21 octombrie 2020

Mihai Stoian – Triumful comandantului şi alte povestiri

1 comments

Cam de un leat cu Iuliu Raţiu şi cu acelaşi tip de studii de psiho-pedagogie, Mihai Stoian este autorul unui volum subţire scos la Editura Tineretului în 1963 şi intitulat Triumful comandantului şi alte povestiri. Sunt cu totul douăsprezece proze ai căror eroi sunt copii de gimnaziu şi în care autorul abordează teme precum relaţiile interumane (în special prietenia), viaţa de elev (mai ales în organizaţia de pioneri), atitudinea faţă de proprietate, existenţa cu principalele ei momente (tinereţe/bătrâneţe, moarte) etc. E vorba, poate cu excepţia ultimei teme, de materie obişnuită în epocă, asezonată cu condimente etice la fel de uzuale şi cu câte un topos banal în literatura realist-socialistă. Trebuie, cu toate acestea, remarcat eforul depus de autor în direcţia unei stilizări mai accentuate a textului sau a unei complexităţi psihologice mai mari decât în alte cărţi de proză din primii ani ai deceniului al şaptelea. Mai toate povestirile sunt „cu poantă”; finalul aduce o revelaţie neaşteptată, o turnură a evenimentelor pe care cititorul nu o poate bănui din capul locului decât dacă şi-a exersat temeinic spiritul analitic, eventual prin lectura unor romane poliţiste. De altfel, titlul unuia din texte trimite la o notă de subsol general valabilă în carte: „Nu este recomandabil ca lectura povestirii să înceapă cu sfârşitul”.                                                         

Prietenia (şi, mai ales, punerea ei la încercare) face obiectul unei treimi din povestiri. În 30 de bani, Horia şi Radu, buni amici, merg cu tramvaiul, iar Radu nu plăteşte biletul. Va fi salvat malgré soi, de Horia, care achită discret preţul. Iliuţă, protagonistul din O jumătate de pas înainte, e un fel de dandy, atent la înfăţişarea sa şi, mai ales, la obiectele pe care le deţine, printre care şi un stilou minunat. În momentul în care stiloul buclucaş pătează cartea de istorie, Iliuţă recurge la înlocuirea cărţii compromise cu un manual intact al unui alt elev. Odioasa manevră este descoperită de Petru, colegul de bancă, care îl readuce pe calea cea dreaptă pe micul infractor şi îi explică surorii sale, Lenuţa, în vârstă de doar zece ani: „Ei, clipi băiatul cu înţelegere, eşti încă mică. E greu să înţelegi tot. Lucrurile nu sunt atât de simple. Numai când eşti copil ţi se par simple. Apoi, cum creşti, înţelegi...”. Drumul e drum consemnează momente din viaţa la un sanatoriu de pe litoral, cu insistenţă asupra relaţiilor de întrajutorare dintre micii bolnavi şi a condiţiilor excepţionale create pentru pacienţi, care au posibilitatea de a face şcoală chiar în salonul în care sunt internaţi. Tot prietenia (cu corolarul ei, altruismul) face obiectul povestirii Floare de piatră, în care un pionier egoist nu duce la colţul ştiinţelor naturii o floare rară.  

