nu putem birui cu adevărat. Prea suntem risipiţi. [...] Trebuie o altă forţă care să deie luptă de istov. O forţă mai mare şi mai unită. O forţă care să ştie ce are de făcut. Care să nu se târguie. O forţă care să fie fără îndurare cu duşmanii şi să smulgă din rădăcină buruiana rea a nobililor şi a boierilor.



Cuvintele lui Preda ilustrează teza conducerii de către clasa muncitoare, condusă de partid în acţiunile sale şi conştientă de rolul istoric care îi revine, a luptei cu burghezia şi moşierimea. Conform dogmei marxist-leniniste, ţărănimea este un aliat de nădejde al muncitorimii, însă este lipsită de capacitatea organizatorică şi de conştiinţa de clasă a acesteia. Muribundul Preda exprimă în esenţă concluzia trasă de Mihail Roller în Probleme de istorie[5] cu privire la una din răscoalele ţărăneşti din istoria naţională, cea din 1888: „Datorită faptului că ţărănimea nu a avut conducătorul ei firesc — partidul consecvent revoluţionar al clasei muncitoare — răscoala nu a fost organizată, ci spontană. Ca atare, răscoala nu a izbucnit deodată în toate judeţele şi nici amploarea ei nu a fost aceiaşi pretutindeni.”

În postarea următoare vom trece în revistă receptarea în epocă a cărţii lui Al. C. Constantinescu şi vom discuta locul pe care îl ocupă aceasta în dezbaterea de idei asupra literaturii pentru copii şi tineret, mai ales în legătură cu „noul basm[6]”, un concept intens discutat în deceniul al şaselea.

Ilustraţiile, reproduse după ediţia a IV-a din 1961, îi aparţin lui Rusu Ciobanu.


[1] Pentru viaţa şi activitatea publicistică şi politică ale lui Al. C. Constantinescu, a se vedea necrologurile din presa vremii (Scânteia nr. 3546, Scânteia tineretului nr. 2139 sau Munca nr. 2615, toate din 17 martie 1956) sau articolul omagial al lui Saşa Georgescu din Presa noastră nr. 1 din 1956.

[2] Prezentarea de faţă se bazează pe ediţia a IV-a, Editura tineretului, 1961.

[3] Etnia respectivă este extrem de rar prezentă în discursul oficial al perioadei comuniste; cu excepţia unor rare semnalări în presă ale colaborării exemplare cu colectiviştii de alte naţionalităţi. Preda sparge stereotipurile rasiale, dovadă următorul dialog cu Ganciu: 
— [...] Dară cum pot eu să fiu frate cu tine? Eu sunt ţigan. [...]
— [...] Cinstit eşti?
— N-am furat şi n-o să fur niciodată nimic.
— Ai văzut? Şi eu mi-s asemenea ţie. Ce mai vrei atuncea ca să fim fraţi de luptă? Uite, dă mâna şi zi-mi frate. Aşa! Acuma să ne îmbrăţişăm.

[4] Termenul trimite la celebra formulare a lui Tudor Vladimirescu, care este, alături de Nicolae Bălcescu,una din personalităţile istorice venerate în acei ani.

[5] Mihail Roller, Probleme de istorie. Contribuţii la lupta pentru o istorie ştiinţifică în R.P.R., Editura Partidului Muncitoresc Român, ediţia a III-a, completată, 1951.

[6] Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1955.

17 noiembrie 2021

A. G. Vaida – Şcolarul roşu şi Micul patriot (II)

0 comments

În 1950 Editura tineretului publică în volum Micul patriot, o povestire amplă, cu numeroase capitole, care cunoaşte o a doua ediţie în anul următor. Cartea trebuie să se fi bucurat de o bună primire din partea publicului şi cadrelor de activişti, de vreme ce textul a fost reluat, în 1954, în Povestiri din anii grei, alături de alte şase proze[1]. Mai mult, postul de radio Bucureşti difuzează la data de 22 august 1952 o dramatizare „după romanul [sic] cu acelaşi nume al scriitorului A. G. Vaida”[2]. Publicarea cărţii este semnalată în consistentul articol al lui Vasile Bihari din Contemporanul nr. 227 din 2 septembrie 1951, care face un bilanţ al activităţii Editurii tineretului şi o menţionează la loc de frunte, printre cele mai valoroase creaţii originale pentru copii. În sfârşit — şi aceasta este, probabil, cea mai măgulitoare dovadă a aprecierii oficiale — Micul patriot figurează, alături de Şcolarul roşu, pe lista scurtă a lucrărilor pentru copii întocmită de editorialul Scânteii tineretului nr. 1143 din 24 decembrie 1952[3], imediat după Nada Florilor a lui Sadoveanu. Nu doar presa centrală laudă Micul patriot; ziarele din provincie promovează şi ele cartea[4]. În acest scurt dosar de presă se înscriu şi recomandările de lectură pentru vacanţa de vară ale Scânteii tineretului nr. 990 din 27 iunie 1952, potrivit cărora Micul patriot se adresează elevilor din clasele a III-a – a V-a, ceea ce ne spune ceva despre maturitatea pe care se presupunea că o are publicul din categoria respectivă, căci cartea are un subiect foarte serios. Pentru a încheia, rubrica În ajutorul propagandistului din Scânteia tineretului nr. 1074 din 3 octombrie 1952 recomandă Micul patriot drept una din lucrările-model privind „eliberarea ţării noastre şi ajutorul multilateral primit de poporul nostru din partea U.R.S.S.”

