Kasa Poporului de Mitoş Micleuşanu (Polirom, 2008) e o scriere pe care nu aş recomanda-o nimănui nici înainte de masă, nici la masă, nici înainte de culcare şi, în general, în multe alte împrejurări. Eventual se poate recomanda ca agent emetic. Sau, în fine, cine are stomacul rezistent şi se îngreţoşează nu foarte lesne şi are şi nervii tari, netemându-se că ar putea să viseze urât, poate încerca experienţa. Ignorând aceste avertismente şi citind, totuşi, cartea, dai peste o lume sinistră şi pocită, o alcătuire ficţională (muzeu, turn al lui Babel, catacombă etc.) ce se vrea o alegorie a sistemului totalitar şi - poţi să ştii? - o replică la Infernul lui Dante. En passant, o idee asemănătoare are şi filmul Hotel de lux al lui Dan Piţa, creaţie premiată, dar neconvingătoare, aş zice eu.
Mitoş Micleuşanu ne poartă printr-un muzeu al cadavrelor (glosare cam ieftioară pe tema memento mori), perorează despre putrefacţia creierului, despre timpanul lui Beethoven, despre amantul lui Kant sau buricul lui Wittgenstein. Moarte şi iar moarte, corpuri descompuse, scheleţi (!) care nu se trag de piele etc., totul într-o clisă de lichide biologice pe care nu le mai pomenesc (unii sunt, poate, chiar înainte de masă). Când nu avem descrieri, avem monologuri, când n-avem nici din acestea, dăm peste câte un dialog precum cel de mai jos, pe care l-am cenzurat din motive uşor de înţeles:
— Buuuuun, iar acum, păsărică, spune-mi, cine f-e cel mai delicat?
— Matale f-ţi cel mai delicat. [...]
— Dar ştii să mă şi plesneşti cu p-la peste pi-duţă, din când în când.
— Bun, iar acum spune-mi, cine are p-la cea mai mare?
— Matale, tătuţă, ai p-la cea mai mare.
— Şi mai cum?
— Mare, groasă şi îmbârligată
Asemenea dialoguri pline de porcării eleganţă se întind pe pagini întregi. Uneori ele capătă aparenţa unei parodii (de pildă, la balada Meşterul Manole), dar impresia de teribilism lubric e atât de puternică încât probabil majoritatea cititorilor nu mai ajung să guste presupus savantele aluzii.
Când nu-i obscen, autorul e emfatic, cuprins de agitaţie psihomotorie, plin de avânt retoric sau se refugiază în repetiţii interminabile:
— Ţac, pac!
— Ce?
— Ce ce?
— Ce ce ce?
— Ce ce ce ce?
— Ce ce ce ce ce?
[până la 15 ce-uri, structură amintind vag de triunghiul lui Pascal]
Deseori se recurge la procedee pur grafice, cum ar fi tipărirea unor cuvinte cu caractere grase, într-un mod cât se poate de arbitrar, pesemne pentru că aşa a binevoit musculatura d-sale autorului. Probabil autorul consideră că a descoperit un procedeu foarte rafinat, dar nu reuşeşte decât să fie niţel caraghios. Totul culminează cu un capitol numit Strigăt, unde douăsprezece pagini sunt umplute cu rânduri compacte de litere a, spre a se alcătui, în final (slavă D-lui, are un final!) cuvântul altăviaţăvărog, ce pare construit potrivit regulilor unei limbi polisintetice gen inuktitut. Trebuie să recunoaştem că Odobescu, cu acel ultim capitol din Pseudokinegetikos format doar din puncte de suspensie, era un cârpaci. Ce-i drept, Micleuşanu bate şi el câmpii, dar cu orice altceva decât cu graţie. Nu se poate spune altminteri că logica îi este străină autorului, căci construieşte la un moment dat ceea ce el numeşte cele „şase relaţii fecalogice simple”:
1. mâncat - căcat
2. căcat - mâncat
3. mâncare - căcare
4. căcare - mâncare
5. mancător - căcător
6. căcător - mâncător
Oul lui Columb! Păcat că nu i-a trecut nimănui prin cap mai înainte să dezvăluie această reţea de relaţii (feca)logice.
Sunt atât de multe scabrozităţi, atât de multe gratuităţi preţioase şi zbierete puse pe hârtie, că orice selecţie oferă doar o imagine palidă a originalului. Poate singurul capitol care justifică esteticeşte coprolalia prozatorului este Testamentul lui Ţurcanu, foarte scurt de altfel. Pentru cine nu ştie, Ţurcanu este personajul emblematic al episodului cunoscut sub numele de experimentul/fenomenul Piteşti, una din cele mai mari orori petrecute în închisorile comuniste.
Dar - vorba englezului - too little, too late. Kasa Poporului rămâne, chiar dacă scrierea ei a fost animată de sinceritate artistică şi convingeri antitotalitare, o mare ratare. Un chix cât... Casa Poporului. Spun asta nu din pudibonderie (feriţi totuşi neapărat romanul de ochii copiilor!) şi nici n-am să cer stigmatizarea romancierului pentru atentat la pudoare, ci eventual pentru că are o imensă doză de prost-gust, amintind uneori de kitsch-ul gotic, precum şi o însemnată cantitate de teribilism vacuu. Prozatorul se doreşte anticalofil, dar stilul e în cele din urmă doar îngroşat-retoric şi strident în mod gratuit.
Nietzsche zicea că nu poate atinge partitura operei amicului Wagner, Tristan und Isolde, decât punându-şi mănuşi (dar nu pentru că i-ar fi displăcut, culmea). Noi nu suntem filozoful german şi nici Mitoş Micleuşanu nu e (asta ar mai fi lipsit!) muzicianul de la Bayreuth, dar e posibil ca apropierea de cartea asta să ne provoace ceva dezagrement. Dar ce spun eu... parcă văd că după apariţia acestei postări vânzările Kasei Poporului vor creşte spectaculos. Eu vă rog doar să nu mă reclamaţi la Google pe motiv de obscenitate, că-mi închid oamenii blogul!
Subintitulat roman colectiv, Rubik (Polirom, 2008) este un roman scris de mai multe persoane, sub coordonarea Simonei Popescu de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Aceasta a avut ideea alcătuirii unui grup de 23 de autori (în marea lor majoritate, studenţi) în vederea scrierii unei cărţi, procedeu cunoscut în cercurile care practică creative writing. De fapt nu sunt deloc sigur că e roman (nu reiau aici discuţia despre respectiva specie a genului epic), dar asta nu are desigur importanţă. Coeziunea textului este dată de aparenta unitate a episoadelor individuale scrise de fiecare autor, care gravitează mai mult sau mai puţin strâns în jurul liftierei din clădirea Teatrului Naţional, o femeie între două vârste care lucrează mereu la un gherghef. O Penelopă dâmboviţeană şi nu prea.
Metafora cubului Rubik ar reda munca pe care ar trebui s-o facă cititorul (re)organizând substanţa scrierii, de altfel extrem de eterogenă şi variată ca tehnici şi valoare, după talentul şi inspiraţia autorului respectiv. Simona Popescu pare de altfel să fi fost preocupată să adauge la cozonacul romanului cât mai multe ingrediente simbolice. Pe lângă deja menţionatul cub, mai avem şi motivul cadrului (de la gherghef, dar şi abstract, ca la povestirile în ramă gen Decameronul lui Boccaccio), al rucodeliei (termen la origine monahal, însemnând „lucrare a mâinilor”), al textului (în sensul etimologic de ţesătură sau network), al figurii origami, al fractalilor etc. Este desfăşurată artileria grea a postmodernismului, cu puternice accente intertextuale, cu aluzii culturale savante de l-ar face invidios până şi pe papa Borges, dar şi cu trimiteri mai prozaice, dar familiare cunoscătorilor, la terasa La Motoare sau la sălile 314 (pi x 100!) sau 413 de la Literele bucureştene (cine ştie sălile acelea înţelege ce vreau să zic).
Fiind opera unui număr de peste 20 de inşi, n-ai cum să aştepţi multă coerenţă. Dimpotrivă, cititorul ar trebui să fie mai degrabă interesat să vadă individualităţile, polipii, nu reciful de corali. Textele tinerilor rubikişti sunt, după cum era de aşteptat, inegale ca valoare.
Câteva din capitole merg oarecum pe firul romanului realist, cu dezvoltările din prima jumătate a secolului trecut: Liftiera şi ghergheful (o ramă), Dosar „Goblenista”, Vând goblenuri. Altele (Fetiţa, Snake) introduc elemente de stream of consciousness. Nu lipsesc secţiuni avangardiste de-a dreptul (Ana & Gruia), elemente de dicteu automat, pasaje întregi în limbi un pic exotice (olandeza sau flamanda, greu de stabilit!), integrarea elementelor de internet şi e-mail (procedeu deja banalizat, pe care unii îl găsesc foarte proaspăt) etc.
Ar fi imposibil să prezint pe larg un roman aşa de stufos (peste 550 de pagini) şi atât de eterogen. Are şi bune, şi rele, ceea ce în cazul de faţă era inevitabil. Uneori bombardamentul cu aluzii şi simboluri culturale devine obositor şi generează plictis, căci e steril şi nu se subordonează unui obiectiv artistic. Să fie de vină şi teribilismul multor autori (media de vârstă e 21 de ani), să fie de vină mâna de fier în mănuşă de catifea a Simonei Popescu... nu are importanţă. Delicios e capitolul intitulat Cubus... ex/in capite meo, un fel de idilă între doi studenţi la latină. Savuros prin umorul involuntar e Oh la la! Mai c’est pas possible!, capitol scris mai mult ca sigur de Dominika Ogrodnik, o studentă din Polonia sosită cu o bursă la Bucureşti, şi care îşi începe relatarea cu magica frază:
Îţi spun verde în obraz, dacă aş fi ştiut ce pe mine aşteaptă aici, niciodată n-aş fi încercat să primesc acest bursă.