Întâlnire cu toamna, un text cu o oarecare încărcătură lirică, prezintă întoarcerea în satul bunicilor a lui Doru, un băiat de la oraş. Ne sunt servite clişeele uzuale privind viaţa minunată a ţăranilor colectivişti, dar apare şi un element insolit, care pare să umbrească viaţa idilică a sătenilor. Moş Dadin, cel mai vârstnic locuitor, aflat într-o stare fizică precară, este neglijat de propriii lui copii. Concluzia, amară, este redirecţionată ideologic: „[...] abia atunci înţelese câtă amărăciune poate cuprinde un suflet de om bătrân care n-a apucat să trăiască viaţa cea nouă. [...] Era ca şi cum însăşi [sic] toamnei i-ar fi părut rău pentru viaţa trecută a lui moş Dadin”.  În Bastonul, nişte copii răutăcioşi îşi bat joc de un bătrân, ascunzându-i bastonul, numai pentru a afla, în final, că omul fusese medic şi trăise din plin ororile, de dată recentă atunci, ale războiului mondial. Noroc totuşi că băieţii sunt de partea corectă a istoriei („N-aţi apucat războiul, dar tot îl urâţi”). Tot nişte evenimente tragice din război fac obiectul schiţei Bradul ucis, evocare a vitejiei unui profesor de ştiinţe naturale, Dan Grigore, împuşcat de nemţi în timp ce apără materialul didactic al şcolii. Urme, o piesă de mici dimensiuni, ni-l prezintă pe Gyuri, un băiat care se luptă să înţeleagă moartea tatălui, iar în Misiune pilotul Ovidiu Popa salvează viaţa unui tânăr, dar satisfacţia lui este întunecată de regretul de a nu avea copii.

Relaţiile din cadrul organizaţiei de pionieri sunt ilustrate într-o bună parte a textelor cuprinse în volum. Sandu Iliescu din Carnaval este un veritabil outsider. Marginalizat printre colegii lui, Sandu vine la balul mascat de sfârşit de an deghizat în lup (un travesti stângaci al spiritului singuratic, neintegrat în colectiv) şi află că a rămas repetent. Concluzia e mai dulce decât restul, căi elevul începe să îşi conștientizeze problemele, iar îndreptarea nu poate fi departe. Sub titlul senzaţional de Dispariţia globului pământesc nu ne este relatată dispariţia planetei, ci doar, de dicto, a materialului didactic cu acelaşi nume. La prima vedere, lucrurile sunt foarte grave: Aristică, un elev ajuns la Oneşti, fură globul pentru a însemna pe el poziţia noului oraş din Moldova. Gravitatea e atenuată de mărturisirea faptei, dar şi de motivarea ei: Oneşti, oraş-emblemă pentru industria petrochimică din socialism, reprezenta un simbol al noii orânduiri şi merita trecut pe hartă. După 1965, el va purta de altfel numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Totuşi, furtul e furt şi primeşte o sancţiune morală sub forma unei scrisori compuse de membrii detaşamentului, în care Rodica îi scrie lui Aristică:

Asta dovedeşte că n-ai uitat pe drum „alfabetul” purtării pioniereşti: a) lucrurile şcolii sunt ca şi lucrurile noastre, sunt bunurile întregului popor; b) şi tu faci parte din popor; c) stricând un lucru de-al şcolii, strici de fapt un lucru de-al tău; d) lucrurile trebuie păstrate ca ochii din cap şi pentru cei care vor veni să înveţe după noi.

Punctele enumerate par luate direct dintr-un document de partid.

Tot despre pionieri şi  relaţiile din detaşament este vorba şi în Triumful comandantului. Georgescu, comandantul unei echipe de copii angrenată într-un joc războinic cu o altă echipă, dă dovadă de calităţi de lider excepţionale. Pentru acest motiv, el urmează a fi făcut pionier. Pe merit, s-ar zice; ce e mai puţin firesc, pentru cei care cunosc epoca, este faptul că Georgescu nu era deja pionier în momentul în care i s-a încredinţat postul de comandant, care nu putea reveni oricui. Ca element de culoare, jocul războinic este reprezentat de asaltul unei „fortificaţii” folosind bulgări de pământ, la fel ca în Marea bătălie de la „Iazul Mic” de Octav Pancu-Iaşi, despre care am scris, acum o eternitate, aici.

Triumful comandantului şi alte povestiri relevă un autor atent la detaliu, un spirit înclinat spre naraţiunea cu concluzie moralizatoare, cu ocurenţa aproape obligatorie a unor poncifuri realist-socialiste.

Coperta volumului este realizată de Nae Constantinescu.

