Scrisoarea unui părinte neliniştit (III)

Concluzia articolului lui Mihail Cosma este că soluţia problemelor ridicate în articol o constituie, în mod inevitabil, apelul la modelul sovietic:

Şi exemplul cel mai sănătos trebuie luat din marele tezaur de experienţă pe care îl reprezintă modul cum a fost rezolvată problema în Uniunea Sovietică. De la literatura fantastică a lui Lev Kassil[1] şi Efremov[2] (dar o literatură care cultivă curiozitatea ştiinţifică a tânărului) şi până la romanele de luptă a tineretului pentru lumea nouă ale lui Ostrovski[3], Kataev[4] şi mai ales Aleksandr Fadeev[5], literatura sovietică oferă o întreagă gamă de realizări din care se pot desprinde atâtea învăţăminte.

Dându-şi probabil seama că apelul la modelul vecinului de la răsărit şi imitarea acestuia sau traducerile de cărţi sovietice nu reprezintă o modalitate prea atractivă de atragere a cititorului, Mihail Cosma recurge, în ultima parte a articolului, la îndemnul adresat scriitorilor de a scrie o literatură originală. Stilul, cu ample interogaţii retorice şi cu o reînnoită violenţă de limbaj la adresa „literaturii otrăvite” a Americii, nu poate ascunde limitele tematice impuse scrierilor aşteptate de la autorii autohtoni:

Dar ţara noastră oare nu oferă destule teme care i-ar putea inspira pe scriitorii noştri pentru crearea unei literaturi de tineret? Câte subiecte nu ar putea lua locul acelei otrăvite literaturi poliţiste care ne venea din continentul crimelor, al celei mai crunte exploatări, al desfrâului? Greutăţile din lupta ilegală a tineretului comunist de la noi sau munca eroică a tinerilor care măresc producţia în fabricile de astăzi sau biografia romanţată a fiului de muncitor care a ajuns student, povestea anticipativă a unei Românii industrializate, toate acestea sunt numai câteva pilde culese la întâmplare.

Numai „la întâmplare” nu erau culese pildele de mai sus, căci temele enumerate făceau parte din inventarul canonic al realismului socialist, cu particularitatea că era necesar ca ele să fie instanţiate în mod adecvat spre a se adresa tineretului. Subiectele reprezentau de altfel şi o submulţime a temelor literaturii sovietice pentru tineret. Din îndemn lipsea, în mod notoriu, lupta împotriva invadatorilor hitlerişti, bogat ilustrată în literatura sovietică omologă, căci, după cum se ştia, dar nu era prea convenabil de amintit, România fusese aliata Germaniei o bună parte a războiului. Lipsea în cea mai mare parte şi tema luptei partizanilor împotriva fasciştilor, căci ea nu avusese tradiţii prea bogate la noi[6]. Indiferent de relativa specificitate a temelor care se cereau ilustrate, esenţială rămânea, în viziunea autorului articolului, punerea bazelor „noii” literaturi pentru tineret:

În urma cuceririlor revoluţionare ale clasei muncitoare de la noi, a marilor reforme iniţiate de Partidul Muncitoresc Român, nenumărate sunt posibilităţile care s-au deschis pentru dezvoltarea unei culturi noi, creându-se condiţii deosebite şi pentru făurirea unei noi literaturi pentru tineret. De aceea, dacă actualitatea cere ca scriitorii noştri, pe lângă celelalte sarcini care le stau în faţă, să ia în considerare şi problema creării unei literaturi de tineret, aceeaşi actualitate permite celor ce se apleacă alături de noi cu îngrijorare asupra unor situaţii de astăzi să aibă o infinită încredere.

Desenul reprodus în postarea de azi, realizat de Eugen Taru, a apărut în Contemporanul din 2 iulie 1948.

---

[1] Lev Kassil (1905-1970), autor sovietic de cărţi pentru tineret, tradus şi la noi în anii 1948-1955. Vizita lui în România, efectuată în anul 1955, a fost reflectată abundent în presa centrală (Scânteia din 9, 11 şi 12 octombrie 1955, Gazeta literară din 13 octombrie 1955 etc.) Strada mezinului, roman scris împreună cu Max Polianovski, apărut în traducere română la Editura tineretului în 1952, s-a bucurat de o recezie în Scânteia din 18 ianuarie 1953, fiind menţionat elogios ori de câte ori venea vorba de literatura sovietică pentru copii şi tineret.

