17 septembrie 2021

Scrisoarea unui părinte neliniştit (I)

0 comments

Dacă articolul din Muncitoarea (vezi aici) introducea în ecuaţie părintele, care ar trebui să vegheze asupra conformităţii valorice (a se citi „ideologice”) a lecturii copilului, spre a-l feri de influenţele nefaste ale culturii burgheze, un alt text apărut în acelaşi an în România liberă din 18 iulie, semnat de Mihail Cosma, pretinde a fi generat de îngrijorările unui tată, alarmat de calitatea cărţilor pe care le citeşte fiul său (Răspuns unui părinte neliniştit). Într-o introducere consistentă, autorul semnalează miza sporită pe care o capătă chestiunea literaturii pentru tineret în condiţiile noului regim democrat-popular:

Problema literaturii pentru tineret era considerată în trecut ca fiind legată exclusiv de „psihologia vârstei”. Astăzi, când ne aflăm în faţa unui tineret constructor şi în cadrul unor realităţi în care acest tineret se dezvoltă în condiţiunile unei ascuţite lupte de clasă[1] pentru făurirea societăţii fără exploatarea omului de către om, problema a căpătat ea însăşi un profund caracter social şi o ascuţită semnificaţie de clasă. Nu mai poate fi vorba să tolerăm o literatură de tineret care sub pretextul că se adresează „psihologiei vârstei” continuă să semene în sufletul tinerelor vlăstare otrava urii faţă de om, a şovinismului, a ideologiei claselor exploatatoare. După cum nu mai poate fi vorba să acceptăm în virtutea unei anarhice prejudecăţi burgheze asupra libertăţii, ca tinerii să-şi caute ei înşişi libertatea corespunzătoare vârstei. Pentru că există fără îndoială cu tot specificul ei această vârstă şi noi nu ne dăm la o parte de a-i recunoaşte „psihologia”.

Există însă totodată o dureroasă contradicţie între aplecările ei fireşti adevărate, aşa cum se manifestă astăzi - între tânărul din uzine, de pe şantiere şi din şcoli - şi o bună parte din literatura pe care o mai găseşti din nefericire la îndemână.

După această introducere, de altfel foarte instructivă pentru climatul publicistic şi orientarea ideologică a presei în privinţa literaturii pentru copii şi tineret din 1948, primul an al noii ere, îşi face intrarea personajul principal, tatăl îngrijorat. Acest părinte este instanţierea unei categorii mai cuprinzătoare, cea a cititorilor, care devin, sub tânărul regim politic, terţă parte în raportul dintre scriitor şi critic. Este, putem spune, o variantă a zămislirii în trei despre care vorbeşte Eugen Negrici[2]. De-a lungul întregii perioade despre care discutăm, cititorul va fi considerat o voce importantă şi va interveni din când în când în dezbaterea fenomenului literar. Găsim şi aici binecunoscutul model sovietic, popularizat prin publicarea articolului lui A. Pavlov Cititorul, prietenul scriitorului (Scânteia nr. 1168 din 13 iulie 1948, traducere din Études soviétiques). În cazul particular al literaturii pentru copii şi tineret, cititorii vor fi părinţi (ca în cazul de faţă), pionieri/elevi, tineri muncitori, studenţi. Ei se vor manifesta prin scrisori adresate publicaţiilor relevante, intervenţii în întâlnirile cu scriitorii din şcoli sau uzine (manifestări comune în epocă), vor adresa cereri editurilor în care îşi vor exprima părerea despre cărţile apărute şi vor solicita publicarea de lucrări pe anumite teme sau cu anumite personaje etc. Vom reveni asupra acestui aspect, pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare a unui fenomen caracteristic. Cât priveşte părintele „neliniştit” despre care este vorba în titlu, acesta se numeşte Ion Coban şi este mecanic la depoul Oradea, aşadar ceferist şi membru al unui grup de elită al clasei muncitoare. Cuvântul lui se cerea prin urmare ascultat cu atenţie:

Băiatul meu e în clasa [a] III-a de liceu[3]. Când li s-a dat vacanţa profesorul de limba română i-a dat o listă de cărţi să le citească. Lista cuprinde: Povestirile lui Emil Gârleanu, Basmele lui Ispirescu, Apus de soare a[l] lui Delavrancea, Pastelurile lui Alecsandri şi altele. Drept să vă spun, pe astea le mai ştiu şi eu de acum vreo 30 de ani de când mi-am făcut şcoala. Dar mă întreb, oare de atunci şi până astăzi nu s-a schimbat nimic în lume? Copiii noştri citesc aceleaşi cărţi, în care nu e niciun cuvânt despre ţărani, niciunul despre muncitori. Al meu le-a lăsat deoparte. Mi-a spus: „Astea-s basme”.

Lăsând la o parte pentru moment fondul problemei, anume măsura în care prezenţa pe lista de lecturi şcolare a celor patru autori clasici români era justificată, să notăm că reacţia copilului de a respinge iniţial „basmele” recomandate de autoritatea şcolară, ca expresie a unei atitudini rebele specifice vârstei, nu era neobişnuită. Nu ar trebui deci să ne mire ce ne spune în continuare Ion Coban:

Dar de aici îmi vine turburarea. De câteva zile băiatul meu citeşte pe rupte. M-am uitat la cărţi şi când colo ce să vezi. Pe una scrie „Regele spadei” de un oarecare Zewacs[4] sau aşa ceva. Pe alta „Crimele din Chicago”, pe alta „Dragostea la Paris” cu o femeie aproape goală pe copertă. M-am uitat printre rânduri - numai prăpădenii americăneşti, pistoale, boxuri, beţii, amoruri. Ce-i de făcut? Le-am pus pe foc. Dar ce-i dau acuma băiatului în loc? Iată o întrebare la care nu ştiu să răspund. Lămuriţi-mă dvs. Vă salut respectuos. (Va urma)

Imaginea reprodusă este luată din Contemporanul din 27 februarie 1948. Purtând celebrul „ţilindru” cu benzile steagului american, unchiul Sam corupe copiii, de data aceasta nu nişte copii veritabili, ci nişte progenituri reprezentate alegoric, diferitele ţări mai sărace ale lumii.  



[1] Teza ascuţirii luptei de clasă după preluarea puterii politice de către partidul comunist reprezintă un loc comun al ideologiei staliniste şi este parte a dogmei oficiale până la moartea dictatorului sovietic. Pentru expunerea clasică a conceptului de luptă de clasă şi a intensificării acesteia, a se vedea Despre devierea de dreapta în P.C. (b)  al U.S. Din cuvântarea ţinută la plenara Comitetului Central al P.C. (b)  al U.S. în aprilie 1929, apărută în traducere românească în volumul I.V. Stalin, Problemele leninismului, Editura Partidului Muncitoresc Român, ediţia a II-a, 1948.

[2] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Ediţia a treia, Polirom, 2019.

[3] Clasa a VII-a gimnazială actuală. Decretul nr. 175/1948 pentru reforma învățământului va fi publicat în Monitorul oficial la 3 august 1948, aşadar la mai puţin de o lună de la apariţia articolului.

[4] Este vorba probabil de Michel Zevaco (1860-1918), prolific romancier francez, autor de romane de capă şi spadă. După hiatusul impus de rigorile ideologice ale anilor 1950, i se vor publica mai multe cărţi (Pardaillan şi Fausta, 1967, Cavalerii Pardaillan, 1974, Fausta învinsă (1977)), primite cu căldură de tineret.

