30 ianuarie 2012

☺☺☺☺ Radu Rosetti – Ce am auzit de la alţii. Amintiri

5 comments

Ca să încep postarea într-un mod plicticos, am să spun că volumul lui Radu Rosetti Ce am auzit de la alţii. Amintiri (Humanitas, 2011) oferă un material bogat pentru studierea evidenţialităţii în limba română. Ca să fiu şi mai plicticos, am să adaug că evidenţialitatea se defineşte drept totalitatea mijloacelor lingvistice folosite pentru susţinerea afirmaţiilor făcute într-un enunţ. De pildă, dacă cineva spune Ion cică o iubeşte pe Maria, „cică” este o marcă a evidenţialităţii care arată că vorbitorul nu aderă direct la adevărul afirmaţiei sale şi lasă asta în sarcina altora (un fel de gură a lumii). O strategie asemănătoare aplică şi memorialistul Radu Rosetti (1853-1926), care afirmă că ne va spune povestea strămoşilor săi şi a vremurilor pe care le-au trăit (perioadă care acoperă, în mare, intervalul 1760-1860) pe baza amintirilor altora (citite sau relatate prin viu grai).

Nu e deloc uşor să spui povestea familiei Rosetti, neam vechi, de vagă origine italiană, de fapt mai degrabă greci de felul lor, purtând la bază numele de Ruset. Primii Rosetteşti ajung în ţările Române în secolul al XVII-lea şi dau şi un domnitor în Moldova, Antonie Ruset. Arborele genealogic e stufos şi cuprinde urmaşi atât în Moldova, cât şi în Muntenia. În Familiile boiereşti române (1899), Octav-George Lecca vorbeşte de opt ramuri numai în Moldova. Oricum, pe Radu Rosetti, moldovean prin excelenţă, îl interesează numai strămoşii lui, aşa-numiţii Rosetti-Răducanu, numiţi aşa după bunicul autorului, hatmanul Radu (Răducanu) Rosetti. Povestea hatmanului şi a soţiei sale, născută Eufrosina Manu, ocupă o bună parte din Amintiri, cu descrieri pitoreşti ale obiceiurilor de la curtea boierească de la Bohotin din vremea ultimilor fanarioţi, cu evocarea bejeniei din vremea eteriştilor şi a întoarcerii în preajma Tratatului de la Adrianopol. Scenele de viaţă cotidiană, relatate minuţios, portretele caracterologice vii şi convingătoare, limbajul uşor arhaic-regional, lipsit de stridenţă fac deliciul acestor pagini:

Aproape tot atât de neplăcute erau bunicii agheasmele şi rugăciunile pe cari preutul venea să le facă acasă la hatman, la fiecare zântâi, ajun sau alte prilejuri obişnuite la noi. Popa, în timp de vreme rea, mai ales în cursul posturilor celor mari, venea cu ciubote unse cu untură de peşte şi după ce mâncase usturoi, două miresme deosebit de antipatice odorantului ipersensibil al bunicii. Deoarece hatmanul n-ar fi tolerat ca vrounul din membrii familiei să lipsască de la rugăciunile sau de la agheasmele făcute în casă, bunica era silită să asiste şi ea, dar îşi lua precauţiunile. Punea în dreapta şi în stânga ei pe câte una din fetele de serviciu, care ţinea în mână câte o farfurioară pe care ardea un călugăraş sau lemn de odogaciu (aloes) şi, din când în când, coana Frosiniţa aducea cu mâna fumul mirositor spre nasul ei clasic, strâmbând dintr-însul şi scăpând cu jumătate de glas câte un: Kako hronona! [înjurătură grecească inocentă, de salon, pentru uzul damelor].

Pasaje lungi sunt dedicate unor personalităţi ale epocii cum ar fi Teodor Balş sau Costache Conache [sic], cunoscut nouă mai mult pentru performanţele poetice decât pentru statutul lui de mare boier. Primul domnitor regulamentar al Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849) are parte de un întreg capitol. Ar fi fost un administrator foarte inteligent şi capabil, dublat însă din păcate de o personalitate rapace şi coruptă. Un fel de imagine în oglindă a acestuia a fost cel de al doilea domnitor regulamentar, Grigore Ghika, ins dezinteresat, însă cu capacităţi administrative inferioare. Nu sunt neglijate elementele de frescă socială şi se schiţează o prezentare a obiceiurilor şi ocupaţiilor boierimii între 1830 şi 1850, la loc de cinste ridicându-se „intrigile politice şi plăcerile”. E drept şi că aveau timp destul, deşi nu lipseau semne că timpul nu mai avea răbdare, mai ales după ieşirea comerţului de sub monopolul turcesc în 1828.

Nu lipsesc referirile la chestiuni delicate. Una din acestea e reprezentată de problema evreiască, care începuse să se profileze tot odată cu liberalizarea comerţului. Autorul, care e de un antisemitism foarte discret, relatează totuşi cu onestitate modul în care Mihail Sturdza a început prin a impune restricţii evreilor, spre a le îndulci apoi în schimbul unor foloase personale concrete. Tot la capitolul subiectelor sensibile aş pomeni şi tratamentul barbar aplicat ţiganilor la multe curţi boiereşti, cu corecţii fizice violente, violuri şi vânzări care despart familiile mai ceva ca în Coliba unchiului Tom.

Pitorescul relatării şi anecdotica sunt adesea irezistibile. Aga, înduplecat să oprească bătaia aplicată unui delincvent, îl ameninţă pe acesta că va nota câte lovituri au rămas, pentru a le administra cu prima ocazie. Un boier ieşean se duce la Botoşani încălţat cu ciorapi de culori diferite şi se vede imitat de locuitorii urbei, care credeau că asta e moda în Capitală (o fiziologie a provinţialului pe linia prozatorilor paşoptişti). Grigore Sturdza, fiul domnitorului, e un fel de pionier al fitness-ului de la noi şi se antrenează ridicând în spate viţei, motiv pentru care e poreclit Beizade Viţel. Există numeroase nuclee epice memorabile şi portrete pregnante, demne de reţinut. În prefaţă, Neagu Djuvara îi reproşează autorului lungimile relatărilor sale dramatice şi îl consideră inferior lui Ion Ghica. Să mi se dea voie să nu fiu tocmai de acord.

Radu Rosetti nu scrie memorii propriu-zise şi se sprijină mereu pe bastonul evidenţialităţii raportate („ce am auzit de la alţii”, „acestea le-am auzit de la bătrâni de toate stările” etc.). Afirmaţiile sunt în permanenţă modulate de expresii epistemice cu efect pragmatic similar:

Din al doilea fiu [al lui Antonie Ruset], mi se pare că se trag Rosetteştii din ţara Românească [...] şi cei din Grecia şi, probabil, Rosetteştii de la Botoşani. 

Din fericire, cititorul se poate dispensa de toate aceste noţiuni teoretice şi se poate bucura în tihnă de o carte care merită cu prisosinţă să fie citită.


PS O sinteză importantă despre evidenţialitate este Evidentiality de Alexandra Aikhenvald. 

27 ianuarie 2012

Siegfried al nostru

1 comments

Am mai avut ocazia să scriu despre prima înregistrare integrală a Tetralogiei wagneriere, adevărat tur de forţă tehnic şi interpretativ, realizată de DECCA între 1958 şi 1965, cu Sir Georg Solti dirijor şi o distribuţie internaţională de mare forţă. Spre norocul posterităţii, avem o relatare a problemelor de tot felul (tehnice, logistice, umane), nu puţine, de altfel, de care s-au ciocnit producătorii. E vorba de Ring Resounding, cartea lui John Culshaw, directorul echipei DECCA, lucrare de nepreţuit pentru wagnerienii pasionaţi, din care am recoltat majoritatea informaţiilor din postarea de azi.