[2] Ivan Antonovici Efremov (1907-1972), autor sovietic de cărţi ştiinţifico-fantastice pentru tineret. Numeroase din romanele şi povestirile sale au fost traduse în limba română, mai ales în anii 1950-1960 (Atolul Fakaofo, colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice a revistei Ştiinţă şi tehnică, 1957), Lacul duhurilor de munte, colecţia Cutezătorii a Editurii tineretului (1960), Opere alese, vol. I-II (Editura tineretului, 1965-1966) şi, mai ales, Nebuloasa din Andromeda (colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice a revistei Ştiinţă şi tehnică, 1966).

[3] Nikolai Ostrovski (1904-1936), autor al romanului Aşa s-a călit oţelul, apărut încă din 1945 la Cartea Rusă.

[4] Valentin Kataev (1897-1986), romancier sovietic, cunoscut la noi în epocă prin O zi de odihnă (Editura de Stat, 1948), O pânză în depărtare (Cartea Rusă, 1949), Fiul regimentului (Editura tineretului, 1949) etc.

[5] Alexandr Fadeev (1901-1956), prozator sovietic, figură proeminentă a literaturii sovietice din epocă, cunoscut prin rolul său de frunte în propagarea realismului socialist. Tânăra gardă, cel mai cunoscut roman al său, apărut în 1945, are ca temă lupta tinerilor partizani împotriva invadatorilor nazişti, cunoaşte mai multe ediţii în limba română între 1949 şi 1963. Fragmente din roman, într-o traducere nesemnată, apăruseră în Scânteia nr. 959 din 27 octombrie 1947.

[6] Editura tineretului publică totuşi, în acelaşi an, biografia Filimon Sârbu de Petre Iosif. Sârbu fusese un tânăr muncitor executat în 1941, la vârsta de 25 de ani, pentru acţiuni de sabotaj împotriva armatei germane. Intenţia autorului nu fusese totuşi să scrie o lucrare de ficţiune, chiar dacă faptele relatate nu erau neapărat conforme cu adevărul istoric.

Scrisoarea unui părinte neliniştit (II)

Observaţiile corespondentului României libere vin într-un moment în care se punea cu acuitate înlocuirea vechilor manuale de limba română „burgheze” cu unele corespunzătoare noii ideologii dominante, iar lecturile extraşcolare ale elevilor se cereau adaptate şi ele[1]. Răspunsul gazetarului de la România liberă abordează mai întâi chestiunea lecturilor din vechii autori români. Aceasta ar trebui să fie abordată conform principiilor aşa-numitei valorificări sau  preluări critice a moştenirii culturale, o temă care avea să facă carieră mai ales după moartea lui Stalin, odată cu relativa relaxare ideologică care a urmat:

Literatura română veche românească exprimă în majoritatea ei ideologia clasei posedante care a creat-o. Bunurile acestei literaturi sub aspectul lor de valori specifice este clar că noi trebuie să le primim aşa cum sunt. Cultura nouă corespunzătoare statului în care puterea a fost cucerită de clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea progresistă nu poate să se dezvolte decât ducând mai departe cele mai preţioase cuceriri ale epocii burgheze prelucrându-le în mod critic, aşa cum a arătat însuşi Lenin. Aşa că atât Alecsandri, cât şi Ispirescu, Gârleanu, Delavrancea dacă sunt recomandaţi tinerilor, aceasta trebuie să se facă în lumina concepţiei critice pe care ne-am însuşit-o, din aprofundarea ideologiei marxist-leniniste.

Pentru a înţelege mai bine contextul general al acestor observaţii, să ne amintim că, cu numai un an şi jumătate în urmă, în preajma alegerilor din noiembrie 1946, Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al PCR, rostea o cuvântare în faţa unor reprezentanţi marcanţi ai intelectualităţii întruniţi în sala Savoy din Capitală. Cu abilitate retorică, politicianul încerca să vină în întâmpinarea eventualelor temeri ale intelighenţiei că venirea la putere a Blocului Partidelor Democrate, alianţa electorală dominată de comunişti, ar putea însemna o rupere brutală cu tradiţiile culturale ale trecutului[2]:

Faptele au dovedit că concepţia democratică asupra vieţii nu este câtuşi de puţin o brutală ruptură cu tot ceea ce a fost valabil în viaţa şi cultura trecutului. Concepţia noastră nu este o soluţie de continuitate cu marile tradiţii culturale. Căci, democraţia şi concepţia care o călăuzeşte înseamnă tocmai salvarea de la naufragiu a celor mai autentice valori etice, culturale şi politice, înseamnă o revalorizare a tuturor valorilor reale ale trecutului. Concepţia democratică este tocmai o punte între ceea ce istoriceşte a fost valabil ieri şi ceea ce va fi valabil mâine. Ea asigură continuitatea reală a tradiţiilor culturale ale umanităţii.

