Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (III)

În ultima treime a articolului, Mihail Cosma continuă discutarea problemei spinoase a fantasticului, adevărată piatră de încercare pentru teoreticienii literaturii juvenile a vremii. Orice îndepărtare de la realism era privită cu suspiciune de ideologia oficială, aşa că erau necesare soluţii de-a dreptul solomonice pentru a împăca aceste criterii cu necesitatea creării unor lucrări care să satisfacă apetitul pentru fantezie al cititorilor tineri. Şi de această dată, modelul sovietic este salvator:

Problema fantasticului de care nu poate fi lipsită o literatură pentru copii, dar care duce prin cultivarea lui cu orice preţ la deformaţii periculoase, şi-a găsit o justă soluţie în stimularea fanteziei. Şi nu este vorba în literatura sovietică de o fantezie gratuită, ci de o fantezie care serveşte realitatea. Ştiinţele naturale, expediţiile ştiinţifice, viaţa curioasă a pământului, sunt inepuizabile surse se inspiraţie ale autorilor sovietici. Povestirile fantastice ale lui Lew [sic] Kassil sau Efremov au de aceea o deosebită căutare.

Cu Kassil şi Efremov, Mihail Cosma revine la exemplele date în articolul din România liberă din 18 iulie 1948. El are în vedere mai ales literatura ştiinţifico-fantastică, gen care se va afirma şi la noi, după model sovietic, mai ales odată cu apariţia în 1955 a colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice a revistei Ştiinţă şi tehnică. Canalizarea fanteziei pe făgaşul aşa-numitei anticipaţii (termenul va câştiga teren la noi în anii 1970-1980 şi va concura mai vechiul termen de ştiinţifico-fantastic) are avantajul că ocoleşte potenţialele acuzaţii de misticism, de vreme ce este vorba de realizări tehnologice inexistente în prezent, dar perfect posibile în viitor, conform legilor naturii.

Tot în spiritul literaturii sovietice este abordat şi aspectul formal al ilustraţiilor care însoţesc textele consacrate copiilor. Începând cu anul 1948, publicaţiile adresate copiilor şi tineretului devin conformiste, de un realism rubicond şi debordând de o veselie artificială, imitând tipare sovietice[1], deşi Mihail Cosma evocă şi modele mai îndepărtate ale acestora (Wilhelm Busch sau Walt Disney):

Problema esenţială pe care şi-au pus-o autorii sovietici în ceea ce priveşte desenul, tehnica de prezentare a publicaţiilor pentru copii a fost aceea a stilului. Însuşind rezultatele unor specialişti ca Wilhelm Busch sau Disney[2], îmbogăţind aceste rezultate cu experienţa desenului sovietic, cărţile şi revistele care apar în U.R.S.S. oglindesc preocuparea artiştilor sovietici de a se menţine la nivelul puterii de înţelegere a copilului, dezvoltând-o neîncetat. Totul pleacă de la simplu. În ceea ce priveşte desenul, el reflectă cu claritate cele mai mici experienţe de viaţă ale copiilor, el este oglinda mediului specific fiecărei categorii de copii care se regăsesc cu emoţie, cu simplitate în orice detaliu.

Aspectul figurativ, reproducerea detaliului, sunt văzute ca elemente semnificative ale ilustraţiei. Deşi conţinutul rămâne primordial, forma nu este niciodată neglijată în discuţiile consacrate literaturii juvenile din perioada 1948-1965. Încă din februarie 1948 Elena Pătrăşcanu scrie în Flacăra că „[d]iletantismul trebuie să dispară şi din cărţile cu imagini pentru copiii cei mici şi să facă loc artiştilor bine orientaţi ideologiceşte. Simţul pentru culoare, formă şi armonie se dezvoltă în frageda copilărie, cu urmări hotărâtoare pentru dezvoltarea de mai târziu a copilului şi a omului matur” (Literatură, teatru şi pictură pentru copii). Desigur, profesionalizarea reprezintă un deziderat firesc în orice domeniu, dar în cazul publicaţiilor pentru copii imperativul de a se face loc „artiştilor bine orientaţi ideologiceşte” exprimat de Elena Pătrăşcanu a avut ca rezultat eliminarea din viaţa artistică a unor creatori valoroşi.[3]