Despre ce este în definitiv vorba în Micul patriot? Acţiunea începe, dramatic, în ziua tragicului bombardament asupra Capitalei de la 4 aprilie 1944, în care micul Costel Rădulescu, un băiat din clasa a treia, îşi pierde mama, moartă sub ruinele casei din Calea Griviţei. Refugiat, împreună cu tatăl lui, ajuns muncitor la Vulcan, şi cu credinciosul căţel Albu, tocmai în strada Cuţitul de argint, în casa mamei Anica, Costel simte pe pielea lui ororile războiului şi devine atent la întâmplările din jur, din rândul cărora este scoasă în evidenţă arestarea brutală a unui militant comunist. Tatăl copilului, el însuşi comunist şi luptător împotriva războiului antisovietic, este arestat, torturat şi în cele din urmă condamnat la moarte şi executat. Costel însuşi este reţinut o vreme de Siguranţă, iar casa mamei Anica este pusă sub supraveghere. Bravul Albu, apărător curajos al stăpânului său, este în cele din urmă ucis de un poliţist, iar bătrâna gazdă nu este nici ea scutită de brutalităţile organelor poliţieneşti.


Se conturează o atmosferă sumbră, de opresiune generală, împotriva căreia Costel simte că trebuie să lupte. Alături îi stau Sandu, un prieten din cartier, slab reliefat ca personaj, şi nenea Paraschiv, comunist şi el, rămas să ţină loc de figură paternă. Rămas orfan de ambii părinţi, Costel este adoptat de facto de partidul comunist şi va petrece zilele rămase până la insurecţia de la 23 august într-o casă conspirativă alături de Victor şi Jana, doi activişti aflaţi în izolare. Cititorul nu ar trebui să rămână cu impresia că foarte tânărul erou este o victimă şi atât; dimpotrivă, intrat într-un veritabil proces de lămurire cu privire la adevăratul sens al istoriei, de a cărei parte bună ţine să se afle, copilul redactează şi distribuie manuscrise antifasciste, după modelul României libere clandestine a acelor zile. El devine astfel micul patriot din titlu şi capătă dreptul de a se bucura în mod legitim de întoarcerea armelor şi intrarea Armatei roşii în Bucureşti.

Modest ca realizare, liniar şi lipsit de complexitate (de umor sau fantezie nici nu poate fi vorba), discursul lui A. G. Vaida este, ca şi în Şcolarul roşu, de un tezism primitiv. Desigur, această simplitate poate fi justificată de grupa de vârsta căreia îi este adresat textul, dar lipsa de inventivitate slăbeşte forţa argumentativă. Dialogurile, nu puţine din ele adevărate sesiuni de întrebări adresate de copil adulţilor, urmate de răspunsurile lămuritoare ale acestora, reprezintă un fel de maieutică menită să servească propagării ideologiei oficiale de partid:

Costel nu prea avea poftă de mâncare.
— Ce sunt comuniştii, tată? întrebă el pe neaşteptate, muşcând dintr-o felie de mămăligă. [...]
— Ei... cum să-ţi explic să înţelegi mai bine? În primul rând trebuie să ştii că muncitorii luptă împotriva trântorilor, împotriva acelora care nu muncesc, dar se îmbuibă din rodul muncii altora. Comuniştii sunt tot muncitori, cei mai buni şi mai luminaţi dintre ei. Ei luptă în fruntea muncitorilor, pentru ca cei ce muncesc să nu mai fie robi la stăpâni, pentru ca poporul să nu mai îndure războaie, aşa cum îndură acum. Comuniştii...

Sau, în alt loc:

— Ştii, nene Paraschiv, şopti Costel, m-am hotărât să fiu comunist.
— Ce spui,voinice? Dar ştii măcar ce sunt comuniştii?
— Sigur că ştiu, răspunse băiatul cu însufleţire, mi-a spus tata. Comuniştii urăsc războiul şi pe cei care trăiesc din munca altora.
— Da, aşa e, încuviinţă Paraschiv, comuniştii sunt patrioţi.
— Cum? Nu înţeleg.
— Sunt patrioţi, adică îşi iubesc poporul şi luptă pentru binele lui. Şi tu eşti un patriot.
— Şi eu? izbucni Costel.

Venerarea Uniunii Sovietice, a Armatei roşii eliberatoare şi a lui Stalin, ocupă un spaţiu respectabil şi în acest volum. Marea ţară de la Răsărit, veritabilă terre promise pentru adepţii comunismului, e pomenită în dese rânduri cu respect şi speranţă („Despre Uniunea Sovietică îmi vorbea şi tata, spuse Costel, pe şoptite aproape, şi despre tovarăşul Stalin îmi vorbea, şi despre Armata Sovietică” etc.) Figura lui Stalin e privită ca o divinitate din Walhalla:

— Mai vrei să ştii ceva, Costele?
— Da... aş mai vrea... Copiii din Uniunea Sovietică au voie să-l vadă pe Stalin?
— Sigur că au voie... Şi acolo, la Moscova, într-un palat neînchipuit de frumos, el primeşte adesea vizita copiilor... Copiii îi cer tot felul de sfaturi şi pleacă fericiţi că au vorbit cu tovarăşul Stalin...