Revenind la materialul din România liberă, dacă în materie de clasici români exista un anumit spaţiu de manevră, delimitat totuşi cu rigoare de ideologia oficială, cu totul altfel stăteau lucrurile în privinţa literaturii de aventuri de provenienţă occidentală, care nu putea fi tolerată cu niciun chip:

În ceea ce priveşte „literatura” poliţistă ieftină, literatura pornografică pe care a produs-o sau a importat-o burghezia de la noi şi care continuă să coloreze rafturile librăriilor şi anticăriilor, în acest domeniu trebuie continuată fără nicio cruţare acţiunea de epurare pe care o duc ziarele şi revistele Partidului Muncitoresc Român.

Intervenţia părintelui de la Oradea pare, cel puţin în ultima treime a articolului lui Mihail Cosma, un pretext pentru enunţarea unor teme mai largi şi mai semnificative. Una din acestea este necesitatea unei noi literaturi pentru tineret, pentru a satisface apetitul pentru lectură al acestei categorii. Ne este oferită o analiză psihologică sumară bazată pe surse sovietice considerate mai presus de orice controversă:

Dar problema nu se încheie aici şi corespondentul nostru de la Oradea o semnala de bună seamă. Avem nevoie de o nouă literatură de tineret. Avem nevoie de cărţi care să alimenteze setea de lectură a noilor generaţii cu opere izvorâte din istoria măreaţă a clasei muncitoare, din istoria luptelor pentru libertate ale poporului nostru, din eroicele bătălii ale Partidului oamenilor muncii. Ceea ce caracterizează tinereţea, spunea Lenin în „Sarcinile Uniunii Tineretului” este setea de a învăţa. Iar Kalinin[3], în „Drumul glorios al Comsomolului” arăta  că această sete se transformă în dorul fierbinte de ceva măreţ, de luptă în sufletul tineretului. Aceste caractere dominante ale tineretului trebuiesc cultivate, trebuiesc canalizate, pe linia celei mai necruţătoare atitudini faţă de clasele exploatatoare în spiritul luminoasei ideologii marxist-leniniste care deschide uriaşe posibilităţi de dezvoltare a tuturor facultăţilor omului. (Va urma)

Desenul reprodus în această postare a apărut în revista Contemporanul din 8 octombrie 1948.

[1] A se vedea articolul lui Ion Mihăileanu din Contemporanul nr. 106 din 8 octombrie 1948 (Despre o interpretare pseudo-marxistă a literaturii romane - pe marginea manualului de limba şi literatura română pentru clasa VII-a secundară - (Ed. de Stat)), în care autorilor manualului li se reproşează nu doar “[n]eutilizarea materialismului dialectic şi istoric ca metodă de interpretare”, ci şi faptul că „au rupt literatura care se iveşte astăzi de ceea ce reprezintă conţinut progresist în operele scriitorilor noştri din trecut”.

[2] Cu ajutorul intelectualilor vom crea o Românie nouă, în Scânteia nr. 678 din 15 noiembrie 1946.

[3] Mihail Kalinin (1874-1946), revoluţionar bolşevic, şeful formal al statului sovietic în perioada dictaturii staliniste.

Scrisoarea unui părinte neliniştit (I)

Dacă articolul din Muncitoarea (vezi aici) introducea în ecuaţie părintele, care ar trebui să vegheze asupra conformităţii valorice (a se citi „ideologice”) a lecturii copilului, spre a-l feri de influenţele nefaste ale culturii burgheze, un alt text apărut în acelaşi an în România liberă din 18 iulie, semnat de Mihail Cosma, pretinde a fi generat de îngrijorările unui tată, alarmat de calitatea cărţilor pe care le citeşte fiul său (Răspuns unui părinte neliniştit). Într-o introducere consistentă, autorul semnalează miza sporită pe care o capătă chestiunea literaturii pentru tineret în condiţiile noului regim democrat-popular:

Problema literaturii pentru tineret era considerată în trecut ca fiind legată exclusiv de „psihologia vârstei”. Astăzi, când ne aflăm în faţa unui tineret constructor şi în cadrul unor realităţi în care acest tineret se dezvoltă în condiţiunile unei ascuţite lupte de clasă[1] pentru făurirea societăţii fără exploatarea omului de către om, problema a căpătat ea însăşi un profund caracter social şi o ascuţită semnificaţie de clasă. Nu mai poate fi vorba să tolerăm o literatură de tineret care sub pretextul că se adresează „psihologiei vârstei” continuă să semene în sufletul tinerelor vlăstare otrava urii faţă de om, a şovinismului, a ideologiei claselor exploatatoare. După cum nu mai poate fi vorba să acceptăm în virtutea unei anarhice prejudecăţi burgheze asupra libertăţii, ca tinerii să-şi caute ei înşişi libertatea corespunzătoare vârstei. Pentru că există fără îndoială cu tot specificul ei această vârstă şi noi nu ne dăm la o parte de a-i recunoaşte „psihologia”.