10 septembrie 2021

„Muncitoarea” şi pericolul literaturii pentru copii otrăvite a Occidentului

0 comments

Munca de combatere a literaturii considerate nocivă a fost purtată, de-a lungul primului an al noului regim, nu numai în oficioasele de partid sau în presa culturală, ci şi în presa sindicală. Pe linia aceleiaşi retorici stereotipe a „otrăvirii” tinerei generaţii de către literatura burgheză, în Muncitoarea (publicaţie subintitulată supliment la „Viaţa sindicală” pentru femeia muncitoare)  numărul 66 din 1948 apare un material nesemnat cu acuzaţii aduse editurilor americane (Să ferim sufletul copiilor de otrava tipărită. Trusturile americane de editură distrug sufletele copiilor din Statele Unite). Punctul de plecare îl reprezintă discuţia, probabil imaginară, dintre două mame care se mândresc cu lecturile copiilor lor, inconştiente de răul care îi pândeşte din paginile cărţilor pe care le citesc, căci „niciunei mame conştiente nu i-ar conveni să afle că băieţelul ei cu ochi nevinovaţi îşi otrăveşte sufletul cu poveşti idioate unde nu este vorba decât de crime şi tâlhării, în timp ce fetiţa se hrăneşte cu aventurile amoroase scornite de minţi bolnave”. Este o strategie care ţine seamă de publicul-ţintă al Muncitoarei, format probabil în cea mai mare parte din femei. Deşi, constată fericit autorul, „astfel de cărţi nu mai pot apărea astăzi în ţara noastră”, pericolul nu a fost pe deplin înlăturat, atâta vreme cât „prăvăliile anticarilor şi podurile caselor sunt pline de această otravă tipărită care aleargă din mână în mână”. 

Se face şi un apel patetic la vigilenţa părinţilor, îndemnaţi „să ajute autorităţile pentru a îndepărta otrava de sufletele crude ale copiilor, profitând de dorinţa lor de a citi, punându-le în mână cărţile bune şi de valoare care apar acum pentru copiii noştri”. Cea mai mare parte a articolului este consacrată prezentării, în antiteză cu situaţia nouă din ţară, a stării de lucruri din Statele Unite, unde „otrăvirea tineretului este exploatată de marile trusturi[1] de editură şi patronată de guvern, situaţia a ajuns pe drept cuvânt alarmantă”.  Urmează un tablou apocaliptic, cu copii asupra cărora se exercită efectele devastatoare ale literaturii propagate de editorii aflaţi în goană după profit cu orice preţ. Pentru mai multă credibilitate, se citează spusele unui anume doctor Wertham, director al serviciului de psihiatrie dintr-un spital din New York:

Un băiat de 8 ani i-a spus „Îmi plac mai ales bandiţii. Am citit cum înjunghie două femei. Un altul omoară cinci poliţişti, şase femei şi alte 18 persoane.

Un adolescent de 17 ani care a înjunghiat mortal un băiat de 13 ani mărturiseşte: „Nu citesc prea multe reviste: de abia o duzină pe săptămână. Îmi plac mai ales poveştile cu crime”.

Un alt copil de 13 ani, care ţine sub teroare toată familia, declară cu entuziasm: „Bandiţii au descoperit un pistol care aruncă o rază ce omoară pe loc o grămadă de oameni”. Romanele pentru copii ţin acelaşi pas cu propaganda „atomică”[2] pentru adulţi, creând o atmosferă de teroare şi panică.

Relatarea doctorului Wertham este confirmată de jurnalistul francez Louis Pauwels, care face următoarea analiză: „în medie, se pot găsi în 8 pagini, 23 asasinate, pântece spintecate, gâturi tăiate, ştrangulări în subterane, rafale de mitralieră etc.”.  Ziarele americane, li se explică cititoarelor Muncitoarei, anunţă zilnic fapte care de care mai grozave săvârşite de copiii aflaţi sub influenţa nocivă a literaturii otrăvitoare publicate de editorii fără scrupule:

La Chicago, un băiat de 13 ani, care mărturiseşte în şedinţă marea sa pasiune pentru romanele de aventuri criminale, a fost judecat pentru asasinarea unui coleg. Tribunalul l-a condamnat la 22 de ani închisoare. Cei ce i-a [sic] făcut educaţia de ucigaş, patronii trusturilor de editură, îşi văd nestingheriţi de afacerile lor. Otrăvitorii sufletelor tineretului american fac afaceri atât de strălucite, încât îşi permit să acorde şi premii celor mai credincioşi cititori. Micuţii cititori sunt premiaţi cu câte „o pereche de cătuşe”...

Soluţia, pare să spună autorul articolului din Muncitoarea, este greu de întrevăzut, deoarece în Statele Unite, unde operează principiul („pretextul”) libertăţii presei, editorii sunt protejaţi. Firele complicităţii cu aceşti corupători ai copiilor şi adolescenţilor („gangsterii”) duc până la nivelul autorităţilor:

Autorităţile Statelor Unite au o deosebită grijă să „protejeze” pe aceşti gangsteri. Cât priveşte libertatea adevăratei prese, a presei democratice şi muncitoreşti, aceasta este după cum ştim o poveste. O poveste care începe printr-o anchetă a comisiei de cercetare a activităţii „anti-americane”[3] şi continuă cu un proces şi se termină cu închisoarea. Astfel, în timp ce patronii trusturilor de editură care lucrează la demoralizarea tineretului sunt protejaţi, scriitorii cinstiţi şi progresişti, ca marele romancier american Howard Fast[4], zac în închisori.

Articolul din Muncitoarea reprezintă un util studiu de caz pentru intervenţiile din presă consacrate luptei cu „otrava tipărită” a literaturii burgheze pentru copii şi tineret din ţările capitaliste. Finalul textului scoate în evidenţă schimbările produse în România, unde „editurile ne pun la dispoziţie tot mai multe cărţi din care copiii noştri pot desprinde învăţături folositoare şi exemple demne de urmat. Semnificaţia moral-educativă a cărţilor pentru copii şi tineret este afirmată răspicat, ca element principal[5] al discuţiei. În lipsa unei producţii autohtone semnificative, modelul sovietic era esenţial:

În Uniunea Sovietică, literatura pentru copii a ajuns la o mare înflorire şi contribuie în mod esenţial la educaţia minunatului tineret sovietic. Multe din aceste cărţi sunt astăzi traduse şi la noi, altele sunt luate drept pildă pentru cei ce scriu pentru copiii noştri[6].

Spre finalul materialului cercul se închide, revenindu-se la chestiunea copiilor ale căror lecturi trebuie supravegheate şi, mai mult, canalizate înspre noile valori, provenind din surse sigure, verificate ideologic:

 Să nu ne mulţumim să spunem: „Copilul meu citeşte”. Să ne îngrijim în aşa fel încât să putem spune: „Copilul meu citeşte numai cărţi bune”. Şi în această privinţă e bine să le aducem cărţi din biblioteca întreprinderii noastre şi să insistăm pe lângă tovarăşii bibliotecari să ne procure astfel de cărţi pentru copiii noştri.  

Imaginea reprezintă o caricatură de epocă apărută în Contemporanul din 26 martie 1948 ce ilustrează, stereotip, încercarea disperată a burgheziei de a opri ceasul istoriei.



[1] În epocă, „trust” este un termen cu puternice conotaţii negative, adevărată epitomă a rapacităţii sistemului capitalist, în special nord-american. Publicaţiile sunt pline de caricaturi în care apar aşa-zişii trustmeni cu pălării înalte decorate cu dungile şi stelele steagului Statelor Unite.

[2] Înarmarea atomică este o altă temă tratată amplu în presa vremii. Uniunea Sovietică, rămasă în urmă la capitolul dezvoltării armelor nucleare, anunţă totuşi, printr-un comunicat al agenţiei de presă oficiale TASS, că deţinea arma nucleară încă din anul 1947. Oficial, ştirea este întâmpinată cu entuziasm şi în România (a se vedea Scânteia din 28 septembrie 1948).

[3] Aluzie la Comitetul pentru Activităţi Antiamericane al Camerei Reprezentanţilor, organism activ în timpul războiului rece, investiga actele considerate ostile la adresa formei de guvernământ constituţionale.