Poate spre a întări caracterul de experiment al lucrării, ea este însoţită de un DVD cu ilustrări ale temei. Cine are bani de cheltuială şi e şi amator de cărţi mai ciudate poate s-o ia liniştit, o să aibă ce citi în Rubik. Sunt curios dacă vom mai auzi ceva despre unul sau mai mulţi din autorii acestui puzzle literar, căci despre Simona Popescu, mentorul grupului, s-au auzit destule:
Bogdan Boureanu, Dragoş Carciga, Ana Chiriţoiu, Raluca Ciochină, Dan Dăncescu, Brândusa Dragomir, Gruia Dragomir, Cristina Foarfă, Mădălina Georgescu, Anca Ionescu, Marieva Ionescu, Radu Leca, Sonia Lodi, Radu Nedelcuş, Igor Mocanu, Dominika Ogrodnik, Eva Pervolovici, Ovidiu Pop, Alina Purcaru, Laura Sandu, Elena Stancu, Simona Vasilache
Manipularea prin presă, cartea Soniei Cristina Stan, a apărut la Humanitas în 2004, dar am reuşit s-o citesc cu mare întârziere. Subiectul e incitant (mai ales în context autohton, unde e mai puţin abordat în dezbaterea de idei, căci în alte părţi am impresia că s-a scris ad nauseam pe tema asta). Mai cunoscută (şi mai veche) la noi e lucrarea lui Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, apărută mai demult la Nemira (chiar, a dat sau n-a dat faliment?) pe care cine vrea s-o citească pe daiboji o găseşte aici.
Aşadar manipularea prin presă e o specie a manipulării desfăşurată într-un mediu specific. Autoarea cărţii îşi face cu conştiinciozitate temele în capitolul introductiv şi ne defineşte manipularea după cum urmează, în buna tradiţie a manualelor noastre şcolare lemnoase:
[A]cţiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor unei persoane sau ale unui grup social în vederea atingerii unor scopuri dorite de către altcineva (persoane, grupuri, organizaţii) fără exercitarea forţei şi lăsând impresia că această schimbare este o decizie liberă.
Urmează tot felul de consideraţii sociologice şi de teoria comunicării şi ni se explică (util, de altfel) de ce manipularea nu e propagandă, nici publicitate. Se trece apoi la cestiunea propriu-zisă, aceea a manipulării prin presă. Nu suntem iertaţi de vorbăria de rigoare, de consideraţii privind puterea presei, zvonuri şi mistificări. Totuşi unele distincţii sunt foarte folositoare, de pildă cea dintre eroare de presă şi manipulare. Cum ar veni, manipularea presupune intenţie, cine obţine efectul scontat din greşeală nu manipulează.
Relaţia dintre eroarea mediatică şi manipularea prin presă e dezvoltată într-un capitol aparte. Discuţia ajunge să îmbrace forme tehnice. Se discută despre modul în care structurarea informaţiei (localizarea în pagină, grafica, vocabularul utilizat etc.) contribuie la eficienţa manipulării sau poate constitui o marcă a acesteia. Un capitol întreg ne prezintă manipularea prin televiziune şi de data asta avem şi câteva exemple de pe la noi, nu ştiu cât de relevante, precum o transmisiune de la Olimpiada de la Atena sau tornada de la Făcăieni.
Din fericire, capitolele de la sfârşitul cărţii salvează oarecum situaţia. Sunt discutate, într-o secţiune consistentă, elementele de manipulare în presă constatate cu ocazia alegerilor prezidenţiale din anul 2000. Autoarea menţionează şi situaţia paradoxală în aparenţă a existenţei, în presa noastră, a mai multor Românii. Aceste două părţi sunt, cred, reuşitele volumului care rămâne altminteri marcat de un soi de ariditate belferească ce poate alunga mulţi cititori.
E vorba de o carte din 2004 şi de atunci multă apă a curs pe jgheabul manipulării mediatice dâmboviţene. Probabil ar fi foarte interesant să studieze cineva serios ultimele două campanii prezidenţiale, dar o să vină şi vremea lor. Până una, alta, m-aş referi la nişte peşti mai mici. În toamna trecută s-a produs un incident destul de dubios neclar după părerea mea în care a fost implicat, printre alţii, comentatorul politic Bogdan Chirieac, un obişnuit al postului Realitatea TV. Respectiva televiziune a reacţionat cu indignare proletară maximă şi a dat un comunicat arătând că dl. Chirieac nu mai are ce căuta la ei în studiou. Toate bune şi frumoase, trec 2-3 luni şi jurnalistul apare, bine merci, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, în studiourile Realitatea, desigur fără să dea cineva vreo lămurire. Manipulare, eroare, pură imoralitate? Să decidă alţii, dar ceva nu-i în regulă.
La aceeaşi televiziune, o tânără şi cam speriată reporteră prezintă preţurile băuturilor dintr-un magazin, spunând: O veste bună pentru domni - vinul este mai ieftin cu X lei. Manipulare? Adică femeia insinuează (delicat) că domnii sunt cei care beau (şi poate fără cumpătare)? Sau doar prostie nepricepere profesională? Iar nu-s în stare să răspund. Manipulaţi, manipulaţi, ceva tot va rămâne...
Aflu uimit şi - de ce nu, căci oameni suntem - flatat, că onoratul juriu al concursului Blog de blog a decis să îmi acorde, la egalitate cu colegul Dragoş C. Butuzea, trofeul „Cel mai bun critic literar dintre bloggeri”. Vestea m-a luat prin surprindere, căci nu îmi aminteam să mă fi înscris în vreo competiţie cu acest blog, desigur, în afara concurenţei implicite pe care o presupune activitatea de scrib pe monitorul calculatorului. Dacă a concura singur şi a ieşi pe locul al doilea e un paradox care creează nelinişte, a nu concura şi a câştiga e, să recunoaştem, o situaţie cel puţin la fel de contrariantă.
Asta fiind situaţia, m-am gândit la început că nu-mi rămâne de făcut decât să mulţumesc juriului şi să ţin un discurs de recepţie. Juriului îi sunt recunoscător pentru atenţia pe care mi-o acordă, dar discursul mai poate aştepta, căci încă n-a avut încă loc gala premiilor Oscar şi aş vrea s-o urmăresc pentru a mă inspira de acolo.
Trecând la lucruri nu neapărat mai serioase, ci spuse doar într-un registru ceva mai grav, vreau să precizez că blogul meu nu e al unui critic literar. Sau, cu alte cuvinte, nu mi-am propus să fac pe el critică literară sau să devin un echivalent în spaţiul virtual al unor Maiorescu, Gherea, Bodgan-Duică, Ibrăileanu, Lovinescu, Mihail Dragomirescu, I. Vitner, Manolescu, Simion sau Daniel Cristea-Enache, critici din epoci diferite şi de valori la fel de diverse. Nu vroiam decât un loc unde să practic sportul nostru naţional, adică datul cu părerea, având drept obiect cărţile. Nu mi-am propus să fiu obiectiv, olimpian sau intransigent, ci doar să explic ce mi-a plăcut şi ce nu în respectivele scrieri. Uneori cu supleţe a argumentului şi spor al frazei, alteori mai poticnit, după cum au fost împrejurările. Căci bloggerul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală, ca să parafrazez neinspirat un poet cu inspiraţie multă.
Singurul principiu pe care m-am străduit să îl respect a fost cel al preeminenţei criteriului estetic ori de câte ori am scris despre beletristică. Mai pe şleau, am fost echilibrat sau părtinitor, am avut sau nu dreptate, dar am pus mereu criteriul estetic pe primul loc. Acest principiu nu a funcţionat neapărat şi în cazul cărţilor din alte domenii, precum istoria, unde am încercat, e drept, să înţeleg faptele şi să-mi susţin părerile cu argumente, dar şi să extrag, când s-a putut, „morala” poveştii. N-am făcut un secret din simpatiile/antipatiile mele politice (vezi coloana din stânga), fapt care i-a iritat pe unii. N-am ce le face, e blogul meu. Nemulţumiţii au oricând la dispoziţie alte bloguri, mai pe gustul d-lor. Un lucru n-am făcut însă, să scriu despre o lucrare din categoria fiction din perspectiva opiniilor mele politice sau să strâmb din nas numai pentru că ştiu că autorul ei e din altă tabără politică.
În cele din urmă, nu mi-am propus să fiu complezent cu un autor sau o editură anume, chiar când a fost vorba de nume sonore. Găsim lucruri bune şi lucruri proaste peste tot, şi la o mare editură cu o reţea de distribuţie naţională, şi la o editură mai mică, ale cărei cărţi se găsesc pe apucate. Autori cunoscuţi scriu nu rareori cărţi proaste, după cum dai uneori peste cărţi bune ale unor necunoscuţi.
