30 noiembrie 2012

Debussy despre Wagner („în Parsifal... muzica respiră mai în voie”)

0 comments

În Domnul Croche antidiletant (cărticica despre care am scris nu demult aici) Debussy îi mai trage din când în când o smetie afectuoasă lui Wagner, poate pentru a scoate în evidenţă deplina rupere de idolul tinereţii. Ocazii se ivesc la tot pasul. Compozitorul de la Bayreuth cade uneori victimă colaterală în răfuielile francezului cu tot felul de personalităţi. De pildă în articolul Muzică în aer liber Debussy ironizează muzica interpretată la flaşnetă. Construirea acestor dispozitive şi a tot felul de piane şi orgi mecanice luase un mare avânt în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, iar efectul kitsch al interpretării unor bucăţi serioase era evident. Pasajul de mai jos le este adresat urmaşilor lui Giacomo Gavioli (1786-1875), renumit constructor de flaşnete:

Aflaţi că şahul Persiei posedă o orgă electrică care cântă de minune preludiul la Parsifal. Dacă credeţi că aceste audiţii în haremuri sunt măgulitoare pentru Wagner, vă înşelaţi! Cu toată înclinaţia lui către mister, trebuie să recunoaşteţi că acesta e totuşi cam dubios! De altfel, n-a afirmat el oare de atâtea ori că nu va fi înţeles decât în Franţa? Se poate nădăjdui oare că vă veţi da seama în fine încotro se îndreaptă datoria dumneavoastră? Opera n-a şovăit să joace Paiaţe; deci, nu mai şovăiţi şi fabricaţi neîntârziat instrumente demne să cânte Tetralogia.

Gluma ca glumă, dar pentru interpretarea Tetralogiei chiar s-au conceput instrumente noi (aşa-zisa tubă wagneriană). În articolul intitulat chiar Richard Wagner, Debussy scrie mai ales despre Parsifal, a cărui interpretare sub bagheta lui Alfred Cortot (1877-1962), pe atunci tânăr dirijor, ulterior pianist de succes, o ratase. Liniile caracterizării ultimei opere wagneriene sunt memorabile, cu toată ironia care transpare şi aici:

În Parsifal, ultim efort al unui geniu în faţa căruia trebuie să ne înclinăm, Wagner a încercat să fie mai puţin aspru şi autoritar cu muzica; ea respiră mai în voie. [...] Nimic în muzica lui Wagner nu se înalţă la o frumuseţe mai senină ca preludiul actului trei din Parsifal şi întreg episodul Vinerii Mari, cu toate că învăţătura cam ciudată pe care Wagner o sorbea din umanitate se manifestă totuşi în atitudinea anumitor personaje ale acestei drame: priviţi pe Amfortas, trist cavaler al Graalului, care se vaietă ca o modistă şi scânceşte ca un copil... Sapristi!... când eşti cavaler al Graalului, vlăstar regesc, îţi străpungi singur trupul cu lancea, nu îţi plimbi o rană înveninată de-a lungul unei melancolice cantilene, şi asta preţ de trei acte. Cât despre Kundry, veche floare a iadului, ea a fost din belşug imitată în literatura wagneriană; îmi mărturisesc puţinătatea pasiunii pentru această greoaie sentimentală.

şi, mai jos, terminând totuşi pe o notă serioasă, de apreciere a muzicianului Wagner, mai puţin a libretistului cu acelaşi nume:

De fapt, în această dramă creştină, nimeni nu vrea să se jertfească! (jertfa de sine este totuşi una din cele mai frumoase virtuţi creştine) şi dacă Parsifal îşi regăseşte lancea miraculoasă, asta se datoreşte acelei bătrâne Kundry, adevărata sacrificată în întreaga poveste; îndoită victimă oferită uneltirilor diabolice ale unui Klingsor şi sfintei proaste dispoziții a cavalerilor Graalului. [...]
Toate cele de mai sus nu privesc decât pe poetul pe care unii s-au deprins să-l admire în Wagner şi nu pot atinge cu nimic latura decorativă din Parsifal; ea este pretutindeni de o supremă frumuseţe. Auzim sonorităţi orchestrale unice şi neaşteptate, nobile şi puternice. Este unul dintre cele mai frumoase monumente sonore care au fost înălţate spre gloria neclintită a muzicii.

Înregistrare istorică din ediţia 1927 a Festivalului de la Bayreuth a episodului Vinerii Mari. Dirijează Siegfried Wagner, fiul compozitorului, dirijor destul de bun, însă compozitor submediocru, despre care Debussy scria că „îşi poartă cu vioiciune apăsătoarea moştenire pe care i-a lăsat-o ilustrul său tată”:


Imaginea, luată din volumul lui Mary McAuliffe, Dawn of the Belle Epoque (Paris, Monet, Zola, Bernhardt, Eiffel, Debussy, Clemenceau and friends) reproduce tabloul din 1889 Culisele operei de Jean Béraud (1849-1935).

27 noiembrie 2012

Critica e sufletul comerţului (3)

0 comments

Romanul Şşşt! Generalul visează... de Călin Ciobotari e o carte nici prea-prea, nici foarte-foarte, mă rog, nu reiau povestea, am scris despre ea mai demult aici. Criticul Doris Mironescu (da, nu zâmbiţi, omul nu e vinovat că părinţii d-sale i-au dat un nume îndeobşte feminin) e de altă părere şi scrie o prefaţă elogioasă, în care abia în ultimele cuvinte ale celei din urmă fraze strecoară o undă de dubiu la adresa ideii că am avea de a face cu „Marele Roman al Suferinţei noastre în ceauşism”.  Din această prefaţă editura Polirom redă un paragraf pe coperta a IV-a:

O parabolă modernă despre totalitarism, contrariind treptat naraţiunea realistă de la începutul cărţii printr‑o subtilă derivă înspre fantastic. Un roman inteli­gent, răsfirându‑şi pistele epice ca o mână norocoasă la un joc de cărţi. Cele trei fire narative – povestea Călăului, cea a Arhivarului din sistem şi cea a Victimei – se ţes în paralel, până în momentul în care întâlnirea lor nu mai poate fi evitată. Din fericire, această coliziune are darul de a transforma trama într‑un desen din covor, o ţesătură simbolică. Aerul de generalitate care învăluie poveştile face ca din conturul acesta ceţos sa se înalţe o Istorie până la urmă exemplară.


Trecem repede peste „subtila derivă” şi ajungem la romanul care îşi răsfiră pistele epice „ca o mână norocoasă la un joc de cărţi”. Cum de regulă mâna la jocul de cărţi are cinci cărţi (aşa cum mâna anatomică are cinci degete), „pistele epice” ar trebui să fie cinci. Na, că nu-s cinci piste epice, ci „trei fire narative”, dar ce mai contează, vorbă să fie. De observat evitarea grijulie a repetiţiilor – în primă instanţă exegetul ne vorbeşte de „piste epice”, apoi, probabil cu dicţionarul de sinonime la îndemână, le numeşte „fire narative” şi le schimbă, subtil, şi numărul.

Asta e, uneori te ia apa entuziasmului şi scapi din mână firele semanticii. Ce urmează e însă o subtilă (ca să folosesc epitetul d-lui Mironescu), aşadar o subtilă lecţie de geometrie neeuclidiană, à la Riemann-Lobacewski-Bolyai. Buclucaşele „fire narative” „ se ţes în paralel”, foarte frumos, s-a văzut asta la sute, dacă nu mii de autori până acum. Ce te faci însă că, de paralele ce s-au ţesut, pistele, pardon, firele ajung „în momentul în care întâlnirea lor nu mai poate fi evitată”. Adică paralele fiind, întâlnirea lor a putut fi evitată cât a putut, până când nu s-a mai putut, ca să zic aşa. Cuvântul-cheie e buclucaşul semiadverb „mai”.

Dar ce contează aceste detalii de ordin meschin-semantic când în joc e o asemenea carte măreaţă? Sunt convins că vorbele frumoase de coperta a IV-a i-au făcut pe cititori să se înghesuie la cumpărat volumul mai ceva ca pensionarii la promoţia de bormaşini a unui supermarket de provincie.