[4] Howard Fast (1914-2003), romancier american, membru al Partidului Comunist, condamnat la trei luni de închisoare după ce refuzase să depună mărturie în faţa Comitetul pentru Activităţi Antiamericane. Fast făcea parte din artiştii de stânga din ţările capitaliste agreaţi, desemnaţi, stereotip, drept „progresişti” (în opoziţie cu artiştii neprizabili, cei „burghezi” sau „reacţionari”). În anii 1940-1950 i s-au publicat numeroase cărţi în traducere română. 

[5] În anii care vor urma se va purta în presă o discuţie vie asupra raportului dintre etic şi estetic în literatura pentru copii şi tineret. Deocamdată, la nici un an de la instaurarea noului regim, accentul cade pe lupta cu vechea literatură a burghezo-moşierimii.

[6] În perioada 1948-1949 apar numeroase traduceri din literatura sovietică.

3 septembrie 2021

Un vânător care face critică literară

2 comments

Una din cele mai spinoase probleme cu care se confruntă creaţia din domeniul noii literaturi pentru copii şi tineret, în special în perioada 1948-1953, este chestiunea prezentării realiste a lumii înconjurătoare. Desigur, metoda oficială a realismului socialist cerea de la autori o reflectare în aparenţă cât mai fidelă, iconică, a spaţiului extraliterar, chiar dacă erau permise unele abateri, reprezentate de elementele fantastice din specii precum basmul literar. Nici măcar acolo libertatea nu era deplină, dar despre asta am să scriu cu altă ocazie. Revenind la înfăţişarea realistă a lumii, este instructiv un material semnat în Contemporanul din 3 iulie 1953 de Ion Andronache, Secretar general al Asociaţiei Generale a Vânătorilor din R.P.R. Cine ar fi crezut că şeful asociaţiei vânătorilor va ajunge să-şi dea cu părerea pe teme literare? Şi totuşi, aşa este, de vreme ce Andronache îşi intitulează articolul Când scriitorii pentru copii nu respectă adevărul.   

Se mai publică la noi lucrări literare care deformează adevărul vieţii, care dau copiilor imagini false despre realitatea pe care abia încep s-o cunoască. În acest sens aş vrea să mă refer la o serie de povestiri, basme şi articole care zugrăvesc în mod greşit fauna patriei noastre - deoarece acest domeniu îmi este mai cunoscut.

Sunt enumerate apoi exemple de încălcare a „adevărului vieţii”, începând cu povestirea „Bursucul” de G. Terbescu, apărută în numărul din 1 decembrie 1949 al revistei Licurici, căruia i se reproşează că bursucii apar asociaţi în grupuri, in vreme ce în realitate acest animal este solitar. Unde dai şi unde crapă, autorul dorise probabil ca eroii lui să apară ca nişte animale sociale, în ton cu exigenţele vremii, dar uite ce a ieşit. În plus, ni se explică, bursucii se aprovizionează pentru iarnă nu depozitând porumb în vizuină, ci acumulând grăsime subcutanată.

De păcatul lipsei de acurateţe suferă şi povestirea Întâmplare cu o căprioară de Tudor Vântu din nr. 154 pe 1950 al revistei Licurici, unde erorile sunt reprezentate de descrierea greşită a cozilor animalelor. Bine nu iese la capitolul adevăr nici Potecile râsului de Eugen Jianu, apărută în Licurici din 11 noiembrie 1952, autorul fiind criticat pentru modul neştiinţific în care prezintă obiceiurile lupilor.

Nu sunt ocolite nici articolele de popularizare adresate tineretului, precum Râsul, apărut în Flacăra din martie 1953. Cea mai cuprinzătoare critică îi este adresată însă lui Al. C. (Corodar) Constantinescu[1], care publică basmul Ileana şi Făt Frumos în numărul din ianuarie 1953 al revistei Viaţa românească.

În acest basm se arată că viteaza Ileana, spre a veni în ajutrul lui Făt Frumos care se află în luptă cu balaurul, trebuia să-i aducă „apa puterii“ ce izvora dintr-o stâncă, straşnic păzită de o jivină fioroasă (pasă-mi-te, după autor, jivina ar fi un porc mistreţ). Pentru reuşita acţiunii, Ileana îşi ia ca aliaţi credincioşi pe urs şi pe lup (!?): ea se înarmează cu o suliţă din lemn de corn şi astfel pregătită începe lupta cu „fiara”. „Jivina“ ticăloasă este ră­pusă cu vicleşugul lupului şi cu puterea ursului. Lovitura de graţie este dată de Ileana, care a înfipt repede ţăpoiul în mistreţ. S-arputea spune că autorul e în dreptul său să-şi aleagă orice elemente sau simboluri, dacă elconsideră că acestea îl ajută in creaţia sa.

Până aici, ni se spune, lucrurile nu sunt foarte grave. Lovitura de graţie este dată de cititor, element definitoriu în epocă, ale cărui exigenţe se cuvin luate în seamă de către autor și pe care instanţa critică şi-l ia adesea drept aliat:

Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Iată, de pildă, ce nedumerire s-a ivit în cadrul unei „reuniuni literare“, organizată de vreo patru-cinci fetiţe de la Şcoala Elementară nr. 48 de Fete din Bucureşti. Aurora, din clasa a II-a elementară, era foarte supărată pe Ileana din basmul lui Al. C. Constantinescu, că şi-a făcut prieten pe lupul care a mâncat-o pe „Scufiţa Roşie“ şi pe iezii caprei din „Capra cu trei iezi“ ; Mariana din clasa I îşi spuse şi ea pă­rerea că tăticul ei, care e vânător, o învăţase că porcul mistreţ e folositor omului şi într-o zi chiar i-a adus carne de porc mistreţ, carne tare bună şi gustoasă etc.

Părăsind terenul faptelor, vânătorul-şef al ţării trece în domeniul eticii:

E o greşeală faptul că în basme, animalele de pradă cum e lupul, care nu poate fi îmblânzit niciodată[2], apar ca prieteni ai omului. Cum se împacă această artificială imunizare a năravurilor lupului cu zicala populară: „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba“? În basmele populare, în literatura clasică - la marii fabulişti şi povestitori - lupul întruchipează întotdeauna duşmanul împotriva căruia se duce o luptă aprigă. De asemenea,  nu e just să sădim în mintea copiilor dispreţ faţă de animalele utile şi care constituie o mare bogăţie a ţării noastre, cum e mistreţul — care nu e niciodată un duşman ai omului. Scriitorii creatori de basme, povestiri fantastice etc. trebuie să manifeste o deosebită grijă faţă de simbolurile pe care şi le aleg, pentru ca aceste simboluri să nu provoace confuzii în mintea copiilor, să nu contravină adevărului vieţii.

În această privinţă, redacţiile şi editurile noastre poartă o mare răspundere. Ele sunt datoare să judece cu competenţă şi deosebită atenţie adevărul cunoştinţelor care sunt transmise copiilor prin povestirile şi basmele tipărite.

Articolul pe care l-am prezentat astăzi reprezintă unul din multele jaloane presărate pe calea ingrată pe care o străbate autorul de literatură pentru copii şi tineret la începutul anilor 1950. Supus unor exigenţe venite de unde nu te aştepţi, acesta era chemat să apere puritatea ideologică şi să respecte canoanele realismului socialist, dar şi să creeze o literatură atrăgătoare pentru micii cititori, lucru departe de a fi uşor.

Postarea de azi este însoţită de o imagine a lui Al. C. (Corodar) Constantinescu.



[1] Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956), jurnalist şi scriitor pentru copii. Este unul din primii autori de basme „noi”. În 1949 îi apare volumul Cei trei voinici, reluat în câteva ediţii. Necrologul lui Constantinescu, semnat de Saşa Georgescu în revista Presa noastră din mai 1956 reprezintă o sursă importantă de informaţii despre această personalitate. Voi reveni la creaţia acestui autor în postările viitoare.