În spiritul epocii, nici în literatura pentru copii nu este loc pentru gratuităţi, pentru lipsă de angajare politică în spiritul luptei de clasă, subliniază în final publicistul de la România liberă:

Ca şi în celelalte sectoare de manifestare artistică, literatura pentru copii va trebui să oglindească schimbările esenţiale prin care trece ţara noastră, să contribuie la trezirea judecăţii, a sentimentelor morale şi estetice, a înflăcăratului patriotism, a noii atitudini faţă de muncă, de care este pătrunsă clasa muncitoare. Senzaţionalul, titlurile greoaie, cuvintele inaccesibile, gratuitatea care mai persistă în materialul publicat de revistele noastre pentru copii, trebuie să dispară. La fel unele broşuri cu împăraţi benevolenţi, de un fantastic bolnăvicios. Dar pentru a atinge aceste câteva obiective, este necesară înţelegerea copiilor, cunoaşterea lor.

Pentru a ilustra postarea de astăzi, am pus alături două coperte de reviste pentru copii din epocă: Murzilka sovietică şi autohtonul Pogonici. Se poate uşor remarca înrudirea stilistică dusă până la identificare (ca în caseta cu numele publicației).

[1] Un fenomen aparte este reprezentat de dispariţia, cu începere din 1948-1949, a benzilor desenate din revistele pentru copii (acestea erau probabil asimilate demonizatelor comics-uri americane). Se schimbă şi prezentarea grafică generală. În mai multe rânduri, o revistă precum Licurici are „coperte cu pionieri desenaţi în stilul grafic care se va numi mai târziu «realismul socialist»” (Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, Istoria benzii desenate româneşti, 1891-2010, Editura Vellant, 2010).

[2] Este surprinzătoare menţionarea drept model de creaţie a lui Disney, fiind cunoscută deplasarea semnificativă spre dreapta a concepţiilor artistului american (a se vedea Walt Disney. The Triumph of American Imagination, Knopf, New York, 2008).

[3] A se vedea Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotaru, op. cit., pag. 52.

Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (II)

Mihail Cosma subliniază cu satisfacţie controlul deplin pe care îl exercită asupra literaturii „clasa muncitoare” (în realitate, cenzura economică a statului, în urma naţionalizării din iunie 1948). El scoate în evidenţă şi necesitatea conformării literaturii pentru copii la exigenţele ideologice ale epocii:

În ţara noastră, unde principalele mijloace de imprimare a literaturii de află în mâna clasei muncitoare, însufleţită de o infinită dragoste pentru copii şi conştientă de datoriile pe care le are pentru generaţiile viitoare, se pune problema iniţierii unei literaturi axată pe linia dezvoltării fireşti a celor mici, pe justa linie ideologică de care sunt animaţi oamenii muncii.

Sintagma „justa linie ideologică” folosită de autor, topos relativ frecvent şi refugiu facil în faţa argumentelor în anii despre care vorbim, sugerează fermitate în combaterea oricăror devieri de la traiectoria sancţionată de ideologia oficială. Inamicul continuă să fie reprezentat de literatura occidentală, dar problema este în curs de soluţionare, căci „[o] bună parte din literatura poliţisto-american a fost aruncată la coş, iar rămăşiţele ei continuă să fie îndepărtate”. Structurat pe acelaşi calapod retoric cu alte articole din presa vremii, textul de faţă expune şi el, în treimea sa finală, problemele de actualitate şi direcţiile de acţiune pentru viitor în perioada de început a literaturii pentru copii şi tineret din perioada socialistă. Sunt evidenţiate eforturile Editurii de Stat şi ale editurii Cartea Rusă de a oferi copiilor „o literatură sănătoasă”. Acestea „au tipărit o serie de colecţii speciale”[1] şi „[a]par de asemenea mai multe reviste pentru copii”[2], dar lucrurile sunt departe de a fi perfecte, din cauza unor „deficienţe” calificate ca fiind „deosebit de mari”.