Prin tot acest tir de artilerie encomiastică la adresa sovieticilor îşi face loc şi un elogiu destinat conducătorilor comunişti locali. Evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul de la Tg. Jiu, eveniment premergător insurecţiei, e văzută ca un eveniment epocal, din categoria fugii lui Mahomed de la Mecca:

— Ştii, Victore, rosti Jana dintr-o suflare, îţi aduc o veste bună. A evadat tovarăşul Gheorghiu-Dej şi mai mulţi tovarăşi de la Târgul-Jiu! [...]
— Cine-i Gheorghiu-Dej, nene Victor? Spune-mi şi mie de ce vă bucuraţi atât? [...]
— Tovarăşul Gheorghiu-Dej este un luptător de frunte al muncitorimii. A fost arestat demult, pe vremea când tu nici nu existai încă, fiindcă a condus lupta muncitorilor de la Griviţa. De-atunci şi până ieri dimineaţă a stat mereu închis. Acum este în sfârşit liber... Pricepi de ce ne bucurăm?

Fără fraze complicate, dar şi fără har, A. G. Vaida atinge punctele esenţiale ale unei Vulgate a comunismului pe înţelesul copiilor, fără nuanţe care să complice discuţia[5], în speranţa unei îndoctrinări facile. Micul patriot nu va rămâne în conştiinţa publicului tânăr, căci scena va fi în curând ocupată de cărţi ale unor autori mai talentaţi, înzestraţi cu mai multă abilitate în strecurarea printre pagini a mesajului ideologic, ca Octav Pancu-Iaşi (Marea bătălie de la iazul mic), Gica Iuteş (Inimoşii) sau chiar Gellu Naum (Tabăra din munţi). Ultima menţiune critică, extrem de lapidară, a cărţii lui A. G. Vaida îi aparţine lui Marcel Breslaşu (Gazeta literară nr. 25 din 23 iunie 1955). Se trecuse într-o altă etapă, iar peste cărţile anilor precedenţi se aşternea, treptat, liniştea.


Ilustraţia volumului îi aparţine Ligiei Macovei. 



[1] Munca nr. 2083 din 3 iunie 1954 anunţă apariţia lucrării şi oferă o scurtă prezentare („Fiecare din cele 7 povestiri din volumul «Povestiri din anii grei» reprezintă un document al luptei din anii cruntei ilegalităţi. Eroii suni luptători comunişti şi utecişti educaţi de partid în spiritul dragostei faţă de patrie şi urii neîmpăcate împotriva duşmanilor poporului.”)

[2] Scânteia tineretului nr. 1037 din 21 august 1952.

[3] O sărbătoare a literaturii noastre.

[4] A se vedea, de pildă, scurta prezentare în scop de reclamă pe care o face Lupta Sibiului nr. 2218 din 15 august 1952, un adevărat teaser („Cititorul va desprinde din carte lupta hotărâtă din ilegalitate a Partidului nostru la care au contribuit şi copiii oamenilor muncii. Odată cu eliberarea Patriei noastre de către glorioasele Armate Sovietice se deschide o viaţă nouă Şi pentru micul Costel, căruia hitleriştii i-au omorât părinţii.”)

[5] În direcţia unei simplificări (manipulatoare) se înscrie şi interpretarea pe care o dă nenea Paraschiv bombardamentului care a ucis-o pe mama lui Costel. În viziunea acestuia, el fusese provocat de fascişti. Adevărul istoric este că bombardamentul de la 4 aprilie 1944 a fost efectuat de aviaţia Statelor Unite, stat aliat la acea dată cu Uniunea Sovietică.

10 noiembrie 2021

A. G. Vaida – Şcolarul roşu şi Micul patriot (I)

0 comments

La începutul anilor 1950 A. G. Vaida se află la zenitul scurtei sale cariere literare. Cărţile sale se tipăresc în tiraje care ne pot părea azi uriaşe[1], bibliotecarii şcolari le introduc pe lista de lecturi recomandate elevilor[2], iar îndrumătorii propagandiştilor UTM le recomandă activiştilor care predau cursuri ideologice „pentru a face cât mai interesantă şi atrăgătoare lecţia”.[3] Este perioada în care Vaida publică două cărţi pentru copii în care „înfăţişează fapte şi scene dramatice din lupta dusă în trecut de clasa muncitoare sub conducerea comuniştilor, pentru făurirea unei vieţi luminoase, lipsită de exploatare”.[4]

Prima dintre aceste cărţi este Şcolarul roşu, apărută la Editura tineretului în 1950. Este un roman de mici dimensiuni care îşi propune să prezinte episoade din activitatea organizaţiei cu acelaşi nume într-un orăşel din Moldova deceniului al patrulea din secolul trecut.

