Am de ceva vreme senzaţia, întărită şi de citirea romanului Fericire sub limite (Editura Charmides,
2014), că Vasile Baghiu ocupă o nişă ecologică puţin populată în literatura
noastră de azi. Fără pretenţia vreunei clasificări serioase, ar fi vorba de grupul
autorilor care nu se străduiesc cu tot dinadinsul să-şi epateze publicul, să
şocheze prin duritatea materiei sau a limbajului sau să experimenteze
deşucheat. Cu alte cuvinte, scriitorii cuminţi, gospodăroşi, fără a fi neapărat
tradiționaliști sau sămănătorist-păşunişti, amatori de construcţie şi uneori
puţin greoi în exprimare, fără a-i face totuşi concurenţă lui Slavici. Ca să
mai retez fluxul generalităţilor, pot să spun că mi-a picat prost văzând cum
începe cartea, cu un citat din Muntele vrăjit, după care textul propriu-zis se
deschide cu propoziţia „La sanatoriu timpul nu se grăbeşte.”
Nu de alta, dar cred ca mai toată lumea e sătulă de romane al căror cadru
de desfăşurare e un sanatoriu (musai de tuberculoşi, mal du siècle convenabil). Mă şi ducea gândul la Petre Sălcudeanu,
dar am citit mai departe. S-a profilat de la primele pagini un protagonist, în
persoana lui Grig(ore) Despa, tânăr asistent medical la un sanatoriu prin anii 1980,
ins sensibil, cu înzestrare artistică şi aplecare spre literatură, devenit
profesor şi apoi scriitor de mare succes, emigrat în Italia. Se profila un
roman al lui Grig, iar autorul pornea să jaloneze etape din viaţa acestuia, cu
idile relatate pudic, cu ratări şi mici reuşite, cu zbateri interioare, toate
desigur pe fundalul morbid asigurat de stabilimentul medical. Nu foarte
promiţător, să recunoaştem.
Din fericire, în capitolele care urmează Vasile Baghiu reuşeşte să pună mai
multă carne pe oasele poveştii, ba chiar o complică, introducând frecvente deplasări
în timp, un fel de navetă între anii 1980 şi anii post-decembrişti, cu iluziile
şi dezamăgirile care le-au urmat. Lui Grig îi este contrapus un personaj
aproape la fel de proeminent, Victor Savu (devenit pacient al sanatoriului),
bun prieten şi comiliton în apărarea unor idealuri etico-estetice profesate de
amândoi. Savu este depozitarul unui manuscris preţios încredinţat de Grig, un
roman cu totul şi cu totul aşa-şi-pe-dincolo, care începe cu zguduitoarea propoziţie
„Sunt în viaţă.” N-ar fi nici asta o găselniţă din cale-afară de originală, dar
am putea înghiţi hapul şi am putea să înaintăm în carte fără mari probleme,
atâta că romancierul face marea greşeală de a reproduce lungi pasaje din opera
lui Grig. Ce mai, s-a cam strivit corola
de minuni. Textul atribuit exilatului din Italia e cam plat şi banal,
înţesat de pompozităţi filozofice de almanah. Cu totul altfel ar fi stat
lucrurile dacă în loc să i se dea citate lectorul ar fi fost dus cu zăhărelul
cu aluzii. La urma urmei, e ca şi cum Thomas Mann s-ar fi apucat să interpreteze
compoziţiile lui Adrian Leverkühn în loc să se limiteze la a scrie despre ele.
Până la urmă însă romanul e salvat în parte de iscusinţa cu care Vasile Baghiu se mişcă printre planurile temporale ale unui tort Doboş cronologic. „Timpul merge înainte şi înapoi” ne spune, einsteinian, naratorul, iar romancierul mimează bine aceste deplasări. Spirit mai degrabă clasic, cu accentul pus pe morală mai degrabă decât pe ironie, scriitorul creează numeroase paralelisme şi simetrii la nivelul eroilor. E vorba probabil de o scriere cu (parţial) caracter autobiografic în care apare pomenit până şi un personaj numit... Vasile Baghiu. Amatorii de cărţi solide despre oameni serioşi şi luptători cu greutăţile vieţii (hélas!) vor gusta probabil multe din paginile Fericirii sub limite.