Şi pentru că am senzaţia că oricum nu are nimeni răbdare să citească până aici, închei repetând, ca într-un discurs ce se respectă, mulţumirile de la început. Un lucru e limpede, am ajuns să fac critică fără să ştiu, după cum monsieur Jourdain al lui Molière făcea proză sans le savoir...
Apărută la Editura Teşu în 2007, cartea lui Silviu Brucan, Generaţia irosită, reprezintă de fapt reeditarea lucrării, scoasă se pare la o editură la fel de puţin cunoscută la începutul anilor ’90 (nu căutaţi pe internet: oricât de greu ar fi de crezut, mai există edituri fără website şi cărora pare să le fie indiferent dacă îşi vând sau nu cărţile).
Avem de a face nu doar cu o carte de memorii, ci şi cu o autobiografie. Silviu Brucan (născut în 1916) avansează teoria potrivit căreia a făcut parte dintr-o generaţie irosită, prinsă între două revoluţii, cea comunistă (1944 - 1948) şi cea decembristă (1989). Această generaţie ar fi fost victima unor circumstanţe istorice care au silit-o să facă opţiuni de tipul lose-lose. Noroc că unii din reprezentanţii generaţiei în cauză (printre care se numără şi Brucan, desigur) şi-au dat seama că „au apucat-o pe o cale greşită” şi au făcut şi ei ce au putut, unii luptând cu sistemul din interior şi făcându-l mai respirabil, alţii (foarte puţin numeroşi, de altfel) practicând o disidenţă mai mult sau mai puţin dură. E, desigur, o teză discutabilă, căci se cunosc destui membri ai aceleiaşi generaţii care au avut o traiectorie diferită de a lui Brucan & co. şi au petrecut ani întregi din interval ’44 - ’89 în închisoare.
Silviu Brucan declară că nu îşi propune să scrie o lucrare de istorie, ci să prezinte numai acea parte a istoriei pe care „a trăit-o ca experienţă personală”. Dacă părţile propriu-zis autobiografice (cum ar fi prezentarea familiei de origine, origine socială de altfel proastă, din negustori scăpătaţi, sau experienţa lansării ziarului Scânteia) sunt, într-adevăr, reflectarea unor experienţe directe, alte capitole sunt scrise, evident, pe baza relatărilor altora. E vorba despre cele dedicate răsturnării de regim de la 23 august 1944, revoltei de la Braşov din 1987 sau chiar unora din evenimentele din decembrie 1989.
Stalinist feroce în anii de început ai regimului, Brucan pretinde că s-a deşteptat brusc (cu vorbele lui, a avut un „moment de cotitură”) după ce a citit celebrul raport al lui Hruşciov din 1956 care demasca crimele lui Stalin. O bună parte din memorii sunt consacrate carierei făcute de autor sub Gheorghiu-Dej. E limpede că, deşi are grijă să menţioneze brutalitatea dictaturii acestuia şi abilitatea de-a dreptul machiavelică a personajului, memorialistul nutreşte o admiraţie nereţinută faţă de conducător. Ideea de bază este că Dej, deşi om cu serioase carenţe de educaţie şi caracter este, în esenţă un om inteligent şi raţional, dotat cu umor şi bun simţ (calităţi pe care Ceauşescu, prin contrast, se va vedea că nu le are).
Epoca lui Dej a fost de altfel o vârstă de aur pentru Brucan. Propulsat în postul de ambasador Statele Unite (un capitol se numeşte Diplomat roşu la Washington) şi numit apoi conducător al Televiziunii, Brucan nu face economie de spaţiu cu relatarea unor episoade din carieră pe care le consideră amuzante. Venirea la putere a lui Ceauşescu va pune capăt acestei evoluţii spectaculoase. E limpede că între cei doi există o profundă incompatibilitate, iar Brucan relatează pe pagini întregi tot felul de orori despre cuplul Nicolae - Elena Ceauşescu. Vremurile bune de sub Gheorghiu-Dej trecuseră însă iremediabil, iar autorul, marginalizat, va practica o disidenţă mai mult sau mai puţin cu voie de la poliţie ce va culmina cu semnarea scrisorii celor şase.
Silviu Brucan scrie şi despre anii de după 1989. El încearcă să facă lumină în jurul celor două idei lansate de el şi care au făcut mare vâlvă la vremea lor, anume celebra sintagmă stupid people şi aprecierea că românii vor avea nevoie de 20 de ani pentru a deprinde democraţia. Autorul susţine că a fost greşit citat în privinţa celei dintâi şi greşit interpretat cât priveşte cea de a doua formulare. Nu ştiu care e adevărul, dar m-au plictisit întotdeauna discuţiile şi scandalurile desfăşurate în jurul lui Brucan şi al susţinerilor sale. Omul ajunsese să capete o aură aproape mitică de analist politic şi chiar profet, aşa că ce era să facă... profeţea şi el la televizor cât putea, într-un stil bine jucat, cu cinism afişat ostentativ şi cu o anume duritate care se vroia descinsă din şedinţele Biroului Politic al anilor ’50. Nu mă aşteptam ca memoriile să spună lucruri spectaculoase. Ele ne dezvăluie un om inteligent şi abil (ceea ce ştiam deja), care îşi conduce în permanenţă relatarea astfel încât să îl pună într-o lumină favorabilă. O lectură interesantă pe alocuri, dar care trebuie întreprinsă cu o mare doză de scepticism.
Mi-a atras atenţia (şi nu prin aspect, căci e modestă ca prezentare) o cărticică apărută în 2005 la Editura Tritonic sub numele de Realitatea ilustrată - Bucureştii anului 1935. E vorba, aşa cum sugerează însuşi titlul, de o culegere de articole apărute în anul respectiv în săptămânalul, binecunoscut în epocă, Realitatea ilustrată. Probabil alegerea acestui an nu e întâmplătoare, căci el reprezintă jumătatea domniei lui Carol II, domnie care a marcat puternic dezvoltarea oraşului. Tot în 1935 a apărut şi un foarte interesant Ghid al Bucureştilor, pe care cei interesaţi îl pot citi, scanat, aici.
Sub titlul Meserii şi ocupaţii ciudate Alex F. Mihail prezintă moduri mai puţin obişnuite de a-ţi câştiga existenţa într-un oraş care începe să semene a mare metropolă. Unii scoteau bani urcându-se în tren încă de la depou şi apoi vânzându-şi locul. Ocupaţia era rentabilă, mai ales că multe trenuri erau foarte aglomerate. Alţii, profitând de o decizie a municipalităţii potrivit căreia taxiurile nu aveau voie să circule pe străzile centrale fără pasageri, jucau, contra unei sume de bani, rolul clientului. Într-o vreme când meseria de bodyguard nu exista ca atare, unii inşi, mai vânjoşi, îi ajutau pe proprietarii de localuri să dea afară clienţii recalcitranţi sau să-i facă să plătească pe cei care vroiau s-o şteargă fără să achite consumaţia.
Ioan Masoff (cunoscut mai mult ca istoric de teatru) scrie despre obiceiurile de lăsata secului, dar şi despre Raoul de Ginsbourg, personaj originar din Bucureşti care ajunge, printr-un concurs extraordinar de împrejurări, director al operei din Monte Carlo. Un oarecare E. S. figurează cu un articol despre un... club al milionarilor. D. A. Dospinescu are un articol despre abator, iar Alex F. Mihail figurează cu o anchetă efectuată printre elevii marilor licee (Spiru Haret, Lazăr, Matei Basarab, Sf. Sava).
Nesemnat apare un ciclu de articole dedicate unei manifestări tradiţionale în anii ’30, Luna Bucureştilor, ocazie cu care se organizase o mare (şi se pare, variată) expoziţie în Parcul Carol. Cu respectiva ocazie se prezentaseră reconstituiri ale unor străzi bucureştene din secolul XIX, dar şi - poate mai interesant - machete ale unor zone ale Capitalei în anul 2000! F[elix] Aderca figurează cu articolul Ochii văd inima cere (fără vreo virgulă), plin de constatări amare cu privire la inegalităţile sociale ale vremii.
Tot Alex F. Mihail (se pare, un publicist foarte activ) scrie şi un articol pe teme sociale pe care îl intitulează, sec, Cum trăiesc oamenii. Se pare că una din temele sensibile ale zilei era normalizarea:
Astfel, de pildă, în 1929 s-a făcut la C.F.R. un studiu aprofundat asupra salariilor, care păreau prea mari, sau rău proporţionate, şi s-a făcut o aşa zisă „normalizare”. În urmă s-a observat că unii slujbaşi erau nemulţumiţi, privind cu jind la alţii, cu aceeaşi pregătire tehnică, aceleaşi ore de muncă şi aceeaşi răspundere, care aveau însă un salariu mai mare, atunci s-a făcut o a doua „normalizare”.
Dar lumea tot nu era mulţumită.Au urmat alte normalizări, o goană nebună după reduceri bugetare, economii sângeroase, o sălbatică repartizare a atribuţiilor între personalul rămas în picioare pe câmpul muncii... Totuşi, s-a mai găsit posibilitatea să se facă numiri noi: astfel, de pildă, s-au numit cinci ingineri în serviciul de supraveghere a reviziei vagoanelor în staţia Bucureşti-Griviţa, în locul unicului controlor [...] care odinioară făcea această slujbă, dar care a fost dat afară.
Am scris aici nu odată că, dacă e important să citeşti, din pură plăcere a lecturii sau pentru a te informa, e poate la fel de important să încerci să vezi dacă cele citite au relevanţă pentru realitatea imediată. Parcurgând articolele din volum, vezi că normalizările din 1929 nu-s singurele a-normalităţi cu corespondenţă în 2010.