25 noiembrie 2012

☺☺☺ Ion Ianoşi – Internaţionala mea. Cronica unei vieţi

1 comments
Cred că numai să fie homosexual îi mai lipsea lui Ion Ianoşi, bătrânul profesor de estetică al Universităţii din Bucureşti. Nu de alta, dar ungur este, evreu așijderea (numele iniţial, Ioan Maximilian Steinberger). În plus, şi-a păstrat convingerile filozofice marxiste şi simpatiile politice de stânga, ca să nu mai spun şi că a studiat la Leningrad în siniştrii ani 1950, aşadar ce s-ar putea imagina mai aproape de chintesenţa minorităţii în România de azi? Aceste caracteristici se pot transforma în tot atâtea motive de a citi, cu curiozitate, masivul volum memorialistic apărut acum câteva luni la Polirom şi pe care autorul l-a intitulat Internaţionala mea. Cronica unei vieţi. E o carte gospodărească, în care autorul nu se abate niciun pic de la principiul cronologic şi îl însoţeşte pe cititor prin toate etapele vieţii lui, de la copilăria braşoveană (e născut în 1928) la scurta perioadă de studenţie la Cluj urmată de studiile „adevărate” la Leningrad (până în 1955), de la anii în care a ocupat postul de instructor la CC al PMR (1957-1965) până la perioada maximei productivităţi profesionale, din 1965 până în anii din urmă, când s-a pensionat.
 
Biografia lui Ianoşi urmează o traiectorie destul de previzibilă pe baza datelor ei esenţiale. Tânărul provine dintr-o familie burgheză evreiască cu simpatii antebelice comuniste şi totodată cu o tradiţie intelectuală solidă şi are parte şi el de propriile aventuri de ilegalist. Unul din episoadele relatate seamănă perfect cu o întâmplare din vechiul serial Pistruiatul:
 
Le preda [orele de romană] o profesoară tânără, cu maniere severe, al cărei nume avea să dobândească notorietate în regimul ulterior. Era doamna Sanda Rangheţ, soţia comunistului ilegalist Iosif Rangheţ, demnitar la începuturile noului regim, decedat în septembrie 1952. O dată sau de două ori, ea mi-a încredinţat rolul de curier. Îi duceam tatălui meu câte un pachet. Pe atunci mai locuiam încă în casa bunicilor, iar eu habar nu aveam ce căram de la şcoală în apartament, câteodată şi înapoi. Pachetele conţineau materiale de partid, manifeste ilegale. Tata nu-şi întrerupsese sprijinul acordat Partidului Comunist. Cotiza la „Ajutorul Roşu”. În apartamentul în care locuiserăm înainte, găzduise temporar pe câte un urmărit de poliţie, chiar pe câte un evadat din penitenciar, îşi pusese locuinţa la dispoziţia adunărilor secrete ori maşina de scris – pentru multiplicarea manifestelor. Acum, doar intermedia mesajele. Nu era încadrat în vreo organizaţie. Statutul său de burghez, chiar expropriat, le convenea militanţilor aflaţi în condiţii de ilegalitate.
 
După o scurtă perioadă de glorie, părinţii sunt marginalizaţi. Mama (Anna Látó) are parte de o existenţă aventuroasă; ea divorţează de timpuriu de tatăl memorialistului, trăieşte o vreme la Londra, apoi la Budapesta, revine în ţară, se recăsătoreşte, activează ca jurnalist etc. Intrat, datorită unor excelente premise de familie, dar şi mulţumită opţiunii personale, în graţiile regimului instalat după 23 august 1944, Ianoşi (pseudonim pe care îl va oficializa de fapt ulterior) face studii de filozofie în URSS, unde îşi cunoaşte şi soţia (Janina Caffé). Proaspătul doctor în filozofie începe o carieră didactică universitară şi ajunge profesor la sfârşitul anilor 1960.  Pe măsură ce comunismul îşi traversează etapele istorice româneşti (de la stalinismul iniţial trecând prin naţionalismul relativ bine stăpânit, însă represiv, al lui Gheorghiu-Dej şi culminând cu regimul personal al lui Nicolae Ceauşescu) se limpezesc şi vederile lui Ion Ianoşi. Critic moderat (şi exclusiv pe la colţuri, de ce să n-o spunem) al exceselor ultimelor două decenii de comunism, el nu-şi abandonează convingerile marxiste, ba chiar ajunge să le reproşeze conducătorilor ţării abandonarea de facto a erzaţului ceauşist. Totuşi, mai ales după ce renunţă, în 1965, la postul de instructor pe care îl ocupa într-o structură a Comitetului Central, Ianoşi publică masiv. Sunt de menţionat lucrările mai timpurii, cea consacrată romanului monumental (tributară totuşi multor poncife marxizante grosolane) şi mai ales monografia dedicată lui Thomas Mann, din care supravieţuiesc destule secţiuni. Universitarul călătoreşte mult (suspect de mult pentru un trăitor în comunism, ar putea spune unii), ţine cursuri de estetică, conduce doctorate, publică masiv.
 
Perioada postdecembristă (termenul de „postdecembrism” e folosit aproape obsesiv şi cel mai adesea cu conotaţii negative) îi va aduce lui Ianoşi multe contestări. O bună parte a ultimului sfert al cărţii e de altfel ocupată de trecerea în revistă a unor atacuri şi critici. Memorialistul are numeroşi prieteni (lista e prea lungă pentru a putea fi reprodusă aici, dar pe ea se regăsesc nume precum cele al coreligionarului Radu Cosaşu, dar şi ale cuplului Ion Vartic – Marta Petreu, colegi ca Vasile Morar sau Adrian Paul Iliescu şi mulţi, mulţi alţii). Cu Gabriel Liiceanu (căruia Ianoşi i-a fost conducător de doctorat) relaţia e complicată, iar colaborările lui Ianoşi cu Humanitas stau sub semnul unei instabilităţi provocate – în opinia acestuia – de radicalismul maniheist al directorului editurii. Cu destule hopuri se desfăşoară relaţiile cu Vladimir Tismăneanu. Eternul oportunist al tuturor regimurilor pare complexat de constanţa în opinii (bune sau rele, nu contează) a lui Ianoşi şi mai profită de câte o ocazie pentru a-l împunge (nu în ultimul rând, cu ocazia aşa-zisului raport al aşa-numitei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste). De departe, cel mai violent contestatar al lui Ianoşi e însă fostul director adjunct al ICR, Mircea Mihăieș, al cărui caracter abject iese la iveală şi cu ocazia articolelor pe care pe publică pe tema respectivă în România literară. În fine, pentru a încheia spinosul capitol al relaţiilor personale complicate, Ion Ianoşi are nu puţine cuvinte de reproş la adresa fiicei lui Blaga (Dorli) pentru modul în care gestionează documentele rămase de la Tudor Bugnariu, soţul ei, sau faţă de Iosif Sava, renumit muzicolog şi realizator de televiziune, căruia i se reproşează inconsecvenţa morală în raport cu alte personalităţi (G. Liiceanu, Gh. Rădulescu).
 
Internaţionala mea... e o carte masivă, de aproape 900 de pagini (cu un preţ pe măsură, desigur). Memorialistul are o ţinere de minte excepţională, sprijinită desigur şi de jurnalele şi însemnările de pe parcursul unei vieţi bogate în evenimente. Însemnările ajung la detalii incredibile, iar evocările, extrem de numeroase, se referă la sute de indivizi, cu rude, traiectorii profesionale, destin geografic etc. Autorul include impresii de călătorie din ţările vizitate, în Est ca şi în Vest, lungi liste de nume, date, evenimente politice de fundal, apoi adevărate bibliografii ale propriei opere, foarte bogată şi ea. De altfel filozoful recunoaşte că a fost întotdeauna animat de dorinţa de precizie, care i s-a accentuat pe măsură ce înainta în vârstă. Rezultatul e o adevărată enciclopedie (subiectivă, categoric) a celei de a doua jumătăţi a secolului XX.
 