[2] Este, desigur, o afirmaţie prea categorică. Se pare că îmblânzirea lupului a dus în urmă cu mii de ani la apariţia câinelui domestic, ca să nu mai vorbim de numeroasele cazuri de lupi îmblânziţi cunoscute din epoci mai recente.

28 august 2021

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (V)

0 comments

Articolul amplu al lui Victor Adrian din Contemporanul din 2 iulie 1948 atrage atenţia asupra răspunderii care le revine librarilor în combaterea vechii literaturi. Materialul este intitulat, patetic, Nu negustori „de hârtie tipărită“, ci răspânditori de adevărată cultură... Autorul insistă asupra misiunii speciale pe care o au librarii, care nu mai trebuie să se ghideze după reprobabilul principiu al profitului maxim, ci trebuie să trieze cu grijă marfa pe care o propun publicului pentru a elimina autorii compromişi. Ne este zugrăvit tabloul apocaliptic al scrierilor reacţionare etalate în continuare pe rafturile unor librării:

Rafturile librăriilor noastre mai mari sau mai mici cuprind încă, în inocent etalaj, lucrări capabile să înşele buna credinţă a cititorului neavertizat, pot fi găsite (cu surprindere, dar pot fi găsite), „Amintirile unui mediu“ de Octen, „Doctorul sufletului“ de Iram, „Lumea cealaltă“ de Visarion. „Descântecele băbeşti“, Minunile Sfântului Sisoe“ sau „Ce este spiritismul“, alături de „Stele la Hollywood“, „Şcoala şl străjeria“ sau... „Mamiferele de lux” ale lui ale lui Pitigrilli. Maurice Dekobra se alătură lui Octav Desilla. Cărţile lui Mircea Eliade sunt frecvente; Victor Slăvescu poate fi găsit ală­turi de Titel Petrescu, Brătianu, Simion Mehedinţi şi Sabin Manuilă. Leon Blum de asemeni. În una din librării se găsea până nu de mult cartea: „Mussolini, Garibaldi etc.“, de Lantini; la librăria Lucian Predescu,  printre altele,  volumul „Deutschland und der Korridor”, iar la Pavel Suru cărţile lui Dragoş Protopopescu („Caractere de rasă ale literaturii engleze”). P. Paulescu („Fiziologie filosofică“), Motru („Etnicul românesc“), G. G. Găvănescu („Chestiuni filosofice“), Ion Sân Giorgiu, Papadima, Ion Petrovici, N. Porsena, Delafras („Cum am cucerit viaţa?“) şi altele. Mai pot fi găsiţi A. C. Cuza, P. P. Panaitescu sau Constantin Noica. După cum de asemeni, cărţile economistului hitlerist Anton Zischka, almanahul „Vremea“ (războiului) sau cartea lui Neagu Rădulescu... „Viaţa în patru labe“. Aşa cum, poate, ar voi să vadă viaţa poporului nostru, „neguţătorii de hârtie tipărită“, care nu au ştiut sau nu au vrut a descoperi menirea pe care o are profesiunea lor.

Pentru a da pregnanţă îndemnului de a se renunţa la această marfă, rentabilă din punct de vedere economic, însă considerată nocivă pentru cititor şi mai ales pentru publicul tânăr, Victor Adrian reproduce cele şase comandamente ale breslei librarilor pentru uzul librăriei franceze clandestine din timpul recentului Război Mondial (aprilie 1944):

I. Când, vei primi cărţi, le vei recunoaşte cu grijă.
II. Cărţile trădătorilor le vei ţine acolo unde nu te va vedea nimeni,
III. Vei face la fel cu cărţile trimise de propagandă (germană).
IV. Nu vei expune nimic din ceea ce reprezintă spiritul Vichy-ist.
V. În măsura în care vei rezista, îţi va rămâne cel puţin onoarea...
VI. În felul acesta, spiritul francez va fi onorat, iar tu îl vei servi cu credinţă,

Este, desigur, un raţionament falacios. În 1944, librarii francezi erau chemaţi să reziste la impunerea unor cărţi de către puterea reprezentată de ocupantul german; în 1948, negustorii de carte români (atâţia câţi mai rămăseseră) erau îndemnaţi să se conformeze normelor impuse de putere, retrăgând cărţile considerate neconforme cu noile norme. De altminteri, recunoaşte autorul în finalul articolului, zilele librarilor particulari erau numărate, indiferent de opţiunile lor. Recent înfiinţatele librării de stat urmau să le facă o concurenţă letală („Librăria Noastră” şi „Cartea Rusă“ constituiesc, la noi, un început remarcabil). Lovitura de graţie va fi dată de controlul absolut exercitat de stat, prin intermediul unei instituţii centrale, asupra fondului de carte destinat librăriilor:

Trebuiesc luate măsuri în consecinţă. Comerţul de cărţi nu trebuie să fie la bunul plac al oricui. Se impune de aceea o revizuire severă a depozitelor de librărie; în ceea ce priveşte crearea unui organism  de mult necesar, care să supravegheze şi să dirijeze difuzarea cărţilor pe întreg cuprinsul ţării, faptul că de curând a fost înfiinţat „Centrul de difuzare a cărţii” e de natură a oferi chezăşia unei răspândiri largi a literaturii. (Va urma)

Ilustraţia postării reprezintă un desen de Cik [Damadian] de pe coperta revistei Contemporanul din 2 iulie 1948, înscris în retorica curentă antiamericană.

20 august 2021

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (IV)

0 comments

Consecinţele intervenţiei brutale a statului in activitatea editorială se pot vedea în primăvara lui 1948 pe străzile Capitalei. După cum observă autorul anonim al rubricii Marginalii a revistei Contemporanul din 28 mai intr-o intervenţie nu foarte coerentă, dar care atrage atenția prin vehemenţă, stocurile editurilor desfiinţate se vând pe trotuare, soartă pe care o merită cu prisosinţă:

Editurile, printre care multe au intrat în nefiinţă în ultima vreme, s-au grăbit să-şi desfacă stocurile din depozite pe stradă. Preţurile sunt ca la marja de rebut, „25 de lei orice carte”.  [...]  Aşezate frumos pe soclurile gardurilor de pe bulevard cu coperte multicolore şi „preţ redus”, exemplarele cele mai putrede ale literaturii noastre atrag muştele, ca toate locurile necurate.

Pericolul e însă prea direct și șeful ecarisajului public ar trebui să ia exemplul de la acţiunea Primăriei Municipiului, care deschizând Bulevardul, a creat tocmai condiții urbanistice pe care volumele apologeţilor dreptei le dezmint. Necurăţeniile morale nu sunt mai puțin respingătoare. 

Dezideratul eliminării totale a cărţilor editurilor „incriminate” se va dovedi însă mai greu de atins în practică, de vreme ce un articol semnat de N. Enuţă în Scânteia din 13 iulie 1948 (Anticăriile, refugiu al cărţilor fasciste şi reacţionare) constată, cu indignare, prezenţa în anticariate a unor volume neconvenabile:

Acest bâlci al „literaturii“ cu care burghezia a urmărit şi urmăreşte să otrăvească şi să prostească poporul trebuie să înceteze.

Trebuie să dispară din anticării cărţile fabricate de acei care au exploatat, asuprit şi ţinut în întuneric pe oamenii muncii. Anticarii trebuie să-şi revizuiască grabnic marfa sau — dacă nu se pricep şi nu vor asta — să se lase de asemenea ocupaţie. Îndrumări precise există atât în dispoziţiile autorităţilor de resort, care trebuiesc urgent puse in practici, cât şi în ziarele şi revistele progresiste.