15 octombrie 2020

Ion Jipa – Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot

0 comments

Despre Ion Jipa, autorul volumaşului Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot (Editura Tineretului, 1956) nu am găsit prea multe informaţii. Un istoric literar maliţios ne spune că era un „social-democrat capitulard, avocat şi primul director al viitoarelor uzine 23 August”, ba chiar că era un „oportunist bătrân” şi conchide, citând câteva titluri, că era un „nuvelist slab”, autor de „proze broşurate”. Cartea de faţă este o scurtă lucrare educativă adresată copiilor nu prea mari, din rândul cărora se desprinde însuşi personajul titular, Sănducu, poreclit din motive evidente „Năzdrăvanul”. Întrebat câţi ani are, el răspunde că are aproape şapte, în vreme ce bunica lui, factor ponderator atotprezent, îl corectează spunând că acesta „abia a împlinit şase ani”. Indiferent care e adevărul (probabil că cea care are dreptate este bunica), copilul nu a început încă şcoala şi nu ştie să citească.

 

Năzdrăvăniile lui Sănducu sunt posibile (şi) din cauza trotinetei pentru care îl invidiază toţi copiii din cartier. Fire altruistă, băiatul o împrumută şi altora, dar sistematic, conform unui veritabil regulament. Echilibrul acestei construcţii se rupe în momentul în care Costel şi Dănuţ, doi băieţi ceva mai mari, pretind ca în virtutea diferenţei de vârstă să li se repartizeze trotineta mai mult timp decât altora. De aici, de la această crasă manifestare de egoism şi lipsă de receptivitate faţă de sensibilitatea altora încep toate necazurile. Costel îi sfidează pe toţi şi provoacă o discuţie despre diverse tipuri de vehicule – camioane (desigur, Molotov), avioane, locomotive –, în încercarea de a minimaliza trotineta protagonistului.

 

Este momentul când Sănducu are o veritabilă revelaţie, anume că trotineta lui cea grozavă e o nimica toată faţă de locomotivă. Va trebui aşadar să înveţe să conducă o locomotivă. Uşor de zis, mai greu de făcut – bunica nu-i încurajează impulsurile aventuroase („Ai să creşti mare, ai să faci şcoala de mecanici şi ai să te saturi umblând pe locomotivă!”). Până la urmă, năzdrăvanul se suie pe casă şi de acolo stabileşte itinerariul până la gară, locul unde i se vor dezvălui cu siguranţă secretele locomotivelor. Ajuns la gară, Sănducu se suie pe furiş în tenderul unei locomotive, dar e repede prins de mecanic şi fochist, de la care află de existenţa unui misterios pitic Ştie Tot, personaj misterios şi, desigur, omniscient, de la care ar putea învăţa cum se conduce locomotiva fără prea mult efort de studiu.

 

Este momentul în care naraţiunea, până acum cuminte şi realistă, capătă turnura unui basm modern. Sănducu se străduieşte să afle cum se poate ajunge la Ştie Tot, care locuieşte (se miră cineva?) în Ţara Piticilor. În disperare de cauză, căci adulţii nu-l ajută, proprietarul de trotinetă face rost de un plic galben şi îi scrie o scrisoare piticului. „Scrie” e un abuz de limbaj, căci copilul, nedus la şcoală, umple plicul şi scrisoarea cu nişte mâzgălituri fără sens. Toate acestea nu reprezintă un impediment poştal, căci, ca în Alice în Ţara Minunilor, Sănducu se micşorează într-atât încât să încapă în plic, cu care ajunge, miraculos, acasă la Ştie Tot. Adevărat vrăjitor din Oz, atotştiutorul îşi extrage informaţiile dintr-o carte imensă. Spre dezamăgirea lui Sănducu, piticul îl lasă să aştepte la nesfârşit, dar îl conduce în cele din urmă într-o cameră cu jucării minunate, pregătite însă pentru copiii „silitori”, şi îl moralizează nemilos:

 — Ar fi foarte uşor dacă am putea să punem pe alţii să înveţe pentru noi, râse pentru întâia oară piticul. Numai că nu se poate. Cartea asta nu răspunde decât acelora care îşi caută singuri răspunsurile.


