Se întâmplă probabil rar ca un scriitor cu veleităţi de critic literar să dea verdicte asupra creaţiei proprii. După cum vom vedea, un asemenea caz este cel al lui Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956)[1], publicist interbelic de stânga devenit unul din scriitorii pentru copii afirmaţi în primii ani ai Republicii Populare. În 1948 tânăra revistă Licurici îi publică în foileton Cei trei voinici, care va apărea în volum în anul următor la Editura de Stat (seria de publicaţii pentru tineret, care va deveni în curând Editura tineretului) şi va cunoaşte mai multe ediţii în anii 1950-1960[2]. Este o scriere hibridă, un fel de combinaţie între romanul istoric (lipsit totuşi de o localizare precisă spaţio-temporală) şi basm (lipsit de elemente fantastice). În perioada la care ne referim, această ambiguitate reprezintă atât un avantaj, cât şi un handicap, după cum va reieşi din discuţiile care se vor purta în jurul volumului.
Dacă în basmele tradiţionale avem un Făt Frumos în luptă cu forţele răului, în Cei trei voinici numărul actanţilor semnificativi se multiplică şi avem nu doar un erou neînfricat şi drept, ci trei: Preda Ciobanul (cu credinciosul căţel Grivei), Ganciu (ţiganul[3]) şi, alăturându-se ceva mai târziu primilor doi, Ianoş (aluzie la un alt grup etnic şi dovadă a diversităţii acestui trio; în ediţia din 1949 cel de al treilea erou se numeşte Mihnea). Cei trei prieteni urmează un scurt parcurs iniţiatic (învăţarea tehnicilor de luptă, făurirea şi mânuirea armelor), după care pornesc spre „tărâmurile” unui împărat odios, unde nobilimea comite tot felul de abuzuri şi face din ţărani sclavi:
Am plecat în bejenie, că nu mai puteam suferi blestemăţiile împăratului şi nici ticăloşiile nobilului pe pământul căruia munceam până cădeam doborâtă. Că legată eram şi eu de pământul nobilului, ca şi tine. Că niciunul din noi nu are îngăduinţă să părăsească moşia. De-i e vrerea nobilului să ne vândă, apoi cu moşie cu tot ne vinde.
Ca element suplimentar de diversitate, celor trei voinici li se alătură trei fete, Mărioara, Voichiţa şi Ileana, care se dovedesc la fel de neînfricate şi inventive ca prietenii lor, chiar dacă la un moment dat Ileana este capturată de un boier. Lupta cu oamenii împăratului (numiţi, alternativ, „nobili” şi „boieri”, ca şi cum autorul ar fi dorit să acopere întregul teritoriu românesc) se duce iniţial prin episoade de confruntare la scară restrânsă şi culminează printr-un adevărat război ţărănesc în care masele asuprite formează o armată comandată de Preda, alături de care se află locotenenţii săi credincioşi Ganciu şi Ianoş. Este o transpunere literară a tezei materialist-istorice a acţiunii maselor, căci personalităţile individuale, al căror rol important nu poate fi negat, nu îşi pot atinge obiectivele în absenţa unui larg sprijin popular.
Povestea nu are un happy end clasic, deşi împăratul cel rău este răsturnat şi linşat de mulţime (Împăratul îşi capătă pedeapsa cuvenită), căci armata ţăranilor este în cele din urmă învinsă. Cad ucişi în luptă şi cei trei voinici, mai întâi Ganciu şi Ianoş, apoi Preda. Aflat în agonie, acesta din urmă formulează concluzia justă politic a întregii suite de evenimente:
— Cum să biruim cu adevărat? Că numai noi, ţărănimea, nu putem birui cu adevărat. Prea suntem risipiţi. [...] Trebuie o altă forţă care să deie luptă de istov. O forţă mai mare şi mai unită. O forţă care să ştie ce are de făcut. Care să nu se târguie. O forţă care să fie fără îndurare cu duşmanii şi să smulgă din rădăcină buruiana rea a nobililor şi a boierilor.
Ilustraţiile, reproduse după ediţia a IV-a din 1961, îi aparţin lui Rusu Ciobanu.
[1]
Pentru viaţa şi activitatea publicistică şi politică ale lui Al. C.
Constantinescu, a se vedea necrologurile din presa vremii (Scânteia nr. 3546, Scânteia
tineretului nr. 2139 sau Munca
nr. 2615, toate din 17 martie 1956) sau articolul omagial al lui Saşa Georgescu
din Presa noastră nr. 1 din 1956.
[2]
Prezentarea de faţă se bazează pe ediţia a IV-a, Editura tineretului, 1961.
[3] Etnia
respectivă este extrem de rar prezentă în discursul oficial al perioadei comuniste;
cu excepţia unor rare semnalări în presă ale colaborării exemplare cu colectiviştii
de alte naţionalităţi. Preda sparge stereotipurile rasiale, dovadă următorul
dialog cu Ganciu:
— [...] Dară cum pot eu să fiu frate cu tine? Eu sunt ţigan. [...]
— [...] Cinstit eşti?
— N-am furat şi n-o să fur niciodată nimic.
— Ai văzut? Şi eu mi-s asemenea ţie. Ce mai vrei atuncea ca să fim fraţi de luptă? Uite, dă mâna şi zi-mi frate. Aşa! Acuma să ne îmbrăţişăm.
[4] Termenul
trimite la celebra formulare a lui Tudor Vladimirescu, care este, alături de
Nicolae Bălcescu,una din personalităţile istorice venerate în acei ani.
[5]
Mihail Roller, Probleme de istorie. Contribuţii
la lupta pentru o istorie ştiinţifică în R.P.R., Editura Partidului
Muncitoresc Român, ediţia a III-a, completată, 1951.
[6] Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1955.