Există însă totodată o dureroasă contradicţie între aplecările ei fireşti adevărate, aşa cum se manifestă astăzi - între tânărul din uzine, de pe şantiere şi din şcoli - şi o bună parte din literatura pe care o mai găseşti din nefericire la îndemână.

După această introducere, de altfel foarte instructivă pentru climatul publicistic şi orientarea ideologică a presei în privinţa literaturii pentru copii şi tineret din 1948, primul an al noii ere, îşi face intrarea personajul principal, tatăl îngrijorat. Acest părinte este instanţierea unei categorii mai cuprinzătoare, cea a cititorilor, care devin, sub tânărul regim politic, terţă parte în raportul dintre scriitor şi critic. Este, putem spune, o variantă a zămislirii în trei despre care vorbeşte Eugen Negrici[2]. De-a lungul întregii perioade despre care discutăm, cititorul va fi considerat o voce importantă şi va interveni din când în când în dezbaterea fenomenului literar. Găsim şi aici binecunoscutul model sovietic, popularizat prin publicarea articolului lui A. Pavlov Cititorul, prietenul scriitorului (Scânteia nr. 1168 din 13 iulie 1948, traducere din Études soviétiques). În cazul particular al literaturii pentru copii şi tineret, cititorii vor fi părinţi (ca în cazul de faţă), pionieri/elevi, tineri muncitori, studenţi. Ei se vor manifesta prin scrisori adresate publicaţiilor relevante, intervenţii în întâlnirile cu scriitorii din şcoli sau uzine (manifestări comune în epocă), vor adresa cereri editurilor în care îşi vor exprima părerea despre cărţile apărute şi vor solicita publicarea de lucrări pe anumite teme sau cu anumite personaje etc. Vom reveni asupra acestui aspect, pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare a unui fenomen caracteristic. Cât priveşte părintele „neliniştit” despre care este vorba în titlu, acesta se numeşte Ion Coban şi este mecanic la depoul Oradea, aşadar ceferist şi membru al unui grup de elită al clasei muncitoare. Cuvântul lui se cerea prin urmare ascultat cu atenţie:

Băiatul meu e în clasa [a] III-a de liceu[3]. Când li s-a dat vacanţa profesorul de limba română i-a dat o listă de cărţi să le citească. Lista cuprinde: Povestirile lui Emil Gârleanu, Basmele lui Ispirescu, Apus de soare a[l] lui Delavrancea, Pastelurile lui Alecsandri şi altele. Drept să vă spun, pe astea le mai ştiu şi eu de acum vreo 30 de ani de când mi-am făcut şcoala. Dar mă întreb, oare de atunci şi până astăzi nu s-a schimbat nimic în lume? Copiii noştri citesc aceleaşi cărţi, în care nu e niciun cuvânt despre ţărani, niciunul despre muncitori. Al meu le-a lăsat deoparte. Mi-a spus: „Astea-s basme”.

Lăsând la o parte pentru moment fondul problemei, anume măsura în care prezenţa pe lista de lecturi şcolare a celor patru autori clasici români era justificată, să notăm că reacţia copilului de a respinge iniţial „basmele” recomandate de autoritatea şcolară, ca expresie a unei atitudini rebele specifice vârstei, nu era neobişnuită. Nu ar trebui deci să ne mire ce ne spune în continuare Ion Coban:

Dar de aici îmi vine turburarea. De câteva zile băiatul meu citeşte pe rupte. M-am uitat la cărţi şi când colo ce să vezi. Pe una scrie „Regele spadei” de un oarecare Zewacs[4] sau aşa ceva. Pe alta „Crimele din Chicago”, pe alta „Dragostea la Paris” cu o femeie aproape goală pe copertă. M-am uitat printre rânduri - numai prăpădenii americăneşti, pistoale, boxuri, beţii, amoruri. Ce-i de făcut? Le-am pus pe foc. Dar ce-i dau acuma băiatului în loc? Iată o întrebare la care nu ştiu să răspund. Lămuriţi-mă dvs. Vă salut respectuos. (Va urma)

Imaginea reprodusă este luată din Contemporanul din 27 februarie 1948. Purtând celebrul „ţilindru” cu benzile steagului american, unchiul Sam corupe copiii, de data aceasta nu nişte copii veritabili, ci nişte progenituri reprezentate alegoric, diferitele ţări mai sărace ale lumii.  