Finalul, optimist, ni-l arată pe Sănducu în Ţara Piticilor, unde acesta primeşte în dar o locomotivă şi decide să mai rămână o vreme, pentru a începe să înveţe şi a-l convinge pe pitic că merită cartea. Micul roman al lui Ion Jipa nu a rămas probabil în memoria cititorilor vremii; searbăd şi fără prea multe idei, nici nu ar fi avut de ce. Să nu neglijăm însă valoarea propagandistică a unora din elementele scrierii. Ceferiştii erau consideraţi „detaşament de frunte al clasei muncitoare”, iar înţelepciunea şi umorul membrilor breslei cu care stă de vorbă Sănducu îi pune într-o lumină extrem de favorabilă. Cât despre locomotivă, era şi ea un vehicul simbolic. Să nu uităm memorabilele cuvinte ale lui Marx: „revoluţiile sunt locomotivele istoriei”.

Volumul este ilustrat de I. Miţurcă.

 







9 octombrie 2020

Mihnea Moisescu - Într-o seară de primăvară

0 comments

Apărut la Editura Tineretului în 1965, adică la sfârşitul perioadei de intens conformism ideologic care începe în 1948, volumul de povestiri Într-o seară de primăvară de Mihnea Moisescu cuprinde nouă proze care pot fi cu uşurinţă grupate în două categorii pe criterii tematice şi, în definitiv, cronologice. Din prima fac parte primele trei bucăţi, care se încadrează cu uşurinţă în tema bine reprezentată a aşa-zisei lupte a comuniştilor ilegalişti împotriva exploatării burghezo-moșierești. Este un subiect care nu a încetat să stârnească interesul creatorilor din perioada socialistă, fie ei scriitori, cineaşti sau artiști plastici. Transportul clandestin de manifeste antifasciste, torturile din beciurile poliţiei şi Siguranţei sau participarea la luptele purtate împotriva fostului aliat german la 23 august 1944 sunt tot atâtea sub-teme ilustrate ad nauseam în epocă.


Deschiderea volumului o face piesa Manifestele, în care ucenicul Culai, un utecist maturizat de timpuriu (tatăl îi fusese ucis în lupta cu exploatatorii) preia nişte manifeste subversive şi le ascunde în sobă. În mod surprinzător, poliţia, care face o descindere, nu le găseşte, pentru că lelea Sofia, mama eroului, avusese grijă să le pună la adăpost. Culai, tânăr curajos, dar cam naiv, are astfel revelaţia militantismului propriei sale mame, pe care o crezuse femeie simplă şi temătoare, incapabilă de gesturi vitejeşti. Vioristul, a doua povestire „ilegalistă”, ni-l prezintă pe Neagu, un muncitor de 18 ani pasionat de cântatul la vioară, care ascunde omniprezentele manifeste în cutia instrumentului. Prins de poliţie, acesta este supus unui interogatoriu perfid de către un inspector cultivat, dar cu atât mai pervers, filogerman şi cunoscător de muzică. Neagu este pus să facă alegerea tragică între a-şi vedea distruse prin tortură degetele de violonist şi de a trăda, divulgând adresa tipografiei clandestine. Finalul, deschis, îi indică totuşi cititorului că instrumentistul va opta pentru prima situaţie.

Dacă în primele două texte eroii luptă nemijlocit şi au de suferit pentru faptele lor vitejeşti, în Niculăieş copilul, un biet orfan care face pe argatul şi păzeşte oi, este victimă colaterală a luptelor purtate cu nemţii de muncitorii conduşi de comunişti imediat după 23 august 1944. Acestui erou literar pare să i se aplice zicerea nomen est omen, cel puţin dacă ne amintim de Niculăieş din Un om năcăjit al lui Sadoveanu, întruchipare a prozei sămănătoriste cu oameni simpli care suferă într-o lume alcătuită strâmb (însă fără perspectiva unui 23 August!). Detaliu picant: inginerul de la fabrica unde lucrează Petratu, mentorul comunist al lui Niculăieș, este văzut ca un exploatator, unealtă a patronatului odios. Inginerul este de altfel poreclit, grăitor, „Balaurul”.  