Organizaţie de stânga a elevilor, Şcolarul roşu, prelungire în rândul preadolescenţilor a activităţii ilegale a Partidului Comunist Român, ar fi avut o activitate bogată, ba şi-ar fi avut chiar propriul organ de presă. Pentru toate acestea, ar fi fost trecută ea însăşi pe lista organizaţiilor interzise în anul 1932. Conform mitologiei oficiale, asociaţia şi-a avut martirii ei, ca Elena Pavel, ajunsă militantă comunistă şi moartă în închisoare în 1943, în timpul unui atac aerian american, sau Iosif Clisci, fugar în Franţa, unde a murit ca erou al mişcării de rezistenţă[5]. În volumul Din istoria Organizaţiei Pionierilor[6], Mircea Ştefan scrie despre grupare ca despre o precursoare a mişcării de pioneri înfiinţate după model sovietic în 1949, activă în anii 1930 prin acţiuni ce solicitau reducerea taxelor şcolare sau de răspândire a materialelor ilegale (celebrele „manifeste” ale ilegalităţii). Desigur, aceste relatări trebuie folosite cu prudenţă, căci ele au un vădit caracter propagandistic, de demonstrare cu orice preţ a rădăcinilor vechi, naţionale ale Organizaţiei Pionierilor în epoca Ceauşescu, când sorgintea sovietică a acesteia nu mai era convenabilă.

Revenind la cartea lui A. G. Vaida, aceasta este o ficţionalizare a luptei de clasă desfăşurată la nivelul elevilor din clasa a treia a gimnaziului Matei Basarab (clasa a şaptea de azi). Este o mică lume stratificată după principiul strict al apartenenţei sociale a părinţilor, care puteau fi, după caz, muncitori, muncitori, meseriaşi/mici negustori sau bogătaşi. Clasa şcolii devine o oglindă a structurii de clasă a societăţii:

În sala mică clasei a treia trăiau două lumi cu totul deosebite şi între ele o a treia, şovăitoare. Parcă nici razele, pe care le împărţea cu dărnicie soarele prin ferestre, nu luminau cu aceeaşi căldură pe toţi elevii. Nu se bucurau de ele cu adevărat din plin decât cei din primele bănci, fiii bogătaşilor.

Cele trei straturi sociale îşi au drept corespondent şcolar trei grupuri de elevi, „coţofenele”, „tejghetarii” şi, în fine, cei mai buni, deşi şi cei mai oropsiţi, „mânecile scurte”:

„Coţofană”era porecla pe care o dădeau băieţii săraci celor cu părinţi mai înstăriţi. Nici aceştia nu se lăsau însă mai prejos. Îi numeau pe ceilalţi „mâneci scurte”, arătând cu degetul în batjocură spre hainele lor vechi.
[...] Cei şovăitori erau porecliţi „tejghetari”. „Mânecile scurte” le strigau aşa, dispreţuindu-i pentru lipsa lor de hotărâre; „coţofenele”, pentru a arăta distanţa care îi desparte. Cei care foloseau doar foarte rar poreclele erau chiar „tejghetarii”. Cu cei bogaţi nu voiau să se pună rău ,ca să nu se vadă alungaţi din „societatea lor”, iar de cei săraci le era pur şi simplu frică. „Mânecile scurte” erau întotdeauna uniţi.

„Mânecile scurte” se află sub îndrumarea organizaţiei Şcolarul roşu şi luptă împotriva sistemului şcolar nedrept (majoritatea profesorilor favorizează „coţofenele”) şi a taxelor pe care cei mai săraci dintre elevi nu le pot plăti. Se ajunge la grevă şcolară, iar în liceu se împart manifeste; intervine odioasa Siguranţă a statului burghez, care arestează elevi, dar acţiunea de intimidare nu reuşeşte. „Coţofenele” nu sunt doar nişte băieţi favorizaţi de soartă şi răsfăţaţi din cauza condiţiei lor materiale; din rândurile lor se recrutează legionari, membri ai „frăţiilor de cruce”, care maltratează „mânecile scurte”, ajungând chiar la crimă (băiatul fabricantului şi cel al preotului îl ucid pe Rubin, fiul croitorului evreu, părinte a cărui tăcere nu poate fi cumpărată de taţii asasinilor). Lumea copiilor se află într-o relaţie de corespondenţă cu cea a adulţilor. Când fac grevă elevii, declară grevă şi părinţii lor, muncitorii de la fabrica Fierul. Represiunea regimului îi atinge pe toţi, mici şi mari.

Personajele sunt construite schematic, fără prea multă preocupare pentru adâncirea caracterelor. Matei (elev aspirant la calitatea de utecist, intermediar în distribuirea de manifeste subversive, arestat de Siguranţă), Săvel (fiu de comunist, el însuşi total angajat în servirea cauzei) sau Constantinescu (bătut de un anchetator) sunt „mâneci scurte” de frunte; ca eroi, sunt slab reliefaţi şi par interşanjabili. Dintre „coţofene” pot fi menţionaţi Jean, fiul avocatului Ghiţescu, Negrea, băiatul popii sau evreul Gersensohn, al cărui tată este bijutier. Antagonismul de clasă se extinde, iată, dincolo de graniţele etnice şi cuprinde şi generaţia părinţilor: tatăl lui Săvel este muncitor comunist, avocatul Ghiţescu este directorul fabricii. La şcoală, profesorii sunt mai toţi reacţionari — directorul este cel care cheamă Siguranţa —, iar dirigintele băieţilor, Botez, îi favorizează la note pe băieţii bogătaşilor. Singura excepţie o reprezintă Marinescu, profesorul de geografie, ale cărui simpatii politice sunt transparente.