---

[1] Teza ascuţirii luptei de clasă după preluarea puterii politice de către partidul comunist reprezintă un loc comun al ideologiei staliniste şi este parte a dogmei oficiale până la moartea dictatorului sovietic. Pentru expunerea clasică a conceptului de luptă de clasă şi a intensificării acesteia, a se vedea Despre devierea de dreapta în P.C. (b)  al U.S. Din cuvântarea ţinută la plenara Comitetului Central al P.C. (b)  al U.S. în aprilie 1929, apărută în traducere românească în volumul I.V. Stalin, Problemele leninismului, Editura Partidului Muncitoresc Român, ediţia a II-a, 1948.

[2] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Ediţia a treia, Polirom, 2019.

[3] Clasa a VII-a gimnazială actuală. Decretul nr. 175/1948 pentru reforma învățământului va fi publicat în Monitorul oficial la 3 august 1948, aşadar la mai puţin de o lună de la apariţia articolului.

[4] Este vorba probabil de Michel Zevaco (1860-1918), prolific romancier francez, autor de romane de capă şi spadă. După hiatusul impus de rigorile ideologice ale anilor 1950, i se vor publica mai multe cărţi (Pardaillan şi Fausta, 1967, Cavalerii Pardaillan, 1974, Fausta învinsă (1977)), primite cu căldură de tineret.

„Muncitoarea” şi pericolul literaturii pentru copii otrăvite a Occidentului

Munca de combatere a literaturii considerate nocivă a fost purtată, de-a lungul primului an al noului regim, nu numai în oficioasele de partid sau în presa culturală, ci şi în presa sindicală. Pe linia aceleiaşi retorici stereotipe a „otrăvirii” tinerei generaţii de către literatura burgheză, în Muncitoarea (publicaţie subintitulată supliment la „Viaţa sindicală” pentru femeia muncitoare)  numărul 66 din 24 octombrie 1948 apare un material nesemnat cu acuzaţii aduse editurilor americane (Să ferim sufletul copiilor de otrava tipărită. Trusturile americane de editură distrug sufletele copiilor din Statele Unite). Punctul de plecare îl reprezintă discuţia, probabil imaginară, dintre două mame care se mândresc cu lecturile copiilor lor, inconştiente de răul care îi pândeşte din paginile cărţilor pe care le citesc, căci „niciunei mame conştiente nu i-ar conveni să afle că băieţelul ei cu ochi nevinovaţi îşi otrăveşte sufletul cu poveşti idioate unde nu este vorba decât de crime şi tâlhării, în timp ce fetiţa se hrăneşte cu aventurile amoroase scornite de minţi bolnave”. Este o strategie care ţine seamă de publicul-ţintă al Muncitoarei, format probabil în cea mai mare parte din femei. Deşi, constată fericit autorul, „astfel de cărţi nu mai pot apărea astăzi în ţara noastră”, pericolul nu a fost pe deplin înlăturat, atâta vreme cât „prăvăliile anticarilor şi podurile caselor sunt pline de această otravă tipărită care aleargă din mână în mână”. 

Se face şi un apel patetic la vigilenţa părinţilor, îndemnaţi „să ajute autorităţile pentru a îndepărta otrava de sufletele crude ale copiilor, profitând de dorinţa lor de a citi, punându-le în mână cărţile bune şi de valoare care apar acum pentru copiii noştri”. Cea mai mare parte a articolului este consacrată prezentării, în antiteză cu situaţia nouă din ţară, a stării de lucruri din Statele Unite, unde „otrăvirea tineretului este exploatată de marile trusturi[1] de editură şi patronată de guvern, situaţia a ajuns pe drept cuvânt alarmantă”.  Urmează un tablou apocaliptic, cu copii asupra cărora se exercită efectele devastatoare ale literaturii propagate de editorii aflaţi în goană după profit cu orice preţ. Pentru mai multă credibilitate, se citează spusele unui anume doctor Wertham, director al serviciului de psihiatrie dintr-un spital din New York:

Un băiat de 8 ani i-a spus „Îmi plac mai ales bandiţii. Am citit cum înjunghie două femei. Un altul omoară cinci poliţişti, şase femei şi alte 18 persoane.