Apărută anul trecut la Polirom, cartea Martei Petreu Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian a provocat unul din acele cutremure care zguduie fără vreo periodicitate anume lumea noastră culturală. Subiectul - minat - ne îndreptăţea să aşteptăm fenomene seismice şi/sau meteorologice intense, fiind vorba de o reinterpretare a reţelei de relaţii şi sinapse nervoase (!) care interconectează spiritele şi caracterele unor personalităţi de prim rang ale României interbelice. Marta Petreu e de altfel recidivistă. Să nu uităm vâlva pe care a stârnit-o în urmă cu vreo zece ani demonstraţia autoarei cu privire la un foarte posibil plagiat al lui Nae Ionescu după gânditoarea mistică Evelyn Underhill. Oroare, desigur, mai ales printre admiratorii (aproape hagiografici) ai personajului.
Că Nae Ionescu exercita o atracţie aproape magnetică asupra multor intelectuali tineri ai deceniilor 3-4 ale secolului trecut e limpede, dar probabil niciunul din aceşti tineri n-a fost atras de figura magistrului mai puternic decât Mihail Sebastian. Declicul s-a produs de timpuriu, căci filozoful l-a remarcat pe Sebastian încă din liceu (fusese preşedintele comisiei de bacalaureat la liceul brăilean pe care îl terminase acesta). La rândul lui, tânărul fusese cucerit de personalitatea universitarului şi publicistului de forţă care era Ionescu, director al ziarului Cuvântul (oficios al regelui) şi om cu cuvânt (!) greu în chestiunile politice ale zilei. Urmează un coup de foudre şi o relaţie de profundă... iubire intelectuală, oarecum asimetrică, căci cel care a iubit a fost în special Sebastian, Nae Ionescu lăsându-se mai degrabă adorat. Oricum, pentru tânărul absolvent de liceu de provincie Ionescu a reprezentat braţul providenţei.
Mihail Sebastian a lucrat la Cuvântul lui Nae Ionescu între 1927 şi 1934. Cariera lui la ziar s-a suprapus perioadei de glorie a publicaţiei, dar şi de expansiune a ideilor de extremă dreaptă. Iniţial cronicar literar (nu unul inocent, căci se răfuieşte de-a dreptul cu Lovinescu, Călinescu, Ralea sau Ibrăileanu), Sebastian devine în 1929 comentator politic şi serveşte drept măciucă a mentorului său şi ideilor promovate de extrema dreaptă. Sunt atacate principiile democraţiei, ale liberalismului (burghez), modernizarea, europenismul. Tânărul publicist, foarte rafinat şi adesea subtil în articolele sale, rămâne un simplu executant al politicii editoriale a patronului. Mihail Sebastian devine propovăduitor zelos al ideii de revoluţie à la Mussolini şi nu ezită să ia poziţii foarte radicale, în spiritul vremii, în problema minorităţilor. Desigur, ironia e că Sebastian era evreu, dar asta nu l-a împiedicat să devină coleg de redacţie, atunci când Cuvântul se transformă în organ de presă al Legiunii, cu corifei ai acesteia precum Corneliu Zelea Codreanu.
Relaţiile cu Nae Ionescu se răcesc odată cu scandalul izbucnit în 1934 la publicarea romanului De două mii de ani..., a cărui prefaţă, scrisă chiar de mentor, are un clar caracter antisemit. Cu toată îndepărtarea de maestru, Sebastian nu va înceta să-l iubească în tăcere. De fapt, remarcă şi Marta Petreu, iubirea necondiţionată şi durabilă pe care le-o acordă celor de care a apucat să se ataşeze e o caracteristică a personalităţii lui Mihail Sebastian. Ea se manifestă şi faţă de Mircea Eliade şi nu slăbeşte nici când orientalistul alunecă pe panta antisemitismului extremist, alături de alţi amici ai lui Sebastian, precum soţii Haig Acterian şi Marieta Sadova. Indiferenţa cu care îl tratează Eliade în anii dificili ai persecuţiilor din 1940 - 1944 nu face ca această dragoste să slăbească.
După vârsta de aur petrecută la Cuvântul, pentru scriitorul evreu urmează o perioadă neagră odată cu impunerea legislaţiei rasiale. Anii războiului sunt sumbri, petrecuţi în mari privaţiuni materiale, fără drept de semnătură. Mulţi prieteni îl părăsesc sau se poartă, în cel mai fericit caz, rece cu el (Eliade, soţii Acterian - Sadova), alţii, mai sensibili la suferinţă, sunt totuşi mult prea preocupaţi de propriile planuri pentru a mai avea timp de el (Cioran, Eugen Ionesco). Spre sfârşitul războiului Mihail Sebastian nu mai e decât umbra tânărului bodyguard discipol ideologic al lui Nae Ionescu. Dezamăgit, părăsit de aproape toţi, el nu-şi mai doreşte decât să plece din ţară, eventual pe un post diplomatic. Schimbarea politică de la 23 august 1944 pare să îi imprime traiectoria tipică de după război a unui intelectual evreu, dar, devenit foarte lucid, Sebastian sfârşeşte prin a refuza colaborarea cu militanţii noului regim. Va muri în anul următor, într-un accident.
Cartea Martei Petreu e impresionantă prin bogăţia aparatului documentar. Autoarea a parcurs sute şi sute de articole din presa interbelică, scrisori şi jurnale şi a alcătuit un dosar minuţios al perioadei petrecute de Mihail Sebastian în „casa Cuvântului”, etapă pe care acesta nu o lămureşte pe deplin niciodată (celebrul Jurnal acoperă numai perioada 1935 - 1944). Concluziile sunt incomode pentru mulţi din admiratorii necondiţionaţi ai personalităţilor intelectuale interbelice (poate mai ales Eliade şi, evident, Sebastian însuşi). Convenabile sau nu, aceste concluzii se sprijină pe realitatea documentelor. „Interbelicii” noştri, atât de uşor şi necritic deveniţi modele după 1989, au fost până la urmă oameni ai epocii lor. A-i lua drept modele necondiţionate în secolul XXI implică un risc. Şi - cartea Martei Petreu n-o spune, desigur - destinul multor intelectuali interbelici care au colaborat cu câte o putere vremelnică ar trebui să-i pună, poate, pe gânduri pe unii intelectualii care îi girează azi pe mai marii zilei.
În 1841 apărea la Ieşi o Carte de bucate boiereşti - 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, semnată cu iniţialele misterioase M.K. şi K.N., în spatele cărora se ascundeau, e drept, doi boieri, Mihail Kogălniceanu şi Kostache Negruzzi (K-ul din Kostache reflectă ortografia din epocă - atunci de ce nu... Kostake?). Editura Vremea (2007) publică o nouă ediţie a lucrării, desigur nu pentru că în România anilor ’2000 ar duce gospodinele lipsă de îndrumare în domeniu, ci pentru că merită să te dedulceşti nu doar la mâncare, ci şi la texte pline de farmecul desuet al scrierilor mai vechi.
E drept, cartea lui Kogălniceanu şi Negruzzi nu nutreşte ambiţiile teoretice şi chiar filozofice ale Fiziologiei gustului lui Brillat-Savarin, publicată în 1825, cu puţin înainte de moartea autorului (tradusă şi la noi acum aproape 30 de ani). Cartea de faţă este însă un rezultat al activităţii practice - reţetele sunt cercate, nu compilate pur şi simplu de prin alte părţi, ceea ce pentru mulţi compensează lipsa de înclinaţie spre teoretizare.
Multe din numele mâncărurilor pentru care ni se dau reţete par luate dintr-un repertoriu avant la lettre al literaturii de avangardă, efect obţinut prin încălcarea restricţiilor semantice cu care ne-a obişnuit practica limbii. Avem, aşadar, reţete de supă pisată, lapte zburat, brânză zburată sau buciume prăjite în unt. Adevărul e că am cunoscut o doamnă foarte în vârstă care spunea lapte zburat în loc de lapte de pasăre.
Alte mâncăruri au un nume enigmatic care poate fi descifrat numai prin parcurgerea reţetei (şi uneori nici aşa): bou de modă, tort de lenţi cu gratii, babe fără lapte sau babe opărite, zalatine, etc. Măcar acum e limpede etimologia numelui lui de familie al lui neica Zaharia din O scrisoare pierdută. Trahanaua, aflăm, e un fel de cocă din care se pot confecţiona tăieţei. Dintre sfaturile pentru alte trebi gospodăreşti remarc Mijloc ca să se ouă găinele în fiştecare vreme a anului sau Ceară pentru scânduri.
Reţetele sunt scurte şi încep cu formule prescriptive standard, rareori impersonale, ca în reţetele de azi: Să ie un giunc gras.../ Iei o litră de zamă... / Să iei piciorul cel gras de porc.../ Ie o litră de orez ş-o fierbe.../Să pui un cazan de apă să fearbă...Şese ouă să le ferbi... Iată, pentru gust (!), o reţetă întreagă. Gerunziile de la început creează, prin inerenta imprecizie a verbului nepersonal, o întreagă magie:
No. 49. MAZĂRE VERDE ÎN GRĂUNŢE
Dezghiocând mazărea numai grăunţele, fiind tânără o arunci bine în apă când clocoteşte şi o laşi să ieie un clocot bun, apoi o strecori pin sâtă bine şi o presari pe tava, şi o dai la cuptoriu, care să nu se înfierbinte, ce pe încetul să se poată usca; şi când îi vra să faci bucate, s-o pui în apă răce să fearbă.
