☺☺☺ Florin Dumitrescu - Încîntece

Dacă e să luăm în serios opinia populară potrivit căreia talentatul nostru popor se trage din Decebal şi Traian, nu e probabil foarte deplasat să credem şi că Florin Dumitrescu, în calitatea lui de poet, desigur, se trage din Emil Brumaru şi din şerban Foarţă. E o afirmaţie care îi va contraria pe destui, dar care sper să devină măcar un pic mai limpede după citirea postării de azi. Postare în care e vorba despre recentul volum Încîntece al abia-pomenitului Florin Dumitrescu (Editura Vinea, 2010) şi care e scrisă în vechiul sistem ortografic, nu de alta, dar dacă aşa procedează ditamai autorul (quod licet...), de ce n-ar avea voie şi bloggerul de rînd?

Ca să nu prelungesc inutil suspense-ul, să zic de la bun început truismul că F. Dumitrescu e un poet căruia îi place să se joace cu vorbele, să le sucească şi să le îndoaie; e, care va să zică, ludic, de unde şi trimiterea care se poate face uşor la contemporanii cocoţaţi mai sus pe platforma tramvaiului canonului literar Brumaru sau Foarţă. O mostră rapidă, pe post de aperitiv, că nu îngraşă: Cu limba-n limb/ nasul în rai/ te-adulmecai/ m-ai lins în schimb/ Cu ochiu-n jind/ pînă la junghi/ voi să-ţi ajung/ mijul mijind (Cu limba). Influenţe din/asemănări cu alţi poeţi se mai găsesc destule. Un filon blagian se poate descoperi în multe poezii, precum Marele somn (E marele somn/ mai marele domn/ al lumii în care/ durerea dispare etc.) sau Umbra lui Bashô peste lacul Titan, cu metafora ei revelatorie cu tot (O fabrică de stele/ a explodat în lac/ cînd am scuipat). Trimiteri - e de sperat că voite - la alţi poeţi sunt destule. La Bacovia, bunăoară (Mort în parc) sau Ce-ai visat, cu morţii lor (ne)aşezaţi în sicriu, sau Ion Barbu (parnasianul?) în Odă andivei (Divină andivă, cînt vegetal/ fulger al pămîntului! Absciso!), dar şi la Macedonski sau poate chiar Coşbuc în aliterativa poezie Ronda de roze (Ronda de roze din zona Răzoare/ oaza-i în care să mor de nevroză/ voi dimineaţa prin ceaţa cea roză/ cînd îşi răsface vaginul în soare). Nu e iertat nici tocitul Eminescu, care în Luna pe bloc suferă o operaţiune asemănătoare cu cea a reabilitării termice la care sunt supuse clădirile mai vechi (Luna pe bloc umedă ca-ntr-un acvariu/ orele bea ca pe întîiul salariu). Hop se iţeşte şi Bolintineanu printre picioarele metrice ale versurilor din Jeleuri (şarlotele iacătă freamătă/ şansele-n lacăt sau camătă/ îţi prind de la poale la vîrf/ le-nvolt le-nvolbur le-nvîrt). şi peste toate aceste dialoguri parodice cu înaintaşii se lăţeşte însuşi cuvîntul care dă titlul volumului (Încîntece), pe care eu l-aş vedea în relaţie paradigmatică cu descîntece, ca în Zburătorul lui Heliade-Rădulescu: Tăcere este totul și nemișcare plină:/ Încîntec sau descîntec pe lume s-a lăsat...).

Dacă părăsim această raită parodică prin istoria poeziei naţionale, grăbită ca ontogenia care repetă filogenia, dăm peste un statement destul de violent cu care poetul îşi gratulează colegii de breaslă care au avut (ne)şansa clasicizării şi a aşezării în programa de bacalaureat:

Pipi scurt în Rotonda cu monştri

Limba scoate-ne-om limbii române

Nu prea mult că borîm şi nu vom şti
cin' se varsă şi cine rămîne

cu ceilalţi încruntaţi în granit

corifei bănuind cu reproş
c-am luat bacul şi nu i-am citit
pe beţiile noastre geloşi
                      (Pipi scurt în Rotonda cu monştri)

Definire în raport cu ceilalţi avem. Jocuri cu vorbe - cît cuprinde (Foarţă!). Dacă la ciorba asta adăugăm şi niscaiva poezii erotice (Brumaru!), dar mai neruşinate, ca la moş Arghezi, suntem destul de aproape de sumarul acestui volum de versuri. Nu că ne-am dori să-l epuizăm, că ar deveni plicticos. După cum plicticoasă riscă să devină şi mecanica exterioară a versului dumitrescian, formal perfectă, dar altminteri adormitoare ca în descîntecele care se opun - ziceam mai sus - încîntecelor. O carte după care unii vor rămîne încîntaţi (sic!), alţii, oripilaţi şi pe care cei mai mulţi n-o vor citi de fapt niciodată.