Autorul face efortul de a prezenta unele personaje în evoluţia lor „dialectică” (pentru a folosi un termen larg întrebuinţat în epocă). Săvel, iniţial prieten cu unii din membrii clubului „coţofenelor”, strică prietenia şi se apropie de grupul din care face parte în mod natural, cel al aspiranţilor la calitatea de utecist. Un alt caz este reprezentat de Maria, mama lui Săvel. Femeie conservatoare, iniţial reticentă faţă de militantismul fiului şi soţului (Gheorghe), ea este în cele din urmă câştigată pentru cauză după lectura unor materiale subversive ascunse în casă de bărbat: „Uite, acum am să-ţi spun: da! Am citit şi eu cărticelele acelea pe care le ţii tu ascunse. Da, le-am citit Am aflat din ele de Rusia, de Uniunea Sovietică. Şi am aflat de Stalin... Ştii? Nu cred că am să te iert vreodată că le-ai ţinut atâta timp ascunse”. Scena, neverosimilă şi artificială, culminează cu un toast pentru Uniunea Sovietică şi marele ei conducător:

Săvel se întoarse cu vinul. Se aşezară la masă. Era un prânz mai bogat ca de obicei. Maria ridică paharul:
— Pentru gândurile tale, Gheorghe!
— Pentru Uniunea Sovietică! Ridică paharul şi Gheorghe.
— Pentru tovarăşul Stalin! spuse Săvel.
Se priviră cu toţii. Tăceau. Gheorghe îşi ridică iarăşi paharul:
— Pentru tovarăşul Stalin!

Idealul sovietic este de altfel omniprezent în carte, ca şi aspiraţia eroilor spre starea de lucruri din societatea sovietică. Capitolul final, Ţara plaiurilor însorite, marchează intrarea în UTC a lui Săvel şi participarea lui la o şedinţă clandestină, îndrumată de un „tovarăş de la Partid”[7]). Băiatul visează să devină pionier, dar tovarăşul îl aduce cu picioarele pe pământ, amintindu-i că mai e mult de luptat: „În timp ce în Uniunea Sovietică elevii se află în Patria Socialistă, fără urmă de capitalişti şi de moşieri, noi suntem într-o ţară în care mai trebuie să luptăm ani şi ani ca să-i putem goni pe exploatatori. Tocmai de aceea, pe lângă învăţătură, trebuie să luptăm alături de U.T.C., sub îndrumarea partidului. Şi vom birui până la urmă. Cum să nu biruim, când alături de noi se află măreaţa Uniune Sovietică şi se află cel mai drag prieten al tineretului muncitor din întreaga lume, tovarăşul Stalin?


Roman cu titlu ambiguu („Şcolarul roşu” se referă atât la organizaţie, cât şi la oricare din elevii revoluţionari de la gimnaziu), scrierea lui A. G. Vaida nu se ridică niciun moment de la nivelul unei mediocrităţi atente să bifeze conştiincios puncte de pe o listă ideologizată la maximum: lupta de clasă, antagonismul dintre exploataţi şi exploatatori, controlul ierarhic rigid în cadrul grupărilor clandestine, superioritatea regimului sovietic, cultul personalităţii lui Stalin etc. Valoarea estetică extrem de modestă oferă avantajul de a permite disecţia facilă a unui text exemplar pentru proza juvenilă a intervalului 1948-1953.


Coperta romanului este realizată de D. Iura (Iurie Darie), iar ilustraţiile din interior, de V. Crivăţ.

[1] Ziarul Lupta Sibiului nr. 2127 din 29 aprilie 1952 ne informează că tirajul mediu al unei cărţi pentru copii şi tineret era de 20.000-30.000 de exemplare.
[2] „Munca cu cartea este vie şi în «Camera copiilor» [de la clubul uzinei 1 Mai din Ploieşti]. Aici tovarăşa Filip Niculiţa, res­ponsabila bibliotecii pentru copii, citeşte micilor cititori cărţi ca «Micul patriot» de A. G. Vaida şi altele, după care au loc discuţii despre viaţa eroilor din cărţi, des­pre faptele tor patriotice, despre ceea ce se poate învăţa din carte şi aplica în viaţa copiilor noştri.” (Scânteia tineretului nr. 965 din 7 mai 1952)
[3] Scânteia tineretului nr. 1074 din 3 octombrie 1952.
[4] Munca nr. 2063 din 3 iunie 1954.
[5] Mircea Ştefan, Rădăcinile pionieriei. Organizaţia „Şcolarul roşu”, în Cutezătorii nr. 50 din 14 decembrie 1972.
[6] Editura Politică, Bucureşti, 1973, pp. 37-40.
[7] Îndrumarea ierarhică de către partidul comunist a activităţii tineretului din organizaţii este una din dogmele esenţiale ale activităţii clandestine, dar şi legale, după 1944. Chiar după preluarea puterii, mulţi tineri nu înţeleg bine rolul de îndrumător al partidului, după cum se plânge Radu Cosaşu în nr. 12 din 15 iulie 1948 al Revistei elevilor. El citeşte într-un ziar lozinca „Trăiască Republica Populară Română – avangarda clasei muncitoare” şi regretă că „elevii [...] ca şi mulţi alţii, din păcate, se folosesc de cuvinte pe care nu le înţeleg şi care ar trebui bine înţelese: Avangarda clasei muncitoare este Partidul” (apud Ioan Lăcustă, 1948-1952. Republica Populară şi România, Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 62.