Sunt numeroase asemenea reţete pline de farmec, desigur pentru cei care nu urmăresc nici să înveţe să gătească, nici să ţină nu ştiu ce regim la modă, ci mai degrabă să guste textele epocii - şi e de gustat la ele, nu glumă. Evident că asemenea texte nu alcătuiesc o literatură în sensul estetic şi nu doar cultural al termenului. Peste aproape un secol, un alt autor, de data asta unul absurd (Grigore Cugler, cunoscut şi sub năstruşnicul nume de Apunake) scotea şi el o carte de bucate, cu ambiţii mai mici. Fragmentul următor e luat din excelenta antologie Cică nişte cronicari duceau lipsă de şalvari, întocmită de Iordan Chimet şi apărută în 1999 la Editura Universal Dalsi (chiar, o mai exista editura asta?):
Limbă à la Princesse
Luăm o limbă, două, trei, patru - cu cât luăm mai multe, cu atât mai bine - şi le legăm împreună, cu un fir de păr smuls din căptuşeala hainei. Presărăm deasupra treizeci de grame, însă numai pe o parte. Dacă am presăra pe amândouă părţile, s-ar face şaizeci de grame, ceea ce ar fi prea mult. Aşternem limbile pe o foaie de hârtie bine unsă şi le desenăm conturul cu creionul.
Alte timpuri - alte texte...
Blocul 29, apartamentul 1 (Editura Polirom, 2009) e volumul de debut al Corinei Sabău, prozatoare tânără primită - iată - în cercul ego-iştilor (e vorba de autorii publicaţi în celebra colecţie „Ego. Proză” a editurii). Titlul cărţii, sec şi obiectiv, pare să amintească de alte proze contemporane, precum cea a lui Eugen Istodor, care, e drept, nu se doreşte roman.
Dacă ar fi să povesteşti ce se întâmplă în cartea Corinei Sabău, multe n-ar fi de spus. Aproape că e un roman despre nimic, desigur în accepţiunea seinfeldiană, ca să nu se supere admiratorii lui Heidegger. Materia este alcătuită din scene din viaţa cotidiană a Irinei, o fetiţă de doisprezece ani, care trăieşte cu părinţii şi bunicii într-un banal apartament de bloc. Blocul e din vremea comunismului (epocă în care par a fi rămas fixate multe din personaje şi repere geografice), dar acţiunea cărţii (câtă e ea) se desfăşoară în anii tranziţiei într-o Yoknapatawpha construită cu minuţiozitate din detalii. Cine are răbdare să reconstituie vasul pornind de la cioburi află că nu e vorba de un ţinut fictiv, ci de mult mai prozaicul oraşul Câmpulung Muscel. Nenumit aproape niciodată, Câmpulungul (un loc unde nu s-a întâmplat nimic) se alcătuieşte din aluzii la uzinele ARO, la cofetăria Muscelu, la liceul Dinicu Golescu etc. Ba chiar cititorul mai umblat prin cărţi dă şi peste magazinul Măgeanu, pomenit într-un celebru episod din Titanic Vals.
Blocul 29, apartamentul 1 e o colecţie de întâmplări cotidiene, plimbări prin oraş cu bunicii, evocări nu tocmai prietenoase ale vecinilor de bloc (bine schiţat portretul soţilor Ghilduş, odios prin acel ţuţulică frumuşică cu care Ghilduş-el li se adresează copiilor). Mai sunt apoi tot felul de interacţiuni cu prietenele Nico şi Simina, sporovăială de fetiţe, vizite şi iar şi iar plimbări prin urbe. Procedeul folosit, al monologului interior/fluxului conştiinţei, cu mai rare inserţii de stil indirect liber, ne dezvăluie o aspirantă argeşeană la gloria Virginiei Woolf.
În mod surprinzător (cel puţin pentru cei care s-ar fi aşteptat să găsească aici nişte amintiri din copilărie), cartea e mai mult despre bunici decât despre copii şi mai mult despre bunica decât despre bunicul. Părinţii copilului apar puţin şi au un rol marginal, de parcă autoarea le-ar face favoarea să-i pomenească şi pe ei şi cam atât. Adevărata protagonistă a romanului e bunica, profesoară pensionară cu gusturi şi atitudini neaşteptate pentru cititorul care a rămas din literatura noastră cu figurile bunicilor lui Delavrancea sau Ionel Teodoreanu. E o bunică cool, fără discuţie, care, atunci când nu se ciondăneşte cu bunicul pe teme gospodăreşti, ascultă muzică străină, vorbeşte despre Patapievici şi stârneşte interesul golanilor pe stradă:
Trecem de Garofiţa, urcăm şi coborâm pasarela, trecem de Muscelu şi de Gladiola [...]. Intrăm pe bulevard. [...] Un grup de băieţi vin din direcţia opusă. Unul dintre ei o măsoară pe bunica din cap până-n picioare şi apoi se întoarce spre ceilalţi. „Asta era belea, bă, când era tanără!” spune cu voce tare şi scoate un râgâit. „Las’ că la macheală merge şi acu’”, comentează altul [...].
Ale cui sunt gândurile şi vorbele Irinei, aşa cum apar ele în romanul Corinei Sabău? Nu e o întrebare trivială. Irina vorbeşte rareori cu vocea unui copil de doisprezece ani. Ea pare de cele mai multe ori să vorbească cu glasul autoarei sau cu al altor personaje. Uneori îi ies din gură expresii la care roşesc pană şi unii adulţi. Efectul care rezultă e unul bizar, amintind de acele filme horror de calitate îndoielnică în care un copil începe deodată să vorbească cu vocea dogită a unei matroane de bordel sau o femeie tânără şi frumoasă capătă pe neaşteptate vocea cavernoasă a unui beţiv.
Probabil că singura întâmplare importantă din roman este moartea bunicii. Aceasta fusese oarecum anunţată de un fel de eveniment-satelit, moartea unui vecin insignifiant, Selim, pe care eroina îl auzea câteodată tuşind prin pereţii subţiri ai blocului. Moartea lui Selim fusese un fel de repetiţie generală. Irina asistă aş spune cu placiditate la agonia bunicii şi la ritualul de după. Interesant de comparat cu Bunica se pregăteşte să moară. În ciuda diferenţelor de epocă şi de stil, cred că Anton Holban iese mai câştigat din această comparaţie.
Mi-e greu să-mi dau seama dacă prin debutul Corinei Sabău literatura contemporană a câştigat un autor valoros. Semne bune ar exista şi ele sunt date mai ales de siguranţa şi maturitatea scriiturii. Prezenţa în roman a unor lungimi şi a unei anumite înamorări de propriul stil ne-ar putea însă face mai rezervaţi.
Mi-e greu să-mi dau seama dacă publicului larg îi este mai antipatică tagma lingviştilor teoreticieni decât cea a gramaticienilor normativi. Probabil, totuşi, că a doua îi e mai nesuferită, măcar şi pentru că n-are nimeni habar cu ce se ocupă lingviştii teoreticieni. Cu normativii e mai simplu - ei sunt cei care ne spun cum e corect şi cum nu în materie de scris şi/sau vorbit, ceea ce, sa recunoaştem, nu prea îi cade bine nimănui. Gligor Gruiţă face parte din casta categoria aceasta mai puţin simpatică, categorie reprezentată cu notorietate, la vremea ei, de bătrânul Alexandru Graur (Tendinţele actuale ale limbii române, apărută în 1968, a constituit o noutate la noi) sau, mai recent, de George Pruteanu, realizator TV popular şi literat stimabil, dar cu puţine legături cu lingvistica propriu-zisă. Dacă Maiorescu vorbea la 1873 de stricarea limbii, Gruiţă scrie o carte întreagă intitulată Moda lingvistică 2007 (Editura Paralela 45, 2007, al cărei site pare în permanenţă vicima unui hacker). A trecut mai mult de un secol de la Beţia de cuvinte a junimistului, iar acum cool este să etichetăm ce vedem în jur drept modă.
Moda asta - exemplifică autorul - invadează irezistibil atât lexicul, cât şi sintaxa, ba uneori şi (orto)grafia. Ar exista până şi o piaţă a cuvintelor, sintagmelor şi a literelor. Ne este prezentat cazul unor vorbe străine care fac acum carieră la noi: (a) realiza, (a) nominaliza/nominalizare, locaţie. Unele cuvinte sunt de bon ton şi indică un statut superior al referenţilor cărora li se aplică (european, trend, top), altele (culmea, neaoşisme) trimit la un statut precar (des-folositul amărăştean, puţin-flatantul rahat). Ni se explică de asemenea - pe drept cuvânt, în esenţă - că nu orice grupare de cuvinte e o sintagmă, deşi mă îndoiesc că cititorul de rând e cu adevărat preocupat de problema asta. Amuzant e capitolaşul intitulat Joc de societate cu î şi â, care, nepropunându-şi să contribuie la scandalul generat de introducerea noii ortografii, prezintă situaţii caraghioase, în care publicaţii întregi conţin articole scrise cu î şi altele scrise cu â, de parcă autorii lor s-ar tachina indirect.