Multe din aceste deficienţe n-ar fi existat dacă am fi încercat să aprofundăm, cu mai puţină pripeală, uriaşa experienţă sovietică a literaturii şi presei pentru copii. O cucerire a specialiştilor sovietici din acest domeniu este ideea adaptării literaturii şi operelor pentru folosinţa celor mici. Astfel se rezolvă mult disputata controversă asupra fantasticului în literatura pentru copii, ca şi complexele probleme în legătură cu desenul animat. Mânuind metoda realismului socialist, autorii sovietici au înţeles încă de la început că literatura pentru copii trebuie să fie pătrunsă de ideologia de clasă a proletariatului, trebuie să reflecte lupta şi victoriile Partidului oamenilor muncii, adaptând toate acestea la caracterele cele mai fireşti pe care le manifestă sufletul copiilor.

Principala problemă semnalată de Mihail Cosma (şi rezolvată, pare-se, de scriitorii sovietici) este reprezentată de utilizarea elementelor fantastice în literatura pentru copii, aflată în aparentă contradicţie cu comandamentele realismului socialist. Necesitatea unei literaturi diversificate a fost şi ea soluţionată în Uniunea Sovietică, unde „nu apare un singur tip de cărţi, o presă uniformă pentru toate vârstele copilăriei. Cei din anii preşcolari îşi au albumele speciale dominate de descrieri animate; copiii din primii ani de şcoală au revistele lor, cei din anii înaintaţi de asemeni, ca şi adolescenţii. O sumedenie de reviste în care literatura este dozată după dominantele caracteristice vârstei şi evoluţiei copiilor. Acelaşi principiu se aplică şi în ceea ce priveşte cărţile pentru copii”. Autorul are dreptate. În Uniunea Sovietică existau, încă din primii ani de după Revoluţia din Octombrie, preocupări legate de compartimentarea literaturii juvenile pe categorii de vârste. Importanţa unei asemenea metode este subliniată de voci dintre cele mai influente, precum N. K. Krupskaia (soţia lui Lenin). Într-un articol apărut în 1926 în revista Pe drumuri spre o şcoală nouă, ea insistă asupra împărţirii cărţilor pentru tineret în categorii corespunzătoare unor grupe de vârstă[3]. (Va urma)

Imaginea care însoţeşte postarea de azi reprezintă un grup de copii sovietici interpretând dansuri populare (reproducere din Almanahul copiilor 1948)

---

[1] Seria Literatură pentru copii şi tineret de la Editura de Stat (înfiinţată chiar în 1948) şi va reprezenta nucleul din care se va constitui în scurt timp Editura Tineretului. În cadrul Literaturii pentru copii şi tineret apare o serie de poveşti, dintre care cităm Povestiri pentru Lenuţa de Mamin Sibiriak, Moş Gerilă şi Primăvara de Vitali Bianki sau Apa vie de Vlad Muşatescu (prelucrare a unui basm rusesc). Cartea Rusă are şi ea o serie de literatură pentru copii (în 1948 apare aici Floarea de piatră şi alte basme din Ural de Pavel Bajov) şi scoate o întreagă colecţie tematică (Bucuria copiilor).

[2] Pe 12 aprilie 1947 îşi începe apariţia revista Licurici, redenumită Cravata roşie în 1953, din februarie 1948 apare Pionierul, iar Universul copiilor este reorganizat şi apare cu un conţinut „corespunzător”, între martie şi iunie 1948, fiind transformat cu începere de la 5 ianuarie 1949 în Pogonici. A se vedea, pentru o prezentare detaliată a revistelor pentru copii şi tineret din perioada 1948-1953, Ana Enescu, Ideologie, propagandă şi manipulare în revistele pentru copii din România (1948-1965), Editura Universităţii din Bucureşti, 2015 şi lucrarea lui Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, Istoria benzii desenate româneşti, 1891-2010, Editura Vellant, 2010. Despre revistele pentru copii, cu o preocupare specială pentru grafică şi ilustraţii, se va scrie critic în mai multe articole apărute în presă cu începere din 1948.

[3] N. K. Krupskaia, Aprecierea cărţii scrise pentru copii, Pe drumuri spre o şcoală nouă nr. 1 (1927), traducere românească în N. K. Krupskaia, Despre literatura pentru copii şi îndrumarea micilor cititori, Ministerul Culturii, Direcţia Generală a Aşezămintelor Culturale, Bucureşti 1955.

Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (I)

Anul 1948 reprezintă un interval de tranziţie între vechea literatură pentru copii şi tineret, atâta câtă era, moştenită din perioada interbelică, cu accentele specifice puse de războiul antisovietic, şi noua literatură juvenilă care avea să înflorească mai ales în deceniul următor. Este, după expresia lui Octav Şuluţiu[1], „un an de pregătire” în care apar puţine lucrări originale sau articole de presă consacrate problemelor generale ale acestui domeniu[2]. După 1950, şi mai cu seamă în jurul anului 1955, vor avea loc în presă dezbateri consistente cu privire la statutul estetic şi menirea social-educativă a literaturii consacrate cititorilor tineri. Cu atât mai interesant apare articolul lui Mihail Cosma intitulat Câteva probleme ale literaturii pentru copii semnat de Mihail Cosma în România liberă nr. 1270 din 10 octombrie 1948.

Autorul subliniază de la bun început miza importantă pe care o are în noul context social-politic literatura juvenilă:

Uriaşul proces de primenire prin care trece ţara noastră şi care duce la o serie de transformări pe plan cultural - de pildă consecinţele pe care le va avea aplicarea în practică a reformei învăţământului - readuc această problemă într-o actualitate imediată. Ca niciodată până astăzi, discuţia asupra liniilor directoare pe care trebuie să evolueze preocupările pentru hrana spirituală a „celor mici” devine presantă, imperioasă. Şi credem că nimic nu trebuie să ne împiedice de a trece la o adâncă analiză a acestor probleme, la dărâmarea „bunelor tradiţii”, la însuşirea celei mai avansate experienţe - aceea a literaturii sovietice - la crearea unui climat nou pentru noile mlădiţe.

O bună parte a articolului este consacrată, în  spiritul vremii, combaterii tendinţelor burgheze („bunele tradiţii”)

Reconsiderând trăsăturile care reies din esenţa de clasă a literaturii burgheze pentru vârstele mici, este util să ne oprim asupra unora din aspectele mai puţin subliniate. Ideologia claselor exploatatoare şi-a răsfrânt substratul antiuman, antisocial, de diferenţiere şi apel la josnicie, şi în câmpul „nevinovatelor” producţii literare pentru copii. Povestea „Cenuşăresei” care este sortită să aştepte pe „mărinimosul” făt de împărat... pentru a se căsătoriei şi a se salva de... mizerie; morala „fericiţi ei săraci cu duhul: etc., pe care o ascund atâtea şi atâtea basme care predică renunţarea; fantasticul dus până la utopie în povestirile cu „balauri” şi monştrii de aceeaşi categorie - toate acestea ascund fie tema împăciuirii dintre clase, fie scopul ruperii conştiinţei copiilor de orice tangenţă cu realitatea, ascunzându-se astfel aspectele adevărate şi hidoase ale societăţii capitaliste.

Apare aici dificila chestiune a conţinutului ideologic al scrierilor literare. Specie literară „cu probleme” pentru concepţia filozofică materialistă, basmul este una din nucile greu de spart pentru teoreticienii literaturii pentru copii din primii ani ai republicii. El nu poate fi pur şi simplu expulzat din canon ca formă tributară unor concepţii sociale învechite, care nu evidenţiază lupta de clasă, căci epicul pe care îl ilustrează exercită o puternică atracţie asupra copilului, atracţie care poate fi canalizată şi instrumentalizată. Pe de altă parte, basmul conţine prin însăşi natura sa elemente fantastice care ameninţă să intre în coliziune cu dogma materialistă sau cu metoda de creaţie a realismului socialist, permanenţe oficiale ale vremii. După cum vom vedea cu mai multă claritate în analiza unor materiale viitoare, va trebui creat un basm de tip nou, curăţat de etica „burgheză”, de personaje supranaturale greu asimilabile[3]. La teoria şi practica „noului basm” vor aduce contribuţii importante autori precum Al. C. (Corodar) Constantinescu, Vladimir Colin şi, ceva mai târziu, înspre finalul celui de al şaselea deceniu al secolului trecut, Lucia Olteanu.