În ciuda eforturilor publicistice şi măsurilor administrative drastice, remanenţa literaturii „otrăvite” este remarcabilă. Un articol vehement semnat de Andrei Băleanu în Tânărul muncitor din 14 octombrie 1948 critică prezenţa în librării şi anticariate a unor scrieri pentru copii şi tineret necorespunzătoare pentru misiunea de educare morală a tinerei generaţii:

Ce fel de literatură pentru copii şi tineret ne oferă librăriile şi anticăriile noastre? Într-un mare număr ele pun în vânzare cărţi rămase din vremea regimurilor [sic] burghezo-moşiereşti. Sunt cărţi care strecoară în sufletele fragede otrava unei morale descompuse şi egoiste, îmbâcsind minţile tinerilor cititori cu pâcla deasă a ideilor şovine şi antipopulare. Pe standurile unora dintre librăriile noastre mai pot fi văzute cărţile unor fascişti notorii, ca Moş Nae (Nae Batzaria[1]) sau Petre Dulfu, „Păcală” — această nedemnă calomnie la adresa ţărănimii muncitoare, scriere care prezintă pe ţăran drept prototipul prostiei şi al leneviei — se lăfăieşte încă alături de cărţile, pline de inexactităţi şi neadevăruri, din colecţia „ştiinţifică” a fostei edituri „Bucur Ciobanul”. Nu lipsesc nici misticele „Legende ale sfântului Graal”, nici romanele dulcege ale lui Ionescu-Morel şi nici chiar „Răzbunarea sângelui” de Karl May[2].

Epurările şi cenzura de după 1944[3] nu acţionaseră, se pare, cu eficienţa dorită. Dintre cei blamaţi, ofiţerul D. Ionescu-Morel, mediocru romane versificate pentru copii (Aventurile lui Goangă şi Târlică) cărora autorul le reproşează intervenţiile supranaturale sau ideea că „soarta oamenilor nu depinde de propriile lor eforturi şi realizări”, va fi dat uitării. N. Batzaria, Petre Dulfu şi Karl May vor fi scoşi de la index şi ulterior publicaţi în regimul comunist. Mitologia, mai puţin cea de sorginte creştină, va fi şi ea reevaluată[4]

Marfa anticariatelor nu era total corespunzătoare, semn că situaţia semnalată de Scânteia din 13 iulie nu se schimbase radical:

O vizită pe la anticăriile noastre duce la rezultate şi mai îngrijorătoare. Pe lângă nelipsitele „romane” de 15 lei şi întreaga „literatură” a crimelor în serie, putem remarca, expuse la vedere, pornografiile dezgustătoare ale lui Rădulescu-Niger, cărţi intitulate „Iubiri zvăpăiate” sau „Săptămâna unei îndrăgostite”, traduceri sau prelucrări după povestirile tipic burgheze ale Contesei de Ségur.

Trecând la situaţia literaturii pentru copii disponibile în anticariate, Andrei Băleanu este nemulţumit de lipsa unor cărţi instructive, care să reflecte realităţi sociale şi raporturile de clasă, conform normelor realismului socialist, şi să evidenţieze valori morale esenţiale, precum munca:

Ce puteau  învăţa cititorii acestor „lecturi instructive” sau „romane senzaţionale” din basmele sau aventurile povestite de autori” Poveştile pentru copii erau alcătuite mai toate pe acelaşi calapod: un copil orfan şi sărac rătăcea prin lume, trecând peste numeroase peripeţii până când întâlneşte nişte oameni buni — de obicei foarte bogaţi - care îl fac fericit[5]. Alteori, autorul alegea o altă variantă - două fetiţe sunt răpite de la părinţii lor. Aceştia - mari bogătaşi -  le caută pretutindeni, până izbutesc să le dea de urmă - şi toate se sfârşesc cu bine.

Aşadar, nu există exploatatori şi exploataţi, nu există decât oameni buni şi răi. Aceasta trebuie să fie convingerea copilului. Dorinţa de îmbogăţire fără muncă , egoismul, izolarea de oameni, spiritul nesănătos de aventură, iată „înalta” morală care străbate, de la un capăt la altul, fiecare volum de acest gen.

Reproşul esenţial care li se aduce acestor cărţi este apolitismul, deconectarea de la realităţile politic-sociale imediate care consfinţesc o pretinsă hegemonie a clasei muncitoare; mai mult decât atât, ele reflectă morala burgheză „putredă”:

Astăzi, poporul muncitor a luat în mâinile lui frânele ţării noastre. Datorită luptei clasei muncitoare, în frunte cu Partidul său, tinerii muncitori şi ucenici şi-au câştigat dreptul şi posibilitatea reală de a citi. Dar ei nu mai trebuie să fie hrăniţi cu literatura putredă şi descompusă lansată de slugile burgheziei. Muncitorul care nu se mai uită cu jind la vitrinele pline cu cărţi frumos ilustrate — el are posibilitatea materială de a cumpăra copilaşului său o asemenea carte, trebuie să găsească în librării romane şi poveşti care să educe copiii în spiritul muncii constructive, al dragostei de popor, al înfrăţirii între popoare.

Era necesar să se acţioneze pe două direcţii. Trebuia în primul rând să fie eliminate fizic din librării şi anticariate cărţile indezirabile, iar în al doilea rând, să fie tipărită o literatură pentru copii şi tineret care să răspundă exigenţelor formulate:

Trebuie să dispară fără întârziere, atât din librării, cât şi din anticării, maculatura otrăvită a vechii „literaturi pentru copii şi tineret”! Dar editurile noastre ar trebui să se gândească în mod serios la necesitatea de a tipări un număr mai mare de lucrări pentru copii şi tineret — originale sau traduse — de bună calitate şi just orientate din punct de vedere educativ, urmând exemplul începuturilor făcute de editurile „Cartea Rusă” şi „Editura de Stat”. (Va urma)

Postarea de astăzi este ilustrată de desenul de pe prima pagină a revistei Contemporanul din 28 mai 1948, o înţepătură la adresa culturii americane.



[1] N. Batzaria (1874-1952), autor interbelic de cărţi şi benzi desenate pentru copii de mare succes, este epurat şi el prin jurnalul Ministerului Propagandei din 4 iulie 1945, interzicându-i-se definitiv dreptul de a profesa ca ziarist: În campania sa de la ziarul „Universul” a injuriat U. R. S. S. şi a furnizat prin articolele sale informaţiile cele mai inexacte asupra stărilor sociale din acest stat. (Monitorul Oficial al României. Partea 1 din 11 iulie 1945, nr. 154).

[2] Pe lista lucrărilor indezirabile sunt adăugate, previzibil, romanele poliţiste şi de aventuri din seria „Dox” sau „Excentric Club”, dar şi „isprăvile americăneşti” [sic] ale „detectivului-minune” Sherlock Holmes. Sporturile, în principiu activităţi recomandate tineretului, nu erau nici ele perfect inocente; de pildă boxul, fotbalul sau ciclismul îşi aveau problemele lor, căci eroii care le practicau „erau luaţi ca pretext pentru alcătuirea unor romane care exaltau  vedetismul în sport”. Pentru etosul realist-socialist individualismul era un păcat capital.

[3] A se vedea Liliana Corobca, Controlul cărţii: cenzura literaturii în regimul comunist din România, Cartea Românească, 2014 şi referinţele din această lucrare.

[4] La începutul anilor 1960, Alexandru Mitru depune o muncă asiduă de recuperare, în spaţiul literar românesc, a mitologiei universale. El este autorul unui şir de articole de popularizare (Marile poeme ale lumii) apărut în Scânteia tineretului în 1960. Legendele Olimpului (două volume), apărute într-o primă ediţie în acelaşi an, se bucură de un succes deosebit şi au parte de numeroase reeditări, ca şi Din marile legende ale lumii (două volume, 1963). În această din urmă carte figurează, înglobată în legenda lui Arthur, povestea Graalului.

[5] Recunoaştem aici firul epic al unor romane clasice pentru copii ca Oliver Twist de Charles Dickens sau Singur pe lume de Hector Malot. Dacă Dickens, reprezentant al aşa-numitului realism critic, a fost reeditat în epocă, Malot a avut nevoie de aproape douăzeci de ani până să poată fi din nou citit de copii.