Destul de nefericită este secţiunea intitulată Lene lingvistică. Mă rog, cel puţin termenul e neinspirat ales. În unele situaţii e vorba de elipsă (ca în Am văzut şi tratat zeci de mii de copii.) Gligor Gruiţă pune alteori pe tapet o chestiune de productivitate lexicală. Se ştie că sufixul verbal -iza e extrem de productiv în româna contemporană, aşa că nu trebuie să pui neapărat pe seama lenei vorbitorului verbe precum (a) becaliza, (a) abatoriza, (a) fideliza şi multe altele asemenea. Fenomenul e bine studiat în lingvistica funcţională, iar abordarea din perspectiva raportului economie/precizie în exprimare e cât se poate de nimerită.
Gramaticianul normativ simte câteodată tentaţia de a teoretiza (!). El vorbeşte despre o nouă categorie gramaticală, cea a semiverbelor. Ce-i această struţo-cămilă? Nici mai mult, nici mai puţin decât un element care morfologic se comportă ca un substantiv (sensibilizare - unei sensibilizări, sensibilizarea), dar are conţinutul semantic al unui verb (a face ca cineva/ceva să devină sensibil). În realitate Gruiţă nu spune nimic nou; el nu face decât să umfle inutil inventarul de etichete al disciplinei, căci e vorba de nominalizări (în sensul lingvistic, căci nu-i niciun Oscar la mijloc) pe care sintacticienii le studiază de zeci de ani.
Capcanele acordului dintre subiect şi predicat sau atribut şi substantiv sunt discutate în capitolele Subiecte de carton şi Neastâmpăratul participiu, iar hipercorectitudinea, pleonasmul sau anacolutul se bucură şi ele de destul spaţiu. Dincolo de multitudinea exemplelor (autorul a citit cu osârdie sute şi sute de articole şi a urmărit, e limpede, multe emisiuni), nimic nou cu adevărat, aşa că moda din titlul cărţii nu prea e modă. Poate doar amplitudinea fenomenelor prezentate să fie mai mare, dar nu e nimic neaşteptat aici, la început de secol XXI, cu explozia modalităţilor şi canalelor de exprimare.
Gramaticianul normativ e ca un fel de antropolog care, trimis să studieze obiceiurile unui trib pierdut în jungla Amazonului, în loc să stea deoparte şi să înregistreze comportamentul localnicilor pentru a face apoi generalizări şi a îmbogăţi teoria, dă buzna peste oameni şi începe să le explice că frumos e să mânanci cu furculiţa şi cuţitul şi că tare e urât să scuipi pe jos. Sigur că e urât să comiţi anacoluturi şi să spui, de pildă, Eu, după ce mi-a insultat părinţii, nu mi-a mai plăcut de el. Să nu uităm însă că a doua parte a celebrelor Amintiri... ale lui Creangă, una din cărţile sfinte ale şcolii româneşti, începe aşa, cu un anacolut cât criza economică de mare:
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu [...], parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!
Quod licet Jovi non licet bovi!
Dacă ar fi să mă prind în jocul poetului, aş spune că Şerban Foarţă (Rimelări) e un autor de fo(a)rţă. Cartea albastră scoasă de Cartea Românească în 2005 cuprinde poeme apărute în marea lor majoritate în Dilema (nu sunt sigur că revista apucase să se transforme în Dilema veche în urma scandalului din 2004). Şerban Foarţă nu e, ştim bine, un debutant. Omul bate spre şaptezeci de ani şi a scos zeci de volume de versuri în deja cunoscutul stil ludic pe care cei care îl gustă îl recunosc foarte uşor. Nimic nu indică, aşadar, că am avea de a face cu un moment de cotitură în creaţia poetică a scriitorului sau că volumul ar avea pretenţia să fie mai mult decât este, o grupare de poezii apărute anterior într-un periodic între coperţile unei cărţi. Cu toate acestea, opusculului nu i se poate nega coerenţa, chiar şi dincolo de stilul extrem de personal al autorului. Deschiderea o face o poezie numită Cuvânt înainte, text de o gravitate neaşteptată dacă treci de primul nivel, cel lexical:
Să nu rupi, copile, cartea,
că pe carte mult o doare;
iar de-o s-o jupoi de partea
cartonată, cartea moare
Dacă poezia introductivă trimite oareşcum la artele poetice ale lui Arghezi (nu e unica aluzie argheziană din volum), alte compoziţii amintesc, cel puţin formal, de Nichita Stănescu din zilele lui bune. E probabil o acţiune conştientă, căci Foarţă e orice altceva decât un naiv - aparenta ingenuitate a unora din versuri e în realitate doar jucată:
Se ia un mic star
cu ochi de un tern
albăstrui, cu un trist
aer (de boschetar
sau de loser etern):
se distribuie-n Christ [...]
Osatura sintactică e cea din binecunoscuta Lecţie despre cub. De inventarul lexical al clasicului ploieştean ţine poezia Elegie cu noduri. Alteori, trimiterile la înaintaşii în ale creaţiei sunt transparent-polemice, ca în Bac din Bacovia, Fabula rasa (Urmuz) sau Sat, sat, telesat:
Locuinţa mea de vară
Nu-i la ţară
Unde n-am fost de mulţi ani,
Căci n-am, ca Depărăţeanu,
Topîrceanu
Plus câţiva contemporani
Nici o casă de vacanţă [...]
Totuşi, caracteristică poeziei lui Foarţă este şi în această culegere exploatarea la scară largă a jocului de cuvinte, a calamburului, uneori insolit şi proaspăt, alteori mai puţin inspirat. Poetul scrie despre pfisica lui Schrödinger, sub teroarea acronimelor descinse din cotidian, despre Georgeta Apaps şi Vasile Avab, apoi despre nabucodonosaur. Poezia lui Foarţă aminteşte adesea de un mecanism în care roţile dinţate sunt reprezentate de rime. Uneori ai senzaţia că poeziile sunt scrise cu un dicţionar de rime în faţă, iar maşinăria, unsă ocazional cu alifia ingambamentului, ajunge să te obosească:
Nu doar copilandrii
poartă ochelandri,
ochelari mai tandri
cu lentile roz;
poartă şi scafandrii
preţuiţi de tandrii
calamari ca antri-
cot sau pulpă roz.
Alteori rimele din limba română nu mai sunt de ajuns, iar poetul se refugiază într-un delir de forme gerundivale englezeşti:
mama face pudding
tata face shooting
fata face casting
ăl mai mic broadcasting
mama face lifting
ghiftuiţii gifting
Numele savante exercită o atracţie magnetică asupra autorului, care alcătuieşte o întreagă compoziţie folosind numai termeni spiţereşti în limba latină, ca în Rozariul farmacistului bătrân:
Folia Eucalypti
Folia Melissae,
Folia Belladonnae,
Frondes saninae
Flores Chamomillae etc.
Pe scurt, nimic din ce n-am aştepta de la Şerban Foarţă. O joacă serioasă, cu reuşite variabile, deliciu lingvistic pentru unii, preţiozitate şi manierism gongoric pentru alţii. Parafrazându-l pe Dumas-tatăl, putem spune, alături de Anatole France, că e permis să violezi limbajul, dar cu condiţia să-i faci un copil. Şerban Foarţă e violator multiplu şi în serie, dar nu lasă în urma lui liota de progenituri pe care ai putea-o aştepta. Găsim totuşi la el un meniu destul de bogat, pe principiul bufetului suedez, din care se serveşte fiecare cititor cu ce crede că-i pe gustul lui. Iar cei care nu se omoară cu cititul pot asculta poemele pe CD-ul ataşat, în lectura autorului.
Ceauşescu la putere (Editura Humanitas, 2008) - anchetă asupra unei ascensiuni politice - nu e fiction, deşi văd că se poartă un gen de reenactment al figurii dictatorului de zici că eşti în plin mister medieval al naşterii Domnului. Oricum, piesa care înţeleg că se joacă cu un succes imens la Odeon redă ultimele ore din viaţa lui Ceauşescu, pe când cartea lui Pierre du Bois ne prezintă circumstanţele preluării puterii de către acesta, precum şi metodele pe care le-a folosit.
Sfârşitul domniei lui Gheorghiu-Dej (martie 1965) îl găseşte pe Nicolae Ceauşescu instalat în funcţia de secretar al Biroului Politic al CC al PMR (conform titulaturii din epocă). Detaliu important, Ceauşescu răspunde de sensibilul domeniu al cadrelor, poziţie care îi permite să cunoască bine atât oamenii, cât şi vulnerabilităţile acestora. Apropierea sfârşitului fizic al lui Gheorghiu-Dej (bolnav de un cancer despre care s-a vehiculat mitul - neconfirmat - că i-ar fi fost inoculat de sovietici) declanşează lupta pentru putere la vârful partidului conducător. Grupul restrâns al decidenţilor politici se transformase (expresia e a lui du Bois) într-un cuib de vipere.
Biroul Politic e bulionul de cultură din care se recrutează viitorul prim-secretar, în realitate capo di tutti capi în partid şi în stat. Principalii pretendenţi erau (pe lângă Ceauşescu), Alexandru Drăghici (temutul ministru de Interne al negrilor ani ’50), Chivu Stoica (mandarin de partid cunoscut prin calitatea de a se ralia curentului dominant), Gheorghe Apostol (fost pentru scurtă vreme prim-secretar al partidului) precum şi Alexandru Bârlădeanu şi Ion Gheorghe-Maurer, intelectualii grupului, vulnerabili prin însăşi această postură.
