31 mai 2014

☺☺☺ Liliana Corobca - Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România

3 comments
Oricât de odioasă ar fi cenzura din epocile trecute, numai ipocriţii n-ar recunoaşte că ea exercită o anumită fascinaţie asupra celor de azi. La mijloc e poate acelaşi mecanism care îi face mai atrăgători pe eroii negativi în comparaţie cu personajele fără pată. Şi cum la noi există o solidă tradiţie în domeniu, venită într-o anumită măsură tocmai din edenicul coridor interbelic, nu e de mirare că sinteza Lilianei Corobca, intitulată Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014) bate spre 500 de pagini. Perioada acoperită de lucrare este cea cuprinsă între 1944, momentul imediat ulterior intrării în ţară al trupelor sovietice, şi sfârşitul lui 1989, de la zilele Cenzurii Centrale Militare din ultimele luni de război şi până la zilele de aur ale tovarăşilor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru a pomeni două din instituţiile prin care se efectua controlul materialelor scrise. Miezul, partea cea mai consistentă, îi este însă dedicat instituţiei care a întruchipat peste două decenii însăşi ideea de cenzură la noi, celebrul în epocă DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor). Aceasta a fost desfiinţată în mod demonstrativ de către Ceauşescu în 1977, moment în care propaganda oficială a trâmbiţat desfiinţarea cenzurii. În realitate aveau loc un simplu transfer al centrului de greutate mai aproape de „firul ierbii”, de instituţiile editoriale, şi o creştere a rolului autocenzurii, precum şi o creştere a frecvenţei așa-ziselor „şopârle”, procedee esopice prin care autorii strecurau în texte adevăruri neconvenabile.

Studiul Lilianei Corobca are un caracter pronunţat comparativ, căci ea se referă în permanență la instituţii ale cenzurii din ţările „frăţeşti”, mai ales Glavlit-ul sovietic, cu care autoarea pare mai bine familiarizată. Din punctul de vedere al diacroniei domeniului, sunt surprinse numeroasele etape traversate de caracterul represiv al cenzurii, un Argus vigilent care începe prin a epura bibliotecile în deceniul al cincilea al secolului trecut şi purcede fie la distrugerea, fie la trecerea la index (fondul special) a tipăriturilor neconvenabile, pentru a culmina cu vânarea celor mai mărunte pasaje care ar fi contrazis – Doamne fereşte – linia oficială sau ar fi supărat marele vecin de la Răsărit. Este bine surprins caracterul adeseori arbitrar şi de-a binelea absurd al cenzurii. Pentru a lua, aproape la întâmplare, un exemplu dintr-o mie, provenit din perioada de început, să pomenim retragerea din circulaţie în 1945 a unor traduceri din Rebreanu (inclusiv Pădurea spânzuraţilor) pe motiv de caracter profascist.

Instituţiile trăiesc prin oameni, iar cenzura nu face excepţie. La noi ei au purtat, cel puţin în perioada de glorie, numele eufemistic de „lectori” şi se numărau cu sutele, ceea ce dădea DGPT-ului aspectul unui mamut birocratic. Numeroase pagini ale lucrării sunt consacrate manierei de lucru a lectorilor, care nu aveau nici ei o viaţă prea uşoară, fiind în permanenţă criticaţi ca ba nu sunt destul de vigilenţi, ba că nu au un nivel politic suficient de ridicat, ba că îşi fac treaba neglijent şi lasă să treacă prea uşor unele lucrări. De partea cealaltă se aflau, bineînţeles, autorii. Ei par să se fi resemnat, împăcându-se cu ideea atotputerniciei cenzurii şi impunându-şi o autocenzură din ce în ce mai intensă. Iată un citat relevant pentru relaţie de simbioză instalată între mulţi dintre lectori şi autorii textelor:

Cine merge în arhiva cenzurii să caute fie opere anticomuniste, fie articole din presă cu critici vehemente la adresa sistemului, va rămâne decepţionat. De obicei, cărţile ajunse la instituţia cenzurii erau deja cenzurate; în majoritatea cazurilor, nu aveau nimic subversiv sau „epurabil”. Cenzorii au ajuns, cu timpul, nişte sperietori simbolice atât pentru autori, cât şi pentru redactori şi, ca să îşi merite banii primiţi, că să-şi motiveze activitatea, tăiau câte ceva, pro forma, din materialele primite, fără ca greşelile descoperite de ei să constituie un pericol sau să afecteze cu adevărat interesele naţionale ori politice ale statului.

