Fapt îndeobşte cunoscut, după suita de articole a lui Sorin Toma (Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei), apărute în Scânteia între 5 şi 10 ianuarie 1948, Arghezi intră într-un con de umbră şi nu mai poate publica nimic până în 1954, după moartea lui Stalin (evident, dacă facem abstracţie de traducerea fabulelor lui Krîlov apărută în 1952). În acest punct studiul literaturii pentru copii, ramură de regulă desconsiderată, ne poate ajuta. După cum iar se ştie, Arghezi reapare cu un volum propriu odată cu Prisaca (1954), scriere adresată micilor cititori. 1954 ar reprezenta aşadar finalul unei perioade de peste şase ani în care poetul fusese, practic, interzis.
O cercetare mai amănunţită a epocii arată însă că re-debutul lui Arghezi are în realitate loc cu un an mai devreme, în 1953. În Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (Floarea darurilor, 1998), Pavel Ţugui rememorează circumstanţele în care scriitorul este readus în circuitul editorial. Fostul demnitar cultural comunist îşi aminteşte:
La sfârşitul lui octombrie 1953, am primit înştiinţarea de la Poet despre depunerea versurilor la redacţii. Din proprie iniţiativă, Sonia Olaru, redactor-şef la revista Cravata roşie, s-a deplasat la începutul lui septembrie 1953 la Mărţişor şi i-a solicitat poetului versuri pentru copii. Autorul a trimis redacţiei un grupaj de poezii. Astfel apar în Cravata roşie nr. 7 din septembrie 1953 poeziile Plaja şi Şcoala.