S-a afirmat că Gheorghiu-Dej şi-a pus problema desemnării (informale, desigur) a unui succesor, ba chiar că ar fi avut o preferinţă limpede pentru Ceauşescu, pe care, chiar dacă îl aprecia, nu ezita să-l ridiculizeze pentru tarele sale:
Îl plăcea mult pe Ceauşescu, pe care îl numea Nicu [...], îl primea deseori, îl susţinea la nevoie. Îşi şi bătea joc de el din cauza bâlbâielii şi defectelor sale de pronunţie. „Nicule, spune-ne, cu ce ţară sunt în război Statele Unite?” Nicu răspundea conform aşteptărilor: „Vietnamul”, pronunţând „Vie-nam”, în râsetele asistenţei.
Realitatea este, demonstrează du Bois, că Dej optase până la urmă pentru Apostol. Pentru Ceauşescu era esenţial ca testamentul politic al bătrânului dictator să nu capete notorietatea care să transforme alegerea lui Apostol în fait accompli, aşa că a manevrat astfel încât în ultimele sale zile de viaţă Gheorghiu-Dej să fie practic izolat de familie şi de principalii colaboratori. Nici rivalii lui Ceauşescu nu stăteau cu mâinile în sân. Pe 18 martie 1965, în faţa sfârşitului iminent al conducătorului (Dej moare pe 19 martie), au loc întâlniri secrete între pretendenţi. Apostol părea să fi câştigat partida.
Ceauşescu reuşeşte însă să răstoarne rezultatul, izolându-şi, cu răbdare, concurenţii, mai ales pe Apostol (personaj greoi, cu o inteligenţă mai degrabă precară), apoi câştigând sprijinul lui Chivu Stoica şi Maurer. Principalul argument folosit de aceştia era că Ceauşescu merită funcţia supremă în partid pentru că este cel mai tânăr. Maurer va declara chiar, după mulţi ani, că a fost impresionat de dorinţa de a învăţa de care era animat Ceauşescu şi care ar fi compensat educaţia sumară de care se bucurase. La 21 martie 1965 Nicolae Ceauşescu e ales (desigur, în unanimitate, dovadă că rufele se spălau în familie) prim-secretar, iar calea cuceririi întregii puteri e deschisă. Biroul Politic, care era un fel de club al pairilor (primul-secretar era un fel de primus inter pares) va deveni Comitet Politic Executiv format din fantoşe manevrabile cu uşurinţă.
În următorii ani, el va acapara toate funcţiile majore, devenind în 1967 preşedinte al Consiliului de Stat (şef al statului) şi, din 1974, preşedinte al RSR. Va avea grijă ca foştii săi rivali să fie marginalizaţi (termenul a făcut carieră după 1989) şi i-a înlocuit, treptat, cu oameni de încredere, docili, nu neapărat lipsiţi de inteligenţă (caz emblematic - celebrul Dumitru Popescu-Dumnezeu). Cartea lui Pierre du Bois, redusă ca dimensiuni, e suprinzător de bogată în detalii şi caracterizări ale unor personaje şi fapte asupra cărora autorul s-a documentat minuţios, mergând ori de câte ori s-a putut la surse primare (relatări ale celor care au trăit nemijlocit evenimentele). Nu de puţine ori lucrarea răstoarnă idei cu care publicul ajusese să se obişnuiască şi este - prin caracterul său implicit polemic, o lectură antrenantă, obligatorie aş zice pentru cei interesaţi să cunoască respectiva perioadă politică şi mecanismele (universale?) ale câştigării puterii. Îşi mai aminteşte cineva celebra replică adresată de cineva acum câţiva ani lui Petre Roman, înainte ca acesta să piardă şefia PD: „Petre, eşti cel mai bun!”?
Mi-e greu să-mi dau seama dacă Înainte să moară Brejnev, cartea lui Iulian Ciocan (Polirom, 2007), e roman sau volum de povestiri. La urma urmei, nici nu contează. Se canonesc ditamai teoreticienii literaturii să dea definiţia romanului şi nu-s în stare. În fond, există criterii după care Pâlnia şi Stamate nu e mai puţin roman decât Război şi pace. Dau de o parte problema asta spinoasă şi care îşi va găsi rezolvarea probabil după ce fizicienii vor reuşi să elaboreze teoria unitară a câmpurilor. Iulian Ciocan e unul din tinerii scriitori români de peste Prut din Republica Moldova care asaltează editurile ţară şi au uneori succes. La el cel puţin, reuşita, câtă o fi aceasta, e meritată.
Înainte să moară Brejnev e o alcătuire destul de laxă, formată din proze ai căror eroi au legături mai mult sau mai puţin precise cu personajul principal, Iulian, în mod evident un alter ego al autorului. Acţiunea se petrece în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească pe la sfârşitul anilor ’70. Şochează de la bun început mizeria generalizată care domneşte peste tot (excepţie făcând locuinţele confortabilele ale nacealnicilor - dicţionarul ne spune că aceştia erau puternicii zilei). Iulian trăieşte cu părinţii şi cu o mătuşă văduvă (baba Sanea) într-un apartament de 41 mp din sectorul Râşcanovca al Chişinăului. Duc cu toţii o viaţă de azi pe mâine, iar părinţii luptă să plătească ratele. Viaţa la bloc (sau la comun, în căminul muncitoresc, aşa cum o cunoaştem bucata din Visul lui Ionel Pâslari) e sordidă, cel puţin aşa o percep cei care o gustă zi de zi.
Pentru alţii însă, e loc şi de mai rău. Grişa Furdui de pildă (vărul lui Ionel Pâslari) trăieşte la ţară, iar pentru el viaţa pe care o duce ruda sa de la oraş e un vis frumos. Grişa îi face o vizită lui Ionel, ocazie cu care foloseşte closetul (comun) de pe palier:
Intră în closetul obscur, călcând pe beţe arse de chibrit, tampoane însângerate şi hârtii lipicioase. În timp ce se pişa cu intermitenţă, cineva se scremu voiniceşte în cabina alăturată, provocându-i o nouă revelaţie: pe timp de iarnă, locatarii căminului se căcau în voie, pe când lui îi îngheţa curul în closetul rudimentar din fundul grădinii.
Invidiată, culmea, de unii, viaţa orăşenilor lui Ciocan se scurge într-un indicibil amestec olfactiv borş-clor-urină-varză. Cei de la cămin râvnesc să urce o treaptă şi să ajungă la bloc, chiar cu dependinţe comune şi chiar într-o garsonieră de 12 mp. Unii au luptat în război, precum Polikarp Feofanovici Pugovkin (participant la asediul Reichstagului) sau amicul său, Veniamin Nikanorovici, dar nu-i mai bagă nimeni în seamă. Nimeni, cu excepţia unor puşti lipsiţi de respect, care le aruncă cu roşii putrede în cap. Alţii - puţini, precum Pavel Fiodorovici Kavrig - au ajuns sus de tot pe scara socială şi sunt nacealnici. Probleme are însă şi Covrig Kavrig, cu fiica lui, care ameninţă să facă un mariaj socialmente incomod sau cu remuşcările pe care i se trezeşte moartea unei iubite din tinereţe pe care o lăsase însărcinată. Toate aceste întâmplări alcătuiesc ţesătura cărţii şi culminează cu un eveniment care în ochii micului Iulian capătă proporţii cosmice, moartea lui Brejnev.
Ce limbă vorbesc personajele lui Ciocan? Româneşte Moldoveneşte, membrii familiei sau verii Pâslari - Furdui, veteranii de război sau nacealnicii, probabil ruseşte. Sigur ruseşte vorbesc băieţii care se joacă printre blocuri, care înjură în limba lui Ilf şi Petrov şi scriu porcării pe pereţi în acelaşi idiom. Iată cum e apostrofat Iulian de un coleg de joacă (nu redau traducerea, dar unul din cuvinte îl vom înţelege cu toţii şi e emblematic pentru modul în care sunt percepuţi autohtonii de către mai nou sosiţii):
Huilo! Bâc concenâi, mul, ţaran, ovţa tuporâlaia...
Roman sau culegere de povestiri, cartea lui Iulian Ciocan este, incontestabil, o reuşită, mai ales prin rafinamentul stilistic şi fineţea observaţiei. Din păcate, autorul ţine să întrerupă uneori discursul narativ introducând (probabil pentru atmosferă) citate din scriitorii oficiali ai momentului (inclusiv o strofă jenantă a lui Grigore Vieru). Cititorul avizat ar fi putut trăi şi fără asta. În plus, autorul introduce un întreg text (penultimul), intitulat O precizare, în care simte nevoia să se explice faţă de colegii basarabeni. Qui s’excuse s’accuse - nu ştiu dacă îl vor fi iertat colegii pentru unele îndrăzneli, dar calitatea cărţii a avut în mod sigur de suferit.
Ajuns-am în fine să citesc şi eu romanul Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane al lui Răzvan Rădulescu (titlul parcă trimite la Quintus Curtius Rufus), ieşit în urmă cu vreo zece ani şi reeditat în 2008 la Editura Polirom, cu o copertă puţin inspirată. Dacă prima impresie (produsă de ambalaj) e nu tocmai grozavă, odată ce treci la marfa dinăuntru se schimbă cu totul calimera. Autorul se joacă cu lectorul ca şoarecele cu pisica, iar impresia asta e dată dintru început de faptul că e greu de spus a cui poveste se spune, căci sunt doi Ilie Cazane, tatăl şi, respectiv, fiul.