Ar fi fost interesant de ştiut în ce măsură situaţia diferea în această privinţă de cea din celelalte ţări comuniste.

Liliana Corobca a acoperit un material vast, deşi încă nu în totalitate accesibil specialiștilor, chiar la aproape 25 de ani de la căderea vechiului regim. Autoarea a făcut, în ansamblu, o treabă mai mult decât onorabilă, ţinând cont de marele efort de sinteză reclamat de tema aleasă. Exemplele sunt inspirat selectate, iar comentariile, pertinente. M-a surprins să văd că nu e citată nici măcar o dată cartea lui Ioan Lăcustă, Cenzura veghează, care ar fi putut ajuta la punerea în context a cenzurii din anii 1940. De asemenea, textul conţine (mult) prea multe greşeli de tipar, exprimări rebarbative, barbarisme chiar, evitabile dacă redactorul şi-ar fi dat silinţa. Există şi o serie de inconsecvenţe, provenite poate din insuficienta corelare a surselor citate. De pildă, cu referire la celebra antologie Poezia română modernă a lui N. Manolescu (1968) ni se spune iniţial că întregul tiraj a fost dat la topit. Inexact desigur, căci am chiar eu un exemplar din carte, dintr-un stoc ţinut într-un depozit vreme de peste două decenii şi scos pe piaţă în anii 1990. Ulterior ni se spune că tirajul a fost doar retras din librării ca urmare a unei reclamaţii la Ceauşescu. E ciudat şi termenul de „literatură” din titlu, care poate lăsa impresia că se va face referire la beletristică; or în carte găsim si exemple de lucrări neartistice supuse cenzurii. O accepţiune lato sensu a termenului de literatură asupra căreia ar fi meritat insistat. Trecând peste asemenea insatisfacţii, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România este o lectură interesantă, pasionantă pe alocuri, care nu te face să-ţi pară rău pentru timpul pe care i l-ai alocat.

21 mai 2014

Don Giovanni nu cântă niciodată despre sine

0 comments
Ultimul volum al filozofului englez Bernard Williams, apărut postum în 2006, este intitulat On Opera, dovadă a pasiunii persistente a acestui meloman. Câteva capitole sunt consacrate creaţiei de operă a lui Mozart, iar unul din ele, lui Don Giovanni. Nu lipsesc observaţiile interesante referitoare la structura şi motivele operei care o disting de surorile ei (Nunta lui Figaro sau Così fan tutte. Să mai zică cineva că în operă complexitatea începe cu Wagner (traducerea mea):

Probabil că resursa individuală cea mai puternică a operei ca formă dramatică este reprezentată de capacitatea de a utiliza mijloacele muzicale nu numai pentru a face să progreseze acţiunea în timp, ci şi pentru a o aprofunda. Ea implică o relaţie complexă între timpul real şi cel dramatic; în vreme ce în teatru timpul trece, orchestra şi cântăreţii desfăşoară o succesiune care nu reprezintă o succesiune, sau cel puţin nu o succesiune de evenimente, ci o altă dimensiune a acţiunii, adesea o stare de spirit, o atitudine, o dispoziţie sau o motivaţie. [...]