În literatura americană recentă toate aceste „calităţi” au câştigat recordul „ingeniozităţii”. Cărţile destinate copiilor, când nu oferă teme din lumea unor planete imaginare, a fantasmagoriilor construite până la tâmpirea imaginaţiei, aduc episoade din viaţa gangsterilor, cărora li se atribuie geniu, curaj, „eroism”. Sportul exacerbat devine o raţiune a existenţei, o expresie a unui afacerism fără scrupule. Albumele pentru copii sunt mereu mai mult lipsite de textul scris, înlocuit cu desenul animat, ceea ce duce treptat la o atrofiere a gustului lecturii. De asemenea comercianţii yankei nu uită să imprime peste tot atmosfera necesară politicii oficiale. Discriminările rasiale, ideea „supremaţiei” civilizaţiei dolarului, goana după „business”, morala revolverului, crima la fiecare pas, iată numai câteva din izvoarele preferate ale scriitorilor americani care sunt oferite imaginaţiei fragede ale [sic] celor mici. O consecinţă a acestui fel de „literatură” este fără îndoială şi un alt record pe care l-au câştigat americanii: cel mai mare coeficient al criminalităţii infantile de pe glob. Influenţa ei este resimţită în toate ţările burgheze din Apusul Europei. Nu demult, în mai 1948, s-a putut admira la o expoziţie a „Presei pentru copii” organizată la Paris, „bogăţia” motivelor decadente a autorilor de literatură pentru copiii din ţările apusene. N-au lipsit nici povestirile de „tip negru” şi nici măcar absurdităţile „suprarealiste” ale unor autori ca Dali[4] etc. Mii de scrisori de protest au primit din partea părinţilor ziarele „Ce soir” şi „Humanite” [sic], care au declanşat o susţinută campanie împotriva „pericolului public” pe care îl prezenta expoziţia.

Recunoaştem cu uşurinţă în rândurile de mai sus tema favorită a infernului din ţările capitaliste, mai ales din Statele Unite, în care literatura pentru copii, subjugată de interese pur mercantile, serveşte scopuri malefice. Este tema îmbrăţişată şi de autorul articolului din Muncitoarea din 24 octombrie 1948, despre care am scris acum câteva săptămâni aici, iar arsenalul de acuzaţii este practic acelaşi. Mihail Cosma atacă şi grafica americană pentru copii şi tineret, subiect al unor acerbe critici în epocă. Este vorba (termenul în sine nu este folosit) de celebrele „comics-uri”, corespondentele de peste ocean al benzilor desenate europene. demonizate pentru mesajul lor violent şi antiintelectual. Critica „comics-urilor” americane ocupă un loc important în economia înfierării, în primul deceniu de socialism, a culturii burgheze americane, iar asupra acestui subiect vom reveni. (Va urma)

Postarea este ilustrată cu o caricatură de Eugen Taru apărută în Contemporanul din 5 noiembrie 1948, care înfăţişează agenţii „civilizaţiei” occidentale, în realitate delincvenţi şi nazişti.

---

[1] Literatura română în anul 1948, în Naţiunea nr. 830 din 29 decembrie 1948.

[2] Unul din puţinele articole generale este publicat de Elena Pătrăşcanu în Flacăra din februarie 1948 (Literatură, teatru şi pictură pentru copii). Cu foarte puţină vreme înainte de reţinerea ei odată cu căderea în dizgraţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, scenografa, pionieră a teatrului de păpuşi în ţara noastră, subliniază importanţa literaturii în procesul de educaţie a cetăţenilor noii republici, pledând pentru „dreptul la fantezie”. Este desigur vorba nu de o fantezie anarhică, aplicare a unor „principii educative perimate, de natură burgheză”. Artista se pronunţă pentru eroi „cu conţinut nou”, legaţi de viaţă, ale căror fapte pot fi explicate. O altă discuţie generală îi este prilejuită lui Mihail Cosma de scrisoarea părintelui neliniştit despre care am scris nu demult pe acest blog (articolul apărut în România liberă din 18 iulie 1948). De asemenea, am scris despre articolul lui Radu Lupan apărut în Contemporanul din 1 octombrie 1948.

