S-a scurs, iată, mai bine de un an de când am scris despre prima carte cu
Tirbozel şi Tirbozina a lui Horia Panaitescu (Tirbozel şi Tirbozina pe insula
misterelor, vezi aici), apărută în 1960. Peste trei ani ea îşi găseşte
continuarea în volumul În luptă cu vrăjitoarele (Editura Tineretului). Eroii
noştri au crescut un pic. Au acum vreo zece ani, dar tot zvăpăiaţi au rămas şi
intră în tot felul de încurcături, ajung iarăşi în locuri ciudate, populate cu
personaje care par luate din poveşti, dar nu din poveştile clasice, cu balauri,
prinţese şi cavaleri, ci în naraţiuni mai degrabă distopice, ale
contemporaneităţii. Toate încep atunci când lui Tirbozel, internat probabil
pentru o răceală mai zdravănă la Spitalul pentru copii „Sănătatea”, i se face o
injecţie cu penicilină. Înspăimântat ca mai toţi copiii în situaţia asta,
băiatul se mai trezeşte şi ameninţat de o seringă care pluteşte prin aer şi
ameninţă cu noi injecţii, aşa că fuge din „Casa Injecţiilor”. Pe stradă se
întâlneşte cu vechea lui amică Tirbozina, iar cei doi plonjează în plină
aventură.
Problemele, departe de a se fi sfârşit, abia încep. Tirbozel şi Tirbozina
se pomenesc urmăriţi de nişte şerpi, apoi de ditamai vrăjitoarele. Fugind şi
iar fugind din calea lor, se pomenesc în faţa unui gard ciudat care „părea
[...] făcut din piele sau pânză ceruită şi nu avea nicio şipcă pe care să te
poţi căţăra sau spărtură prin care să poţi măcar vedea ce se petrece în spatele
său”. În spatele gardului (pe care eroii îl traversează printr-un orificiu
apărut ca prin miracol şi care se închide în urma lor) se află o lume ciudată,
în care se petrec tot felul de lucruri greu de explicat. Purtaţi de o barcă
care pluteşte pe un fel de râu cu apă sărată mişunând de mici fiinţe roşii
discoidale şi un fel de peştişori galbeni, ei ajung la un malaxor imens care macină
substanţă, contemplă mai îndeaproape alcătuirea complicată a gardului,
escaladează un sistem de pârghii complicate, se pomenesc într-un fel de tunel
aerodinamic sau vizitează o centrală telefonică ultramodernă.
Pentru cei care n-au ghicit încă mecanismul pus în mişcare de autor, e
vorba de o călătorie prin corpul omenesc văzut ca imensă uzină, în care
procesele metabolice şi fiziologice (de la circulaţie şi respiraţie până la
digestie şi hematopoieză şi transmiterea impulsurilor nervoase) sunt reprezentate
de procese industriale. Din fericire, micii călători nu sunt singuri. Paşii le
sunt ghidaţi în permanenţă de nişte domni între două vârste îmbrăcaţi desuet,
ca nişte personaje din Dickens, şi care au nume formate din câte trei
majuscule: DIG, RES, OSO, MUS, CIR şi mai presus de toţi NER. Recunoaştem uşor
procedeul morfologic al trunchierii: numele sunt formate din primele trei
litere ale denumirii sistemului anatomic corespunzător. Cu ajutorul celor şase
ghizi, Tirbozel şi Tirbozina vor străbate ciudatul complex şi vor reuşi să
învingă vrăjitoarele malefice (în realitate, nişte germeni patogeni). Şi cum
toate acestea nu pot ţine la nesfârşit, Tirbozel de trezeşte în patul lui de la
spital, căci desigur totul a fost un vis.
În precedenta carte Horia Panaitescu nu dăduse dovadă de prea multă
originalitate şi n-o face nici aici. Metafora organism egal uzină/mecanism e destul de uzată şi avea o vechime
considerabilă şi acum o jumătate de veac, fiind însă convenabilă autorului din
anii de apus ai realismului socialist clasic. De altfel cititorul atent
înţelege din primul moment care e miza întâmplărilor. Iată cum i se adresează
doctorul George lui Tirbozel înainte de injecţia care pune în mişcare acţiunea:
– Tu ai văzut vreodată un
automobil mai îndeaproape?
– Cred şi eu – mormăi
printre dinţi Tirbozel.
– Să ştii că semeni destul
de mult cu el, Da, nu glumesc!... Ai şi tu un rezervor, stomacul, pe care
trebuie să-l încarci mereu pentru ca să meargă motorul, adică să ai putere să
te mişti, să gândeşti şi câteodată să ţipi. Bineînţeles, stomacul nu-l umpli cu
benzină, ci cu mâncare, dar la fel ca la maşină nu trebuie băgat prea mult, ca
să înăbuşe, nici prea puţin, că rămâne în drum. Se mai întâmplă uneori să intre
odată cu hrana şi nişte gângănii care încearcă să strice maşinăria. Corpul
omenesc se luptă cu ele din toate puterile. Dar când nu e în stare să le biruie
singur trebuie ajutat. Atunci venim noi cu injecţia.
Aşadar o carte educativă, cu pilde pe înţeles, în spiritul epocii. Ilustraţiile Cleliei Ottone sunt superbe.