În comediile lui Mozart şi Da Ponte, această resursă era dezvoltată pe numeroase căi variate şi foarte subtile. Ea era folosită pentru a distinge între ele personajele; mai mult decât atât, ea este desfăşurată în mod diferit în diversele opere, iar acest lucru contribuie în mod semnificativ la atmosferele lor distincte. În Nunta lui Figaro, fiecare personaj principal are cel puţin o arie autorevelatoare, iar ariile diferă între ele nu numai prin ceea ce spun şi prin caracterul lor muzical, ci şi prin ocazia cu care sunt cântate. Atât Figaro, cât şi contele izbucnesc în declaraţii ale sentimentelor lor ca reacţie la evenimente imediate, dar contesa nu are nevoie de un prilej special, iar atunci când o vedem prima oară, ea este plină de nostalgie şi regret. În Don Giovanni este important faptul că, în vreme ce alte personaje cântă despre ele însele, Giovanni nu face niciodată acest lucru. El este acţiune pură, iar lipsa oricărei piese care să reveleze mai multe despre el ne lasă cu senzaţia foarte potrivită că nu e nimic de revelat; semnificaţia lui se află în lucruri precum vitalitatea pe care el, în muzica lui, o transmite tuturor celorlalţi. Così fan tutte foloseşte, pentru efectul de contrast, declaraţii ale aceloraşi personaje în diferite momente ale acţiunii. Opera creează impresia remarcabilă că ariile convenţionale elaborate din primul act reprezintă spectacole publice care se petrec în timp real, în vreme ce exprimarea ulterioară a sentimentelor în cadrul lucrării, în mod special la Fiordiligi, vine dintr-o lume interioară; exact din acest motiv, atunci când tenorul i întrerupe cea mai pasionată bucată, Fra gli amplessi, se lasă impresia că el n-a pătruns numai în cântecul ei, ci şi în viaţă.


În imagine, o scenă din montarea cu Don Giovanni de la Teatro alla Scala (2011), dirijor Daniel Barenboim (de aici).

17 mai 2014

☺☺Lavinia Bălulescu - La mine-n cap

0 comments
Dacă n-ai şti că e vorba de beletristică şi dacă n-ai citi pagini de text meşteşugit, de vădită literaturitate, ai putea crede că La mine-n cap de Lavinia Bălulescu (Cartea Românească, 2013) e o lucrare de ştiinţă popularizată de genul cărţuliilor cu Tică şi Rică de acum o jumătate de veac.  E o aserţiune care i-ar putea surprinde pe mulţi, dar ceva, ceva adevăr tot se află în ea, de vreme ce romanul pare să se vrea o ilustrare a teoriilor fizice privind universurile paralele sau lumile posibile (cu care sunt obişnuiţi mai ales cunoscătorii logicii modale). De altfel o analiză statistică sumară a lexicului folosit ar indica o recurenţă obositoare a unor sintagme de tipul „lume/realitate paralelă”, ca şi cum romanciera n-ar avea încredere că cititorul o să priceapă ideea de bază aşa că mai bine îi spune ea, prin intermediul personajelor, cum stă treaba.

Dacă nu punem la socoteală bunicul (apariţie meteorică în timpul glisării retrograde pe axa temporală), personajele ar fi în număr de trei: Aprilie, o femeie niţel sărită de treizeci, Tudor, bărbatul iubit („bărbatul vieţii”) şi un fel de alter ego al lui Aprilie, femeia de pe tavan. Aceasta din urmă e o apariţie halucinantă ce pare fructul exclusiv al minţii (schizofrenice?) a lui Aprilie, care trăieşte într-o lume realitate paralelă, desigur, şi cu care mai face, în special spre sfârşit, schimb de roluri şi preia iniţiativa narativă. Abstracţie făcând de aceste artificii şi nezăbovind asupra divagaţiilor, relatarea lui Aprilie conturează melodrama banală a femeii îndrăgostire lulea şi căreia bărbatul iubit nu îi răspunde pe măsură:

Urlă să închid uşile, să îi dau căciula, să sting lumina mare şi să mă duc în altă cameră pentru că nu mă mai vrea în jurul lui. Trebuie să se uite la un meci de fotbal, să asculte muzică şi nu are chef să mă mai audă pe mine văicărindu-mă la infinit. I se face foame.