Postarea de faţă nu şi-ar fi putut propune o prezentare mai detaliată a acestei cărţi, ale cărei dimensiuni şi complexitate fac imposibilă tratarea într-un asemenea cadru. Cu bună ştiinţă sau nu, autorul desfide apelul lansat de Ceauşescu cel priceput la toate la începutul anilor 1970, care susţine că „Cei care predau ştiinţele sociale trebuie să facă eforturi să predea scurt, să scrie concentrat, pe înţelesul oamenilor. Atunci vor face o treabă bună”. Probabil că mulţi cititori vor fi de acord că Ion Ianoşi a făcut „o treabă bună”, deşi unele secţiuni ar fi putut fi comprimate, altele chiar eliminate cu totul ca fiind de interes prea îngust. Indiferent de opţiunile ideologice ale lectorului, e greu să i se conteste lui Ianoşi consecvenţa. „Am rămas fidel propriului meu internaţionalism desuet” scrie el şi, deşi se găsesc destui viteji (post-războinici) consecvenţa e o însuşire destul de rară pe la noi.
 
Fact checking
Cu toate eforturile depuse de autor, în carte s-au strecurat numeroase erori. Trec iute peste greşelile de tipar, deşi unele sunt de tot hazul (cum ar fi „vanfarină” în loc de „warfarină”, substanţă folosită ca otravă sau medicament, „Mariiski”, eroare repetată, pentru „Mariinski” ca nume al celebrului teatru de balet). Ceva mai supărătoare este repetata ocurenţă a termenului „calc” [lingvistic], al cărui înţeles e limpede că autorul nu îl cunoaşte. Editura Polirom s-a dovedit şi de această dată incapabilă să facă faţă la înălţime cerinţelor editoriale ale unei lucrări de asemenea anvergură, iar redactorul cărţii are o performanţă mediocră. Lipsa unui index este și ea un neajuns de neiertat. Iată câteva erori, mai ales de detaliu istoric:
 
  • Despre Hilde Benjamin, înalt demnitar comunist din RDG, ni se spune că a fost ministrul Învățământului. Nici vorbă, a fost ministrul Justiţiei, ba chiar a coordonat o serie de procese politice răsunătoare.
  • Ştefan Voitec nu a ocupat niciodată demnitatea de preşedinte al Consiliului de Stat şi cu atât mai puţin i-a precedat lui Ceauşescu ca şef al statului.
  • Ion Ianoşi a învăţat rusa în anii 1950 după celebrul în epocă manual al Ninei Potapova, aşa cum ne mărturiseşte chiar el. După 20 de ani, vizitând iar URSS, el îşi aminteşte de primele lecţii de rusă, luate după manualul scris de... Zoia Potapova.

23 noiembrie 2012

Virgil Chiriac – Cinci căpitani şi „Racheta”

15 comments
Ca autor, probabil că nu-i uşor să gestionezi aventurile unui singur căpitan, fie el şi de cincisprezece ani (Jules Verne) sau a doi căpitani (Kaverin, clasicul sovietic al anilor 1950). Ce să mai spunem atunci când numărul căpitanilor explodează şi ajunge tocmai la cinci? E turul de forţă pe care se pare că l-a încercat Virgil Chiriac în romanul pentru tineret Cinci căpitani şi „Racheta”, apărut în 1965 într-o a doua ediţie (revăzută) la demult uitata editură a Uniunii de Cultură Fizică şi Sport. Cei cinci sunt nişte băieţi de clasa a patra dintr-un oraş de provincie, dificil de identificat, dar probabil situat undeva prin Moldova, de vreme ce, în final, trenul care îi duce în capitală trece prin Buzău. Îi cheamă, fără fasoane, căci încă nu aveam middle class, ci doar muncitori, ţărani şi intelectuali, Ucu, Puiu, Costel, Sorin şi Culiţă. Băieţi obişnuiţi („tipici” chiar, după canoanele realismului socialist), cei cinci sunt pasionaţi de fotbal. Inspiraţi de echipele locale Progresul şi Locomotiva (o, tempora!), ei visează să întemeieze o echipă care să-i poarte pe culmile gloriei sportive. Uşor nu e, căci nu au nici echipament, nici suficienţi jucători. Au din fericire resursele de tenacitate necesare, strâng bani şi cumpără ghete şi minge confecţionate de un cizmar local (moş Silvestru, proprietarul unui atelier care a supravieţuit – suspect, aş spune - naţionalizării), organizează o selecţie şi recrutează jucători, în fine, se naşte echipa („Racheta” din titlu), ba chiar începe să câştige meciuri cu alte echipe de puşti.

Aceştia sunt cu toţii eroii pozitivi, deşi nici în cadrul acestui grup lucrurile nu sunt clare de la început. Ucu e un băiat foarte inteligent (e de altfel poreclit „Fenomen”), dar e arogant şi orgolios şi nu uită să le amintească mereu tuturor că el e din Bucureşti. Succesele Rachetei stârnesc curând pizma altora, în primul rând a lui Lulu, un coleg dezavantajat de aspectul lui fizic (motiv pentru care e poreclit de ceilalţi, cu cruzimea caracteristică vârstei, „Caşalotul”). Cazul lui Lulu e diferit de cel al hugolianului Quasimodo (urâţenie fizică în contrast cu frumuseţea caracterului), căci personajul lui Virgil Chiriac e şi rău, pizmaş şi răzbunător. Mai rău încă, părinţii lui Lulu sunt foşti negustori. Tatăl lui e acum chelner, făcând astfel parte, alături de frizeri, dintr-o categorie profesională îndelung stigmatizată în comunism. Mama lui, obeză ca şi progenitura, e casnică. Cu aşa părinţi, nu e de mirare nici că Lulu a ieşit aşa cum a ieşit, nici că el dispune de resursele financiare care îi permit să înfiinţeze o echipă rivală, „Fulgerul”. Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, intrigile maleficului Lulu îl fac pe vanitosul Ucu să trădeze „Racheta” şi să se alăture noii grupări. 

Se anunţă un meci pe viaţă şi pe moarte între „Racheta” celor buni şi „Fulgerul” celor răi, maleficii recurg la metode necinstite (încercarea de sechestrare a unor jucători adverşi), dar evident că binele nu are cum să nu iasă în cele din urmă învingător. „Racheta” celor cinci merge din succes în succes, dar la un moment dat apare evidentă necesitatea unei anume profesionalizări, echipa e luată sub aripa asociaţiei sportive „Progresul”, i se repartizează un antrenor, ajunge să joace la Bucureşti şi i se transmite un meci la radio. Ideea e că lucrurile bune se fac cu îndrumare, nu aşa, anarhic, prin iniţiative individuale prea pronunţate.

Amprenta ideologiei oficiale e destul de puternică. Mecanismele şcolare ale comunismului sunt vizibile de la distanţă, elevii codaşi trebuie ajutaţi de cei mai buni la învăţătură, se iau angajamente în faţa colectivului, în momentele decisive intervin învăţătorul sau instructorul de pionieri, lumea citeşte în ziare despre noile locuinţe muncitoreşti, pildele părinţilor către copiii lor sunt luate direct din fabrică, de pe linia de producţie. Costel începe prin a avea probleme serioase cu aritmetica, dar Sorin nu e doar un minunat portar de fotbal, îngerul păzitor al porţii „Rachetei”, ci şi un excelent pedagog. Culiţă, băiat nu doar inteligent, ci şi grafician talentat, alcătuieşte nelipsita gazetă de perete şi îi oferă motive de mândrie lui moş Iacob, bunicul lui. Iată o mostră de text sentimental cu despre o realitate cu nuanţe kitsch:

Pe buze îi înfloreşte un zâmbet. Îşi răsuceşte mândru vârfurile mustăţii... Hm! La treburi de-alde astea nu se află un băiat care să-i ia înainte nepotului său... Uite cât de frumos a dichisit şi de astă dată gazeta lor pionierească!... De jur împrejur a împodobit-o cu un chenar înflorit!... Într-o parte sunt desenate două steguleţe, iar în cealaltă parte un pionier sunând dintr-o goarnă... [...]
De la început privirea îi e atrasă de un titlu scris cu litere mari, albastre: „EVIDENŢIAŢI LA ÎNVĂŢĂTURĂ”. Dedesubt citeşte trei nume: Doru Stoenescu, Sorin Coban şi Nicolae Corlăteanu... Inima bătrânului prinde să bată mai repede. Cuum? Culiţă e evidenţiat? Îşi potriveşte mai bine ochelarii pe nas. Citeşte cu luate-aminte cele scrise în dreptul numelui nepotului său:
„Se evidenţiază pentru sârguinţa la învăţătură de care a dat dovadă în ultimele două săptămâni. A primit numai nota zece!...”