15 august 2021

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (III)

0 comments

Ultima parte a seriei, apărută la 26 februarie, este intitulată Comerţul de editură scos din mâinile fabricanţilor literaturii de scandal şi este prilejuită de votarea în Adunarea Deputaţilor a legii pentru reglementarea comerţului de editură. Preambulul articolului rezumă, cu accente dramatice, campania purtată de-a lungul primelor trei părţi:

Delicvenţii [sic] minori şi aventurierii crescuţi pe cheiurile Constanţei, tinerii muncitori smulşi din câmpul producţiei de mirajul unei vieţi de hoţii, elevii răpiţi învăţăturii cu momeala pocită a cărţilor cu bandiţi mascaţi şi femei fatale, iată urmările otrăvirii încete cu kilograme de literatură ieftină ambalată ţipător şi vândută „la preţ popular”. Am numit aci edituri, am înfăţişat „programele lor” şi am cerut desfiinţarea firmelor de otrăvire a tineretului, într-un timp cât mai scurt.

Scopul seriei de articole este acum limpede. Fusese vorba de un tir de artilerie menit să pregătească publicul pentru adoptarea actul legislativ care îngrădea drastic libertatea de acţiune a editurilor particulare, subordonând-o unei instituţii cu aparenţa de organizaţie a breslei, în realitate subordonat Partidului Muncitoresc Român. Cititorului atent al presei vremii nu îi va fi scăpat un articol apărut în Semnalul din 16 ianuarie 1948 în care era prezentat proiectul legii la adoptarea căreia exulta Vicu Mândra. Articolul 1 stipula că „Comerţul de editură nu poate fi exercitat decât de membrii Asociaţiei Editorilor din România”; mai mult, Articolul 2 preciza, oarecum redundant, că „[î]ncepând de la data recentei [sic] legi nicio persoană fizică sau juridică nu va putea exercita comerţul de editură fără a fi membră a Asociaţiei Editorilor din România[1] sau fără autorizaţia expresă a acesteia”. Tipografiilor li se interzicea în mod expres tipărirea de materiale ale unor persoane care nu îndeplinesc condiţia respectivă. Abaterile de la lege erau sancţionate cu închisoare între 2 şi 5 ani şi amendă între 50.000 şi 5000.000 lei.

Vicu Mândra jubilează şi prezintă legea ca pe o „serioasă cotitură în viaţa noastă culturală”, El continuă pe acelaşi ton, aducând laude ministrului Informaţiilor:

Legea prezentată de d. ministru al Informaţiilor[2] rezolvă cu hotărâre tocmai problema îngrijorătoare a tipăriturilor lansate de negustorii nesăţioşi, lipsiţi de pricepere şi responsabilităţi, preocupaţi exclusiv de umplerea cu arginţi a pungilor personale. [...] În felul acesta d-sa a atins miezul problemei, vorbind despre primejdia literaturii senzaţionale şi a cărţilor pseudo-ştiinţifice, primejdie care a fost obiectul campaniei dusă [sic] de ziarul nostru în ultimele săptămâni.

Putea fi în sfârşit eliminată influenţa dăunătoare a literaturii de senzaţie stigmatizată în primele trei părţi ale seriei: 

În felul acesta se pune capăt pentru totdeauna bunului plac în tipărirea şi lansarea pe piaţă a cărţilor de literatură şi ştiinţă, asigurând tineretului nostru lecturi sănătoase şi constructive, înlăturând influenţa tristă a literaturii de import „occidentale”.

Era însă nevoie de măsuri radicale, menite să elimine şi tirajele deja tipărite:

Ne permitem să sugerăm însă „Asociaţiei Editorilor din România” unele măsuri care să rezolve şi problema stocurilor de cărţi ale editurilor incriminate, răspândite astăzi în toate librăriile, stocuri care trebuie să dispară odată cu focarele care le-au lansat cu surle şi fanfare pe piaţă.

Corolarul celor patru articole apărute în februarie 1948 în Tânărul muncitor îl reprezintă un text mai scurt, semnat V[icu]. M[ândra]. în numărul din 11 martie al publicaţiei (Editurile pro-fasciste şi de literatură scandaloasă au fost desfiinţate! Campania ziarului nostru îşi vede ţintele atinse)[3]. Se pare că îndemnurile la acţiune adresate Asociaţiei Editorilor din România fuseseră ascultate, spre satisfacţia jurnalistului:

Pe aceeaşi linie a măsurilor pentru curăţirea pieţei literare de produsele fabricilor de literatură scandaloasă şi reacţionară primim din partea Asociaţiei Editorilor din România următorul anunţ:

În urma şedinţei din 27 februarie 1948, Comitetul de conducere al Asociaţiei a hotărât în unanimitate, în conformitate cu Statutul, radierea editurilor: Cugetarea, Remus Cioflec, Scrisul Românesc, Vatra, Naţionala Mecu, Georgescu Gorjan, Tânărul Românesc [sic], Publicom, Bucur Ciobanul, pentru trecutul lor profascist şi reacţionar.

Au mai fost radiate unele edituri pentru literatură scandaloasă, mercantilă şi dăunătoare şi altele pentru neplata cotizaţiei şi inactivitate.

Salutăm aceste măsuri şi aşteptăm cu încredere activitatea susţinută editorială în spirit nou şi sănătos sub conducerea şi îndrumarea Asociaţiei Editorilor din România. (Va urma)

Caricatura care ilustrează postarea însoţeşte articolul lui Vicu Mândra din 26 februarie 1948.



[1] Ca element de culoare, să amintim că hulitul Georgescu-Delafras se număra, nu cu multă vreme înainte de apariţia legii, printre membrii conducerii asociaţiei. Ziarul Scânteia din 20 ianuarie 1945 îşi exprima indignarea faţă de această situaţie. 

[2] Octav Livezeanu (1902-1975), ministru al Artelor şi Informaţiilor în perioada 1948-1949.

[3] Campania de presă împotriva literaturii de scandal pentru tineret nu reprezintă singurul demers de condamnare a literaturii burgheze întreprins de Tânărul muncitor în primăvara lui 1948. În numărul din 4 martie Al Gârneaţă semnează un articol îndreptat împotriva revistelor de umor (Revistele de „humor”, manifestări ale moralei decadente burgheze), iar Vicu Mândra va lua în colimator genul minor şi în esenţă nevinovat al problemelor distractive (Revistele de enigmistică nu trebuie să fie unelte diversioniste!, în Tânărul muncitor din 1 aprilie 1948).

7 august 2021

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (II)

0 comments

La 12 februarie 1948 apare al doilea articol al seriei, intitulat Editura „Vatra” focar de otrăvire a tineretului. De această dată ţinta demascării  e precizată de la bun început. Tactica adoptată de jurnalist e relativ banală în epocă şi este reprezentată de asocierea editurii şi a patronului ei (Dumitru [Ion] Lambru) cu regimul înlăturat prin lovitura de stat de la 23 august 1944. Răul pe care l-ar fi făcut Vatra are rădăcini adânci şi nu poate fi şters prin tipărirea unor autori etichetaţi în epocă drept „progresişti”:

Editura „VATRA” se cuvine a fi pusă prima pe lista demascărilor. Activitatea acestei prăvălii cu marfă toxică, începută multă vreme înainte de 23 august, înfloritoare pe vremea dictaturii antonesciene, a continuat şi în ultimii ani.

Cunoscută ca „editură de scandal” înaintea eliberării ţării de sub fascişti, „Vatra” a căutat să-şi spoiască faţada după 23 august, tipărind câteva romane de Upton Sinclair şi A. de Saint Exupèry [sic], pentru „a se pune în ritmul vremii”.