Cea de a doua categorie de texte din cartea de faţă este reprezentată de scene şi întâmplări din viaţa civilă sau din lumea şcolii de după instaurarea regimului democrat-popular. Sacrificiile micilor eroi din precedentele proze au dat roade şi acum ne aflăm în lumea cea nouă, cu alte probleme şi provocări. Din fericire, avem multe personaje pe măsura marilor transformări sociale petrecute în acest timp. În După viscol, Valeriu, se mută cu familia la ţară, unde fusese repartizat tatăl lui, de profesie inginer. Alături de bunul său prieten Todiriţă, el salvează viaţa unei bătrâne, tuşa Siţa, bolnavă şi izolată în timpul unei furtuni de zăpadă.

Ghilimelele din titlurile următoarelor schiţe (Un articol „critic” şi „Vedeta”) par să semnaleze poziţia lor singulară. Ambele proze ilustrează una din obsesiile ideologice ale vremii, lupta împotriva individualismului, văzut ca defect intolerabil, eventual ca racilă a fostei orânduiri burghezo-moşiereşti. Articolul „critic” se distinge prin prezenţa (singulară în volum) a unor elemente de satiră la adresa respectivei mentalităţi. Radu e bun prieten cu Ducu, talentat aeromodelist, însă ins egoist şi – păcat capital – insensibil la apelurile detaşamentului de pionieri. Pus să scrie un articol pentru gazeta de perete în care să-şi critice amicul, Radu ajustează textul până la completa dispariţie a reproşurilor adresate păcătosului, sfârșind el însuşii prin a fi înfierat la gazeta de perete. Vedeta este Cecilia, o elevă din clasa a şaptea care „primise în familie o bogată educaţie artistică: făcuse balet, învăţase pianul, apoi, mai târziu, mersese la teatru, la operă şi la concerte”. Cecilia, care poartă, poate nu degeaba, numele sfintei patroane a muzicii, e talentată, însă asta nu scuză păcatul individualismului, care îi atrage eliminarea din brigada artistică a cărei stea incontestabilă fusese. Eroina nu e lipsită de conştiinţă; sub presiunea colectivului (dirijat, cu tact, de omniprezenta instructoare superioară de pionieri, tovarăşa Veniamin), ea îşi îndreaptă greşelile, ba chiar ajunge să îi înfiereze pe cei care se fac vinovaţi de intrigi (Violeta) şi e reprimită printre colegi.

Om aspru înfăţişează un incident minor, care capătă proporţii catastrofale în ochii elevilor dintr-un sat. Scăpaţi din adăpostul construit de copii din cauza unei scânduri putrede, nişte iepuri ameninţă să distrugă brazdele de răsaduri ale gospodăriei agricole colective conduse de Ilie Ştefan, temutul preşedinte, omul aspru din titlu. Primejdia este înlăturată prompt, pagubele sunt minime, iar omul aspru se dovedeşte un ins bun, cu un zâmbet care te „unge la inimă, nu alta!”. Detaliu hazliu, unul din personaje se numeşte Ilie Vătui (vătuiul este numele dat puilor de iepure).