Un adolescent de 17 ani care a înjunghiat mortal un băiat de 13 ani mărturiseşte: „Nu citesc prea multe reviste: de abia o duzină pe săptămână. Îmi plac mai ales poveştile cu crime”.

Un alt copil de 13 ani, care ţine sub teroare toată familia, declară cu entuziasm: „Bandiţii au descoperit un pistol care aruncă o rază ce omoară pe loc o grămadă de oameni”. Romanele pentru copii ţin acelaşi pas cu propaganda „atomică”[2] pentru adulţi, creând o atmosferă de teroare şi panică.

Relatarea doctorului Wertham este confirmată de jurnalistul francez Louis Pauwels, care face următoarea analiză: „în medie, se pot găsi în 8 pagini, 23 asasinate, pântece spintecate, gâturi tăiate, ştrangulări în subterane, rafale de mitralieră etc.”.  Ziarele americane, li se explică cititoarelor Muncitoarei, anunţă zilnic fapte care de care mai grozave săvârşite de copiii aflaţi sub influenţa nocivă a literaturii otrăvitoare publicate de editorii fără scrupule:

La Chicago, un băiat de 13 ani, care mărturiseşte în şedinţă marea sa pasiune pentru romanele de aventuri criminale, a fost judecat pentru asasinarea unui coleg. Tribunalul l-a condamnat la 22 de ani închisoare. Cei ce i-a [sic] făcut educaţia de ucigaş, patronii trusturilor de editură, îşi văd nestingheriţi de afacerile lor. Otrăvitorii sufletelor tineretului american fac afaceri atât de strălucite, încât îşi permit să acorde şi premii celor mai credincioşi cititori. Micuţii cititori sunt premiaţi cu câte „o pereche de cătuşe”...

Soluţia, pare să spună autorul articolului din Muncitoarea, este greu de întrevăzut, deoarece în Statele Unite, unde operează principiul („pretextul”) libertăţii presei, editorii sunt protejaţi. Firele complicităţii cu aceşti corupători ai copiilor şi adolescenţilor („gangsterii”) duc până la nivelul autorităţilor:

Autorităţile Statelor Unite au o deosebită grijă să „protejeze” pe aceşti gangsteri. Cât priveşte libertatea adevăratei prese, a presei democratice şi muncitoreşti, aceasta este după cum ştim o poveste. O poveste care începe printr-o anchetă a comisiei de cercetare a activităţii „anti-americane”[3] şi continuă cu un proces şi se termină cu închisoarea. Astfel, în timp ce patronii trusturilor de editură care lucrează la demoralizarea tineretului sunt protejaţi, scriitorii cinstiţi şi progresişti, ca marele romancier american Howard Fast[4], zac în închisori.

Articolul din Muncitoarea reprezintă un util studiu de caz pentru intervenţiile din presă consacrate luptei cu „otrava tipărită” a literaturii burgheze pentru copii şi tineret din ţările capitaliste. Finalul textului scoate în evidenţă schimbările produse în România, unde „editurile ne pun la dispoziţie tot mai multe cărţi din care copiii noştri pot desprinde învăţături folositoare şi exemple demne de urmat. Semnificaţia moral-educativă a cărţilor pentru copii şi tineret este afirmată răspicat, ca element principal[5] al discuţiei. În lipsa unei producţii autohtone semnificative, modelul sovietic era esenţial:

În Uniunea Sovietică, literatura pentru copii a ajuns la o mare înflorire şi contribuie în mod esenţial la educaţia minunatului tineret sovietic. Multe din aceste cărţi sunt astăzi traduse şi la noi, altele sunt luate drept pildă pentru cei ce scriu pentru copiii noştri[6].

Spre finalul materialului cercul se închide, revenindu-se la chestiunea copiilor ale căror lecturi trebuie supravegheate şi, mai mult, canalizate înspre noile valori, provenind din surse sigure, verificate ideologic:

 Să nu ne mulţumim să spunem: „Copilul meu citeşte”. Să ne îngrijim în aşa fel încât să putem spune: „Copilul meu citeşte numai cărţi bune”. Şi în această privinţă e bine să le aducem cărţi din biblioteca întreprinderii noastre şi să insistăm pe lângă tovarăşii bibliotecari să ne procure astfel de cărţi pentru copiii noştri.  

Imaginea reprezintă o caricatură de epocă apărută în Contemporanul din 26 martie 1948 ce ilustrează, stereotip, încercarea disperată a burgheziei de a opri ceasul istoriei.