[3] Găsim în această concepţie, în mod poate surprinzător, reminiscenţe ale teoriei aristotelice a verosimilităţii şi necesităţii („În zugrăvirea caracterelor, ca şi în îmbinarea fap­telor, trebuie, de asemenea, să se caute totdeauna necesarul sau verosimilul, aşa încât să fie necesar sau verosimil ca un personaj să vorbească sau să acţioneze într-un anumit fel şi ca, după cutare lucru, să urmeze neapărat cutare altul”. (Aristotel, Poetica, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1957)).

[4] Salvador Dalí, criticat intens în presa anilor 1940-1950 pentru excentricitate, suprarealism şi relaţii de prietenie cu dictatorul spaniol Franco, este treptat reevaluat. În jurul anului 1958 apar materiale în care sunt apreciate lucrările daliniene din perioada „realistă” şi se admite că avem de a face cu un artist talentat, care a avut o perioadă „sinceră” valoroasă, insistându-se asupra actelor excentrice (benigne) ale acestuia.

Din aventurile... literaturii de aventuri (1946-1948)

Personaj pitoresc şi umorist nu lipsit de talent, Vlad Muşatescu (1924-1997) a lăsat în urmă câteva cărţi agreabile, bine primite de cititori în anii 1970-1980. Cele trei volume de Aventuri aproximative (1984-1987) apărute la Cartea Românească, sunt toate subintitulate, probabil cu o bună doză de precauţie, „roman”, deşi elementul autobiografic e evident. De altfel însuşi autorul afirmă răspicat în volumul al doilea că în carte „adevărul se află pretutindeni şi țâșnește prin toţi porii hârtiei, în proporţie de minimum 85%”. Să-l credităm aşadar măcar parţial pe prozator şi să citim cu atenţie ce scrie în volumul al doilea al Aventurilor... despre primii ani de după război, un interval editorial extrem de interesant, însă despre care nu e uşor să găseşti informaţii. Iar Vlad Muşatescu e omul ideal pentru asemenea relatări, căci a fost, cum s-ar spune, în mijlocul acţiunii. Din însărcinarea Partidului Comunist Român, sub coordonarea directă a celebrei Ilka Melinescu, puternică activistă culturală a vremii şi directoare a editurii Cartea Rusă, Muşatescu înfiinţează şi conduce editura Europolis (1946-1948).

Evocarea lui Muşatescu ne ajută să înţelegem mai bine spiritul şi problemele epocii, văzute desigur din perspectiva lucrătorului cultural care activează într-un ecosistem încă bazat pe relaţii economice capitaliste. Tânăra editură trebuie, desigur, să promoveze literatura „progresistă” a unor autori de stânga din ţară şi din străinătate. Directorul editurii relatează, cu umor, peripeţiile editării şi desfacerii volumelor şi eforturile lui naive de a rentabiliza producţia editorială, fiind uneori bucuros să lichideze un stoc de cărţi vânzându-l ca hârtie de împachetat. Totuşi, tânărul director visează la o literatură care să-i atragă pe tinerii cititori, după modele interbelice faimoase (Submarinul Dox, Colecţia celor 15 lei etc.) şi care să fie în acelaşi timp conforme ideologic. Grea misiune, să recunoaştem. Iată-l într-o discuţie cu Lică Albu, directorul adjunct: 

— Ce-ar fi, măi frate măi, dacă am găsi şi noi nişte romane de-astea, populare, cu vânzare asigurată ?...

— De unde ? Ne-ar trebui o literatură de aventuri şi călătorii cu substrat democratic, progresist...

— Va trebui să mă ocup de aspectul ăsta...

— N-ar fi rău ! Ca idee... De fapt, dacă stăm şi ne gândim bine, Karl May, în romanele din seria „Winnetou”, lua apărarea indienilor ăia, din Vestul Sălbatic, persecutaţi şi oprimaţi de capitaliştii americani!