PS E greu de crezut că în al doilea deceniu al secolului XXI o editură precum Vinea nu are un site de internet funcţional. Pagina de pornire e în construcţie eternă, ca o autostradă românească; singura pagină accesibilă indirect e una cu un index chior al autorilor publicaţi, fără linkuri, fără nimic. Desigur, în librării cărţile editurii (inclusiv cea de azi) nu se găsesc, aşa că descurcă-se fiecare cum poate. La standul care reprezenta Editura Vinea la recentul tîrg de carte Bookfest, aşezat undeva unde nu-l vedea nimeni, stătea un domn blajin care muta din loc nişte cărţi, incapabil desigur să ofere vreo lămurire şi care ar fi putut la fel de bine să vîndă ghiudem.

☺☺☺M. Duţescu - şi toată bucuria acelor ani trişti

Să nu ne mai ascundem după degetul modernismului - poetul (nu ştiu care e situaţia soldatului) are viaţă personală, chit că s-o supăra stafia lui Nichita Stănescu. m. duţescu (care semnează precum e. e. cummings) nu numai că are aşa ceva, ba ţine şi să expună produsul, la vedere, la tarabă. Pardon, în placheta intitulată, oximoronic, şi toată bucuria acelor ani trişti (Cartea Românească, 2010). Nu e în sine un lucru rău, după cum nici nu-i neapărat bun. Poezia eponimă, care deschide de altfel volumul, introduce una din temele principale ale textelor adunate în carte: 

acesta e un film simplu

vechi şi zgâriat
pe care - sunt sigur - îl ştiu mulţi copii
/

scene amestecate cu tatăl meu şi cu mine
nu cred că aveam mai mult de 3-4 ani
tata era un bărbat înalt şi frumos
păr buclat onduleuri mari ochi albaştri

Imaginea filmului în poezie ne aminteşte de cea a filmului în film din Balanţa lui Lucian Pintilie, unde Nela rememorează scene dintr-o copilărie paradisiacă în care avea un tată bun, frumos şi puternic. Procedând temeinic, autorul intră în detalii biografice în poemul următor, zgomotul neobişnuit ce părea că vine din stradă:

tata a fost ultimul din cei

7 copii ai lui Constantin şi Floarea Duţescu
5 au murit - el şi mătuşă-mea au trăit şi
mă gândesc că din cauza asta maică-sa
era atât de bisericoasă şi ţinea morţiş
să-l facă popă

Vorba lui Ion Barbu, aia cu dintr-atâţia fraţi mai mari... Atunci când nu rememorează scene cu tata, poetul evocă tot felul de scene din copilăria anilor '80, cu clişeele binecunoscute (era mizerie, dar eram tineri, făceam primele experimente interzise, fumam pe ascuns, ne masturbam prima dată, ascultam muzica nu-ştiu-care şi tot aşa). Important e să ne fie comunicate experienţele iniţiatice trăite alături de tatăl ce pare descins din Moartea căprioarei. Tot acest univers (mirific, cu toată mizeria încorporată) se prăbuşeşte odată cu moartea tatălui, pe un pat de spital, în plină putere (131102, probabil şampon sau la Panduri).

Odată încheiat acest capitol de viaţă, imaginile par să se pulverizeze, iar poeziile par să adopte un ton mecanic. De altfel, înseşi titlurile lor (hybrid #1... hybrid #3), unele simple numere (#1... #7) par să trimită la o anume depersonalizare suferită de relatările autorului. Spaţiul pare să se fi schimbat, iar modalitatea poetică introduce (deşi mai timid ca la alţi autori) referirile la noile medii electronice (email, Messenger, Google). Sunt fragmente de spaţiu cotidian, crochiuri voit anodine:

încetişor

bătrâna de vizavi dă jos din fereastră steagul

pe care-l pusese de 1 decembrie în locul
posterul cu „şi eu votez echipa lui Vanghelie“
şi agaţă o mare cunună de brad
împodobită
cu beteală şi flori.
                                       (schiţă de crăciun #2)

Cum stăteam la masă, şi oricum se vorbea în germană

eu mă uitam pe pereţi - era desenată o vacă şi
părţile ei componente
cu o mică legendă într-un colţ al panoului
                                                      (#2)