---

[1] În epocă, „trust” este un termen cu puternice conotaţii negative, adevărată epitomă a rapacităţii sistemului capitalist, în special nord-american. Publicaţiile sunt pline de caricaturi în care apar aşa-zişii trustmeni cu pălării înalte decorate cu dungile şi stelele steagului Statelor Unite.

[2] Înarmarea atomică este o altă temă tratată amplu în presa vremii. Uniunea Sovietică, rămasă în urmă la capitolul dezvoltării armelor nucleare, anunţă totuşi, printr-un comunicat al agenţiei de presă oficiale TASS, că deţinea arma nucleară încă din anul 1947. Oficial, ştirea este întâmpinată cu entuziasm şi în România (a se vedea Scânteia din 28 septembrie 1948).

[3] Aluzie la Comitetul pentru Activităţi Antiamericane al Camerei Reprezentanţilor, organism activ în timpul războiului rece, investiga actele considerate ostile la adresa formei de guvernământ constituţionale.

[4] Howard Fast (1914-2003), romancier american, membru al Partidului Comunist, condamnat la trei luni de închisoare după ce refuzase să depună mărturie în faţa Comitetul pentru Activităţi Antiamericane. Fast făcea parte din artiştii de stânga din ţările capitaliste agreaţi, desemnaţi, stereotip, drept „progresişti” (în opoziţie cu artiştii neprizabili, cei „burghezi” sau „reacţionari”). În anii 1940-1950 i s-au publicat numeroase cărţi în traducere română. 

[5] În anii care vor urma se va purta în presă o discuţie vie asupra raportului dintre etic şi estetic în literatura pentru copii şi tineret. Deocamdată, la nici un an de la instaurarea noului regim, accentul cade pe lupta cu vechea literatură a burghezo-moşierimii.

[6] În perioada 1948-1949 apar numeroase traduceri din literatura sovietică.

Un vânător care face critică literară

Una din cele mai spinoase probleme cu care se confruntă creaţia din domeniul noii literaturi pentru copii şi tineret, în special în perioada 1948-1953, este chestiunea prezentării realiste a lumii înconjurătoare. Desigur, metoda oficială a realismului socialist cerea de la autori o reflectare în aparenţă cât mai fidelă, iconică, a spaţiului extraliterar, chiar dacă erau permise unele abateri, reprezentate de elementele fantastice din specii precum basmul literar. Nici măcar acolo libertatea nu era deplină, dar despre asta am să scriu cu altă ocazie. Revenind la înfăţişarea realistă a lumii, este instructiv un material semnat în Contemporanul din 3 iulie 1953 de Ion Andronache, Secretar general al Asociaţiei Generale a Vânătorilor din R.P.R. Cine ar fi crezut că şeful asociaţiei vânătorilor va ajunge să-şi dea cu părerea pe teme literare? Şi totuşi, aşa este, de vreme ce Andronache îşi intitulează articolul Când scriitorii pentru copii nu respectă adevărul.   

Se mai publică la noi lucrări literare care deformează adevărul vieţii, care dau copiilor imagini false despre realitatea pe care abia încep s-o cunoască. În acest sens aş vrea să mă refer la o serie de povestiri, basme şi articole care zugrăvesc în mod greşit fauna patriei noastre - deoarece acest domeniu îmi este mai cunoscut.

Sunt enumerate apoi exemple de încălcare a „adevărului vieţii”, începând cu povestirea „Bursucul” de G. Terbescu, apărută în numărul din 1 decembrie 1949 al revistei Licurici, căruia i se reproşează că bursucii apar asociaţi în grupuri, in vreme ce în realitate acest animal este solitar. Unde dai şi unde crapă, autorul dorise probabil ca eroii lui să apară ca nişte animale sociale, în ton cu exigenţele vremii, dar uite ce a ieşit. În plus, ni se explică, bursucii se aprovizionează pentru iarnă nu depozitând porumb în vizuină, ci acumulând grăsime subcutanată.

De păcatul lipsei de acurateţe suferă şi povestirea Întâmplare cu o căprioară de Tudor Vântu din nr. 154 pe 1950 al revistei Licurici, unde erorile sunt reprezentate de descrierea greşită a cozilor animalelor. Bine nu iese la capitolul adevăr nici Potecile râsului de Eugen Jianu, apărută în Licurici din 11 noiembrie 1952, autorul fiind criticat pentru modul neştiinţific în care prezintă obiceiurile lupilor.

Nu sunt ocolite nici articolele de popularizare adresate tineretului, precum Râsul, apărut în Flacăra din martie 1953. Cea mai cuprinzătoare critică îi este adresată însă lui Al. C. (Corodar) Constantinescu[1], care publică basmul Ileana şi Făt Frumos în numărul din ianuarie 1953 al revistei Viaţa românească.