Suntem în 1962. Au fost deja înregistrate primele două opere ale ciclului (Das Rheingold, Die Walküre) şi începe lucrul la Siegfried, dar echipa de producţie se confruntă cu o problemă fundamentală: n-au Siegfried. Nu poate fi găsit un interpret pe măsură pentru acest rol de o dificultate extremă. De altfel vocea de tenor wagnerian (aşa-zisul Heldentenor sau tenor eroic) e o raritate şi, indiferent de epocă, e foarte greu de găsit o voce care să nu se facă de râs la interpretarea partiturii. Când cânţi Wagner, distanţa dintre sublim şi ridicul e adesea de un ton. Alegerea firească e Wolfgang Windgassen, aflat în culmea gloriei, cu apariţii bayreuthiene memorabile, însă foarte ocupat şi cu vocea uşor obosită din cauza suprasolicitării. Se declanşează căutări febrile, iar producătorii audiază un mare număr de candidaţi, la Copenhaga, Londra, Viena sau chiar Budapesta, dar rezultatele sunt dezamăgitoare.

În cele din urmă se conturează o soluţie. E vorba de un tenor care se mai prezentase la audiţii şi care se bucura de altfel de un oarecare succes internaţional. Omul mai lucrase cu Solti, avea o voce superbă, un timbru wagnerian perfect şi se remarcase în Tannhäuser. E contactat de John Culshaw şi dă o scurtă audiţie. Toată lumea e impresionată de calităţile lui vocale, deşi la partea tehnică mai era destul de lucrat. Primeşte rolul, iar firma DECCA îi angajează un preparator vocal cu care să studieze până la data la care urmează să aibă lor înregistrările propriu-zise. Toate bune şi frumoase, dar tenorul nu se ţine de cuvânt, chiuleşte de la orele de pregătire, iar când vine, lasă de dorit. Încep să apară temeri că nu e în stare să se ridice la înălţimea rolului, care e extrem de dificil, mai ales în actele I şi III. Până la urmă se produce inevitabilul. Soseşte ziua primelor înregistrări, iar rezultatul e un dezastru. „Siegfried al nostru”, cum îl numeşte, cu discreţie John Culshaw, se dovedeşte o catastrofă, căci îi lipsesc, în ciuda înzestrării vocale, inteligenţa interpretativă şi nuanţarea neapărat necesară unui rol wagnerian de calibru. Producătorii sunt disperaţi, se trag numeroase duble, dar degeaba. Până la urmă Siegfried al nostru, care era de altfel conştient de limitele lui şi era un om rezonabil, acceptă să rezilieze contractul în condiţii amiabile.

Lui Culshaw nu-i rămâne decât să meargă cu căciula în mână la Wolfgang Windgassen, care e din fericire disponibil şi e un profesionist suficient de bun ca să nu pună prea multe întrebări. De fapt onoarea de a apărea în prima înregistrare integrală a Tetralogiei nu era de lepădat. Cine era, totuşi, Siegfried al nostru? Culshaw nu ne spune nicăieri, din motive uşor de înţeles. Cu toate astea, melomanii n-au putut fi opriţi să speculeze în fel şi chip. Cei mai mulţi cred că ghinionistul tenor era germanul Ernst Kozub (1924-1971), cântăreţ talentat, însă lipsit de profunzimea cerută rolului. Spre cinstea lui, a ştiut să se dea la o parte când a fost cazul. Se pare de altfel că avea o sănătate şubredă, ceea ce îi scuză şi unele chiuluri de la orele de antrenament vocal.

Poza este luată din Ring Resounding şi îi înfăţişează pe Georg Solti şi John Culshaw lucrând la înregistrări. 

25 ianuarie 2012

☺☺☺☺ Sorin Alexandrescu – Privind înapoi, modernitatea

0 comments

Privind înapoi, modernitatea (Univers, 1999) este, după Paradoxul român, al doilea volum al lui Sorin Alexandrescu pe care l-am citit în ultimele câteva luni. E vorba şi de data asta tot de o culegere de studii şi articole pe teme de istorie, cultură şi literatură română apărute de pe la sfârşitul anilor 1960 până la începutul anilor 1990. Umbrela sub care sunt puse aceste texte este, în mod declarat, tema modernităţii. O scurtă introducere (cu acelaşi titlu ca volumul însuşi) încearcă să definească termenii primari ai discuţiei (modernism, modernitate) şi nu o face, mi se pare, foarte riguros. Autorul pledează pentru circumscrierea modernismului la sfera estetico-literară şi păstrarea etichetei de modernitate mai ales pentru cea socio-culturală. Dificultăţile de ordin logic ale terminologiei nu sunt deloc neglijabile:

Dacă acest sens al termenului de „modern” [cel estetic] va reapărea în anii şaizeci şi-l voi discuta de aceea, cum am mai spus, într-un volum separat, un al doilea sens al său este cel socio-cultural. Este vorba astfel de o mişcare mai generală care duce la modernizarea societăţii româneşti, a instituţiilor ei, ca şi a mentalităţii.

Aşadar modernismul (sau modernitatea, mă rog) se leagă de modernizare. Circularitatea definiţiilor pândeşte după colţ.

Prima mare secţiune a volumului este intitulată Forme de modernitate şi reuneşte texte centrate tematic pe probleme de istorie, la care se adaugă contribuţii la tema canonului literar interbelic. Eseul Război şi semnificaţie. România în 1877 abordează dintr-o perspectivă imagologică luptele din Războiul de Independenţă. Istoria oficială a reţinut mai ales atitudinile contemporane triumfaliste, reflectate de altfel şi în creaţiile artistice canonizate (gen Alecsandri, Coşbuc, Grigorescu). Au existat, explică autorul, atitudini mult mai nuanţate şi care au luat foarte în serios neajunsurile organizării armatei române sau suferinţele imense la care au fost supuşi (adesea nejustificat) soldaţii. Acestea au avut o soartă asemănătoare cu a germanofililor din Primul Război Mondial: au fost fie uitate, fie au ajuns note de subsol tipărite cu litere mici în manuale. Foarte interesantă analiza din „Junimea” – discurs politic şi discurs cultural, care propune o analiză structuralistă a relaţiilor din cadrul societăţii ieşene, ba chiar oferă argumente pentru a o privi ca „grup de presiune”. Populism şi burghezie: România la începutul secolului XX face o serie de precizări legate de ideologia poporanistă văzută ca expresie a unei mişcări legaliste, înrudită cu curente ale social-democraţiei sănătoase, de tip burghez, din ţări precum Franţa sau Germania. Chestiunea canonului literar este abordată în două eseuri, Romanul românesc interbelic: problema canonului şi Pentru un mai grabnic sfârşit al canonului estetic. Sorin Alexandrescu pune sub semnul întrebării analizele ternare de tipul ionic/doric/corintic à la Nicolae Manolescu, aducând ca argument greu de combătut eterogenitatea şi, în ultimă instanţă, lipsa de substanţă a unor din criteriile folosite.