Publicarea romanelor lui Karl May era, desigur, exclusă (cărţi ale autorului german vor apărea abia în anii 1970). Ideea lui Muşatescu — să recunoaştem, de o mare ingeniozitate — a fost să solicite bibliotecii ARLUS (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, înfiinţată în 1944) romane sovietice de aventuri pe care să le publice în traducere la Europolis. Planul părea tentant, căci biblioteca deţinea o bogată colecţie de asemenea cărţi: 

Doamne, peste ce cărţi dădusem ! De groază, nebunia lumii, nu altceva. Păi, dacă le dădeam la tradus şi le tipăream, ajungeam celebri. Numai lucrări documentare, altele chiar romane,

din genul atât de plăcut anglo-saxonilor, şi care se cheamă „nonfiction“, adică bazate pe fapte reale... Una şi una... Majoritatea, din domeniul spionajului. Apărute la „Editura Militară“ din Moscova. Şi mi-am ales vreo treizeci.

Planul părea imbatabil, căci „[d]acă le aleseseră ruşii, şi le mai şi editaseră, înseamnă că erau «curate», fără probleme“. Naivul editor nu luase în calcul faptul că comuniştii autohtoni erau mai catolici decât papa, aşa că s-a pomenit convocat de urgenţă la Ilka [Melinescu]:

— Ce-ai făcut, nefericitule ? Tocmai acum te pui pe spionaj, când sunt dificultăţi cu burghezia ?...

— Care spionaj ? — am bâiguit eu.

Scandalul a fost atât de mare, încât s-a ajuns la eliminarea din biblioteca ARLUS a volumelor incriminate, pentru ca la ele să nu mai aibă acces nici măcar foarte puţinii cititori cunoscători de limbă rusă. Se ajungea, paradoxal, la cenzurarea unor apariţii sovietice, situaţie insolită, care avea să se repete în anii 1980, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.

Mai putem citi în Aventurile aproximative destule pagini interesante despre Europolis şi despre climatul cultural al epocii, în care fereastra spre normalitate şi independenţă editorială se închidea treptat. Cât priveşte literatura pentru copii şi tineret, căci ea ne interesează în primul rând, să notăm trecerea pe la Europolis a lui Al. C. (Corodar) Constantinescu[1], unul din primii autori de cărţi pentru tinerii cititori care se afirmă sub noul regim. Vlad Muşatescu pomeneşte de o colaborare a acestuia („o carte ilustrată pentru copii”) care urma a fi publicată „până-n Anul nou” (anul rămâne neprecizat) şi pentru care ilustraţiile, comandate de autor, ar fi fost gata. În acest punct s-ar cere un detectiv care să lămurească chestiunea, căci bibliotecile pe care le-am cercetat nu consemnează o asemenea apariţie la Europolis (admiţând că lucrarea a apărut cu adevărat). Cine ştie, poate detectivul Conan Doi al lui Vlad Muşatescu ar fi putut da o mână de ajutor! 

În scurta ei existenţă, Europolis a publicat câteva cărţi pentru copii. Editura a scos în 1948 Cartea cu jucării a lui Arghezi, ilustrată de Mitzura Arghezi. Publicarea volumului este surprinzătoare, în condiţiile căderii în dizgraţie a poetului ca urmare a apariţiei în Scânteia a seriei Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei de Sorin Toma[2]. În acelaşi an, Europolis publică încă o carte pentru copii (Pinocchio detectiv) sub semnătura lui Mihai Axente (pseudonim al lui Arthur Leibovici (1907-1975), mai cunoscut sub pseudonimul Maria Arsene)[3].

Ilustraţia postării de azi reproduce coperta volumului La sud de lacul Nairobi de Vlad Muşatescu, apărut în 1947 la Editura ABC, subintitulat „roman pentru tineret”. Ideea textului de azi mi-a fost dată de un comentariu publicat pe blog, autorului căruia i se cuvin mulţumiri. Tot acest comentator sugerează că este posibil ca Al. C. (Corodar) Constantinescu să-şi fi publicat în realitate cartea (Cei trei voinici) la Editura de Stat, care a preluat portofoliul Europolis în momentul desfiinţării.

 

 

 

 

 

 

---

[1] Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956), jurnalist de stânga interbelic şi autor de cărţi pentru copii în noul regim. Este autorul primului aşa-zis basm nou (Cei trei voinici), care cunoaşte mai multe ediţii între 1949 şi 1969.

[2] Scânteia din 5, 7, 9 şi 10 ianuarie 1948.

[3] Acelaşi autor publicase anterior încă o carte din seria Pinocchio (Pinocchio în Împărăţia Jucăriilor, Editura Gorjan, 1945).