Printre aceste resturi diurne se strecoară şi câte o discretă aluzie la viaţa sentimentală. Nu prea e timp pentru aşa ceva, omul e ocupat, prins în menghina obligaţiilor profesionale şi a servituţilor capitalismului autohton. O poezie prozificată, dacă se poate spune aşa, neostentativ anticalofilă, în care se infiltrează câteodată un lirism reamenajat pentru necesităţile noii societăţi, care aminteşte de poemele care l-au făcut celebru pe Mircea Dinescu la începutul anilor 1980:

te văd în microbuz cu foaia de drum în mână

pe care o ai gratis de la noul iubit
despre care tocmai am aflat că
e patron local - firmă de transport -
şi cu un pic noroc poate chiar
viitor patron al unei echipe de fotbal în B
                                                 (hybrid #3)

 Rămâne de văzut dacă viitoarele creaţii ale autorului (care e, din câte înţeleg, debutant în volum) vor reuşi să consolideze o originalitate deocamdată ezitantă şi tributară multor clişee şi formule poetice. Nu-i exclus să vedem un transfer la echipa prozatorilor, căci poezia lui m. duţescu are pe alocuri nervul unei proze de calitate.

Sorin Gherguţ, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, T. O. Bobe - Tablou de familie

Apărută în 1995 la probabil demult dispăruta editură Leka-Brîncuşi (numele e de o expresivitate involuntară remarcabilă), antologia Tablou de familie (Sorin Gherguţ, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, T. O. Bobe) vine parcă din altă epocă, una în care editorii se fereau ca dracu' de tămâie să publice autori români neconfirmaţi de piaţă. Când se întâmpla, totuşi, acest lucru, se proceda cam ca în anii 1980, cu volume colective de genul desanturilor (de parcă am fi trăit undeva prin Orientul Mijlociu şi am fi avut cu toţii buncăre sub locuinţe, spre a ne feri de atacul comandourilor de scriitori). Oricum ar fi, cartea de faţă are toate şansele să devină captură valoroasă pentru bibliofili, aşa că mă ţin bine de exemplarul meu, mai ales că e cu dedicaţia unuia din autori.


Ca să procedez gospodăreşte, o sar de la beştelit comentat pe Svetlana Cârstean, care figurează în volum cu veşnica ei Floare de menghină, despre a cărei ediţie recentă am scris nu demult aici.

☺☺ Sorin Gherguţ
Contribuţia lui Sorin Gherguţ e ciclul de versuri Cronici digestive & ecologicale. Când nu vrea să pară intelectual rafinat şi cititor parodic, poetul pare să recicleze angoase bacoviene:

vezi: el e îngerul din care
ne face mama de mâncare

la comedii cu Sein şi cu Zeit
tu râzi fericit şi eu mă vait

strada îmi trece prin farfurie
avem lumină, zic carne ca să fie
( - gastro -, cu motto-ul labişian De pe frigare tata scoate-n unghii/ Inima căprioarei şi rărunchii)

simţi cum se dezumflă un pic
roata mea de la dric
roţile toate de la dricul meu
până strigi aoleu
şi simţi cum ultima roată
se face aiurea, pătrată
(Pompe funebre)

Când nu polemizează cu Labiş sau Bacovia, S. Gherguţ se joacă cu formele şi scrie poeme-grilă, în care lasă la latitudinea cititorului selecţia lexicală:

Vă invit să completăm împreună, respectând metrica:
basculez în vid
un a) fetid lichid
     b) lichid
     c) plasmă
(Poem grilă)

☺☺ Mihai Ignat
În Privirea, poetul Mihai Ignat face paradă de lecturi specializate (probabil învăţase de curând la şcoală despre actele de limbaj à la John Searle sau despre opera matematică a lui Felix Klein), fără să reuşească să stârnească emoţie sau vreun cât de mic grăunte de empatie:

Instrumentul utilizat: actul verbal directiv (după
Searle) reprezentat de „întrebare“ - element fun-
damental al metodei socratice: maieutica (etimologic:
arta moşitului) ale cărei componente se reduc la [...]
(Klein)

☺☺ Cezar Paul-Bădescu
Cu grupajul de proze Fiinţe, păsări, lucruri, tânărul (pe atunci!) Cezar Paul-Bădescu îşi anunţa romanul Tinereţile lui Daniel Abagiu, carte care a făcut oarecari valuri la apariţie (şi nu numai pentru că golanii identificau în titlu un sandhi de toată frumuseţea, pentru cine ştie despre ce e vorba). Nu m-a încântat romanul ca atare, aşadar nici textele din acest volum.