Discuţia fenomenului literar interbelic face tranziţia spre cea de a doua mare secţiune, Mircea Eliade. Nu e un secret pentru nimeni că autorul e nepot de soră al celebrului prozator şi istoric al religiilor. De altfel l-a şi cunoscut bine în perioada destul de îndelungată cât a lipsit din ţară (interviul „Mircea Eliade ajuta pe toată lumea în spirit creştin”, inclus şi el în carte, evocă de altfel personalitatea unchiului). Dialectica fantasticului e probabil cel mai vechi text, apărut ca prefaţă la volumul La ţigănci (1969), una din primele tentative de recuperare a lui Eliade întreprinse sub regimul comunist. Analize ale operei eliadești găsim şi în Pe strada Mântuleasa, pe la două şi un sfert, două şi jumătate sau Naraţiunea contra semnificatului. Metoda utilizată de autor (în ciuda lipsei de metodă pe care o declară, în glumă probabil, la un moment dat) e în esenţă structuralistă (jakobsoniană, hjelmsleviană, genettiană etc.), cu inventarul aferent de opoziţii, actanţi, perspective naratologice binecunoscut celor familiarizaţi cu tehnicile criticii literare post-estetizante din ultima jumătate de secol. Cu tot schematismul lor, asemenea tehnici au cel puţin avantajul de a mai reteza avântul de-a dreptul mistic cu care unii plonjează în opera lui Eliade.

În fine, ultima treime a cărţii, intitulată, simplu, Cioran, e formată din Portretul gânditorului ca tânăr exilat şi Cioran sau a doua zi după revoluţie şi oferă analize ale gânditorului româno-francez dintr-o perspectivă mai degrabă psihologizantă, pe alocuri psihanalitică. Trebuie să mărturisesc că, în calitatea mea de cititor care rezonează puţin spre deloc cu opera şi atitudinile lui Emil Cioran, această ultimă parte m-a interesat mai puţin decât restul. Există şi un fel de coda a lucrării, Ieşirea din modernitate, care a avut darul de a-mi trezi interesul oarecum amorţit de consideraţiile despre Cioran. Paralela întreprinsă de autor, cea între Mircea Eliade şi Miron Radu Paraschivescu, e o bună exemplificare a ieşirii din construcţia în curs de prăbuşire a modernităţii. La această paralelă se adaugă altele două (Cioran – Fondane şi Cioran – Eliade). Nu putem decât să ne pară rău că Sorin Alexandrescu n-a mai avut spaţiu, aşa cum el însuşi declară, pentru o paralelă Cioran – Ionesco, deşi schiţează unele din elementele sale posibile.

        Fact checking
  • P. Marcu-Balş a fost numele real al lui Petre Pandrea, nu pseudonimul acestuia, cum greşit ne spune autorul. Adică pe dos.
  • Schimbarea la faţă a României, volumul de mare succes al lui Cioran, apare în 1936, nu în 1939. 


23 ianuarie 2012

☺☺☺☺David Crystal – txtng. the gr8 db8

0 comments

N-am fost niciodată omul SMS-urilor şi probabil n-am scris mai mult de zece la viaţa mea (rotunjirea e cu plus), dar ar fi stupid să mă iau pe mine însumi etalon: lumea scrie în draci asemenea mesaje. Fenomenul a atins proporţii de masă şi a ajuns să-i preocupe şi pe lingviştii serioşi, dovadă cartea lui David Crystal txtng. the gr8 db8 (Oxford University Press, 2008). Crystal vorbeşte de texting (cu grafia simplificată txtng, luată chiar din mediul cu pricina), termen la care limba română s-a dovedit, din câte îmi dau seama, refractară, preferându-l pe esemes, lexem pripăşit până şi în unele texte de muzică uşoară. După Language and the Internet din 2002 (despre care am scris aici), aceasta e a doua carte în care autorul investighează interacţiunea dintre limbaj şi tehnologia comunicării moderne.

Crystal începe cu începutul şi prezintă amploarea extraordinară pe care o are, cel puţin în momentul apariţiei cărţii, fenomenul de texting şi schiţează un istoric al acestei modalități de comunicare. Primele mesaje-text ar fi fost trimise în Finlanda prin 1992-1993, startul a fost lent şi dificil, dar la începutul anilor 2000 lucrurile au luat avânt şi s-a depăşit nivelul de un trilion de mesaje în 2005. Pe măsură ce s-au perfecţionat telefoanele, complexitatea mesajelor a putut să crească şi s-a ajuns, cum se ştie, să se poată transmite tot felul de informaţii (fotografii, filmuleţe, fişiere audio etc.). Credinţa populară, arată autorul, este că texting a evoluat ca „fenomen al secolului XXI” şi este caracterizat printr-un „stil grafic plin de abrevieri şi cu utilizări puternic deviante ale limbajului, folosit de o generaţie tânără căreia puţin îi pasă de norme”. S-a răspândit şi impresia potrivit căreia mesajele-text distrug limba (la noi Titu Maiorescu vorbea în 1873 de „stricarea limbii”), termen pe care puritanii l-ar putea aplica oricând SMS-urilor. David Crystal îşi ia in serios rolul de lingvist şi demontează asemenea acuzaţii. El arată că grafica distinctă a mesajelor nu e un fenomen atât de nou pe cât s-ar crede, că textingul nu favorizează analfabetismul (cum se tem unii) şi că, oricum, acest mod de comunicare nu reprezintă decât o mică parte a interacţiunilor lingvistice uzuale.

Miezul cărţii e ocupat de ilustrări şi analize ale mesajelor-text. Varietatea şi caracterul insolit al exemplelor sunt de-a dreptul fascinante şi ar fi imposibil să dau aici exemple, nu de alta, dar mi-ar fi greu să aleg. Iată totuşi un poem scris în sistem SMS, cu limita standard de 160 de caractere, premiat la un concurs pentru asemenea creaţii:

txtin iz messin,
mi headn’me englis,
try2rite essays,
they all come out txtis.
gran not plsed w/letters shes getn,
swears i wrote better
b4 comin2uni.
&she’s african
 
Trecând în revistă trăsăturile stilului texting, autorul insistă, cum era şi de aşteptat, asupra conciziei. În termenii retoricii clasice, probabil figura preferată a textuitorilor ar fi brahilogia. Sunt citate acronime lungi şi greu de priceput pentru outsideri, de la banalul LOL (laughing out loud) la mai ermeticele ROTFLMAOAY (rolling on the floor laughing) sau ROTFLMAOWTIME (rolling on the floor laughing my ass off with tears in my eyes). O adevărată junglă pentru necunoscători, o grădină a plăcerilor pentru iniţiaţi. Un spaţiu destul de consistent le este dedicat emoticoanelor, pictogramelor şi chiar problemelor enigmistice care se întâlnesc în SMS-uri. Autorul a strâns un material bogat şi foarte expresiv, pe care îl expune într-un stil plin de umor, departe de academismul scrobit al lingviştilor de la noi.

Lingvistica modernă a început prin a repudia dominaţia necondiţionată a limbilor clasice (greaca şi latina), iar cea contemporană militează împotriva anglocentrismului excesiv. Crystal nu iese din această tradiţie şi, dacă în prima jumătate a cărţii şi-a recoltat exemplele din textele englezeşti, el se ocupă într-un capitol special de textingul în alte limbi (scrise sau nu cu caractere latine). Nu am găsit nicio referire la limba română, dar nu mă îndoiesc că s-ar putea da exemple relevante şi de pe la noi, dacă ar fi interesat cineva să studieze niţel fenomenul.