Unii răi sunt recuperabili. Ucu cel inteligent, dar încrezut îşi recunoaşte greşelile şi revine alături de ceilalţi căpitani. Lulu însă dispare complet din peisaj şi e stigmatizat probabil prin omisiune. Desigur, nici textul, nici întâmplările nu au o adâncime sau complexitate deosebită, schemele sunt clare, soluţiile, previzibile. Autorul încearcă totuşi să dea o mai mare adâncime unora din eroii săi. Cazul cel mai pregnant e cel al lui Costel. Ni se sugerează că problemele copilului (de altfel băiat bun, pasionat de locomotive şi care visează să ajungă mecanic pe o asemenea maşinărie) sunt de origine psihologică. Tatăl lui, vânzător la un magazin alimentar, a fost părăsit de nevastă din cauza unor excese bahice, iar copilul suferă. Caz clasic. Binele triumfă şi aici, căci beţivul, ruşinat de eforturile şcolare susţinute al fiului, se îndreaptă şi îşi va repara căsnicia, dovadă că moralitatea conjugală nu era un lucru cu care să te poţi juca, nici măcar într-o carte pentru cei mai tineri. Amatorii de lectură în grilă feministă vor fi probabil ulceraţi constatând că pe lângă băieţii din roman fetele sunt o prezenţă aproape inexistentă. Rodica, colegă de clasă cu cei cinci, e pusă la un moment dat să arbitreze un meci, în lipsa unui arbitru. Performanţa ei nesatisfăcătoare o izgoneşte fără apel la inferiorul joc de şotron, care nu tentează pe nimeni altcineva. 


În zadar vom răscoli istoriile literare şi dicţionarele de scriitori români, căci nu vom găsi nimic despre autor. Noroc cu lucrarea lui Iuliu Raţiu, care, în O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, ne spune că scriitorul e născut în 1926. Lista selectivă a cărţilor publicate cuprinde Ăsta-i Petruţ! (1955), Cinci căpitani şi „Racheta” (1958, probabil prima ediţie), Dimineaţa cerul e mai albastru (1961), Papucarul vrăjitor (1962), Zânele călătoresc cu acceleratul (1965), Lacrimile Lăcrămioarei (1972), Fug anii dragostei (1988).

20 noiembrie 2012

Critica e sufletul comerţului (2)

2 comments
Am văzut în primul episod al serialului două mostre minunate de text care se pretinde critic, dar nu reuşeşte decât performanţa îndoielnică a unei encomiastici căznite. Să mergem mai departe pe ogorul pedagogic şi să vedem cu ce stimulente mai sunt îmboldiţi potenţialii cumpărători cititori.

Despre Zero grade Kelvin de Adrian Schiop (o carte modestă de altfel, despre care am scris aici), Dan Sociu scrie pe coperta a IV-a:

Sunt doar doi autori români care se livrează cu totul publicului şi doar două cărţi curajoase în proza românească: Nevoie speciale şi Zero grade Kelvin. Ar trebui vândute la pachet, legate cu o banderolă pe care să scrie: „În sfârşit, ceva de citit.”

Sigur, publicul mai puţin dedulcit la deliciile literaturii noastre actuale nu are de unde să ştie că unul din cei doi autori care i „se livrează cu totul” este chiar Dan Sociu cu ale sale Nevoi speciale. Criticul improvizat împuşcă două vrăbii dintr-o lovitură şi îşi face şi niţică reclamă la propria marfă, pe lângă cea a colegului publicat de aceeaşi editură. Să mai zică răutăcioşii că scriitorii noştri nu se ajută unul pe celălalt! E adevărat şi că domnul Sociu dă, en passant, cu copita în alţi confraţi, care n-ar avea, pasămite, cărţi curajoase, de vreme ce există doar două asemenea scrieri autohtone.

Sfârşitul micului text e apoteotic şi ne oferă spre contemplare o faţetă probabil mai puţin cunoscută a scriitorului-exeget, aceea de specialist în marketing. Caraghioslâcul situaţiei e dat de acel „în sfârşit”, de unde reiese că până atunci editura (Polirom) va fi scos numai cărţi care nu merită deranjul de a fi citite. Sigur, rămâne speranţa ca D. Sociu să-şi fi scris frazele având intenţii ironice, dar mă tem că ea e foarte firavă.

18 noiembrie 2012

☺☺ Andrei Ruse – Soni

5 comments

Una din cele mai vechi amintiri cinematografice pe care le am este a unui film japonez alb-negru în care e vorba de un bărbat de vreo 50 de ani (nu-i exclus să-l fi chemat Tanaka, ca pe mulţi din compatrioţii lui) care suferă de cancer la stomac. Îmi amintesc că bietul om, cu un aspect caşectic pronunţat, s-a chinuit, a gemut, a vomitat şi s-a strâmbat foarte realist tot filmul, de a priceput până şi copilul care eram că a avea această boală e un lucru cumplit. Cancer gastric în ultimul stadiu e diagnosticul care i se pune pe neaşteptate şi personajului titular din Soni de Andrei Ruse (ediţia a III-a revăzută, Polirom, 2012), iar această sentinţă produce în comportamentul şi concepţiile tinerei de 26 de ani o serie de modificări care dau substanţa cărţii.

Dacă tot am început cu o referire cinematografică, să spun că dacă ar fi fost film, probabil Soni ar putea fi cu uşurinţă calificat drept remake al unei alte... cărţi. E vorba de Prins de Petru Popescu, despre care am scris nu foarte demult aici, scrierea cult a anilor 1960-1970. şi de această dată, personajul central e tânăr, şi acum el (adică ea) primeşte pe neaşteptate diagnosticul de cancer în fază avansată, hotărându-se să-şi trăiască cu maximum de frenezie viaţa scurtă care i-a rămas de trăit. Eroul lui Popescu nu are nume, e doar inginerul. Ruse face un pas timid înainte şi-şi botează eroina Soni. Îi atribuie identitatea unei femei de 26 de ani şi statutul social al unui individ care nu are mari probleme materiale (foncţia-foncţie, slujba la firmă o scuteşte de griji). A, să nu se creadă cumva că Soni (numele civil e Sonia Vlad) ar fi una din nenumăratele fiinţe care fără trecut (că viitor nu prea ar mai avea, oricum). Autorul îi confecţionează la repezeală o biografie intelectuală, căci fata a terminat Filozofia şi ar fi fost o cititoare pasionată („facultatea şi sutele de cărţi pe care le-am citit”, „cărţile beatnicilor, cărţile cu vână, pe care le devoram şi le furam din librării”).

Adică, pe scurt, fata era şi cultă, ba chiar a avut iubiţi cu pronunţate aplecări intelectuale. Atâta că acum nu prea mai e timp pentru aşa ceva, se scurge nisipul din clepsidră, iar compensaţia, foarte la îndemână de altfel, e sexul, la care se adaugă, previzibil, drogurile. Să fie vorba de un mecanism de substituţie sau de o convertire totală a instinctelor la cel al reproducerii, fapt e că Soni devine un fel de nimfomană şi face experienţe care de care mai senzuale, de relatarea detaliată a cărora scriitorul nu şi-ar fi putut priva cititorul. Rămasă singură în urma plecării unui iubit relativ stabil, Paul, despre care anglo-saxonii ar zice că avea commitment issues, Soni trece din bărbat în bărbat. E vorba mai ales de cunoştinţe întâmplătoare, de relaţii pasagere. Nu ştiu cum se face, dar mai toţi bărbaţii aceştia sunt buni la pat, un stereotip pe care îl găsim în destule scrieri erotice, dintre ei se detaşează Vlad (pe care îl cunoaşte la un sex shop), un anume Florin sau Niki, un băiat de 14 ani cu care Soni are o experienţă pedofilă. Soni nu o va ierta nici pe Dana, cea mai bună prietenă şi confidentă de încredere, de care se apropie într-un mod cât se poate de puţin ortodox.