Ilie Cazane sr. e in aparenţă un ins fără căpătâi, orfan, cu facultatea neterminată, fără meserie, fără identitate clară. El se căsătoreşte la repezeală, pe la începutul anilor ’60, cu Georgeta, o ţărancă aflată în trecere prin Bucureşti, şi se mută împreună cu ea la în satul socrilor, la Liveni, undeva prin Moldova (locul naşterii lui Enescu?). Totuşi, deşi la prima vedere un om absolut banal, Cazane sr. e înzestrat cu cel puţin două daruri speciale. Primo, simpla sa prezenţă e suficientă pentru ca restaurantele să-i dea de mâncare pe datorie, lucru nemaivăzut la noi, cel puţin în comunism. Secundo - şi de aici i se vor trage toate ponoasele - înzestrarea lui cea mai de seama e că e suficient să semene o sămânţă pentru ca din ea să iasă o plantă cu totul miraculoasă, de exemplu, o roşie gigantică - fără nicio îngrijire specială, fără îngrăşăminte, fără nimic. Cei ce vor fi citit Poveşti la telefon de Gianni Rodari şi-o vor aminti, poate, pe înzestrata Apollonia, care era în stare să transforme orice în dulceaţă, chiar şi pietrele.
Vigilenta Securitate află de misterioasa calitate a lui Cazane şi îl ridică pentru a-l ancheta. Erau oamenii intrigaţi cum de face omul să-i iasă nişte recolte aşa de grozave. Cazane e ţinut luni de zile în arest, interogat cu brutalitate, dar anchetatorul-şef, colonelul Chiriţă (poreclit de subalterni „două autobuze”, pentru că folosea des autobuzul ca unitate de măsură sui generis), nu reuşeşte să scoată nimic de la el, ba mai mult, e martorul unei demonstraţii practice de horticultură cu rezultate spectaculoase. Frustrat, Chiriţă îl eliberează pe Cazane, dar acesta, ajuns pe străzile Bucureştiului, e călcat de un camion care părăseşte în grabă locul faptei.
Neamul Căzăneştilor nu se stinge însă, căci, înainte de a fi arestat, Ilie apucase să-şi lase soţia gravidă. Ea îl va naşte în 1962 pe Ilie Cazane jr., copil ciudat, cu veleităţi de Cănuţă, care dă dovadă încă de la trei ani de senzaţionale aptitudini de inventator.
Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, care va fi fost el, e numai în aparenţă romanul, de un realism fantastic soft, al celor doi. Iniţial personaj accesoriu, destinat parcă să fie element de decor uman, colonelul de Securitate Vasile Chiriţă dobândeşte, mai ales în a doua jumătate a cărţii, dimensiuni nebănuite. Mentalul lui Chiriţă e sondat cu meticulozitate. Când i se naşte o fetiţă, Tamara, el cedează rugăminţilor soţiei şi acceptă ca nou-născutul să fie botezat cu popă, dar la domiciliu, să nu afle lumea:
Tamara fu botezată în cădiţa de baie şi, cât timp dură slujba, Chiriţă se învârti în antreu, trăgând cu urechea la mişcările de pe holul blocului şi mergând în vârful picioarelor. Părul tăiat însă de preot din capul copilului îl luă şi-l puse între filele volumului Karl Marx, Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului, formulând mental dorinţa ca într-o zi [...] fetiţa lui să ajungă avocată.
Mânat de un sentiment difuz (şi teamă, şi remuşcare, şi niciuna din acestea), el se decide după moartea lui Cazane-tatăl să devină un fel de protector al lui Ilie Cazane-fiul, să-i aranjeze primirea la un liceu din Bucureşti, să-i asigure cazarea. Aceste planuri eşuează cu ocazia mazilirilor dictate de Ceauşescu odată cu venirea la putere. Chiriţă e turnat denunţat de un subaltern (locotenentul Costică Preda, un fel de Pristanda mai rafinat în metode), e degradat şi îşi pierde postul, fiind pe deasupra şi părăsit de soţie, care aflase că are amantă.
Destinul lucrează însă pe căi obscure. Ilie Cazane jr. va face totuşi liceul în Bucureşti şi - lovitură de teatru - o va cunoaşte pe Tamara, devenind iubitul acesteia. Cred că nu exagerez spunând că, scriind Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane Răzvan Rădulescu a produs una din cele mai bune bucăţi de proză de la noi din ultimii 20 de ani. Prozatorul are umor, are fineţe, are deprinderea de a jongla cu dimensiunea spaţio-temporală şi de a introduce elemente de fantastic şi miraculos fără a-l obosi pe cititor, ceea ce e foarte greu. Foarte reuşite sunt descrierile de spaţii interioare, ce amintesc uneori de stilul lui Tudor Octavian, desigur atunci când acesta scrie şi nu când, mai nou, debitează prostii apare la televizor.
Viaţa şi faptele... e o carte bună, iar cărţile bune (la fel cu cele din cale-afară de proaste) nu se prea pot povesti. Rădulescu nu e la prima reuşită, căci e autorul scenariului unor filme deja celebre, precum 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile sau Marfa şi banii. Dar câţi văd un film şi reţin numele scenaristului? Câţi citesc literatură romană contemporană? Rog ca acestea să fie luate drept interogaţii retorice.
Uneori, când mă gândesc la colecţiile Raftul Denisei sau Cartea de pe noptieră ale Editurii Humanitas, am senzaţia că Denisa Comănescu, celebra lor editoare, nu vinde cărţi, ci mobilă. Printre cărţile de pe piesele de mobilier (de pe raft, mai precis) se numără şi cea a lui Andreï Makine, Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice, apărută în traducere la noi în 2008. Makine e rus de felul lui, dar trăieşte şi publică de peste 20 de ani la Paris. O poveste de succes cum n-au avut, la vremea lor, majoritatea refugiaţilor albi.
Povestea spusă de scriitorul franco-rus e destul de simplă. Ivan Demidov e un tânăr sovietic abia ieşit din adolescenţă, când izbucneşte războiul. Ia parte ca soldat la luptele crâncene din jurul Stalingradului şi cade rănit. Se îndrăgosteşte de Tatiana, infirmieră la spitalul de campanie unde e îngrijit, de loc dintr-un sat vecin cu al lui.
Cei doi se căsătoresc, se termină războiul, sunt decoraţi amândoi, el cu Steaua de aur de Erou al Uniunii Sovietice. Totuşi, războiul lasă urme adânci. Tatiana fusese la rândul ei rănită. Îi intrase o schijă în piept şi rămăsese cu sechele grave. Tânărul cuplu se luptă imediat după război cu greutăţile materiale uriaşe care sleiesc o bună parte a Rusiei în anii imediat următori conflagraţiei. Tatiana naşte un băieţel, Kolea, care nu supravieţuieşte foametei.
Vin şi vremuri mai bune, Hruşciov, relativul dezgheţ de la sfârşitul anilor ’50. Membrii familiei Demidov se dizolvă în marea masă de „oameni ai muncii” şi sunt puşi în evidenţă, ca nişte sfinte moaşte, numai la ocazii festive, când autorităţile se mândresc cu eroii din Marele război pentru apărarea patriei. De exemplu, Ivan e invitat pe la câte o şcoală să le vorbească pionierilor, ritual stereotip, fără suprize:
Iar Ivan, după ce îşi dregea glasul, începea să istorisească. Ştia deja pe de rost ce are să spună. De când îl tot invitau, înţelesese ce anume trebuia să povestească pentru ca toată clasa să fie atentă [...] spre marea satisfacţie a tinerei învăţătoare.
Soţii Demidov par să-şi fi găsit un anume echilibru. Li se naşte un al doilea copil, o fată, Olga, care ajunge studentă la Institutul de Limbi Străine Maurice Thorez (botezat după un vechi militant comunist francez). Vremurile se schimbaseră, domnia lui Brejnev se apropia deja de sfârşit, începea Olimpiada de la Moscova. Suntem în 1980. Olga, studentă, face oficiul de translator pe lângă sportivii străini şi devine pradă uşoară pentru unul din aceştia. Vechea istorie a provincialei sovietice seduse de turistul occidental. Mai cu şantajul, mai ademenită de avantaje materiale, Olga intră în slujba KGB şi devine un fel de prostituată strecurată în patul unor străini interesanţi aflaţi în călătorie la Moscova. Cu sănătatea rămasă şubredă din vremea războiului, mama ei moare, iar tatăl ei, singur şi întristat, dă tot ce are pe băutură, sfârşind prin a-şi vinde steaua de erou. Olga nu-şi găseşte locul (sfâşieri sentimentale, uneori morale). Moare în cele din urmă şi Ivan, iar Olga, aflată în misiune intimă în patul unui francez, încheie romanul cu vorbele:
De m-ar plăti în devize... Aş putea răscumpăra Steaua tatei.
Un final demn de acel şi-mâine-e-o-zi din Pe aripile vântului. Povestea, nu lipsită de un anume farmec dureros (mai ales partea cu modul în care sunt exploataţi de Putere eroii de război) e destul de subţirică. Poate acesta e numai un efect produs de propria noastră experienţă în comunism, dar uneori am senzaţia că Makine scrie un soi de literatură pentru export. Cu alte cuvinte, ia să le povestim celor din Occident, pe înţelesul lor, cum era pe la noi în socialismul real, că asta e marfă care se cumpără. Se pare că cel puţin in privinţa asta Andreï Makine nu s-a înşelat.