☺☺ T. O. Bobe
Contribuţia lui T. O. Bobe este Spirala (film artistic), un text care mimează fără multă convingere un scenariu de film (şi pe care autorul îl va publica, peste ani, în Centrifuga). Sunt fragmente cu un stil oarecum baroc, cu multe detalii descriptive şi căutat-plastice, fără o coeziune deosebită:

Şi dormind se scufunda într-o pâclă albă, groasă, era ca o ceaţă, dar mult mai densă, aproape de consistenţa ciorbei de burtă, şi prin ea pluteau bucăţi de carne care se organizau în constelaţii, cristale de carne cu structură geometrică, hălci sângerii se lipeau între ele, iar ceaţa se întărea şi se subţia, trasă prin tuburi lungi, calcifiată, pe ea se fixau, rotindu-se, fâşiile macre [...]

Gata, nu mai citez, că textul e plicticos oricum. Când nu ne tratează cu poeticale ca cele de mai sus, T. O. Bobe ne alimentează cu poveşti sau cu pastişe după Borges. Nu cred că autorul a reuşit să depăşească până acum maximul calitativ din Cum mi-am petrecut vacanţa de vară.

☺☺☺☺ Răzvan Rădulescu
Cu miniromanul Închipuita existenţă a lui Raoul Rizoiu, Răzvan Rădulescu e cu un cap deasupra colegilor de debut. Pasiunea pentru cai e latura ascunsă a vieţii unui contabil pensionar, Raoul D. Rizoiu (avem şi aici un sandhi sugestiv). Stilul e cel al unui scriitor născut, iar nu făcut (afirmaţia, luată din registrul teologic, e valabilă, în ordine inversă, pentru ceilalţi doi prozatori din antologie):

Raoul D. Rizoiu, pensionar în vârstă de 68 de ani, avea patima cailor şi pentru ei şi-ar fi dat şi viaţa. Dovadă stăteau cele două momente arhiimportante din existenţa sa, pe care Raoul nu rata să le povestească de fiecare dată identic şi, de la o vreme, îmbătrânind, din ce în ce mai des.
- Dragul meu, nara Rizoiu pe o bancă în Cişmigiu unui domn cu balonzaid şi servietă, a fost o mare lovitură pentru mine să văd cum se duce de râpă hipodromul de la Băneasa.

Închipuita existenţă... e un joc savant elaborat, dar cu o mare aparenţă de simplicitate, între suprafaţă şi adâncime, între ironie şi tristeţe, între real şi fantastic. Ingredientele sunt perfect dozate. Scriitorul pare să se fi născut întreg, fără vreo evoluţie, ca Minerva din ţeasta cefaleică a lui Jupiter. Nu am idee dacă textul a fost republicat, dar dacă nu, ar merita să fie.

☺☺☺ Svetlana Cârstean - Floarea de menghină

În 1974 a făcut senzaţie ştirea că un soldat japonez, Hiroo Onoda, a fost găsit ascuns în munţi, aşteptând ordine de la superiori fără să ştie că războiul s-a terminat. Dacă am fi foarte răutăcioşi, am putea spune că Svetlana Cârstean repetă întrucâtva, cu volumul de versuri Floarea de menghină (Cartea Românească, 2008) isprava bravului urmaş al samurailor. Cel puţin asta e senzaţia pe care ţi-o lasă o bună parte din textele plachetei, mai ales cele reunite în ciclul Cartea muncitorului sau Floarea de menghină, care par desprinse dintr-o antologie proletcultistă, ce-i drept, mult mai soft decât cele cu versuri de Nina Cassian sau Dan Deşliu:

Bună dimineaţa, muncitori!
Sirenele vă cheamă. Paşii voştri se aud grăbiţi prin umezeala rece a dimineţii. Răcoarea vă aduce aminte că sunteţi puternici, de aceea nici nu aveţi chef s-o înfruntaţi. Trupurile voastre molatice, îmbibate de căldura de neînlocuit a patului, a nevestei, trupurile voastre înaintează în voie. Cât aş fi vrut să vă spun că vă depuneţi ca picăturile de rouă pe flori! [...] Bună dimineaţa, muncitori!
Ţăranii v-au luat-o înainte. Ţăranul e demult în câmp pentru a pregăti arăturile de primăvară.

sau, de data asta, într-o cheie sentimentală şi mai apăsată dublată de un pic de (auto)ironie:

Bună dimineaţa, muncitori!
Vă spun încă o dată. Greutatea voastră din faţa strungului, a bancului de lucru, a maşinii de găurit, apasă pe umerii noştri lipsiţi de vlagă. Pe braţele noastre cu muşchi inexistenţi. Noi, burghezii care dormim până târziu, oblomovişti netrebnici!