 „El” săracu’ nu ar fi de fapt un om rău şi ar ţine în felul lui la „ea”, dar în felul lui limitat de sexul căruia îi aparţine. Iată o grilă de lectură de coloratură uşor feministă în variantă soft-gospodărească. Desigur, „el” ar putea răspunde, dacă l-ar întreba cineva, ceea ce nu e cazul, căci nu are un corespondent care să umble pe tavan sau măcar să se târască pe podea, că „ea” e prea posesivă, prea crampon, prea sufocantă. Dar să nu deschidem cutia Pandorei a relaţiilor dintre sexe.

Se prea poate ca cititoarele să aprecieze mai mult romanul Laviniei Bălulescu, mai ales când vine vorba de redarea acelor trăiri speciale şi specifice lor şi pe care bărbaţii le intuiesc mai greu. Trecând la partea literară, viziunile halucinatorii se împletesc cu cele onirice, cu relatări de vise, plicticoase ca mai toate povestirile de acest gen, cu viziuni de o senzualitate intensă şi cu idei suicidare. Sunt, toate, „la ea-n cap”? Nici nu prea contează, dar păcat de verbozitatea etalată pentru a obţine un efect îndoielnic:

Mergeam pe stradă şi nimeni nu ştia nimic, iar eu aveam o febră nebună, dacă puneam pe cineva să-mi pună mâna pe frunte, nu se simţea nimic. La mine-n cap, însă, era furtună. Eram pierdută, se dusese totul dracului, mă sunau ai mei să îmi spună una-alta şi eu nu ştiam cum să le explic că de fapt viaţa mea e gata. Suntem bătrâni la noi în cap şi în afară, vezi? Asta e problema. Că m-am holbat la mine în oglindă, mi se lăsaseră ţâţele, bă, deci mi s-au lăsat ţâţele, dar cine observase până atunci? Mă gândisem mereu la mine ca la o slăbănoagă cu ţâţe mici şi atunci, când m-am uitat la mine, mi-am dat seama că nu mai sunt de mult timp aşa. Cum să te prezinţi în faţa unui alt bărbat în halul ăsta? Cum să încerci să explici totul, de la început, să povesteşti aceleaşi căcaturi, eu sunt ics, m-am născut acolo, ai mei au lucrat nu ştiu unde, e ok la noi acasă, cea mai mişto chestie care mi s-a întâmplat, cea mai mare porcărie, bla bla bla, am o mătuşă care a murit de cancer, mă tem să nu mor şi eu tot aşa, mănânc mulţi covrigei, după ce m-am operat de apendicită nu ştiu ce, nu ştiu cum, mă trezesc dimineaţa şi fumez trei ţigări pe inima goală, mi-e frică de dentist, cât port la picior, unde mă duc vara, unde mă duc iarna, etc, etc. Ce nebunie.

Plasticitatea unor imagini izolate nu prea reuşeşte să salveze ansamblul. La mine-n cap pare o invitaţie degajată la descoperirea unor lumi interioare mai greu accesibile, dar mă tem că aşa cum e făcută şansele ca ea să-şi atingă obiectivul sunt destul de modeste.

14 mai 2014

Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I

2 comments
Autor, după decenii, al unei istorii a literaturii pentru copii şi adolescenţi, Iuliu Raţiu (1939-2009) a activat iniţial ca practician al domeniului, publicând în 1962 la Editura Tineretului volumul Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I. E o carte din bogata colecţie de lucrări educative pentru adolescenţi apărute în primele două decenii ale regimului comunist, puternic grevate de accente ideologice şi care ilustrează fără multe ocolişuri obsesiile epocii. Suntem la cinci ani de la primul zbor cosmic (al lui Iuri Gagarin), punct marcat de sovietici în meciul cu Occidentul, iar succesul marelui prieten estic continuă să reverbereze şi la noi. Nu e de mirare că Dodu Dogaru, un puşti din clasa a şaptea, ţine în casă, în semn de veneraţie, fotografia lui Iuri. Organizându-se un (select) bal mascat la Palatul Pionierilor, Dodu şi colegul său Gică merg în costume de cosmonaut fiind convinşi că au să uimească pe toată lumea.

