31 octombrie 2015

Aventuri cu Tirbozel şi Tirbozina (II)

1 comments
S-a scurs, iată, mai bine de un an de când am scris despre prima carte cu Tirbozel şi Tirbozina a lui Horia Panaitescu (Tirbozel şi Tirbozina pe insula misterelor, vezi aici), apărută în 1960. Peste trei ani ea îşi găseşte continuarea în volumul În luptă cu vrăjitoarele (Editura Tineretului). Eroii noştri au crescut un pic. Au acum vreo zece ani, dar tot zvăpăiaţi au rămas şi intră în tot felul de încurcături, ajung iarăşi în locuri ciudate, populate cu personaje care par luate din poveşti, dar nu din poveştile clasice, cu balauri, prinţese şi cavaleri, ci în naraţiuni mai degrabă distopice, ale contemporaneităţii. Toate încep atunci când lui Tirbozel, internat probabil pentru o răceală mai zdravănă la Spitalul pentru copii „Sănătatea”, i se face o injecţie cu penicilină. Înspăimântat ca mai toţi copiii în situaţia asta, băiatul se mai trezeşte şi ameninţat de o seringă care pluteşte prin aer şi ameninţă cu noi injecţii, aşa că fuge din „Casa Injecţiilor”. Pe stradă se întâlneşte cu vechea lui amică Tirbozina, iar cei doi plonjează în plină aventură. 


Problemele, departe de a se fi sfârşit, abia încep. Tirbozel şi Tirbozina se pomenesc urmăriţi de nişte şerpi, apoi de ditamai vrăjitoarele. Fugind şi iar fugind din calea lor, se pomenesc în faţa unui gard ciudat care „părea [...] făcut din piele sau pânză ceruită şi nu avea nicio şipcă pe care să te poţi căţăra sau spărtură prin care să poţi măcar vedea ce se petrece în spatele său”. În spatele gardului (pe care eroii îl traversează printr-un orificiu apărut ca prin miracol şi care se închide în urma lor) se află o lume ciudată, în care se petrec tot felul de lucruri greu de explicat. Purtaţi de o barcă care pluteşte pe un fel de râu cu apă sărată mişunând de mici fiinţe roşii discoidale şi un fel de peştişori galbeni, ei ajung la un malaxor imens care macină substanţă, contemplă mai îndeaproape alcătuirea complicată a gardului, escaladează un sistem de pârghii complicate, se pomenesc într-un fel de tunel aerodinamic sau vizitează o centrală telefonică ultramodernă.


Pentru cei care n-au ghicit încă mecanismul pus în mişcare de autor, e vorba de o călătorie prin corpul omenesc văzut ca imensă uzină, în care procesele metabolice şi fiziologice (de la circulaţie şi respiraţie până la digestie şi hematopoieză şi transmiterea impulsurilor nervoase) sunt reprezentate de procese industriale. Din fericire, micii călători nu sunt singuri. Paşii le sunt ghidaţi în permanenţă de nişte domni între două vârste îmbrăcaţi desuet, ca nişte personaje din Dickens, şi care au nume formate din câte trei majuscule: DIG, RES, OSO, MUS, CIR şi mai presus de toţi NER. Recunoaştem uşor procedeul morfologic al trunchierii: numele sunt formate din primele trei litere ale denumirii sistemului anatomic corespunzător. Cu ajutorul celor şase ghizi, Tirbozel şi Tirbozina vor străbate ciudatul complex şi vor reuşi să învingă vrăjitoarele malefice (în realitate, nişte germeni patogeni). Şi cum toate acestea nu pot ţine la nesfârşit, Tirbozel de trezeşte în patul lui de la spital, căci desigur totul a fost un vis.


În precedenta carte Horia Panaitescu nu dăduse dovadă de prea multă originalitate şi n-o face nici aici. Metafora organism egal uzină/mecanism e destul de uzată şi avea o vechime considerabilă şi acum o jumătate de veac, fiind însă convenabilă autorului din anii de apus ai realismului socialist clasic. De altfel cititorul atent înţelege din primul moment care e miza întâmplărilor. Iată cum i se adresează doctorul George lui Tirbozel înainte de injecţia care pune în mişcare acţiunea:

– Tu ai văzut vreodată un automobil mai îndeaproape?
– Cred şi eu – mormăi printre dinţi Tirbozel.
– Să ştii că semeni destul de mult cu el, Da, nu glumesc!... Ai şi tu un rezervor, stomacul, pe care trebuie să-l încarci mereu pentru ca să meargă motorul, adică să ai putere să te mişti, să gândeşti şi câteodată să ţipi. Bineînţeles, stomacul nu-l umpli cu benzină, ci cu mâncare, dar la fel ca la maşină nu trebuie băgat prea mult, ca să înăbuşe, nici prea puţin, că rămâne în drum. Se mai întâmplă uneori să intre odată cu hrana şi nişte gângănii care încearcă să strice maşinăria. Corpul omenesc se luptă cu ele din toate puterile. Dar când nu e în stare să le biruie singur trebuie ajutat. Atunci venim noi cu injecţia.

Aşadar o carte educativă, cu pilde pe înţeles, în spiritul epocii. Ilustraţiile Cleliei Ottone sunt superbe.







24 octombrie 2015

Hans Christian Andersen şi melodia lui Wagner

0 comments
Celebru pentru cărţile lui de basme (cine nu cunoaşte Fetiţa cu chibrituri?), danezul Hans Christian Andersen e şi un bun cunoscător al muzicii epocii lui. Se ţine la curent cu cele mai noi creaţii în domeniul operei, unde Wagner, departe de a se fi consacrat, stârnea mari controverse anii 1850. În jurnalul pe care l-a lăsat (lucrare de mari dimensiuni, care acoperă circa cincizeci de ani de viaţă), el notează cu minuţiozitate spectacolele de operă la care asistă. În 1852, aflat la Weimar, Andersen merge la reprezentaţii cu Tannhäuser şi Lohengrin în interval de mai puţin de o săptămână. Operele nu-l mulţumesc.

La Tannhäuser constată că sala este plină, însă „construcţia este peşte aşteptări, muzica este iscusită, bine gândită, dar îi lipseşte melodia. Ce-ar fi făcut din asta Carl Maria [von] Weber sau Mozart!” Aceeaşi hibă o constată şi la Lohengrin: „bine scrisă, iar muzica e măreaţă, dar fără melodie - un arbore sterp, fără flori sau fructe.” Era limpede că urechea lui Andersen nu era pregătită să caute melodia wagneriană în orchestră şi nu neapărat în vocile cântăreţilor.

Cu toate astea, scriitorul nu-i poartă pică tânărului compozitor de operă. Aflat într-o călătorie în Elveţia, Andersen îl vizitează pe Wagner la Zürich la 26 august 1855. „ I-am făcut o vizită compozitorului Wagner, care m-a primit prieteneşte; am stat acolo mai bine de jumătate de oră şi i-am promis că am să-i trimit Marşul funebru în memoria lui Thorvalsen de Hartmann” notează el în jurnal.

Postarea de azi se bazează pe cartea Wagner’s Melodies. Aesthetics and Materialism in German Musical Identity de David Trippett; citatele sunt traduse de mine din ediţia daneză în zece volume a jurnalelor lui Andersen. Poza cu Andersen se află la Biblioteca Regală din Copenhaga.

17 octombrie 2015

☺☺ Simona Antonescu - Fotograful Curţii Regale

1 comments
Nu ştiu dacă putem să-i zicem de-a dreptul modă, însă în ultimii ani au apărut mai multe scrieri de ficţiune situate, în privinţa cadrului şi chiar a unei părţi a personajelor luate din istorie, în epoca lui Carol I. Am scris şi eu pe blog despre romane care ilustrează (sub-)genul, de pildă despre Zilele regelui de Filip Florian sau Viaţa începe vineri de Ioana Pârvulescu, despre bunele şi mai puţin bunele acestor cărţi. Astăzi, câteva rânduri despre o nouă apariţie tematică, Fotograful Curţii Regale de Simona Antonescu (Cartea Românească, 2015), debutul scriitoricesc al autoarei.

Pornind de la ideea de clişeu fotografic (din cel clasic, realizat după multe preparative pe o placă de sticlă de către un meşter într-o vreme când la procedeele digitale nici nu se visa), cartea propune o suită de povestiri din Bucureştii anilor 1870-1880 al căror factor unificator este Franz Mayer, fotograful Curţii Regale din titlu. Artist sas din Ardeal, de unde e alungat de persecuţiile nou-instalatului regim dualist chezaro-crăiesc, însurat cu o conaţională (Anna), Franz se instalează pe Ştirbey Vodă, în vecinătatea vechiului Teatru Naţional şi îşi deschide un atelier fotografic care îşi câştigă repede un renume bun. Nu-s mari complicaţii epice sau inovații prozastice la mijloc: prin atelierul lui Mayer trec pe rând cei care îşi fac poze, bună ocazie pentru a ni se spune povestea fiecăruia, ba chiar pentru a urmări personajul respectiv în acţiunile lui ulterioare.  