Faptul că editura este condusă de Dumitru Lambru, om al vechiului regim care „şi-a mângâiat decoraţiile de vechi ofiţer antonescian” nu poate reprezenta decât o circumstanţa agravantă. Repertoriul editorial este reprezentat de tipărituri „de scandal”, care se înscriu „pe linia speculării deşănţate a senzaţionalismului şi a sentimentalismului dulceag”:

Sigură că asemenea „se vinde bine”, editura „Vatra” a tras în nenumărate exemplare opere „de mare răsunet mondial” ca: Golful francezului de Daphné [sic] du Maurier (poveste sentimental-exotică în care un nobil se face pirat şi o doamnă din nobilime e gata să fie convertită la viaţa măreaţă a pirateriei!!). Scadenţa Destinului de James Hilton (imn plecării în faţa soartei atotputernice), dulcegării sentimentale predicând resemnarea si cântând viaţa oamenilor „bine crescuţi’’ iscălite de gloriile răsuflate ale lumii anglo-saxone: Rachel Field, Howard Spring, Louis Bromfield ş.a.m.d. Pe aceeaşi linie „Vatra” a publicat cu plăcere operele scriitorilor români de acelaşi calibru şi în acelaşi spirit putred: Catrinel[1] (Una din noi e de prisos), Neagu Rădulescu[2] (Sunt soldat şi călăreţ etc.), Sergiu Dan (Surorile Veniamin).

Foarte gravă este influenţa exercitată asupra tineretului de cărţile din domeniul „crimei senzaţionale”. Vatra ar fi lansat pe piaţă „stocuri masive de otravă condensată în dosul ilustraţiilor cu bandiţi şi femei încremenite de groază”. Sunt citate titluri precum „Misterul trenului de aur”, „Gentlemen”, „Asul de treflă” şi mai ales malefica colecţie „Masca roşie”, scoasă de o editură-paravan („Express”). Iar ce nu i se poate ierta cu niciun chip este vina de a fi „editoarea trădătorului Titel Petrescu şi a cărţii de popularizare «tehnică» a bombei atomice”. Este vorba de Ce este socialismul? de Constantin Titel Petrescu, fostul preşedinte al Partidului Social Democrat interbelic, notoriu prin „trădarea sa”, în realitate refuzul de a consimţi la absorbirea formaţiunii politice de către Partidul Comunist Român în urma congresului din februarie 1948 şi de Bomba atomică de G. Pomescu.

Pentru toate aceste culpe, se cereau măsuri radicale:

In opera de curăţire a rămăşiţelor reacţionare, conştienţi fiind de însemnătatea influenţei cuvântului tipărit, socotim că desfiinţarea editurii „Vatra” şi interzicerea tipăriturilor sale se impune de urgenţă.

În realitate, Vatra avea o producţie editorială foarte diversă, care nu putea fi în niciun fel redusă la subliteratura de consum, desigur rentabilă din punct de vedere comercial. Printre autorii publicaţi imediat după război se numără clasici precum Bălcescu, Kogălniceanu sau Ion Ghica, biografi ca Ioan Masoff sau prozatori contemporani valoroşi precum Erich Kästner. 

După cum promisese în finalul articolului despre Vatra, Vicu Mândra îşi continuă o săptămână mai târziu (pe 19 februarie) demascările puse sub genericul Primejdia literaturii de scandal printr-un text de dimensiuni mai mari intitulat, cu vehemenţă, Să fie închise fabricile de literatură „pasională”! Domnul Georgescu-Delafras şi politica struţului. O „Enciclopedie” pornografică şi o editură „Clujană” de senzaţie. Articolului precedent i se adaugă noi studii de caz. Tânărul gazetar deplânge apariţia de „[t]raduceri prost făcute, opere aşa-zis originale, semănând leit una cu alta; repetând la nesfârşit poveştile cu o femeie şi doi bărbaţi (mai există o versiune: un bărbat şi două femei), care „sunt tipărite în serie, cu mare grabă şi vândute ieftin la «preţ popular»”.

Sunt reluate acuzaţiile de fascism aduse patronilor de edituri; de această dată vizat este „cunoscutul «ideolog» fascist” Petre Georgescu-Delafras de la editura Cugetarea, compromis prin „donaţiile făcute regimului antonescian”, prin urări ceremonioase la adresa acestuia şi mai ales printr-un set de lucrări naţionaliste, ortodoxiste sau laudative la adresa Germaniei naziste[3]. Vigilenţa autorului nu este adormită de „pocăinţa” postbelică a editorului, practicant al clasicului „sistem al struţului”, în vreme ce îşi continuă acţiunea de corupere a tineretului prin publicarea unor lucrări pornografice:

Două volume semnificative pentru linia „Cugetării” sunt lucrările de grosolană camuflare „ştiinţifică”: „Meseria de soţ” si „Profesia de soţie”[de Lucio D’Ambra]. Speculând mai departe gustul pervertit al unora, pervertind noi cititori, „Cugetarea” încearcă să-şi ascundă adevărata faţă, anunţând spre publicare unele cărţi sovietice. Înşelăciunea nu poate prinde însă cu niciun chip, iar forma nazistă a „Cugetării” nu e astăzi decât o regretabilă rămăşiţă a unor vremuri triste, fără de rost în arena literară a României.

Ca şi în cazul editurii Vatra, nici producţia, extrem de bogată, a editurii Cugetarea nu este lipsită de valoare în integralitatea ei şi nici nu aparţine în totalitate unor autori compromişi. Ea a publicat de altfel de-a lungul anilor autori români consacraţi aflaţi în graţiile noului regim, precum Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu sau Gala Galaction, clasici ai literaturii universale (Maupassant, Hugo, Dostoievski etc.) Chiar în 1948 Cugetarea îl publică pe Vitali Bianki, autor sovietic de cărţi pentru copii, deci dincolo de orice suspiciune, căruia îi apare volumul Şoricelul Pic pe urmele dihăniilor.

Editura „Enciclopedia”, mai puţin cunoscută decât primele două incriminate, ar fi o editură de „tip popular” care „s-a specializat în romane de amor fatal cu scenele pornografice cuvenite unor cărţi de asemenea teapă”. Aici apar „scriitori de duzină” ca Jean de Letras sau Raymond Marchand, „produse tipice ale moralei burgheze intrate în descompunere”. Topos frecvent în publicistica acelor ani, morala burgheză descompusă este folosită aici ca argument pentru interzicerea activităţii editurilor particulare:

Ce efect au aceste «romane pasionale» şi care le este contribuţia la infectarea atmosferei în care oamenii de azi se trudesc să ridice o viaţă nouă, este limpede pentru oricine. Ceea ce nu este tocmai limpede însă, este îndrăzneala „Enciclopediei” de a-şi continua cu nepăsare opera de otrăvire a tinerilor atraşi prin desenele deşănţate de pe coperţile cărţilor de „mare amor”.

O dimensiune aparte o are activitatea editurii Clujana în domeniul literaturii de spionaj. Apreciată desigur de tineret, această literatură nu avea cum să fie pe placul autorităţilor comuniste din primii ani ai războiului rece, cu atât mai mult cu cât este vorba de producţii occidentale, vinovate pe deasupra şi de exotism:

„Clujana” foloseşte „mirajul spionajului”, popularizând cu date extravagante agenţia imperialistă, duşmanul popoarelor libere, „Intelligence-service”, publicând aşa-zise studii despre „Femeile în spionaj” şi răspândind cărţulii pseudo-ştiinţifice despre India şi alte „ţări ciudate”.

În finalul articolului suntem anunţaţi, printr-un veritabil teaser, că „[d]emascarea surselor «literaturii de scandal» nu se opreşte aici”, însă autorul nu se ţine de cuvânt. (Va urma.)

Caricaturile reproduse însoțesc articolele din 12 și, respectiv, 19 februarie 1948 la care se face referire în text.



[1] Pseudonim al Sidoniei Drăguşanu (1908-1971).