Care e, până la urmă, trăsătura definitorie a mesajelor-text? Răspunsul cel mai la îndemână ar fi că e vorba de concizie şi economie în exprimare. Probabil că e destul de mult adevăr într-un asemenea răspuns şi e evident că, cel puţin din considerente tehnice, laconismul şi eficienţa sunt elemente-cheie într-un SMS. David Crystal vede însă ceva mai mult în aceste mesaje. El distinge o pronunţată aplecare spre ludic şi vede în ea una din trăsăturile importante ale fenomenului texting (sau txtng, ca să fiu în ton cu domeniul). E o perspectivă neaşteptată, dar în favoarea căreia cartea oferă argumente la tot pasul şi care mie mi s-a părut a fi elementul cu adevărat remarcabil în lucrarea lingvistului britanic.

20 ianuarie 2012

Aventuri cu Tică şi Rică (I)

7 comments

Nu mi-a fost uşor să găsesc informaţii despre Leonid Petrescu, autor de cărţi de ştiinţă popularizată, literatură ştiinţifico-fantastică şi pentru copii de acum 50 de ani. De profesie medic igienist, a scos încă înainte de 1950 lucrări pentru tinerii chimişti amatori sau cărţi de protecţia muncii, iar ulterior s-a orientat spre beletristică. Printre cele mai cunoscute producţii ale sale se numără Cearta furtunilor (1956), Nu căutaţi eroul! (1967) şi seria de cărţi educative care îi au ca eroi pe Tică şi Rică: Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa (1958), Tică şi Rică au pornit spre Lună (1961) şi Tică şi Rică în ţara imposibilului (1966). În postarea de azi am să mă refer la primul din aceste titluri.

Cartea începe in medias res, înfăţişându-i pe cei doi eroi plutind prin aer, situaţie pentru care ar fi vinovat un vrăjitor. Situaţia, în evident dezacord nu doar cu preceptele realiste ale epocii, ci şi cu atitudinea critică justă la adresa fenomenelor supranaturale, e adusă de îndată pe calea cea bună. Începutul îl face portretul fizic al celor doi eroi: [...] Rică e ceva mai înalt şi mai slab. Tică e mai grăsuţ şi i se văd şi nişte pistrui pe nas, care-i ies numai vara când stă la soare. Tică are părul castaniu bătând spre blond, iar Rică mai curând castaniu bătând spre negru. E clasicul cuplu contrastant alcătuit dintr-un gras şi un slab, pe care cititorii din epocă îl vor fi cunoscut din comediile cu Stan şi Bran sau din desenele animate cu Lolek şi Bolek.

Ce se întâmplase? Tică şi Rică, doi puşti de 12-13 ani nu foarte îndrăgostiţi de carte,  dăduseră dovadă de lipsă de respect faţă de materiile şcolare. Aflaţi în vacanţă, ei purtaseră următorul dialog, bucurându-se cu inocenţă că au scăpat de învăţat:

- Tică! Am uitat ce e mai important! ştii de ce e atât de bine aici?
- De ce?
- Pentru că nu avem nicio lecţie de învăţat! Îţi dai tu seama? Gata! Timp de două luni am scăpat de cărţi, de lecţii, de toate ştiinţele astea...
- De fizică, zise Tică, având în minte acest „inamic” nr. 1 al liniştii sale.
- De chimie, propuse şi Rică.
- De zoologie...
- De botanică...
- De matematică...

O asemenea atitudine sfidătoare nu poate fi, desigur, tolerată, aşa că cei doi băieţi vor fi pedepsiţi. Agentul punitiv e reprezentat de un misterios vrăjitor („un vrăjitor modern”, ce-i drept), care le arată că n-au scăpat deloc de ştiinţe, dimpotrivă, acestea îi urmăresc şi în gaură de şarpe chiar şi în vacanţă. Ceea ce va face vrăjitorul pe tot parcursul cărţii va fi să suspende, pe rând, legile câte unei ramuri a fizicii, astfel încât Tică şi Rică să simtă pe pielea lor că aceste legi există şi au o realitate sensibilă. Aşa se explică şi plutirea lor prin aer în debutul poveştii; vrăjitorul anulase acţiunea legii gravitaţiei universale, făcându-i pe recalcitranţi să vadă cât e de important să te poţi şti cu picioarele pe pământ. Reţeta aceasta nu e deloc nouă în literatura pentru copii a aşa-ziselor ţări frăţeşti şi e folosită de pildă în cartea sovieticei Lia Geraskina, În ţara lecţiilor neînvăţate.


Tică şi Rică călătoresc în ţara în care legile ştiinţei nu sunt valabile. Pe lângă necazurile cu gravitaţia, ei se luptă cu anularea legilor frecării, în absenţa cărora alunecă şi nu se pot ţine pe picioare, cu distorsionarea legilor acusticii, opticii, termodinamicii. Un capitol final, lămuritor, îi permite vrăjitorului să clarifice lucrurile, iar Tică şi Rică se căiesc pentru atitudinea lor de ignoranţă sfidătoare. E, dacă stai să te gândeşti, o lecţie despre caracterul falsificabil al teoriilor ştiinţifice, deşi probabil că Leonid Petrescu nu l-a avut în vedere pe Karl Popper, pe care ideologia oficială trebuie să-l fi privit ca pe un gânditor burghez reacţionar. Nici micii cititori ai peripeţiilor lui Tică şi Rică nu şi-au pus, probabil, asemenea probleme. Povestea nu e lipsită de viaţă, corsetul ideologic nu e deloc strâns, iar cărţii nu i se poate nega un farmec retro greu de surprins într-o postare pe blog. 
(Va urma)

18 ianuarie 2012

☺☺☺☺ Lucian Boia – Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950

1 comments
Am scris în ultimii ani despre atât de multe cărţi ale lui Lucian Boia că nu mai e mult şi au să-mi iasă vorbe că am contract de promovare cu autorul sau măcar cu editorul lui. Sigur că nici vorbă de aşa ceva, dar ce să-i faci, dacă scrie omul cărţi interesante. La fel şi cea mai recenta apariţie (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas 2011). Chiar dacă nu e de o zguduitoare originalitate, metafora din titlu e foarte plastică şi exprimă foarte bine situaţia în care s-au trezit prinşi reprezentanţii intelighenţiei naţionale într-o ţară precum România, care a trecut, în curs de numai un deceniu, printr-o succesiune ameţitoare de regimuri politice. De la relativa democraţie (termenul îi aparţine autorului) din 1937, trecând prin dictatura regală, statul naţional-legionar, regimul Antonescu urmat de o scurtă perioadă de reviriment anemic al democraţiei şi până la instaurarea deplină a regimului comunist, s-a experimentat in vivo aproape întreaga gamă de posibilităţi politice.

Subiect vast, fără îndoială, la tratarea căruia autorul trece metodic, deschizând volumul cu o listă de personaje, incompletă fără îndoială, cuprinzând 120 de nume reprezentative pentru perioada în cauză. Tratarea materialului e în bună măsură cronologică. Se pleacă de la frământările tinerei generaţii (capitolul Ofensiva tinerilor, cu intrarea zgomotoasă în scenă a lui Eliade, Noica, Cioran, Ionesco, Sebastian şi contestarea consacraţilor) şi se trece prin agitatele mişcări naţionalist-antisemite ale anilor 1930 (Naţionalişti şi democraţi, evrei şi antisemiţi). Lumea academică e prezentată în secţiunea Profesori şi academicieni, Carol al II-lea îşi are capitolul său, ca şi legionarii, regimul Antonescu şi perioada războiului. Urmează tragerea definitivă a cortinei (precedată de un scurt intermezzo, 1944-1945) şi anii 1948-1950, care marchează înfrângerea oricărei forme de neconformare şi neadeziune la politica şi valorile oficiale.