O rachetă neobişnuită îşi desfăşoară acţiunea înaintea unei zile de 8 Martie, când elevii pregătesc mici cadouri pentru mame şi învăţătoare. Tovarăşa Gheorghiu, învățătoarea copiilor, este internată în spital bolnavă de hepatită şi nu poate fi vizitată, motiv pentru care Vlad, un băiat cu mult talent la tehnică, construieşte o „rachetă” alcătuită din baloane. La această rachetă, care se va ridica în dreptul geamurilor salonului de spital, vor fi ataşate carnetele cu note ale elevilor, pentru ca tovarăşa Gheorghiu să poată vedea că aceştia nu s-au lăsat pe tânjeală în absenţa ei, ba chiar l-au ajutat pe Popescu, codaşul, să-şi îndrepte notele la matematică. Sunt puse în mişcare toate clişeele educative ale epocii, cu îndrumarea exercitată de instructoarea de pionieri, acţiunile de ajutorare a elevilor slabi şi „Cercul mâinilor îndemânatice” care confecţionează tot felul de obiecte kitsch („mici bibelouri din lemn, rame pentru fotografii, lucrate la traforaj”) pentru a fi oferite de Ziua femeii. Amuzant e un scurt episod proto-feminist, în care Ioana Oltiş, colega lui Vlad, se ciondăneşte cu acesta din cauza unor stereotipuri sexiste:

— Nu văd nimic de râs! Tu crezi că pe femei nu le interesează rachetele? Te înşeli amarnic! Sper c-ai auzit de Valentina Tereşkova! Şi desigur că se pregătesc să zboare cu rachetele şi alte femei. Bineînţeles, femei curajoase, nu nişte fricoase ca tine!

— De unde ştii că sunt fricoasă? De unde ştii?

Cu Într-o seară de primăvară, ultima schiţă, care dă şi titlul cărţii, nu păşim prea departe de năzuinţa de a ajunge la stele. Mihai şi Lelia trăiesc începutul unei idile nevinovate. Aflăm că relaţia lor nu a fost lipsită de asperităţi, din cauza unei rivalităţi şahiste, depăşite mai ales datorită tactului de care dă dovadă fata. Tinerii sunt firi complementare: Lelia e pasionată de literatură şi poezie, în timp ce Mihai îşi doreşte să ajungă astronaut, termen folosit în mod surprinzător, în locul sovieticului cosmonaut, mai comun la noi. Mesajul e simbolic; atingerea stelelor e văzută în dublul ei înţeles, de călătorie spaţială şi de năzuinţă spre un ideal.

Mihnea Moisescu, cunoscut mai ales pentru activitatea lui în domeniul SF, a avut contribuţii notabile şi la dezvoltarea literaturii moralizatoare pentru copii şi tineret. În cartea de faţă apar, în linii mari, aceleaşi stereotipuri care apar în Nemaipomenitele întâmplări ale lui Fănel (1963), despre care am scris mai demult aici.

Volumul este ilustrat de Socoliuc Vasile.

Fact checking

Valentina Tereşkova (n. 1937) este prima femeie care a zburat în spaţiu (1963). Menţionarea reverenţioasă a cuceririlor spaţiale sovietice era o practică frecventă în scrierile vremii.  





30 septembrie 2020

Iuliu Raţiu – Această minunată colivie

0 comments

Absolvent de Psihologie la începutul anilor 1950, Iuliu Raţiu trebuie să fi fost un bun cunoscător al operei lui Makarenko, pedagogul sovietic canonic al epocii. Întreaga acţiune a scurtului roman pentru copii şi adolescenţi O nemaipomenită colivie (Editura Tineretului, 1961) pare menită să ilustreze concepţia privind căruia individualismul este un defect major, pe care colectivul trebuie să se străduiască să îl extirpe prin măsuri hotărâte. Exemplul negativ este furnizat încă din prima treime a cărţii, în persoana protagonistului, Dan Stamatescu, un elev în clasa a şasea pasionat de ornitologie.

Pasiunea lui Dan nu s-a născut din vacuum. Băiatul este un urmaş destoinic al bunicului său, muncitor pensionar, bun cunoscător al păsărilor şi constructor priceput de colivii pentru adăpostirea acestora. În buna tradiţie de sorginte sovietică a organizării în şcoli a unor vivarii, aşa-numitele „colţuri vii”, băieţii din clasa lui Dan profită de şederea într-o tabără la munte pentru a prinde păsări care urmează să fie donate şcolii pe post de material didactic. Sub conducerea lui Dan, care e un lider incontestabil, vânătoarea de păsări e un succes, iar vietăţile sunt aduse la şcoală.