Socoteala de acasă nu se potriveşte cu ca de la bal, căci băieţii se fac de râs atunci când juriul le adresează întrebări din domeniul... astronomiei. Noroc cu hazardul (al cărui rol în viaţa ar fi doar cu greu recunoscut de romancierii realist-socialiști), care îi duce pe eroi la Observatorul astronomic de pe B-dul Ana Ipătescu (vechiul nume al lui bulevardului Lascăr Catargiu de azi). Acolo au ocazia să privească universul la telescop şi îşi descoperă pasiunea pentru studiul universului. De aici şi până la dorinţa de a construi o mică rachetă nu sunt decât câţiva paşi, parcurşi la iuţeală. Puţini sunt mai aprinşi în trăirile lor decât entuziaştii de dată recentă. Pentru Dodu construcţia aeronavelor devine o adevărată obsesie, alimentată, e adevărat, şi de tatăl lui, maistrul Ion Dogaru, care îi dăruieşte o carte groasă despre rachete şi îi ţine un discurs pe linie, nu cumva să uite cititorul despre ce e vorba:

Şi eu am fost educat la vremea mea de U.T.C. şi de partid cu lozinca „Luptă! Năzuieşte!” Am fost un ucenic sârguincios. Ca mine au fost mulţi, şi iată lupta noastră, năzuinţa noastră, se numeşte azi socialism. Tu vei trăi în comunism. Acum alături de lozinca „Luptă!” trebuie pusă alta. Care-i aceea? Da! Am găsit-o: „Îndrăzneşte!”


Toate bune şi frumoase, dar în focul studiului pentru construirea rachetei Dodu încalcă principiul sacrosanct al integrării în colectivitate, devine individualist, ba chiar îşi neglijează obligaţiile şcolare şi ia un trei tocmai la chimie, disciplină esenţială pentru studiul carburanţilor pentru navele cosmice. Noroc că elevul nu e de capul lui. Intervin cu hotărâre preşedinta detaşamentului de pionieri şi premianta clasei (Daniela, o fetiţă pentru care Dodu are un discret crush) şi instructorul de pionieri Mitică Vasilescu, dintr-a X-a, un adolescent cu preocupări poetice, dar cu picioarele pe pământ în materie de principii estetice sănătoase:

Depinde cum vezi tu lucrurile, Daniela. De altfel de asta te şi căutam. Tovarăşul profesor Constantinescu spunea – şi eu sunt de părerea lui – că poezia, ca şi teoria, cum spui tu, prinde viaţă cu adevărat numai dacă are legătură cu patria.


Desigur că până la urmă iţele se descâlcesc. Dodu îşi recunoaşte erorile. Lansarea primei lui rachete e un rateu. Abia cu cea de a doua, Excelsior I, va avea succes. E drept însă că aceasta nu mai e rodul unui efort individual, ci mai degrabă fructul entuziasmului mai multor elevi, în cadrul cercului ştiinţific. Până atunci activitatea cercului fusese ca poezia proastă, adică ruptă de realitate, prea teoretică. Noroc cu racheta.

Fact checking
Dacă în materie de orientare ideologică Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I e ireproşabil, în materie de chimie lucrurile stau mult mai prost, dovadă că redactorii vremii nu excelau în cunoştinţe de specialitate. De exemplu, formula alcoolului etilic ar fi CH5OH în loc de C2H5OH, iar „combustibilul” rachetei ar fi fost alcătuit din C2H12O6. Desigur că e vorba de „carburant”, iar o formulă chimică precum cea anterioară nu are cum să existe.

Volumul este ilustrat de Ecaterina Draganovici.