În toată suferinţa asta zăpăcită, există totuşi speranţă şi repere. Soni face chimioterapie şi participă la sesiuni de psihoterapie în grup, ocazie cu care îl cunoaşte pe Mihai, bolnav şi el (de SIDA) şi care pare să îi confortul spiritual de care are nevoie. De altfel cartea se încheie într-o notă optimistă, Soni nu moare, ba chiar boala i-a prilejuit o experienţă de neuitat, aceea a trăirii vieţii la intensitate maximă. Domnişoara Tanaka a literaturii noastre contemporane are parte de viitorul care îi fusese refuzat japonezului.

Limbajul folosit de eroii lui Andrei Ruse mimează destul de convingător realitatea lingvistică a anilor 2000:

Răspund. Aud doar respiraţia Danei în telefon.
— Soni… Am aflat de la maică-ta… Nici nu ştiu cum să zic, nu ştiu ce să zic.
— Păi nu zice nimic.
— Nu, deci… Pfff… Mi-a zis Radu că te-ai învoit, că nu eşti ok, am zis să te sun, dar aveai telu’ închis… În fine, şi-am sunat la maică-ta mai devreme şi mi-a povestit tot… Nu, deci… Mi-a căzut cerul în cap, Soni…
 — Dana, Dumnezeule, nu trebuie să-mi explici sau să te scuzi că ai aflat, în puii mei. Ţi-aş fi spus. Dar abia-mi revin şi eu, adică…
— Eşti ok? Adică cum dracului să fii ok… Trec pe la tine.

Autorul nu se teme de cuvintele „tari”, iar expresii precum „e, pula!” au o frecvenţă comparabilă probabil cu cea a sintagmei „rege al regilor” din inscripţiile în vechea persană care au ajutat la descifrarea tăbliţelor cu texte cuneiforme. Tehnica romancierului se vrea sofisticată. Un anume AR intervine în carte şi are un schimb de mesaje pe e-mail şi Yahoo Messenger cu Soni, pe care aflăm că de fapt o cheamă cu totul altfel şi nu e decât plăsmuirea livrescă a sus-pomenitului AR. În fine, jocuri din acestea cam banale de-a „uite autorul, nu e autorul, uite personajul, nu e personajul”, un fel de bandă a lui Möbius narativă pe care cititorul e invitat să alunece pentru a ajunge, fără tranziţii, de pe o suprafaţă a textului pe alta. Nu e exclus ca romancierul, care numai lipsit de inteligenţă nu e, să fi intuit lipsa de originalitate a subiectului şi caracterul destul de previzibil al personajului principal şi să fi dorit să dezvolte o strategie compensatorie, la fel cu Soni. La unii cititori aceste gadgeturi vor fi funcţionat, la alţii, printre care mă număr şi eu, nu prea.

16 noiembrie 2012

Castanul porcesc n-a făcut portocale

0 comments
Au rămas multe anecdote din anii de directorat mahlerian la Opera din Viena. Bazate în cea mai mare parte pe fapte reale, chiar dacă înflorite câteodată răutăcios de cei care le-au relatat, acestea vorbesc de multe ori despre caracterul dificil al lui Herr Direktor şi de intransigenţa lui în chestiuni artistice. Ne rareori caracterul rigid al lui Mahler şi lipsa lui de apetit pentru compromisuri aveau ca rezultat conflicte. Pe post de tampon între ieşirile temperamentalului Mahler şi solicitările curţii imperiale se afla adesea prinţul Montenuovo (1854-1927), Obersthofmeister (mare şambelan) şi responsabil cu treburile operei. Pentru a înţelege mai bine spiritul epocii, se cuvine să amintim de marea importanţă socială a celebrei Protektion, acea protecţie de sus care făcea şi desfăcea cariere, care acorda favoruri şi deschidea uşi (foarte informativ e volumul lui William M. Johnston, Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială 1848-1938, despre care am scris mai demult aici).

Se povesteşte cazul pianistului ungur Bela Zichy, un fost elev al lui Liszt care nu-l avea la inimă pe Mahler, ba chiar se pare că avusese un rol important în pierderea postului deţinut de dirijor la Opera din Budapesta. Zichy avea şi ambiţii componistice, dar era mediocru. Scrisese o operă, Meister Roland, şi îşi pusese în mişcare întreaga Protektion de la curtea imperială (noi am zice „pilele”) pentru a o vedea reprezentată la Viena. Acţiunea se petrece în 1899. Prinţul Montenuovo vine la Mahler şi îi pasează partitura lucrării, adăugând discret că „Majestatea Sa şi-a exprimat interesul pentru compozitor”. Era o intervenţie mai mult decât transparentă, însă se pare că nu-l cunoşteau suficient de bine pe Mahler.

S-au scurs mai multe săptămâni fără ca Montenuovo să primească vreun răspuns în chestiunea Zichy. Prinţul şi-a pierdut în cele din urmă răbdarea şi l-a întrebat pe Mahler ce s-a mai întâmplat cu opera. Discuţia s-a purtat cam în următorii termeni. „Care operă”? ar fi întrebat nevinovat directorul” „Păi aia ungurească, pe care am recomandat-o atenţiei dumneavoastră”. „A, chestia aceea? N-ai ce-i face, înălţimea voastră, e o porcărie”. „Dar v-am spus că Majestatea Sa...” „A, atunci vă rog să mă iertaţi”, ar fi răspuns Mahler cu o atitudine oficială, „lucrurile se schimbă, dacă opera reprezintă comanda expresă a Majestăţii Sale, ea va fi montată imediat, iar pe program va apărea textul «Reprezentată la comandă imperială»”.

A urmat, se pare, un moment de panică din partea înaltului funcţionar. Era limpede că nu-şi putea nimeni să asocieze, oficial, numele împăratului cu o operă a cărei cădere era o certitudine. Se pare că în cele din urmă marele şambelan l-ar fi rugat pe Mahler să scrie un raport care să facă lucrurile mai uşor de înghiţit şi, în orice caz, să diminueze responsabilitatea lui Montenuovo.

Ca orice anecdotă, are şi aceasta mai multe versiuni. O altă variantă pretinde că prinţul ar fi fost mai incisiv şi ar fi insinuat că Mahler nici n-a citit partitura, la care compozitorul ar fi răspuns că nici n-avea nevoie s-o facă, pentru că Zichy nu avea talent. „Dar poate că într-o zi o să scrie o capodoperă demnă de Beethoven”, ar fi replicat prinţul. Răspunsul lui Mahler a fost tranşant: „Nimic nu e imposibil, dar mai curând ai să vezi un castan porcesc care face portocale decât să vezi treaba asta”.

Mahler nu pierdea niciodată prilejul să le dea peste nas oficialităţilor de la curte şi să le conteste competenţa artistică. Odată, după o reprezentaţie cu Simfonia a IX-a a lui Beethoven, Montenuovo l-a felicitat pentru interpretare, adăugând însă: „Aş spune totuşi că în ocaziile precedente am auzit tempouri diferite”. „Serios, înălţimea voastră? Aşadar aţi mai auzit lucrarea asta?” ar fi venit răspunsul dirijorului.

Raporturile lui Mahler cu atotputernica Protektion au fost pe cât de agitate, pe atât de numeroase, aşa că merită să revenim la acest subiect. Ca şi în alte ocazii, postarea de azi este îndatorată marii monografii Gustav Mahler de Henry-Louis de la Grange, volumul 3, de unde provine şi imaginea. Aceasta reproduce o caricatură a vremii în care Mahler e prezentat sub înfăţişarea compozitorilor care l-au influenţat (Wagner, Liszt, Schubert, Beethoven, Meyerbeer şi autorii de lucrări populare cu culoare vieneză).

13 noiembrie 2012

☺☺ Alexandru Vlad – Ploile amare

5 comments

Nu ştiu cum se procedează la recondiţionarea unei canapele, dar bănuiesc că i se înlocuiesc arcurile uzate sau suprafeţele de pânză sau piele obosite de frecatul cu prea multe dosuri omeneşti, în dorinţa de a obţine un obiect vechi cu aparenţa unuia scos din cutie. Nu ştiu dacă e cea mai fericită analogie, dar e cea care mi-a venit mai întâi în minte citind romanul Ploile amare de Alexandru Vlad (Editura Charmides 2011, fără site, căci aşa îi şade bine unei edituri româneşti la începutul secolului XXI).