Gestul trebuie să constituie o surpriză pentru dirigintele clasei, profesorul de ştiinţe naturale Dragomirescu, aşa că dezvăluirea existenţei colecţiei de păsări e amânată în aşteptarea unui moment propice. Toate bune şi frumoase. Între elevi domneşte armonia şi se fac ultimele pregătiri în acest scop, când Dan are un impardonabil acces de individualism şi pune pe o colivie o etichetă cu inscripţia incendiară „Această colecţie de păsări a fost donată şcolii de elevul Stamatescu Dan şi colegii săi”. Se dezlănţuie un scandal teribil, iar Dan, într-un acces demn de un erou antic cu hybris, goleşte coliviile şi eliberează zburătoarele.

Fapta lui Dan este rapid sancţionată de colegii lui. Individualistul devine un paria veritabil al clasei, evitat ostentativ de toţi băieţii (mai puţin, poate, de către fete, care, segregate, nu cunoşteau secretul) şi nu i se permite să joace în echipa de fotbal. E un moment critic, în care trebuie să intervină cineva pentru depăşirea impasului. Este momentul în care intră în scenă un personaj familiar, instructorul de pionieri, în persoana lui Costin, un elev din clasa a zecea, pasionat de paremiologie, autor al unui jurnal şi mare admirator al lui... Makarenko („... îi plăcea nespus de mult munca de educator şi ar fi vrut să devină un pedagog bun. Prins de aceste visuri, începuse să citească cu pasiune din Makarenko, iar impresiile şi le aşternea, în fiecare zi, într-un jurnal personal; un adevărat jurnal de bord al clasei a şasea pe care, în calitatea sa de instructor de detaşament şi de utemist, trebuia s-o educe.)

Situaţia este rezolvată, în cele din urmă, prin intervenţia profesorului Dragomirescu, personaj eminamente pozitiv, vechi colaborator al bunicului lui Dan în timpul insurecţiei de la 23 august 1944. Colecţia de păsări este refăcută, egoistul îşi recunoaşte greşeala şi e iertat. Element ceva mai subtil, sunt puşi la punct şi colegii lui Dan care îl ostracizaseră, în ideea că păcătosul nu trebuie pur şi simplu pedepsit, ci şi ajutat să se îndrepte, ceea ce ei nu făcuseră. Dan nu avusese parte de sprijinul necesar pentru a se elibera din simbolica colivie a individualismului.

Colivia... lui Iuliu Raţiu bifează cu conştiinciozitate puncte cvasi-obligatorii din programul ideologic al deceniului al şaselea. Cu toate astea, nu e o carte aridă şi pur programatică. Autorul a ştiut cum să îndulcească pilula cam amară a comandamentelor epocii. Personajele sunt vii şi adesea pitoreşti. Colegii lui Dan (Adrian, Mitică, Traian, Dorel, Sandu) sunt construiţi, tradiţional, prin particularităţi de exprimare, ticuri, preferinţe şi calităţi. Mitică e de pildă un potenţial poet, iar autorul introduce un întreg capitol consacrat producţiei de versuri a acestuia. Traian e maestru al replicilor bombastice, iar Adrian e genul echilibrat şi serios, calităţi pentru care e ales preşedinte al detaşamentului de pionieri. Nu trebuie uitat nici Nae, un exemplar reuşit de Corvus corax (mai pe româneşte, corb) cu un inventar de vorbe caraghioase care trebuie să-i fi amuzat pe micii cititori ai vremii.  

Volumul este bogat ilustrat de Şanta Iosif. Coperta îl aparţine lui Eugen Jean.