În acest basm se arată că viteaza Ileana, spre a veni în ajutrul lui Făt Frumos care se află în luptă cu balaurul, trebuia să-i aducă „apa puterii“ ce izvora dintr-o stâncă, straşnic păzită de o jivină fioroasă (pasă-mi-te, după autor, jivina ar fi un porc mistreţ). Pentru reuşita acţiunii, Ileana îşi ia ca aliaţi credincioşi pe urs şi pe lup (!?): ea se înarmează cu o suliţă din lemn de corn şi astfel pregătită începe lupta cu „fiara”. „Jivina“ ticăloasă este ră­pusă cu vicleşugul lupului şi cu puterea ursului. Lovitura de graţie este dată de Ileana, care a înfipt repede ţăpoiul în mistreţ. S-arputea spune că autorul e în dreptul său să-şi aleagă orice elemente sau simboluri, dacă elconsideră că acestea îl ajută in creaţia sa.

Până aici, ni se spune, lucrurile nu sunt foarte grave. Lovitura de graţie este dată de cititor, element definitoriu în epocă, ale cărui exigenţe se cuvin luate în seamă de către autor și pe care instanţa critică şi-l ia adesea drept aliat:

Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Iată, de pildă, ce nedumerire s-a ivit în cadrul unei „reuniuni literare“, organizată de vreo patru-cinci fetiţe de la Şcoala Elementară nr. 48 de Fete din Bucureşti. Aurora, din clasa a II-a elementară, era foarte supărată pe Ileana din basmul lui Al. C. Constantinescu, că şi-a făcut prieten pe lupul care a mâncat-o pe „Scufiţa Roşie“ şi pe iezii caprei din „Capra cu trei iezi“ ; Mariana din clasa I îşi spuse şi ea pă­rerea că tăticul ei, care e vânător, o învăţase că porcul mistreţ e folositor omului şi într-o zi chiar i-a adus carne de porc mistreţ, carne tare bună şi gustoasă etc.

Părăsind terenul faptelor, vânătorul-şef al ţării trece în domeniul eticii:

E o greşeală faptul că în basme, animalele de pradă cum e lupul, care nu poate fi îmblânzit niciodată[2], apar ca prieteni ai omului. Cum se împacă această artificială imunizare a năravurilor lupului cu zicala populară: „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba“? În basmele populare, în literatura clasică - la marii fabulişti şi povestitori - lupul întruchipează întotdeauna duşmanul împotriva căruia se duce o luptă aprigă. De asemenea,  nu e just să sădim în mintea copiilor dispreţ faţă de animalele utile şi care constituie o mare bogăţie a ţării noastre, cum e mistreţul — care nu e niciodată un duşman ai omului. Scriitorii creatori de basme, povestiri fantastice etc. trebuie să manifeste o deosebită grijă faţă de simbolurile pe care şi le aleg, pentru ca aceste simboluri să nu provoace confuzii în mintea copiilor, să nu contravină adevărului vieţii.

În această privinţă, redacţiile şi editurile noastre poartă o mare răspundere. Ele sunt datoare să judece cu competenţă şi deosebită atenţie adevărul cunoştinţelor care sunt transmise copiilor prin povestirile şi basmele tipărite.

Articolul pe care l-am prezentat astăzi reprezintă unul din multele jaloane presărate pe calea ingrată pe care o străbate autorul de literatură pentru copii şi tineret la începutul anilor 1950. Supus unor exigenţe venite de unde nu te aştepţi, acesta era chemat să apere puritatea ideologică şi să respecte canoanele realismului socialist, dar şi să creeze o literatură atrăgătoare pentru micii cititori, lucru departe de a fi uşor.

Postarea de azi este însoţită de o imagine a lui Al. C. (Corodar) Constantinescu.

---

[1] Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956), jurnalist şi scriitor pentru copii. Este unul din primii autori de basme „noi”. În 1949 îi apare volumul Cei trei voinici, reluat în câteva ediţii. Necrologul lui Constantinescu, semnat de Saşa Georgescu în revista Presa noastră din mai 1956 reprezintă o sursă importantă de informaţii despre această personalitate. Voi reveni la creaţia acestui autor în postările viitoare.

[2] Este, desigur, o afirmaţie prea categorică. Se pare că îmblânzirea lupului a dus în urmă cu mii de ani la apariţia câinelui domestic, ca să nu mai vorbim de numeroasele cazuri de lupi îmblânziţi cunoscute din epoci mai recente.