10 mai 2014

☺☺ Dumitru Crudu - Un american la Chişinău

0 comments
Dacă nu ştim ce căuta, vorba lui Caragiale, neamţul în Bulgaria, americanul care vizitează Chişinăul în romanul lui Dumitru Crudu (Casa de pariuri literare, 2013) nu are obiective mult mai limpezi. Şi, la urma urmei, aflăm că nici nu prea are mare importanţă, căci Martin nu e decât un element accesoriu, o entitate exotică introdusă în tablou numai pentru a tulbura apele şi a provoca reacţiile celorlalte personaje. Stratagemă într-un fel behavioristă, la care răspunde fiecare cum poate, de la eroul principal, basarabeanul Anton Şleahtiţchi şi până la ultimul poliţist de la graniţa cu ţara vecină. E limpede că pe autor l-a interesat mai mult Anton, tânăr ziarist originar din Republica Moldova, om cu aspiraţii literare şi care îşi câştigă existenţa la un ziar local în anii vitregi din ultimul deceniu al secolului trecut. Omul e băgat, vorba unui personaj mărunt, în „borşul literaţilor”, adică în ţesătura umană deasă şi cu accente boeme în care sunt prinşi şi alţi eroi, precum marele său rival în ale poeziei şi ale femeilor Sandu Pleşea, redactorii de la ziar sau profesorii de la Filologia braşoveană.  

Anton e construit pe tipicul mai degrabă cinematografic al insului care face ce face şi dă de bucluc, în dragoste (Lora, iubita din prima parte a cărţii, e o mare decepţie şi fuge cu diverşi alţii), în treburile financiare sau în activitatea la redacţie. Când îl cauţi, e ba bătut de un conaţional mafiot, ba jefuit, ba cu pantofii furaţi, ba cu paşaportul rătăcit, ba vomită conştiincios în urma unei beţii care nu avea cum să lipsească din canonul basarabenesc. Aspirantul la glorie literară face o călătorie de pomină pe ruta Braşov-Chişinău, unde îl însoţeşte pe sus-pomenitul american, sarea şi piperul întregii situaţii constituind-o faptul că niciunul din ei nu vorbeşte limba celuilalt. Incomunicarea lingvistică e o sursă de tensiune comică relativ previzibilă, iar statutul incert al lui Martin (care e prezentat când ca turist imbecil, când ca băiat de bani gata, fiu al unui proprietar de mare restaurant din Chicago, când, pur şi simplu, ca poet) nu face decât să sporească confuzia unei brambureli de mai mare dragul.

Romanul lui Dumitru Crudu pare adesea conceput ca satiră la adresa conaţionalilor din Republica Moldova aflaţi în România sau chiar la ei acasă. Cartea abundă în detalii politice, istorice şi geografice pe care e posibil să le guste cunoscătorii realităţilor moldoveneşti. Cititorul laic din România, ageamiu în această privinţă sau neiniţiat în rivalităţile locale braşovene, are toate şansele să rămână încurcat şi să sfârşească prin a se plictisi de-a binelea. Acelaşi efect îl pot avea şi lungile conversaţii, purtate pe pagini întregi de text, între personaje care vorbesc un dialect aproape incomprehensibil celor de la vest de Prut. E limpede efortul autorului de a face din (ne)comunicarea verbală una din temele cărţii, însă între bunele intenţii şi realizare rămâne uneori o distanţă apreciabilă.

Şi dacă mai era nevoie de un element de confuzie suplimentar, dai peste greşeli de tipar la tot pasul, performanţa supremă fiind atinsă pe o pagină unde pe şeful lui Anton de la ziar îl cheamă ba Alghi, ba Algi. Multe din dialogurile purtate de personaje sunt nefireşti, ca şi cum autorul ar oscila între registre lingvistice fără a reuşi să-l găsească pe cel adecvat. Carte scrisă nu fără umor (adesea unul amar), Un american la Chişinău îi lasă din păcate cititorului o senzaţie de lucru făcut de mântuială sau de intenţii bune neduse la capăt. Dar cine ştie... romanul lasă la sfârşit o uşă deschisă spre un eventual sequel, căci Martin dispare la Chişinău iar Anton trebuie să plece să-l caute, desigur fără să ştie englezeşte, după cum nici americanul nu ştie etc. etc. etc.