4 noiembrie 2021

Ascensiunea şi decăderea lui A. G. Vaida

0 comments

Într-un gest ce aminteşte de exocanibalism (consumul cărnii victimei, pentru a căpăta puterile acesteia), militantul de extremă stângă Avram Goldenberg (1910-1965) își ia pseudonimul A. G. Vaida, după numele proeminentului politician interbelic Alexandru Vaida-Voevod, pe care încercase să-l asasineze. Într-adevăr, pe data de 5 octombrie 1929 Goldenberg, tânăr militant comunist, trage un glonț de revolver asupra lui Vaida, în acel moment ministru de Interne, drept răzbunare, pare-se, pentru rolul jucat în reprimarea mișcării greviste de la Lupeni din vara aceluiași an. În memoriile sale, omul politic național-țărănist consemnează cu nonşalanţă post factum[1]:

Plecând pe la 3 p.m. de la Ministerul de Interne, cu Ionel Gaşpar, când mașina coti la dreapta, ieșind pe poartă, un tânăr evreu trase o împușcătură asupra mea. Era atât de aproape încât cartușul gol căzu în mașină. Eu, întinzând arătătorul spre atentator, râsei ironic. Gestul spunea: „nu ai nimerit”.

După ce că nu i-a reuşit atentatul, tânărul anarhist mai este şi torturat la poliție („ar fi fost atât de maltratat cu ocazia instrucției la poliție încât a cerut internarea în spital”, afirmă victima lui) şi face închisoare alături de alți fruntași ai mișcării comuniste aflați în ilegalitate. Experienţa carcerală va servi drept materie pentru proză. Peste mai mult de două decenii, ajuns scriitor, Goldenberg îl va face pe Vaida-Voevod personaj al schiţei Eşecul „Variantei” (fragment din romanul Clocote), apărută în numărul 112 din 3 mai 1956 al Gazetei literare. După 23 august 1944, fostul atentator (membru al Partidului Comunist Român din 1930[2]) face carieră ca activist politic și scriitor, dovedindu-se foarte prolific. El abordează domenii variate, de la filozofie (Încercare critică asupra filosofiei kantiene (1948)) la publicistică și de la proză memorialistică având ca subiect activitatea și suferințele în penitenciar ale ilegaliștilor (Prăbușirea Doftanei (1947) sau Scântei în beznă (1950)[3] până la romanul cu veleități istorice (Ioan din Marghita (1946)).

Eșecul suferit la atentatul din 1929 pare a-l urmări pe A. G. Vaida tot restul vieții. În ciuda unor ani postbelici bogați în apariții editoriale și activi pe plan politic, lipsa lui de talent literar este în cele din urmă scoasă la iveală, mai ales după moartea lui Stalin, când simpla angajare ferventă de partea cauzei partidului comunist nu mai este suficientă, iar esteticul își cere, mai întâi cu timiditate, drepturile[4]. Instrument în scandalul Alexandru Jar (1956)[5] și acuzat, la Congresul Scriitorilor din RPR, că nu are talent și că sabotează criteriile realismului socialist[6], scriitorul cade treptat în uitare, deși continuă să aibă întâlniri cu cititorii și mai publică în 1957 literatură polițistă și de aventuri pentru tineret (Eșecul bandei V5).

Abordând, într-un articol publicat în Scrisul bănățean în 1958, condiția romanului polițist și de aventuri[7], Leonard Gavriliu discută o serie de apariții recente, precum La miezul nopții va cădea o stea de Theodor Constantin, Misiunea H. S. de I. D. Mușat sau Eșecul bandei V5 a lui A. G. Vaida. Pentru acest din urmă autor, Gavriliu nu are deloc cuvinte de laudă:

Dar Theodor Constantin cel puțin are imaginație. Lui A. G. Vaida îi lipsește și aceasta. Eșecul bandei V5 e și un dureros eșec al scrisului lui A. G. Vaida. Deficiențele de construcție sunt numeroase, cele de logică viermuiesc, iar stilul e din cele mai comune raportat la gen. Romanul poate fi afiliat colecției de tristă amintire a celor „Cincisprezece lei”, neavând nicio atingere cu literatura.