În asemenea vremuri vitrege, fiecare intelectual şi-a condus cum a putut bărcuţa pe apele agitate. Ca să recurg la o succesiune de metafore marinăreşti, au existat navigatori neîntrecuţi, care au căzut în picioare aproape indiferent de regim (cazuri notorii: Mihail Ralea, G. Călinescu, Al. Rosetti, Sadoveanu, Cezar şi Camil Petrescu), marinari ghinionişti (precum câţiva din corifeii mişcării legionare, pedepsiţi atât de Antonescu, cât şi ulterior, de comunişti, gen P.P. Panaitescu) şi foarte rare cazuri de catarge perfect verticale (echilibratul critic Pompiliu Constantinescu sau cunoscutul savant anatomist Gr.T. Popa, care a sfârşit-o de altfel foarte prost). Se vede de la distanţă că plutonul oportuniştilor a fost mult mai compact şi mai numeros decât al inşilor cu coloană vertebrală, după cum la fel de adevărat e şi ce spune Boia, anume că dacă noi cunoaştem, post factum, deznodământul evenimentelor, „cei de-atunci n-aveau cum să ştie”.

De altfel echilibrul şi nuanţarea permanentă a judecăţilor sunt două din caracteristicile constante ale abordărilor autorului, care insistă nu odată că ar fi greşit să-i judecăm pe oamenii anilor 1930-1940 după standardele noastre. Tonul e sobru (deşi nu lipsit de expresivitate în schiţarea portretelor). Din când în când însă, îşi fac locul şi exclamaţii ironice pe care istoricul nu va fi fost în stare să şi le reprime, într-atât de respingătoare sunt derapajele de la orice standarde morale. De exemplu, scriind despre Zaharia Stancu, care îi înfiera pe legionari după ce regele începuse să îi prigonească, Lucian Boia ricanează: Cât curaj îi va fi trebuit lui Zaharia Stancu să scrie aceste fraze [citate anterior în text], chiar în momentul când regele declanşase vânătoarea de legionari!

Dacă până în 1945 situaţia a fost de multe ori dramatică, după venirea la putere a guvernului comunizant al lui Petru Groza lucrurile devin tragice, iar gama de opţiuni se îngustează până la a dispărea. Unii ajung în închisoare (destui mor acolo), alţii sunt puşi ani întregi sub embargo (caz notoriu, Arghezi, cu toate păcatele lui, refuză să scrie un articol remunerat cu un salariu anual), în vreme ce foarte, foarte mulţi (adaptabilii, cum îi etichetează Lucian Boia) coabitează perfect cu noul regim, care îi răsplăteşte cu funcţii şi cu sume exorbitante pentru vremurile acelea.

Rolul de moralist după război e nu doar incorect, ci şi neproductiv. Cel mai important mi se pare să încerci să pricepi ceva din ce s-a întâmplat şi mai ales să vezi în ce măsură evenimente şi comportamente trecute pot servi drept învăţătură pentru prezent, oricât de tocit ar suna termenul. Cunoaşterea trecutului ne-ar arăta, de pildă, cât de ridicule sunt poziţiile care atribuie intelighenţiei un rol mesianic, de salvare a naţiei, şi cer chiar ca reprezentanţii acesteia să se substituie politicienilor şi să preia conducerea ţării. Că e o pretenţie de-a dreptul caraghioasă o arată şi situaţia prezentată în această carte de Lucian Boia, care exemplifică prin efemerul (şi impotentul) guvern Goga-Cuza, cel mai intelectual guvern din istoria României, format practic numai din universitari şi academicieni şi condus de un poet. În fine, dacă tot suntem la capitolul învăţături, să reţinem şi că regimurile autoritare nu se instalează peste noapte. Până şi regimul comunist a avut nevoie de o serie de paşi mărunţi, în aparenţă inofensivi (dar decişi) pentru a se impune definitiv, ca şi de complicitatea, uneori tăcută, alteori interesată, a multor intelectuali. Lectura cărţii lui Lucian Boia e nu doar captivantă, ci şi de natură să ne facă să privim mai limpede vremurile pe care le trăim.

PS Privesc cu toată simpatia manifestaţiile îndreptate împotriva actualului regim politic din România şi, chiar dacă din motive perfect obiective nu pot participa la ele, le susţin fără echivoc. 

16 ianuarie 2012

☺☺☺ Julian Barnes – O istorie a lumii în 10 ½ capitole

0 comments

Ca orice cititor, aveam şi eu aşteptări când m-am apucat să citesc cartea lui Julian Barnes, O istorie a lumii în 10 ½ capitole (Nemira, 2011). Sigur că nu credeam că am să dau peste o versiune contemporană Orelor astrale ale omenirii, vetustul volum al lui Stefan Zweig, sau peste o încercare de a repovesti istoria umanităţii. şi nici o replică literară a celebrului 8 ½ fellinian din cinematografie. Nici vorbă de aşa ceva. Barnes ne propune unsprezece bucăţi pe teme vag înrudite care pot ilustra, e drept, momente din istoria mare, cum e la modă să se spună acum.

Câteva fire par totuşi să ţină la un loc piesele din volum. Cele mai groase sunt legenda arcei lui Noe şi prezenţa, în unele din povestiri, a unor fiinţe mici, care se salvează de potop strecurându-se incognito pe corabie, dar vor avea ulterior o contribuție importantă la acţiunea distructivă a timpului. N-am să spun aici despre ce creaturi e vorba ca să nu stric pofta altora de a citi cartea. Tonul îl dă primul din cele unsprezece capitole (Pasagerul clandestin), a cărui acţiune este plasată pe arca lui Noe, văzută ca o alegorie a unei societăţi umane represive, condusă de lideri autoritari şi obtuzi (patriarhul biblic şi fiii acestuia). În Războaiele religioase (cel de al treilea capitol) regăsim micii intruşi sabotând stabilitatea unui scaun episcopal, iar mimarea stilului documentelor juridice medievale atinge un grad înalt de măiestrie. Julian Barnes e, se pare, în elementul lui ca satiric al întocmirii obtuze a lumii.  

Obsesia arcei, a voiajelor pe mare şi a naufragiilor se manifestă din plin pe întreg parcursul cărţii. Multe capitole sunt evocări sau tratamente literare ale unor incidente atestate (putem menţiona aici sechestrarea vasului de croazieră din Musafirii, catastrofa vasului Medusa din Naufragiul sau cazul evreilor de pe vasul St. Louis din Trei istorii simple, despre care s-a făcut şi un film pe care l-am văzut, dar pe care mi-e lene acum să-l caut pe imdb.com). Unele piese par încercări se satirizare (destul de groasă, e drept) a comportamentului uman (ca în Contra curentului, unde caracterele mici sunt puse în evidenţă de un incident petrecut cu ocazia unor filmări în jungla sud-americană). Paranteza (antepenultimul capitol) e o suită de reflecţii despre iubire care par făcute de un personaj auctorial. Textul vine cam ca nuca-n perete, e împănat cu reflecţii grave şi nu reuşeşte decât să scadă tensiunea de până acum. Din fericire, Proiectul Ararat (textul imediat următor, al zecelea) recuperează din scăderile precedentului capitol. Tema arcei lui Noe revine în forţă în povestea lui Spike Tiggler, fost astronaut american care, revenit dintr-o misiune pe Lună, e lovit de un fel de fervoare religioasă care îl împinge într-o expediţie pe Ararat pentru a recupera rămăşiţele ambarcaţiunii legendare. Călătoria pe muntele mitic mai fusese întreprinsă şi de două domnişoare bătrâne din Scoţia, cu peste un secol în urmă şi e subiectul altei povestiri. Capitolul final, intitulat Visul, e relatarea la persoana I a unei şederi în rai, cu tot cortegiul de observaţii despre un loc care pare a nu se conforma deloc așteptărilor comune.