6 mai 2014

Bere şi cârnaţi la Bayreuther Festspielhaus

0 comments
În The Proud Tower (titlul românesc Trufaşa citadelă) Barbara W. Tuchman aruncă o privire cuprinzătoare asupra celor două decenii care au precedat Primul Război Mondial, de la declanşarea căruia se împlineşte un secol în vara aceasta. În plină perioadă belle époque, se pare că Festivalul de la Bayreuth intrase într-o fază de decădere, diagnosticată ca atare de muzicieni de mare viitor, precum finlandezul Sibelius sau englezul Thomas Beecham, ulterior dirijor renumit (traducere de Mihai Livescu):

După moartea lui Wagner, sezonul muzical de la Bayreuth se desfăşura într-o atmosferă apăsătoare de veneraţie obligatorie. Trăsura care-l ducea pe vizitator la Festspielhaus etala o bucată de carton ţintuită deasupra scaunului şi pe care era scris cuvântul „istoric”, ca să arate că maestrul se aşezase şi el acolo. Reprezentaţiile începeau cu o rafală de sunete de trompetă, de parcă s-ar fi dat ordin ascultătorilor să se pregătească de rugăciune. În pauze se consuma[u] bere şi cârnaţi, operaţie urmată de o altă rafală de trompete. După actul al doilea urmau alţi cârnați, alte halbe de bere şi alte sunete de trompetă, lucru care se repeta şi după actul al treilea. Credincioşii absorbeau operele maestrului „ca şi când ar fi primit sfânta împărtăşanie”, povestea tânărul Sibelius, care venise la Bayreuth in 1894, dornic să trăiască un mare eveniment şi care nu ştia cum să plece mai repede. În 1899, când Thomas Beecham, în vârstă de 20 de ani, a venit şi el acolo, a constatat că in cultul lui Wagner se produsese o fisură. Nemulţumiţii susţineau că festivalul decade, criticau influenţa exercitată de Frau Cosima, văduva lui Wagner, şi cereau cu vehemenţă înlocuirea fiului el, Siegfried, din funcţia de director. Afirmau că acesta este un conducător slab şi prost inspirat, că artiştii sunt de calitate mediocră, iar reprezentaţiile de duzină, în timp ce grupul devotat faţă de „Wahnfried”, casa lui Wagner, îi învinuia că sunt intriganţi şi geloşi.

Heralzii care interpretează la trompetă leitmotive din opera care se interpretează în seara respectivă sunt prezenţi şi în zilele noastre. Cât despre cârnaţi şi bere... publicul simandicos îşi permite trataţii mult mai rafinate.

4 mai 2014

☺☺☺ Constantin Mateescu - Tablouri dintr-o expoziţie

0 comments
Cu romanul Tablouri dintr-o expoziţie (Cartea Românească, 2014) Constantin Mateescu pare să-şi fi propus nu atât o scriere revoluţionară, ci mai degrabă un exerciţiu tehnic onest de construcţie a unor caractere într-o perioadă istorică tulbure şi brutală. E vorba de cei câţiva ani cuprinşi între încheierea războiului şi preluarea completă a puterii de către comunişti la 30 decembrie 1947 (episod amintit de altfel pe la sfârşit). „Tablourile” din titlu trimit la o abordare tradiţional-mimetică. Romancierul îşi fixează ferm cadrul temporal (aşa cum tocmai am văzut), dar şi pe cel geografic, care e oferit de un anume oraş Alutela, travesti transparent pentru mai terestrul Râmnicu Vâlcea.

Scena şi personajele odată stabilite, poate începe pictarea tablourilor pentru ca ele să îi fie prezentate cititorului. Paginile cărţii gem de eroi, importanţi sau anodini. Se conturează net două tabere: cea a „foştilor”, foarte bogat ilustrată cu caractere, şi cea a noilor stăpâni, reprezentată relativ parcimonios. Mari cucoane din trecutul urbei, notabilităţi expirate, militari sau profesionişti de care nu mai are nimeni nevoie, toţi ies pe rând în faţă şi spun ce au de spus, uneori la modul direct-confesiv. Unii trăiesc drame din care nu îşi pot reveni (doctorul Hanganu, căsătorit pe vremuri cu Yvette, franţuzoaica, se sinucide), alţii nu pricep ce li se întâmplă şi se scufundă în ridicul, precum doamnele care fac spiritism în casa Ilenei Ocoleanu. Nici urmă de intenţie satirică însă, deşi e limpede că vechii stăpâni sunt departe de a fi nişte îngeri (Titu Bazaca, refugiat la Paris, trimite scrisori acasă şi îşi relatează, cinic, infidelităţile, Sandy, fiul profesoarei Renata Enătescu, e un pierde-vară etc.)