Roman esenţialmente tradiţional(ist), Ploile amare nu complică multe cele trei unităţi clasice (timpul, locul, acţiunea), lucru nici bun, nici rău. Ca loc, suntem undeva în Transilvania, ca timp, la începutul anilor 1970, ca acţiune, avem multe episoade desfăşurate pe fondul unei inundaţii catastrofale, care izolează satul în care trăiesc eroii noştri. Din aceştia avem cu duiumul, dar se detaşează, ca la basorelief, primarul Rogozan, omul oficialităţilor, Pompiliu, intelectualul, profesor şi gazetar, cuplul uzat Zaharie-Anisia, figura pitorească a lui Brodea, brigadier, fost preot, fost puşcăriaş, felcerul Kat, cu meditaţiile lui filozofice şi atâţia şi atâţia alţii, că au trebuit umplute cu ceva cele aproape 450 de pagini. Există şi personaje cu identităţi civile uşor misterioase, în primul rând Anca, eroina tragică a unei vechi şi nebuloase istorii cu un activist abuziv şi insaţiabil sexual (Dedulescu), care îşi găseşte moartea într-un act justiţiar.

Enclavă a cărei segregare e accentuată de diluviu, satul e scena unei puzderii de mici întâmplări şi flash back-uri. Adultere comise în spaţiul închis al comunităţii, povestea – aproape legendă – a Ancăi, istoria unui ţigănuş poreclit Îngeraşul, ucis de (nu mai spun de cine, că poate există curioşi care chiar ar vrea să citească cartea) constituie, toate, fire epice mai mult sau mai puţin consistente. Autorul pare să fi dorit să realizeze un spaţiu romanesc cu numeroase elemente fantastice, e drept că discret introduse în trama cărţii. S-o fi văzut pe post de García Márquez român care construieşte un Macondo ardelenesc. Ce a ieşit seamănă mult cu un roman din acelea în care prozatorii noştri de acum 30-40 de ani se învârteau la nesfârşit în jurul propriului apendice caudal. Pentru actualizare (că tot vorbeam de canapeaua recondiţionată) s-au adăugat câteva accente post-decembriste, demascări de abuzuri comuniste, un vârf de cuţit de misticism şi o linguriţă de pitoresc local.

Nu sunt prea multe argumente care să te facă să dai buzna în căutarea cărţii. La neajunsurile de mai jos adaug şi limbajul nefiresc, rigid şi stângaci al multor dialoguri:

– Şi unde spui că ai găsit această găină?
– Am cumpărat-o numai eu ştiu de unde. Mă gândeam să faci o supă în seara asta. Sau s-o fac eu, dacă îmi dai instrucţiunile necesare.
– Da? Ce mai supă ar fi aceea făcută de dumneata pe întuneric! zise Marta fără ca măcar să fie nevoie să se mai uite în direcţia lui.

Alexandru Vlad pare să se simtă ceva mai bine în zona textului narativ. Câteva personaje (mai ales Anca şi Îngeraşul) ar merita, poate, reţinute. La fel şi o serie de evenimente, în special cele asociate acestora, dar probabil că destui cititori vor fi de părere că la această carte talerul cu defecte atârnă vizibil mai puternic decât cel cu calităţi.

La votul meu pentru premiul „Augustin Frăţilă” am acordat 1 punct (din 5 posibile) romanului Ploile amare de Alexandru Vlad.

11 noiembrie 2012

Scurt bilanţ subiectiv al premiului literar „Augustin Frăţilă”

6 comments

În mod obişnuit, conform înţelegerii pe care o aveam cu organizatorii, azi ar fi trebuit să postez un text despre cartea câştigătoare a premiului literar „Augustin Frăţilă”. Fiind însă vorba de Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici, textul l-am scris mai demult (vezi aici) şi nu e desigur cazul să-l reiau. Folosesc spaţiul din această zi pentru câteva observaţii generale privind cei cinci finalişti, în ordinea punctajului pe care l-am acordat. O discuţie mai amănunţită am făcut în postările consacrate cărţilor respective. Linkul de la titlu duce acolo, iar unde el nu există, postarea va apărea în următoarele săptămâni.

1. Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici. Cartea are o idee interesantă şi de anvergură. Metafora gen mise en abîme a păpuşarului manevrat el însuşi de o forţă superioară are nu puţină forţă de seducţie. Scrierea are story, stârneşte curiozitate, intrigă. E principalul motiv pentru care i-am acordat numărul maxim de puncte. La capitolul minusuri, înclinaţia spre dăscăleala cititorului, o anume grandilocvenţă, câteva figuri retorice cam obosite.

2. Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany. Roman al naraţiunii aproape pure, cu epică cât cuprinde şi relatări ale unor numeroase episoade violente, de o sexualitate care i-a revoltat pe mulţi, nu şi pe mine. Există şi aici câteva idei mari pe care autorul bate şaua să le priceapă cititorul, însă originalitatea nu e din cale-afară de mare. Multe stereotipuri, intertextualitate pe alocuri stângace.

3. Emoţia de Mirela Stănciulescu. Confesiuni de adolescentă a anilor 1970, cu multe naivităţi bine jucate, nu lipsite de prospeţime. Personajele sunt totuşi slab conturate, paginile fără nerv sunt nepermis de multe, aşa-zisa transformare din ultima treime a romanului dezamăgeşte.

4. FEM de Magda Cârneci. Probabil cartea care se îndepărtează cel mai mult de romanul prototipic (în sensul cognitiv al termenului). Multă inteligenţă poetică, nu puţine formulări remarcabile. Calităţile sunt însă minate de un provincialism al sexului, de lipsa originalităţii temelor, de prea pronunţata înclinare asupra propriului ombilic.

5. Ploile amare de Alexandru Vlad. Am avut senzaţia că citesc un roman de D. R. Popescu, greoi, plin de simboluri ceţoase şi răsuflate pe un fond apăsat ardelenesc. Ei, nu chiar aşa, că între timp a căzut comunismul şi s-a dat „liber” la criticat abuzurile.   

Aşadar urmează postări despre Viaţa lui Kostas Venetis şi Ploile amare. Cam asta ar fi de spus despre prima ediţie a premiului „Augustin Frăţilă”. Nu ştiu dacă e o simplă întâmplare, dar în niciuna din cele cinci cărţi n-ai să găseşti vreo picătură de umor (poate cu excepţia câtorva elemente involuntare). Nu reproşez desigur nimic nimănui, dar parcă prea s-a nimerit toată lumea serioasă şi cu mutre lungi. Să vedem ce se alege de premiul acesta nou până la anu’.

Post scriptum
Nu-mi stă în fire să polemizez cu colegii din blogosferă, dar uneori lucrurile se cer puse la punct, căci prea e confuzia mare. De pildă, un confrate de altfel foarte simpatic îmi reproşează că, deşi susţin că niciunul din romanele de pe lista scurtă nu e cine ştie ce capodoperă şi nici nu mi-a plăcut atât de mult încât să am poftă să-l recitesc, am acceptat să fac parte din juriu, ba chiar am acordat punctajul maxim uneia din cărţi. Nu e aşa de complicat de priceput. De ce am acceptat să fiu membru al juriului de bloggeri am explicat cu altă ocazie; în plus, să nu fim mai ipocriţi decât e cazul, o asemenea ocazie n-o ratezi dacă ai blog. Mai mult, în momentul începerii concursului nu citisem toate cele cinci cărţi nominalizate şi n-aveam de unde să ştiu care e calitatea lor. În fine, nu văd de ce nu se pot ierarhiza şi cărţi care au plăcut mai puţin, în definitiv nu se scrie în fiecare an un Război şi pace. Cât despre recitit... timpul meu liber e limitat de numeroase constrângeri care îmi lasă puţine posibilităţi de revizitare a unor lecturi, aşa că selecţia trebuie să fie exigentă. În vara asta am recitit Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Dacă nu mă înşel cu totul, parcă niciuna din cele cinci cărţi finaliste nu se ridică la înălţimea acestui... munte. 