Fact checking

Nu încape îndoială, profesorul Dragomirescu e un model de înţelepciune, tact pedagogic şi mai e pe deasupra şi un perfect cunoscător al tainelor naturii. La revenirea din vacanţa mare, el le povestește elevilor despre realizările verii:

Şi-am bătut munţii de la Olt la Dunăre. Am strâns o minunată colecţie geologică... O s-o vedeţi. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Am alcătuit, să ştiţi, şi o colecţie de reptile. Am prins o salamandră nemaipomenit de frumoasă!

Aici venerabilul profesor dă un rateu, vorba lui Traian, „piramidal”, căci salamandra nu e, desigur, reptilă, ci batracian, dar n-are a face.




23 septembrie 2020

Un feedback blasfemator

0 comments

Aşa-zisa muzică clasică impune spectatorului de concert limite de manifestare destul de strânse. În mod notabil, se presupune că acesta nu se cuvine să aplaude când i se năzăreşte lui, ci doar la încheierea bucăţii muzicale. Care va să zică, în cazul unei forme tetrapartite precum simfonia, nu se aplaudă în scurtele pauze dintre cele patru părţi, la formele tripartite (sonată, concert), în sală trebuie să domnească liniştea între micile intermezzi dintre cele trei părţi şi tot aşa. Sigur, mai tuşeşte melomanul, dar nu are voie să aplaude. Mai dificil e la lucrările care se abat de la canon, cum sunt concertele formate din părţi care se succed fără pauză (ca la concertele pentru pian ale lui Liszt) sau cele formate din patru mişcări (exemplu tipic, al doilea concert pentru pian de Brahms). Sigur, cea mai bună atitudine faţă de lucrările unde nu ştii când să aplauzi este să te abţii şi să vezi ce fac cei din jurul tău, deşi aceştia nu sunt infailibili.

La operă lucrurile sunt mai lejere. Tradiţia belcantoului italian tradiţional îi dă mai multă libertate spectatorului. Se aplaudă nu doar la final de act sau de spectacol, ci şi după momente vocale reuşite, mai ales după arii de virtuozitate. În asemenea momente se mai aud şi urale sau strigăte de admiraţie.

Această tradiţie a spectacolului de operă este suspendată la interpretarea operelor lui Wagner (care, dacă ar fi să nu luăm după indicaţiile autorului, nici măcar nu sunt opere, ci „drame muzicale”, dar asta e o altă poveste). Se ştie că reprezentaţiile operelor wagneriene nu sunt în mod tradiţional întrerupte de aplauze. Spre deosebire de rafalele de aplauze care întrerup uneori cursul acţiunii la operele în stil italian, la lucrările maestrului de la Bayreuth se aplaudă, prin tradiţie, numai la sfârşit de act sau chiar de spectacol.

Se pare că tradiţia asta nu a fost impusă de autor, ba chiar dimpotrivă, Wagner ar fi dat semne că apreciază feedback-ul publicului. O întâmplare relevantă s-a petrecut în timpul Festivalului de la Bayreuth din 1882, singura ocazie cu care autorul şi-a văzut opera pusă în scenă. Compozitorul ceruse ca la sfârşitul actului II să nu existe chemări la rampă, pentru a nu „influenţa impresia”, după cum scria Cosima Wagner. Publicul a luat foarte în serios dorinţa autorului, aşa că nu a aplaudat nimeni nici măcar la finalul spectacolului. Se pare maestrul de la Bayreuth ar fi vrut totuşi să ştie părere avea publicul, aşa cum consemnează tot Cosima.

La o reprezentaţie ulterioară din acelaşi festival s-a petrecut un incident de-a dreptul senzaţional. În timpul corului fetelor-flori din actul II cineva a strigat – blasfemie – „bravo!”. Indignaţi de îndrăzneala intrusului, unii spectatori au reacţionat cu fluierături de dezaprobare, punând gaz pe foc. Culmea, cel care strigase era chiar compozitorul.

Postarea se bazează pe lucrarea lui Alex Ross, Wagnerism: Art and Politics in the Shadow of Music, apărută zilele astea. În imagine, vedere din fosa orchestrei, celebrul „abis mistic” de la teatrul din Bayreuth.