E, fără îndoială, o opoziţie tare. Pe de o parte, spiritul personajului goncearovian (evocat şi în poezia Oblomov pe ape), pe de altă parte, proletarul căruia, ne zice într-un loc poeta, „aroma piliturii îmbibate de ulei îi ameţeşte simţurile“. Ca să nu mai vorbim de faptul că muncitorul „ştie mai bine decât el care pot fi dorinţele unei menghine“. Pe nesimţite, relaţia cu menghina (obiect desigur simbolic) devine una sadic-masochistă şi o face pe poetă să se întrebe retoric: cine ştie mai bine decât el care pot fi dorinţele unei menghine? Să recunoaştem, e şi în acelaşi timp nu e o mare distanţă de aici până la versurile lui Constant Tonegaru:

Pune-ţi doamnă ochelarii de maistru sudor
căci inima mea în fuziune ca un metal
turnat dintr-un turn peste popor
cu brio tresaltă şi dilată cu spor
pereţii salonului sentimental.

Cel de al doilea ciclu al cărţii, denumit Cartea părinţilor sau „Sunt cuminte, promit“ e mult mai interiorizat şi ar părea că e dedicat lumii copilăriei. E o exclusivitate înşelătoare, pentru că şi Cartea muncitorului... e plină de referiri la vârste mai fragede decât cea în care se situează poeta şi introdusese personaje precum Chiribuţă, Bârzoieş sau Roxana, colegi de şcoală sau profesori. Preocuparea autoarei se mută mai în adâncime şi o surprindem explorând straturi ontologice mai profunde:

Sunt femeie,
corpul meu pluteşte de atâta timp,
deasupra apelor întinse, alb ca o lumină de lună,
impudică şi tăcută.
Sunt o mamă nemiloasă,
care-şi îmbrăţişează copilul,
până la sufocare [...]

Cartea iubirii sau Akihito e marcată de un spirit ludic pe care îl puteam doar bănui în primele două părţi. Într-una din poezii (Akihito), ni se relatează pasiunea ciudată a unei fetiţe pentru un prinţ japonez (că tot începusem cu o relatare despre un personaj nipon!). În altă poezie, una densă şi cu versuri care ar fi mai lungi ca dodecasilabele dacă n-ar fi albe, apare un alt personaj fistichiu (Marele Cofetar), iar textul le este dedicat lui Gellu Naum şi unei anume Miruna. Nu dau citate, dar poezia merită citită sau, pentru cine n-are răbdare, ascultată pe CD-ul care însoţeşte cartea.Dacă prima jumătate a Florii de menghină ne ducea cu gândul la un anacronism pe de o parte real (poeziile apar la destui ani după ce regimul aşa-zisei supremaţii a proletariatului sucombase) şi pe de altă parte ironic, finalul (Cartea singurătăţii sau Do You Yahoo?) pare să dovedească ambiţia autoarei de a recupera terenul pierdut. Gata cu uniformele mânjite cu vaselină, unde-s muncitorii d'antan?, acum se scriu e-mailuri şi se dă Cezarului ce i se cuvine în materie de vorbe tari. Cu alte cuvinte, dacă bieţii muncitori îşi făceau norma la menghină, poeta îşi face norma la masturbări, orgasme şi împreunări, într-o frenezie pe alocuri obositoare şi (să fim drepţi) nu cine ştie ce originală:

Svetlana Cârstean
svetlanacarstean@yahoo.com
wrote:
Mi-e ruşine de Inboxul meu gol, ca şi cum
m-ar
prinde
cineva masturbându-mă.
Multă sexualitate, nu-i aşa, în pustietatea
asta?

Parcă speriată de direcţia în care o luase, Svetlana Cârstean revine, la sfârşitul cărţii, la un discurs mai ponderat şi face recurs - a câta oară? - la floarea de menghină, de parcă aceasta ar fi un leitmotiv wagnerian care, după ce a scotocit prin Nibelheim, cochetează cu Walhalla. Sigur că nu se face primăvară cu o singură floare, fie ea şi de menghină, dar acolo unde e secetă contează până şi cele mai timide manifestări ale vegetaţiei.