O istorie a lumii în 10 ½ capitole e o carte inegală, scrisă fără îndoială cu inteligenţă şi, pe alocuri, cu multă vervă. De la ironia vecină cu sarcasmul până la reconstituirea bazată pe documentare minuţioasă avem destule ingrediente ale succesului de public. Unele lungimi şi repetiţii, mai ales în partea mediană (cea consacrată iubirii), fac ca cititorul să fie mai puţin mulţumit lectură, oricare i-ar fi fost aşteptările iniţiale.

13 ianuarie 2012

La masă cu Bruckner şi uneori cu Brahms

0 comments

Ascultând creaţiile lui Bruckner, foarte apropiate de ceea ce unii numesc muzică pură (eu mărturisesc, modest, că habar n-am ce înseamnă asta) ai putea spune că omul era un ascet care se hrănea cu pâine şi apă şi la zile mari şi cu câte un măr, pe care l-ar fi mâncat cu cotor cu tot. Biografii compozitorului par să contrazică imaginea asta frugală. Bruckner mânca zdravăn şi nici nu cânta bine la orgă pe stomacul gol, ne spune unul din biografii lui. În tinereţe, pe când era organist la Sankt Florian, a fost apostrofat de preot după o slujbă pentru calitatea slabă a interpretării, iar organistul s-a plâns că la cina din ajun, fiind aşezat la un cap de masă, nu avusese parte decât de rămăşiţele festinului celorlalţi. Biserica a avut grijă ca interpretul să fie ferit în viitor de asemenea frustrări.

Lui Bruckner îi făcea o plăcere deosebită să ia masa prin restaurante, înconjurat de discipoli şi amici. Se pare că Viena ultimelor decenii de secol XIX oferea unui burlac mâncăcios tot ce şi-ar fi putut dori, de la preparate gustoase până la chelneri capabili să stabilească relaţii speciale cu clienţii şi să le satisfacă în detaliu micile capricii. Intrând în restaurantul lui preferat, Bruckner nu avea nicio problemă să-i spună chelnerului favorit „Ia adu-mi trei porţii de afumătură cu găluşte!” şi nu ducea niciodată lipsă de cantităţi mari din felul preferat. De băut, bea pe măsură (îi plăcea berea Pilsener) şi i se întâmpla să bea şi treisprezece halbe la o masă fără să se îmbete. Când medicii i-au interzis să bea bere, din cauza edemelor de care suferea, compozitorul a fost serios afectat.

Cu Brahms nu se înţelegea, după cum bine ştim. Cei doi făceau parte din partide muzicale diferite şi aflate în conflict deschis, Bruckner fiind trup şi suflet alături de Wagner. Brahms fusese uns un fel de antipapă de către oponenţii lui Wagner şi se număra, alături de criticul Hanslick, printre inamicii lui Bruckner. Cu toate astea, prietenii din ambele tabere ai celor doi rivali şi-au pus în gând să-i împace şi au aranjat o întâlnire a lor... la un restaurant, desigur, în ideea că pe stomacul plin omul e mai înclinat spre compromis şi toleranţă. Mai ales că şi Brahms era destul de mâncăcios, deşi, spre deosebire de Bruckner, mergea mai mult la restaurante ieftine, fiind mai strâns la pungă. Primul a sosit Bruckner. La ceva vreme a ajuns şi Brahms şi s-a aşezat la capătul opus al mesei, care era destul de lungă. La început a domnit o tăcere glacială, după care, după ce a terminat de citit meniul, Brahms a comandat o mâncare care îi plăcea mult lui Bruckner. „Vedeţi, domnule doctor, în această chestiune ne înţelegem unul pe celălalt”, a spus Bruckner, iar atmosfera s-a destins imediat. Masa a continuat pe aceeaşi notă, fără ca asta să aibă consecinţe asupra relaţiilor dintre cei doi, care au continuat să fie proaste şi în anii următori.

Bruckner a murit în octombrie 1896. Brahms aştepta în stradă terminarea ceremoniei funebre din biserică şi, invitat să intre, ar fi murmurat „Daţi-i înainte, în curând îi vine rândul sicriului meu”, ceea ce s-a şi întâmplat, un an mai târziu. Ilustraţia postării de azi îi aparţine lui Otto Böhler şi o reproduc din volumul Anton Bruckner, Rustic Genius de Werner Wolff (1942). Scena cu siluete prezintă sosirea lui Bruckner în rai. Este întâmpinat de Liszt, Wagner şi Schubert. Schumann şi Weber, deşi interesaţi de sosire, par indecişi. Mozart îi întoarce spatele pentru a li se adresa lui Beethoven şi Haydn şi a le explica importanţa evenimentului. Händel, în picioare pe podiumul orgii, îşi întinde braţele, iar Bach, aşezat la orgă, interpretează un preludiu.

11 ianuarie 2012

☺☺☺ Ron Currie Jr. – Totul contează!

0 comments

Nu mai e nici sfârşitul lumii ce era odată. Grava, profunda, ontologica întrebare „când vine Apocalipsa?” a fost înlocuită cu mult mai gospodăreasca „anu’ ăsta când pică Apocalipsa?”. Aşa că cei care îşi doresc un eveniment final de calitate superioară şi pe care să se poată baza că face ţăndări şandramaua pe care trăim trebuie să-şi caute alinarea fie în film (ăi’ de-s cinefili), fie în literatură (ăi’ de le place să citească). Romanul Totul contează! al lui Ron Currie Jr. (Pandora M, 2011) pare să satisfacă această nevoie escatologică şi, din fericire, necesităţi cu un caracter estetic mai pronunţat.

John („Junior”) Thibodeau se naşte greu, iar cartea începe cu o secţiune în care o voce omniscientă i se adresează direct, pe un ton emfatic şi atotştiutor, fetusului pe cale să vadă lumina zilei. E vocea pe care o va percepe copilul, apoi tânărul Junior în cele mai importante momente ale existenţei sale şi al cărei mesaj principal este că „pe 15 iunie, 2010, după-masa, la ora 3.44 EST o cometă desprinsă din Centura Kuiper se va izbi de Pământ cu puterea de explozie a 283.824.000 de bombe de la Hiroshima”. Cititorului cu vagi lecturi medicale i se va putea părea că urmează a ni se prezenta un caz destul de banal de schizofrenie, dar personajul se străduieşte să ne explice că nici vorbă de aşa ceva, atâta vreme cât eroul este în stare să discearnă realul de imaginar.