Și — ce poate fi mai rău de atât? — scriitorul este criticat și de instanța supremă, cititorul-om al muncii, beneficiarul suprem al producției literare, conform dogmei vremii. Într-o anchetă realizată de Contemporanul (nr. 46 din 17 nov. 1961), Elena Mateescu, frezor la uzinele Griviţa Roșie, critică romanul Clocote, „care nu e [cartea] cea mai reuşită cu putinţă”, recunoscându-i totuși meritul de a înfățișa „marile bătălii de clasă din februarie 1933”.

Sic transit… cum s-ar spune. Pe capul lui A. G Vaida a continuat de altfel să plouă cu acuzaţii diverse, nu ştim cât de justificate, până în momentul sfârșitului prematur din 1965[8]. Controversatul scriitor este autorul a două cărţi pentru tineret, Micul patriot şi Şcolarul roşu, care s-au bucurat de o anumită faimă în epocă. Despre aceste cărţi va fi vorba în postările viitoare.

Textul este ilustrat de afişul Congresului Scriitorilor, reprodus din Gazeta literară nr. 118 din 24 iunie 1956.

[1] Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. III, Editura Dacia 1997, pp. 92-93.

[2] Munca nr. 5634 din 18 decembrie 1965.

[3] Volum recenzat de Eugen Luca în Contemporanul nr. 207 din 22 septembrie 1950.

[4] Volumul Scântei în beznă este, inițial, foarte bine primit de critică, dovadă cronica literară a lui Eugen Luca din Contemporanul nr. 207 din 12 iulie 1950 și cunoaște trei ediții până în 1953.  Horia Bratu îi aduce însă critici în Viața românească nr. 12 din 1950, iar în Dicționarul general al literaturii române vol. 7, Editura Univers enciclopedic, 2009, se contestă chiar paternitatea acestei scrieri, presupusă a fi „produsul unui grup redacţional”.  

[5] În adunarea activului de partid raional o serie de tovarăşi, între care Mihai Beniuc, Aurel Baranga, Maria Banuş, A. G. Vaida (deşi, în ce-1 priveşte pe acesta din urmă, cu unele izbucniri pătimaşe), precum şi alţii au luat poziţie împotriva min­ciunilor şi clevetirilor lui Al. Jar, exprimându-şi ataşamentul faţă de partid şi principiile de dezvoltare a literatu­rii puse în slujba poporului” (Împotriva abaterilor de la spiritul de partid. Ședința organizației de bază P.M.R. a scriitorilor din București, Contemporanul nr. 22 din 1 iunie 1956)

[6] Dicționarul general al literaturii române pp. 156-157. A se vedea și Munca nr. 2697 din 23 iunie 1956, cu un reportaj de la lucrările Congresului, în care lui Vaida i se reproșează „[l]ucrări schematice”. Tot la congres, Savin Bratu îi impută gustul literar îndoielnic, afirmând că ar fi invocat preferinţele literare ale unui frizer pentru a sublinia valoarea unui roman (Gazeta literară nr. 26 din 28 iunie 1956). În coraportul lui, Paul Georgescu spune despre romanul Clocote că „este prost scris” şi că „redactorii de la E.S.P.L.A. au asudat la stilizare” (Gazeta literară nr. 25 din 21 iunie 1956). În acelaşi număr al revistei se publică şi discursul lui Al. I Ştefănescu, în care A. G. Vaida este aspru criticat pentru Scântei în beznă şi Clocote, în care autorul îşi demonstrează „lipsa de cunoştinţe”, ba chiar se spune că autorul „şi-a tăiat întrucâtva creaca [sic] de sub picioare concentrându-se aproape exclusiv asupra vieţii din închisoare”.

[7] Leonard Gavriliu, Spre regenerarea romanului polițist și de aventuri, în Scrisul bănățean nr. 1 (46) din 1958.

[8] În Istoria literaturii române de azi pe mâine, Editura Semne, 2009, Marian Popa afirmă că Vaida „nu cunoaşte nici el bine limba română când începe să semneze” şi că ar fi fost, nici mai mult, nici mai puţin decât un „obsedat sexual incapabil să se reprime” (vol. I p. 648).

29 octombrie 2021

Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (III)

1 comments

În ultima treime a articolului, Mihail Cosma continuă discutarea problemei spinoase a fantasticului, adevărată piatră de încercare pentru teoreticienii literaturii juvenile a vremii. Orice îndepărtare de la realism era privită cu suspiciune de ideologia oficială, aşa că erau necesare soluţii de-a dreptul solomonice pentru a împăca aceste criterii cu necesitatea creării unor lucrări care să satisfacă apetitul pentru fantezie al cititorilor tineri. Şi de această dată, modelul sovietic este salvator:

Problema fantasticului de care nu poate fi lipsită o literatură pentru copii, dar care duce prin cultivarea lui cu orice preţ la deformaţii periculoase, şi-a găsit o justă soluţie în stimularea fanteziei. Şi nu este vorba în literatura sovietică de o fantezie gratuită, ci de o fantezie care serveşte realitatea. Ştiinţele naturale, expediţiile ştiinţifice, viaţa curioasă a pământului, sunt inepuizabile surse se inspiraţie ale autorilor sovietici. Povestirile fantastice ale lui Lew [sic] Kassil sau Efremov au de aceea o deosebită căutare.