Vremurile sunt dure, iar autorităţile nu glumesc. Dispărută la începutul cărţii din casa ei, cea mai frumoasă din oraş, Lila Bazaca reapare în final într-un sicriu căptuşit cu plumb, prilejuind o scenă de înmormântare. Oamenii sunt daţi afară din case şi mutaţi „la comun”, mulţi sunt „epuraţi” (lexem frecvent în vocabularul vremii). Unii mor de inimă rea (turcul Mahmud Ali, căruia i se interzice să-şi mai vândă dulciurile la şcoală). Alţii se adaptează cum pot, precum colonelul Baculescu, militar de carieră cu studii strălucite, ajuns om la toate la Biblioteca Româno-Sovietică. Rămasă pe drumuri după închiderea bordelului unde lucra, prostituata Tănţica activează pe cont propriu. Sunt pomenite şi acţiuni de protest (incendierea unor steaguri, murdărirea monumentului sovietic sau a portretului lui Stalin expus la spital etc.), dar ele rămân marginale şi fără urmări importante.

Romanul seamănă cu un puzzle din care se poate recompune, cu ceva răbdare, imaginea întregului, căci toate elementele există în text. Riscul unei asemenea abordări îl constituie fragmentarea excesivă, stereotipul şi monotonia strategiei. Pentru a contracara asemenea pericole, Constantin Mateescu a introdus un personaj principal, doctoriţa Zizi Bazaca, nora Lilei şi soţia lui Titu, cel fugit în Franţa. Zizi este instanţa sumativă a cărţii, cea care ordonează multe din evenimentele trăite de alţii. Lui Zizi i se dă cuvântul atunci când e nevoie de o variaţie de la regula istorisirii omnisciente. Iată un pasaj consacrat „transformărilor pestilenţiale” suferite de urbe:

Sâmbătă. Trec zilele îngrozitor de repede. Oraşul în continuă schimbare. Se desfiinţează instituţii vechi, dispar tradiţii şi legende. În fiecare zi te întâmpină câte o minunăţie. „Café Royal”, pe care obişnuia să o frecventeze Titu, adăposteşte sediul Cooperativei de încălţăminte Calapodul Roşu iar cafeneaua „Zombo” a devenit Biroul pentru Repartizarea Forţelor de Muncă. Până şi studioul foto Ilarion&Mihălcescu s-a transformat în Centrul pentru recoltarea plantelor medicinale „Păpădia”. Se simte o fervoare a suprimării trecutului cu orice preţ şi a înlocuirii lui cu surogate tranzitorii, ieftine.
În cabinetul meu, pe Luterană, s-au instalat birourile Ligii Patrioţilor. Trei mese, funcţionari, dactilografe, tabloul tovarăşului Stalin. De-o parte şi de alta a intrării două drapele roşii cu stema Uniunii Sovietice. Doriţi ceva, tovarăşă! se interesează o femeie grasă cu mâinile în şolduri şi fălci de bucătăreasă.

Într-un spaţiu relativ restrâns, de ceva mai mult de 200 de pagini, autorul a înghesuit o mare cantitate de informaţie onomastică şi geografică, pe alocuri derutantă prin complexitate. El nu scapă însă din mână hăţurile prozei, în ciuda unor fraze-clişeu care se strecoară pe ici, pe colo. Tablourile... lui Constantin Mateescu sunt în ansamblu o lectură plăcută, de text clasic, fără mofturi. Meşteşugul lui seamănă un pic cu cel al lui Luchino, amantul lui Zizi, profesor de desen de origine italiană, care face la comandă portrete corecte pe baza unor fotografii.  

Despre un alt volum al lui Constantin Mateescu, Ramona-Vals, am scris mai demult aici.