Indiferent care ar fi adevărul (literar), Junior pare să fie un individ ales pentru o misiune nobilă. E vorba de salvarea planetei, căci embrionul devine un copil şi apoi un tânăr superdotat, capabil să proiecteze (tot vocea, săraca) o navă spaţială gigantică, de dimensiunea oraşului Cleveland, capabilă să transporte o parte a omenirii pe o altă planetă şi s-o ferească de catastrofă. E una din principalele dimensiuni pe care se dezvoltă fabulaţia, una care aduce cu o povestire SF nu foarte originală nici ca temă, nici ca tratament. Acest filon ştiinţifico-fantastic e dublat de o nervură realist-sordidă, de factură aparent socială, care urmăreşte clanul Thibodeau, o familie catolică dintr-un orăşel din Maine: mama (Debbie), tatăl (John Senior), Rodney (fratele mai mare). E o familie disfuncţională cu care ne-au obişnuit multe creaţii literare şi cinematografice americane din ultimele decenii. John Senior a luptat în Vietnam, şi-a pierdut acolo două degete de la o mână într-un incident penibil cu o prostituată şi, revenit acasă, trage targa pe uscat. Debbie, bigotă, bovarizează (nu e limpede de ce) şi bea. Rodney deprinde trasul pe nas as cocainei de la un unchi cu acelaşi nume şi, deşi devine o epavă, e înzestrat cu un neobişnuit talent pentru baseball care îi aduce o căruţă de bani.

Chiar dacă nu puţine pagini sunt scrise din punctul de vedere al tuturor acestor personaje, ochiul autorului e însă în permanenţă pe Junior, pe percepţiile şi aspiraţiile acestuia, pe iubirea lui pentru Amy Benoit, superdotată şi ea, dar lucrurile nu se leagă, iar fata se stabilește în California şi absolvă Stanford-ul. Junior are, pe de altă parte, un adevărat talent de a se băga în bucluc, dar şi de a trece prin întâmplări senzaţionale, se pune şi el pe băut şi consumat droguri, ajută un negru disperat să arunce în aer clădirea Asigurărilor Sociale, e recuperat de o agenţie guvernamentală pentru a fi folosit la construirea navei spaţiale (vocea, săraca!), îşi vindecă tatăl de o formă avansată de cancer (idem) etc. Sunt episoade senzaţionale care se precipită pe măsură ce ne apropiem de anunţatul sfârşit al lumii. Amy fumează o ţigară în toaleta unui avion, e arestată ca teroristă, torturată, salvată de Junior, apoi moare într-un atentat terorist.

După ce a construit (cu destulă perseverenţă) tot acest şir de episoade, autorul se decide că e cazul s-o ia într-o altă direcţie şi, după ce ne face un curs scurt (nu de istorie a partidului comunist, ci de universuri paralele) se decide să-i arunce pe eroi într-o realitate virtuală în care Amy nu moare, se căsătoreşte cu Junior, cu care are o fetiţă, şi vor aştepta cu toţii, familie (re)unită să cadă cometa peste ei şi să-i omoare, alături de restul oamenilor. Cum s-ar zice, e ca în termodinamică atunci când ajungi de la o situaţie iniţială la una şi aceeaşi situaţie finală indiferent pe ce drum mergi (aşa-zisele funcţii de stare, cele care admit diferenţiale totale exacte).

Cititorul are surpriza să descopere în Ron Currie Jr. un autor înzestrat cu o vervă remarcabilă, cu un umor care virează adesea înspre sarcasm, un ironist de forţă, capabil de pasaje de-a dreptul memorabile. S-ar putea cita întregul prim capitol, cel intrauterin, al romanului sau fraze inteligent construite, de o plasticitate pregnantă, precum următoarea, care descrie problemele sentimentale ale unui Junior aflat la vârsta întrebărilor:

În acest stadiu existenţial, adică în pragul adolescenţei, armata poloneză a laturii tale emoţionale a căzut pradă maşinăriei de război naziste a minţii, şi relaţia ta cu majoritatea oamenilor, chiar şi cu fratele şi cu părinţii tăi e rece şi superficială, chiar dacă nu complet lipsită de afecţiune.

Nu e probabil greu să facem trimiteri la unele cărţi ale lui Kurt Vonnegut (şi el, tot junior) sau chiar Truman Capote. Ron Currie Jr. (!) pare să fi ţinut mult la junior-ul lui. Să nu închei acest text despre o carte altminteri reuşită fără să aduc vorba de semnul de exclamare din titlu. „Totul contează” e un leitmotiv discret al romanului, o chemare cam stridentă după gustul meu. Semnul de punctuaţie îmi aminteşte de povestea cu unul din iubiţii lui Elaine Benes din Seinfeld, care devenea obiectul reproşurilor acesteia pentru că nu punea destule semne de exclamaţie. Dar să nu deturnăm sensul, autorul a vrut să fie serios chiar atunci când nu mai părea capabil de asta. Să lăsăm vocea să tragă cortina:

Totul contează, dar nu în ciuda dispariţiei tale şi a celor pe care-i iubeşti, ci tocmai din această cauză. Acest Tot e tot ce ai – buzele nevestei tale, ochii fiicei voastre, inima fratelui tău, oasele lui taică-tău şi propria ta durere – şi după acest Tot nu mai urmează nimic.

9 ianuarie 2012

☺☺☺ Lucian Dan Teodorovici – Matei Brunul

7 comments

Un destul de vechi, însă relativ reuşit banc spune că, dacă în capitalism exista exploatarea omului de către om (lucru înţeles ca negativ), în comunism situaţia s-a schimbat radical, pentru că e invers. Mi-a venit în minte gluma asta destul de sinistră citind în Matei Brunul, cel mai recent roman al lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2011), despre „modelarea omului de către om”, adică un fel de reeducare, în spiritul nou-instalatului sistem represiv, a acelor indivizi pe care autorităţile îi considerau recuperabili. Exemple atestate istoric nu lipseau (şi sunt evocate şi în carte), dacă ar fi să pomenim doar oribilul experiment de la Piteşti.

Din alternanţa de planuri temporale şi de acţiune a capitolelor cărţii cititorul reconstituie destul de uşor povestea lui Bruno Matei, un tânăr cu mamă italiancă, plecat împreună cu părinţii în Italia pe când era încă adolescent, la sfârşitul anilor 1930. Viaţa în noua ţară nu-i prea surâde şi nu se alege cu prea mare lucru de acolo în afară de deprinderea meseriei de păpuşar. Se termină războiul, lucrurile par să se aşeze, iar în 1945 Bruno revine în ţară. Tatăl lui se cunoştea cu Lucreţiu Pătrăşcanu care, ajuns înalt demnitar după 23 August 1944, îi aranjează tânărului o angajare la recent înfiinţatul teatru ţăndărică, condus de chiar soţia lui. Anii care vin sunt martorii căderii lui Pătrăşcanu, care antrenează arestări şi condamnări masive în rândul cunoscuţilor şi apropiaţilor acestuia, după cum iarăşi se ştie din istorie. Plasa îl prinde şi pe Bruno, căruia i se înscenează cu uşurinţă un proces în urma căruia e condamnat la zece ani de muncă silnică.

Vor urma ani de recluziune la odiosul Canal (Peninsula), apoi la Galaţi şi la Iaşi. Textul ne oferă pagini reuşite de reconstrucţie a vieţii carcerale din anii comunismului fundamentalist. Portrete de torţionari violenţi şi cruzi (începând cu anchetatorii nou-înfiinţatei Securităţi, continuând cu comandantul Iosif Lazăr şi căpitanul Nicolae Maromet) se adaugă figurilor unor colegi de detenţie câteodată pitoreşti (handbalistul Porthos) şi oricum mult mai umani. Romancierul evită din fericire pericolul căderii într-un maniheism grosier în care toţi temnicerii sunt răi, iar toţi deţinuţii, îngeri neprihăniţi şi reuşeşte să schiţeze portrete destul de complexe (a se vedea mai ales cazul lui nea Zacornea, bătrânul gardian de la Galaţi, cu care Bruno ajunge să conspire la construirea unei marionete). Evenimentul senzaţional care rupe cadenţa este accidentul suferit de Bruno pe un şantier de lucru, în urma căruia personajul suferă o amnezie ciudată care îi şterge din memorie ultimii douăzeci de ani din viaţă.