9 noiembrie 2012

Debussy despre Wagner („strigătele de vită turbate ale Isoldei”)

0 comments
Habar n-am cât adevărat e aforismul unui arhanghel român interbelic (guru al generaţiei tinerilor agitaţi) care zice, în esenţă, că dacă nu eşti de stânga cât eşti tânăr n-ai inimă, iar dacă nu eşti de dreapta la bătrâneţe n-ai cap. Dacă se făcea muzicolog în loc să se facă profesor de filozofie cu priză la public, probabil omul nostru ar fi spus că melomanul care nu-l iubeşte la tinereţe pe Wagner, iar la bătrâneţe nu îl critică e la fel. O afirmaţie al cărei adevăr (foarte contestabil, de altfel) se poate totuşi proba cu destule exemple celebre. Sigur, nu iau aici în considerare cazul Clarei, adolescenta din Emoţie de Mirela Stănciulescu (vezi aici), pentru care pasiunea pentru Wagner e tot ce se poate imagina mai bătrânicios şi mai reprobabil.

Introducerea asta lungă şi probabil nu foarte inspirată am făcut-o la un grup de postări în care am de gând să scriu despre gândurile lui Debussy despre Wagner, aşa cum pot fi ele citite în volumaşul Domnul Croche antidiletant, tradus şi la noi în 1965 la vechea Editură muzicală. E o colecţie de 25 de articole scrise de compozitor în primii ani ai secolului XX în calitate de critic muzical în care găsim nu puţine referiri ironice, dacă nu sarcastice de-a binelea, la creaţia lui Wagner. Debussy are aproape 40 de ani şi se leapădă de wagnerianism, cel puţin în mod declarativ, după ce îl iubise în tinereţe, ba chiar scrisese lucrări care pot fi uşor acuzate de epigonism wagnerian (cum ar fi Cinq poèmes de Baudelaire).  Uitate-s acum toate acestea (sau poate nu, ce-are a face).

Tannhäuser, Siegmund (sic - nu există o operă cu un asemenea titlu), Lohengrin sunt „capodopere fezandate”. Bach îi este de preferat lui Wagner, pentru că muzica celui dintâi nu se pretează la înjosirea pe care o presupune fluieratul unor teme:

Se poate remarca cu uşurinţă că nimeni n-a auzit vreodată „fluierându-se” muzică de Bach.

Această glorie bucală nu va fi lipsit lui Wagner: pe bulevard, la ora când ies prizonierii de lux ai caselor de arest muzicale, ţi se întâmplă să auzi „fluierându-se” cu voioşie Cântecul primăverii [pasaj interpretat de Siegmund în actul I din Walküre] sau fraza iniţială din Maeştrii cântăreţi. ştiu că pentru multă lume asta reprezintă toată gloria promisă muzicii. Este totuşi îngăduit să fii de părerea contrară, fără să te singularizezi prea mult.

Între noi fie vorba, frumoasă caracterizare a iubitorilor de operă („prizonierii de lux ai caselor de arest muzicale”).

Debussy nu cere alungarea maestrului de la Bayreuth, dimpotrivă, într-un articol consacrat Operei din Paris el cere montarea integrală a Tetralogiei, e drept, mai mult în scop de exorcizare şi în contrapondere cu odiosul spirit de la Bayreuth:

Totuşi, dacă s-ar scutura iscusita apatie a acestui lăcaş, s-ar putea face lucruri frumoase. N-ar trebui să cunoaştem Tetralogia în întregul ei, încă de multă vreme? Mai întâi de toate, ne-am fi descotorosit astfel de ea şi pelerinii de la Bayreuth nu ne-ar mai fi plictisit cu povestirile lor... Să reprezinţi Maeştrii cântăreţi, e bine; Tristan şi Isolda e şi mai bine (spiritul încântător al lui Chopin apare pe parcurs, în unele momente importante ale muzicii, îndrumându-i pasiunea).

Că veni vorba de Tristan, sigur că unii wagnerieni ardenţi nu-i vor ierta în veci lui Debussy pasajul în care vorbeşte de „gâfâiala scoasă din fire de urmărirea pasiunii bolnăvicioase a unui Tristan sau strigătele de vită turbată ale Isoldei”. Cu fair play, francezul pretinde totuşi ca marele ponegrit să fie măcar bine interpretat. „De ce, când se reprezintă dramele lui Wagner, nu ar fi invitat Dl. Richter să dirijeze orchestra?” scrie el. Hans Richter (1843-1916) a fost dirijorul primelor reprezentaţii cu Tetralogia, la Bayreuth 1876.

7 noiembrie 2012

Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici a câştigat premiul literar „Augustin Frăţilă”

11 comments
S-a încheiat concursul literar „Augustin Frăţilă”, iar câştigătorul potului de 10.000 de euro este Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici, carte despre care am scris la vremea respectivă aici. Acum că s-a terminat – am aflat şi eu ca omul de rând, de pe Facebook, felicitări câştigătorului, onoare celor clasaţi pe locurile următoare. Iată clasamentul meu şi totodată modul în care, ca membru al juriului de bloggeri, am acordat punctele:
 
1. Dan Lucian Teodorovici – Matei Brunul (5 puncte)
2. Octavian Soviany – Viaţa lui Kostas Venetis (4 puncte)
3. Mirela Stănciulescu – Emoţia (3 puncte)
4. Magda Cârneci – FEM (2 puncte)
5. Alexandru Vlad – Ploile amare (1 punct).
 
Dintre acestea am avut de ales, aşa am punctat, deşi ca să spun drept niciuna din cele cinci cărţi nu mi-a plăcut într-atât de tare încât să mă îndemne să reiau, cândva, lectura. Nu pot decât să-mi exprim regretul că printre cărţile înscrise la concurs nu s-au numărat şi Moartea unui dansator de tango de Stelian Tănase şi Povestea unui om şi a gândacului său de Anton Marin, despre care am scris la vremea respectivă aici şi aici. În plus, nu sunt sigur că anul 2011 a fost chiar cel mai bun an pentru romanul autohton. La fel ca în viticultură, unde unii ani sunt mai buni decât alţii, aşa şi în literatură, la urma urmei.
 
Traducătorii profesioniști (e drept, nu cei care traduc beletristică, ci specialiştii în texte tehnico-ştiinţifice) au o vorbă care sună „GIGO”. E de fapt un acronim englezesc (garbage in, garbage out, adică nu scoate dintr-un text prost altceva decât e, un text prost). Oarecum asemănătoare a fost şi situaţia în care m-am trezit, deşi as mai îndulci un pic pilula şi n-aş zice că toate cele cinci cărţi au fost garbage. Ele au fost însă materialul, input-ul care mi-a fost pus la dispoziţie, iar rezultatul (output-ul, de bună seamă) nu avea cum să fie decât pe potrivă. Când am acceptat să fac parte din juriul de bloggeri mi-am propus să adopt drept criteriu de judecată (să-mi fie iertată autocitarea) „capacitatea cărţii de a trece rampa, de a stârni interesul cititorului străin, de a sparge barierele ghetoului literar românesc” şi spuneam că „Voi acorda punctaj maxim acelui roman care (desigur, în opinia mea) va dovedi cel mai mare potenţial de „vandabilitate” pe piaţa internaţională a cărţii”. Un criteriu desigur subiectiv şi care mi-a şi adus de altfel critici nu lipsite de substanţă. Acum, la sfârşit, trebuie să recunosc că nu am prea putut să fiu consecvent în aplicarea acestui etalon sau, mai bine zis, că mi-a venit destul de greu să discern ce elemente din fiecare roman l-ar face căutat în traducere. Cred, totuşi, că figura cea mai bună o face la acest capitol Matei Brunul de Dan Lucian Teodorovici, o carte la adresa căreia am avut destule vorbe rele când am scris despre ea, dar care pentru mine este câştigătoarea (detaşată) a acestui concurs.
 
Rămâne ca anii următori să ne arate dacă „Augustin Frăţilă” se va impune ca premiu literar râvnit şi respectat sau va rămâne o simplă menţiune la lista lungă a proiectelor româneşti eşuate. Deoarece marele premiu este acordat de firma Philip Morris Trading, mare comerciant de tutun, ar fi frumos ca laureatul să doneze măcar o părticică din bani pentru cercetările din domeniul oncologiei.