Cu Kassil şi Efremov, Mihail Cosma revine la exemplele date în articolul din România liberă din 18 iulie 1948. El are în vedere mai ales literatura ştiinţifico-fantastică, gen care se va afirma şi la noi, după model sovietic, mai ales odată cu apariţia în 1955 a colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice a revistei Ştiinţă şi tehnică. Canalizarea fanteziei pe făgaşul aşa-numitei anticipaţii (termenul va câştiga teren la noi în anii 1970-1980 şi va concura mai vechiul termen de ştiinţifico-fantastic) are avantajul că ocoleşte potenţialele acuzaţii de misticism, de vreme ce este vorba de realizări tehnologice inexistente în prezent, dar perfect posibile în viitor, conform legilor naturii.

Tot în spiritul literaturii sovietice este abordat şi aspectul formal al ilustraţiilor care însoţesc textele consacrate copiilor. Începând cu anul 1948, publicaţiile adresate copiilor şi tineretului devin conformiste, de un realism rubicond şi debordând de o veselie artificială, imitând tipare sovietice[1], deşi Mihail Cosma evocă şi modele mai îndepărtate ale acestora (Wilhelm Busch sau Walt Disney):

Problema esenţială pe care şi-au pus-o autorii sovietici în ceea ce priveşte desenul, tehnica de prezentare a publicaţiilor pentru copii a fost aceea a stilului. Însuşind rezultatele unor specialişti ca Wilhelm Busch sau Disney[2], îmbogăţind aceste rezultate cu experienţa desenului sovietic, cărţile şi revistele care apar în U.R.S.S. oglindesc preocuparea artiştilor sovietici de a se menţine la nivelul puterii de înţelegere a copilului, dezvoltând-o neîncetat. Totul pleacă de la simplu. În ceea ce priveşte desenul, el reflectă cu claritate cele mai mici experienţe de viaţă ale copiilor, el este oglinda mediului specific fiecărei categorii de copii care se regăsesc cu emoţie, cu simplitate în orice detaliu.

Aspectul figurativ, reproducerea detaliului, sunt văzute ca elemente semnificative ale ilustraţiei. Deşi conţinutul rămâne primordial, forma nu este niciodată neglijată în discuţiile consacrate literaturii juvenile din perioada 1948-1965. Încă din februarie 1948 Elena Pătrăşcanu scrie în Flacăra că „[d]iletantismul trebuie să dispară şi din cărţile cu imagini pentru copiii cei mici şi să facă loc artiştilor bine orientaţi ideologiceşte. Simţul pentru culoare, formă şi armonie se dezvoltă în frageda copilărie, cu urmări hotărâtoare pentru dezvoltarea de mai târziu a copilului şi a omului matur” (Literatură, teatru şi pictură pentru copii). Desigur, profesionalizarea reprezintă un deziderat firesc în orice domeniu, dar în cazul publicaţiilor pentru copii imperativul de a se face loc „artiştilor bine orientaţi ideologiceşte” exprimat de Elena Pătrăşcanu a avut ca rezultat eliminarea din viaţa artistică a unor creatori valoroşi.[3]

În spiritul epocii, nici în literatura pentru copii nu este loc pentru gratuităţi, pentru lipsă de angajare politică în spiritul luptei de clasă, subliniază în final publicistul de la România liberă:

Ca şi în celelalte sectoare de manifestare artistică, literatura pentru copii va trebui să oglindească schimbările esenţiale prin care trece ţara noastră, să contribuie la trezirea judecăţii, a sentimentelor morale şi estetice, a înflăcăratului patriotism, a noii atitudini faţă de muncă, de care este pătrunsă clasa muncitoare. Senzaţionalul, titlurile greoaie, cuvintele inaccesibile, gratuitatea care mai persistă în materialul publicat de revistele noastre pentru copii, trebuie să dispară. La fel unele broşuri cu împăraţi benevolenţi, de un fantastic bolnăvicios. Dar pentru a atinge aceste câteva obiective, este necesară înţelegerea copiilor, cunoaşterea lor.

Pentru a ilustra postarea de astăzi, am pus alături două coperte de reviste pentru copii din epocă: Murzilka sovietică şi autohtonul Pogonici. Se poate uşor remarca înrudirea stilistică dusă până la identificare (ca în caseta cu numele publicației).


[1] Un fenomen aparte este reprezentat de dispariţia, cu începere din 1948-1949, a benzilor desenate din revistele pentru copii (acestea erau probabil asimilate demonizatelor comics-uri americane). Se schimbă şi prezentarea grafică generală. În mai multe rânduri, o revistă precum Licurici are „coperte cu pionieri desenaţi în stilul grafic care se va numi mai târziu «realismul socialist»” (Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, Istoria benzii desenate româneşti, 1891-2010, Editura Vellant, 2010).

[2] Este surprinzătoare menţionarea drept model de creaţie a lui Disney, fiind cunoscută deplasarea semnificativă spre dreapta a concepţiilor artistului american (a se vedea Walt Disney. The Triumph of American Imagination, Knopf, New York, 2008).

[3] A se vedea Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotaru, op. cit., pag. 52.