Rezultă o suită de portrete (mişcate, dar acesta nu-i un cusur), iar cititorul face cunoştinţă cu Chiron grecul şi tenebroasa poveste a familiei sale, pripăşită în Vechiul Regat încă de pe vremea fanarioţilor, cu evreii Eli Rosenthal şi Sara, deveniţi pionieri ai sionismului, cu ţiganii lăutari sau cu armenii din familia Agopian şi mai ales cu Despina Agopian, tânăra proto-feministă pe care doamna (ulterior regina) Elisabeta o însărcinează cu expunerea unor veşminte tradiţionale la marea Expoziţie Universală din 1889. Nu sunt singurii muşterii ai lui Mayer; pete de culoare adaugă elevele Şcolii Centrale de Fete, copiii, croitoresele, sacagiul, cavalerii dueliştii, rudăriţa, lăutarii etc. E o lume pestriţă, cu numeroşi alogeni care par să se înţeleagă de minune între ei, într-o prezentare oarecum idilică, de melting pot dâmboviţean.

Nucleele epice izolate îşi găsesc sporadic dezvoltări mai cuprinzătoare; unul din puţinele fire care se ramifică e cel al Expoziţiei Universale, ocazie cu care se schimbă pentru puţină vreme locul acţiunii, mutat de autoare la Paris, unde Eiffel îşi inaugurase marele turn. În fine, la toate cadrele vechi fotografii ale povestirilor individuale se adaugă rama temporală din Ultima fotografie, care închide ciclul după decenii; am călcat un pic în interbelic, alt cal de bătaie al prozatorilor noştri.

Toate bune şi frumoase, povestirile sunt agreabile, construite cu atenţie, chiar cu pedanterie, şi reuşesc adesea să stârnească interesul cititorului, chiar dacă profunzimea nu e chiar calitatea lor de frunte. Construcţia psihologică a personajelor se încadrează în limite convenţionale de tip Forsyte Saga (găsim până şi mult-bătătoritul procedeu de a face prezentarea eroilor în interacţiunea lor în jurul unei mese); o piesă precum Croitoresele sparge tipicul prin insolitul cazului de factură Jekyll/Hyde al surorilor Budişteanu, iar scenele cu copii sărmani din Al doilea copil sunt de un semănătorism distilat.

O problemă interesată pe care o pun romane ca cel de faţă e cea a autenticităţii, a iluziei de verosimilitate istorică; Simona Antonescu a pus în mişcare resurse importante pentru a o crea în carte. Ea a mers de la a introduce evenimente, locuri şi personaje atestate istoric până la a reda în volum fotografii de epocă în care apar, chipurile, eroii ficţionali. E limpede că romanciera a mizat puternic pe elementul de atmosferă, pe sprijinul pe care îl pot oferi ficţiunii romaneşti datele istoriei. Întrebarea pe care n-ai cum să nu ţi-o pui este în ce măsură acurateţea detaliului istoric e cu adevărat importantă, dacă sunt permise licenţe şi în ce măsură. Nu am un răspuns, dar cred că scopul scuză în bună măsură mijloacele. Dacă romanul e realizat estetic, nu cred că se mai uită nimeni la anacronisme altminteri supărătoare, în care Fotograful Curţii Regale abundă de altfel. Pentru a da câteva exemple la iuţeală, Elisabeta nu avea cum să fie majestate regală în anii 1870, când regatul a fost proclamat abia în 1881; tatăl lui Chiron nu avea cum să fi fost contemporan cu Vodă Mavrogheni; ţiganii nu au fost dezrobiţi de Cuza; Carol Davila nu avea cum să participe la Expoziţia Universală din 1889, fiind mort de câţiva ani etc.

Toate acestea ar rămâne simple cârcoteli ale unui lector pedant, dar din păcate cartea are şi alte scăderi, nu în ultimul rând o stilizarea adesea exagerată sau stereotipii sintactice evitabile. Dar gusturile sunt gusturi, iar lumea românească văzută de autoare prin obiectivul lui Franz Meyer ar putea să placă mai mult altor cititori.