4 noiembrie 2012

☺☺☺ Mirela Stănciulescu – Emoţia

6 comments
Iată o carte – vorbesc de Emoţia de Mirela Stănciulescu (Humanitas, 2011) – în care mai toate personajele par să fi urmat un tratament cu Xanax (pentru laici, un medicament din clasa benzodiazepinelor folosit pentru tratarea tulburărilor anxioase). Sunt atât de liniştite, de aşezate şi calme chiar şi în ieşirile lor presupus pasionale că ţi-e mai mare dragul să le urmăreşti, parcă ar călca mereu pe vată. E şi cazul protagonistei, o anume Clara Martin, cu a cărei confesiune la persoana I începe romanul. N-ar fi cine ştie ce originalitate aici, e vorba de o tânără de 17 ani, ce-i drept, inteligentă şi sensibilă, cu talent la română şi care visează – iar autoarea nu face economie de vorbe când e să ne relateze visele – să scrie un roman.
 
Totul decurge cu discreţie şi reţinere, cu aluzii mai degrabă decât cu vorbe spuse de-a dreptul. Clara e răţuşca cea urată, adolescenta nemulţumită de cum arată şi care îşi descoperă feminitatea într-un mod mai degrabă sugerat, de te duce gândul la Coşbuc. Iat-o gătindu-se pentru petrecerea de majorat a Georgianei, bună prietenă şi colegă de liceu:
 
Nu mă simt bine în rochia asta. şi, în general, mi-a cam trecut cheful de petrecere. Mă studiez cu neplăcere în oglinda lungă şi îngustă din hol. Nu sunt nici înaltă, nici scundă. Nici grasă, nici slabă. Cum e mai rău! Rochia mea e de o lungime nici prea-prea, nici foarte-foarte, e evazată, are mâneci largi strânse cu elastic la încheietură (un elastic destul de incomod) şi decolteul potrivit. Ciorapii de mătase mă jenează, cred că i-am răsucit aiurea în sus, pe pulpe – mult mai bine e cu ciorapii albi trei sferturi, din bumbac, pe care îi port de obicei! [...] Oftez şi urc cu privirea, studiind-mi părul cu bucle învârtejite care-ncotro (numai încotro vreau eu, nu!).
 
Până la urmă inevitabilul (previzibil, de altfel) se produce, Clara îl întâlneşte pe Eduard (Edi), un student la Geologie cu mult appeal la sexul frumos, care devine primul bărbat din viaţa ei, dacă ne e permisă expresia asta convenţională. Prilej desigur de visare, de mari planuri (trebuie scris romanul, acesta trebuie trăit şi scris, scris şi trăit, eventual pornind de la un accident la mare). Hop şi accidentul, căci, o ştim demult, viaţa mai calcă arta pe bătături şi o imită, atâta că el nu se produce la mare, ci la munte, iar victima lui e chiar Edi. Acesta se alege cu fracturi serioase, de aici fuga lui de Clara şi dizolvarea relaţiei dintre cei doi, în fine, cu complicaţii care nu merită pomenite aici.
 
Clara e un personaj delicat, nu lipsit de spontaneitate şi inocenţă. Merită pomenit, alături de Edi, şi Bobo, fratele mai mic al acestuia, din care autoarea va fi dorit să facă un erou special, mai bine zis, un antierou, căci Bobo e bâlbâit şi urât la înfăţişare, dar înzestrat cu un mare talent plastic şi pe deasupra mai are şi un suflet mare. Oarecum caricatural e schiţat personajul Anda. E vorba de iubita lui Edi înaintea Clarei (la care revine, de altfel, ca un bumerang), deşi romanciera îi rezervă un sfârşit aproape apoteotic. Părinţii Clarei sunt un cuplu banal. Vor divorţa de altfel, dar fără a produce mari traume în sufletul copilului, care (Xanax?) pare tranchilizat. Edi are părinţi foarte diferiţi între ei: tatăl, medic, om serios, locuieşte cu băieţii, în timp ce mama l-a părăsit pentru a se stabili pe litoral. Interacţiunile tinerilor cu părinţii lor sunt cuminţi şi nu depăşesc nivelul convenţional.
 
Cele istorisite mai sus fac parte din primele două secţiuni ale cărţii. Jocul se schimbă substanţial în cea de a treia, intitulată În cerc, în care cititorul e propulsat în viitor, la douăzeci de ani de la evenimente. Peisajul e cu totul altul. Suntem în 1995. Clara e acum doamna Ionescu, o femeie care se apropie de patruzeci de ani şi care duce o existenţă perfect mic-burgheză. Pare (dar se va dovedi că nu este) amnezică, a renunţat la idealurile artistice din adolescenţă şi duce o viaţă monotonă şi egală. Textul e scris acum la persoana a III-a, probabil pentru a da senzaţia de obiectivitate. În ciuda placidităţii şi aparentei indiferenţe, se pare că memoria Clarei nu s-a şters cu totul. Ea o va regăsi pe Georgiana (ocazie pentru readucerea la viaţă, nu cu mult succes, a unor amintiri din şcoală), ba chiar se va întâlni şi cu Bobo, ajuns artist plastic de renume. În mod simbolic, jurnalul ţinut de Clara-adolescenta ajunge de altfel la Bobo. Numai de revederea cu Edi nu-i e dat să aibă parte, dar nu pare să fie sfârşitul lumii.
 
Citind Emoţia, mi-a trecut prin minte o paralelă cu Muzici şi faze de Ovidiu Verdeș, carte mult comentată în ultima vreme, despre care am scris şi eu aici în urmă cu aproape un an. Ambele romane sunt scrise din perspectiva unui licean care trăieşte în România anilor 1970-1980. Sigur, diferenţele de perspectivă sunt enorme, însă ceva, ceva tot îi apropie pe tineri. Ar fi vorba în primul rând de muzică, marea pasiune a Clarei şi a lui Tinuţ. Ca şi Ovidiu Verdeş, Mirela Stănciulescu redă pe larg lista preferinţelor eroinei ei, de altfel cu foarte originală, însă credibilă, care se întinde de la Genesis şi Moody Blues până la Rick Wakeman şi Mike Oldfield. Marele amor al Clarei e muzica progresivă şi e probabil singurul element din adolescenţă de care nu se dezice la maturitate. O menţiune pentru doctorul Stanciu, sobrul tată al lui Edi, care ascultă mult Wagner, spre repulsia Clarei, care, fată cuminte, afirmă că a învăţat şi ea la şcoală despre Nibelungenlied, chit că bietul Wagner n-a scris niciodată vreo operă cu titlul ăsta. De remarcat şi detaşarea de contextul social-politic (totală la Stănciulescu, aproape totală la Verdeş) şi reuşita, de cele mai multe ori, a mimării naivităţii adolescentine la ambii autori, ca şi puternica prezenţă a Bucureştiului concret în Muzici... şi absenţa lui aproape completă în Emoţia.
 
Mirela Stănciulescu a scris un text elaborat, nu lipsit de jocuri care exploatează nivelul grafic/fonologic. Cele trei părţi ale romanului sunt intitulate, ambiguu, Clara minte, Marea provocatoare şi, după cum pomeneam mai sus, În cerc. Nu ne rămâne decât să evidenţiem cele două mari lecţiuni posibile ale fiecărui titlu şi să vedem ce iese, dar n-o s-o facem aici, căci nu avem spaţiu. Procedeele fonologice ale metatezei şi deleţiei sunt puse la lucru atunci când Clara primeşte de la şcoală o diplomă pentru succesul ei la olimpiada de română pe numele... Carla Marin.
 
Una peste alta, o carte interesantă, incitantă pentru amatorii de ludic textual, poate mai puţin atrăgătoare pentru cititorul care doreşte substanţă epică şi mai puţin spaţiu tipografic consacrat oniricului şi evadării în fantasticul imaginaţiei. Unii îşi vor fi dorit să afle mai multe despre Edi şi să nu-l vadă atât de des pomenit pe Edo (personajul cărţii pe care vrea s-o scrie Clara-adolescenta). E limpede însă că nu-i poţi împăca pe toţi. Nici măcar pe critici nu-i poţi mulţumi tot timpul, deşi unii, cum e cel care semnează textul de pe coperta a IV-a şi care semnează Alex. ştefănescu, pare cucerit, deşi îl induce binişor în eroare pe potenţialul cititor prin apropierea, prea forţată, de Metamorfoza lui Kafka.
 
Emoţia este una din cele cinci cărţi nominalizate pentru premiul literar „Augustin Frăţilă” (vezi aici), ale cărui rezultate vor fi anunţate în următoarele zile.