[2] Prozator şi grafician de talent, Neagu Rădulescu a avut de pătimit de pe urma unor volume care îl aveau ca erou pe soldatul Neaţă, participant la războiul antisovietic (Păţaniile soldatului Neaţă (1943), Soldatul Neaţă în război (1943), Neaţă în concediu (1944)). Printr-un jurnal al Ministerului Propagandei din 4 iulie 1945 lui Neagu Rădulescu i se interzice practicarea profesiunii de ziarist pe timp de patru ani: Prin articolele şi desenele sale a încercat să ridiculizeze armata sovietică punând-o într-o lumină defavorabilă, Prin volumele editate în legătură «Soldatul Neaţă», care au câştigat  mare popularitate, a provocat cunoscutele resentimente împotriva Naţiunilor Unite.” (Monitorul Oficial al României. Partea 1 din 11 iulie 1945, nr. 154).

[3] Sunt citate, printre altele, Forţele naţionalismului creator de Gabriel Drăgan, Germania şi Italia şi Ortodoxie şi Etnocraţie de Nichifor Crainic sau Hitler şi tineretul german de Radu Cernea.

20 iulie 2021

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (I)

0 comments

Am împrumutat titlul acestei postări din Tânărul  muncitor, organ central al Uniunii Tineretului Muncitor, predecesorul Scânteii tineretului. La ceva mai mult de o lună de la instaurarea regimului democrat-popular, săptămânalul începe publicarea unui ciclu de articole consacrate pericolului pe care aşa-numita „literatură de scandal” l-ar fi reprezentat pentru tineret. Semnate de Vicu Mândra[1], primele patru articole ale seriei schiţează un tablou sumbru al activităţii câtorva edituri particulare, a căror producţie contravine spiritului noii ideologii dominante. Seria se deschide la 5 februarie 1949 prin articolul intitulat Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal. Autorul începe prin a prezenta cazul, fictiv, al unui tânăr care „tare are chef de viaţă şi de fapte mari”. Tânărul nu este un fitecine fără căpătâi, el este muncitor (se află, aşadar, de partea bună a istoriei) aşa că aspiraţia lui poate fi luată, cel mult, drept expresia naivităţii şi a vârstei fragede. Aceste atribute îl fac vulnerabil la tentaţiile reprezentate de literatura de senzaţie care pândeşte la orice pas:

La chioşcul din colţ îi atrag atenţia nişte cărţulii galbene cu coperţi desenate”. Un mascat ţine în şah o femeie cu figura crispată de groază”. Alături, raza luminoasă a unei lanterne descoperă conţinutul unei casse de bani, iar dedesubt un boxeur atinge o directă zdravănă unui adversar. Pe coperţile colorate tânărul nostru citeşte titlurile răsunătoare: Lampa misterioasă, Dreptul pumnului, Crima din Los-Angeles, Senzaţionalul asasinat din strada X.

Problema degajată de autor o reprezintă lipsa de educaţie, la care se adaugă unele influenţe rele, cu un efect care contracarează atracţia valorilor promovate de colectivul de muncă: 

Alte cărţi nu prea a mai citit, iar pentru el măscăriile [sic] acestea cu bandiţi constituie întreaga sa cultură. Până deunăzi nu l-a îndrumat nimeni către lectură. S-a mai luat după coperţile strălucitoare şi după filmele proaste de cow-boy pe care le-a văzut la cinematograful de cartier. Acuma la fabrică tovarăşii lui îi vorbesc despre muncă şi despre măreţele înfăptuiri ale oamenilor muncii. Dar el a citit în fascicolele cumpărate la chioşc despre oamenii săraci care au devenit milionari peste noapte şi despre bandiţi minunaţi care sunt respectaţi de toată lumea. Apoi el a văzut că şi vecinul său elev este cântat de romanele din colecţia „Masca roşie” şi el este doar băiat cu carte.

Nu e vorba de un divertisment benign. Atracţia răului este reală, iar setea de aventură, mai ales când e greşit canalizată, îl poate împinge pe tânăr la fapte reprobabile, cu consecinţe grave, căci Când ajunge la puşcărie sau când rămâne repetent la şcoala de ucenici, tânărul nostru se miră că lucrurile nu se întâmplă ca în romanele cu mascaţi şi cade pe gânduri.

Trecând de la planul individual la cel mai general, al categoriei sociale – tineretul –, Vicu Mândra îşi intră în rolul de acuzator şi indică şi o serie de paşi spre soluţia problemei:

Setea de viaţă şi de libertate a tineretului a fost prea mult timp hrănită cu diversiunea literaturii „de aventuri” şi prea simţim astăzi urmările acestei „educaţii” pentru ca să mai putem tolera această situaţie.

Fireşte, există şi o bună literatură de aventuri, care îmbogăţeşte bagajul de cunoştinţe al tânărului cetitor, îndemnându-l la mari fapte, dezvoltându-i simţământul patriotic şi devotamentul pentru lupta dârză a tuturor celor ce iubesc libertatea.

Vinovate nu sunt, desigur, cărţile în sine. E vorba de editorii particulari lacomi şi lipsiţi de scrupule, care hrănesc cu produsele lor nocive mintea tineretului, împotriva cărora autorul articolului interoghează retoric: 

Câte asemenea cărţi [educative] s-au tipărit însă la noi? Câte asemenea cărţi s-au ostenit să editeze nesăţioşii din fruntea editurilor VATRA, ENCICLOPEDIA, CLUJANA ş.a.m.d? Încă astăzi unele edituri şi tutungeriile de la cele din centru până la cele mai periferice desfac marfa cu venin a colecţiei „Masca roşie” şi dulcegăriile deşănţate ale „Enciclopediei”. Încă astăzi cărţuliile „ştiinţifice” ale „CUGETĂRII” şi literatura ieftină a editurii „Cioflec” împânzesc vitrinele.

E adevărat şi că de la cucerirea întregii puteri politice de către partidul comunist nu trecuseră nici două luni, iar librăriile nu fuseseră epurate de marfa periculoasă. Este interesant de observat că această epurare nu era încheiată, cel puţin de facto, nici zece ani mai târziu, în 1958, în momentul apariţiei lucrării Copilul şi cartea[2] a pedagogului Ilie Stanciu. Discutând despre lecturile recomandate copiilor, acesta menţionează un adevărat sistem de biblioteci paralel cu cel oficial, reprezentat de tutungerii şi băcănii, unde copiii puteau împrumuta cărţi din categoria celor înfierate de Vicu Mândra:

Se mai găsesc şi unii debitanţi de tutun sau băcani care, contra unei sume oarecare, împrumuta pe ascuns copiilor broşuri şi cărţi din vechile colecţii de romane poliţiste. Aşa se explică circulaţia încă destul de largă a unor asemenea scrieri extrem de dăunătoare printre elevii şcolilor noastre. 

La 12 februarie 1948 apare al doilea articol al seriei, intitulat Editura „Vatra” focar de otrăvire a tineretului. De această dată ţinta „demascării” e precizată de la bun început. (Va urma cândva)

Caricatura reprodusă însoțește articolul din 5 februarie 1948 la care se face referire în text.



[1] Vicu Mândra/Mîndra (1927-2018), critic literar, teatrolog şi profesor universitar, era un nume des întâlnit în presa vremii, unde juca mai ales rolul de acuzator. S-a remarcat la sfârşitul anilor 1940 printr-o serie de articole menite să demaşte, în spiritul vremii, „confuzia ideologică” din opera lui G. Călinescu, precum şi anacronismele şi şovăielile ideologice din pagina literară din Naţiunea, ziarul condus de acesta. Deşi foarte tânăr (Mândra era chiar studentul celui criticat), el nu este intimidat de statura profesorului său. Diatribele lui, parte a unei campanii îndreptate împotriva lui Călinescu, nu au rămas fără efect. Celebrul critic şi universitar a fost îndepărtat de la catedră, fiind „izgonit” la un institut de teorie literară şi folclor creat special pentru el.

[2] Ilie Stanciu, Copilul şi cartea, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1958.