E momentul în care se declanşează marele experiment de reeducare. Bruno, eliberat din închisoare şi ajuns ieşean, e dat pe mâna unui adevărat handler, securistul Dumitru Bojin a.k.a. tovarăşul Bojin. I se construieşte o nouă identitate (de altfel Bojin îi va spune Matei Brunul, ca să sune mai puţin cosmopolit), e angajat iniţial la Teatrul de Păpuşi, apoi pe un şantier, primeşte o garsonieră, i se inculcă noile valori şi respectul faţă de partid, ba chiar i se plasează o prietenă, Eliza Stancu, în realitate o rezidentă a Securităţii coordonată de Bojin. În aparenţă cobai perfect lobotomizat şi placid şi păpuşar cam slab de minte care îşi plimbă după el marioneta (Vasilache), Bruno are încă sclipiri de curiozitate omenească şi încearcă să-şi redescopere trecutul, ba chiar reuşeşte în cele din urmă să descifreze misterul interesului pe care i-l arată Bojin şi Eliza. Împreună cu aceasta din urmă el va avea chiar o tentativă de fugă în Iugoslavia, reuşită pentru femeie şi ratată pentru protagonistul romanului.

Cel mai interesant erou pare să fie însă nu Bruno, ci mentorul său desemnat, tovarăşul Bojin, individ căruia autorul reuşeşte să-i construiască o personalitate mai complexă decât au de regulă oamenii răi din cărţile construite pe fundalul anilor de comunism. Bojin e un adevărat filozof şi dezvoltă o întreagă teorie a dublului adevăr de parcă ar fi un scolastic medieval:

Pur şi simplu, începuse prin a crede că, pe lângă minciună, exista nu un singur adevăr, ci două adevăruri mari şi late. Un adevăr din mintea proprie, care de cele mai multe ori era mai bine să rămână acolo. Iar celălalt adevăr, tot mai important în viaţa lui, era adevărul rostit, oficial. Nu era nicio ipocrizie la mijloc. Pentru tovarăşul Bojin, adevărul oficial era exact la fel de important ca şi cel neoficial, din minte. Credea cu aceeaşi fermitate în amândouă şi faptul că, de cele mai multe ori, se contraziceau unul pe altul nu-l deranja câtuşi de puţin, de vreme ce doar unul era rostit, pe când al doilea era ţintuit acolo, într-un colţ al minţii [...].

Bojin e pasionat de aparatură, colecţionează aparate de fotografiat şi ceasuri, admiră tehnica spaţială sovietică şi locuieşte în vila unui „fost” (unionistul basarabean Anton Crihan) înconjurat de milieuri şi bibelouri şi „îl aşteptă pe Bruno să se descalţe” atunci când acesta îi vine în vizită, ca parte a experimentului de reeducare à la Makarenko. Soţia lui, Toriţa, e o femeie simplă şi chiar bisericoasă, ceea ce nu cadrează cu ateismul afişat de soţ. Un personaj mai vag conturat (şi poate chiar ratat de-a dreptul) e Eliza, pentru care romancierul nu pare să fi avut vreodată prea mult timp. 

Matei Brunul s-a vrut, probabil, un roman cu miză mare, cu forme alegorice extinse pe spaţii mari, speculum al unor jocuri simbolice care depăşesc cu mult teatrul de păpuşi. Una din temele obsesive e opoziţia dintre istoria mare (macroscopică, socială) şi istoria mică (microscopică, individuală). Pe un ton uneori didactic romancierul insistă adesea asupra raportului dintre cele două istorii („istoria mare se lasă târâtă de istoria mică pe drumuri pe care n-ar fi pornit, altfel, nicicând”, „Istoria mare, în chipuri, imagini şi pancarte, se pregătise într-un mod copleşitor pentru a primi sutele, miile de istorii mici ce-aveau să umple de-a lungul zilei acest spaţiu” etc.). Să nu uităm nici ecuaţia fabulaţie alinătoare egal istorie a lui Julian Barnes. O altă opoziţie, subordonată întrucâtva celei dintâi, e cea dintre istoria trăită (vorba neamţului, erlebte Geschichte) şi istoria din arhive, cea reflectată în documente oficiale impersonale. Frecvenţa şi adevărata pedanterie cu care se insistă, uneori expressis verbis, asupra acestor concepte nu sunt de natură să-l entuziasmeze pe cititor. Destul de gros construită e şi alegoria păpuşarului manipulat el însuşi de forţe superioare sub raport cognitiv şi strategic. Ca să nu avem dubii, autorul ne explică uneori de-a dreptul care e situaţia („parcă ar fi fost ţintuit la rându-i de nişte sfori aflate deasupra, mânuite la fel de neputincios cum, cu câteva momente înainte, le mânuise el pe-ale marionetei”).

Tot la capitolul neajunsurilor aş pomeni şi unele formulări pretenţioase, la limita grandilocventului solemn şi emoţionat, garnisit cu metafore, din care scoate capul (aţi ghicit) istoria:

Istoria s-a descotorosit, pentru o bucată de vreme, de Bruno Matei, după ce acesta a priceput, trecând printr-o răzvrătire al cărei sens fusese unul atât de personal încât nimeni altcineva nu-l percepuse, că linia creată de propriul centru de greutate nu putea fi controlată de el însuşi. S-a descotorosit şi i-a aruncat un văl peste chip, lăsându-l astfel neştiut printre alte chipuri acoperite de alte văluri asemănătoare, fără putinţă de acţiune proprie, doar un corp mecanic între alte sute de corpuri la fel, într-o maşinărie controlată până la ultima rotiţă de cei cărora tot ea, istoria, le oferise cunoştinţele şi mai ales forţa necesară pentru un asemenea control.

Ar fi totuşi nedrept să nu spunem că Matei Brunul e o carte care se citeşte cu interes, iar peripeţiile personajului au capacitatea de a declanşa reacţii cathartice. Scriitorul a făcut un adevărat tur de forţă cu reconstituirea minuţioasă a decorului epocii (mai ales perioada 1950-1959), iar documentarea e impecabilă. Portretele complexe ale câtorva din personaje sunt tot atâtea reuşite. Unii cititori ar putea fi nemulţumiţi de didacticismul supărător, patosul strident şi emfaza unor pasaje. Romanul nu e o capodoperă, dar are, indiscutabil, destule calităţi care să  te facă să nu-ţi pară rău că ai dat banii pe el şi l-ai citit. Sau că ai dat un banal like pe Facebook

6 ianuarie 2012

Linişteşte-te, Bruckner. Noapte bună!

4 comments

Ca să priceapă mai uşor unii din cititori, am să spun, direct, că Bruckner era fan Wagner. Se pare că Bruckner, care era un om foarte credincios, catolic fervent şi respectuos faţă de cinul bisericesc, ar fi declarat că într-o ierarhie a celor faţă de care nutreşte afecţiune îl aşază pe Wagner între Arhiepiscopul de Linz şi Tatăl Ceresc. Uite că până şi unii din marii compozitori de muzică clasică îşi aveau idolii lor. Admiraţia faţă de autorul Tetralogiei i-a adus destule ponoase compozitorului austriac, printre altele ea i-a atras antipatia adepţilor lui Brahms, care erau un partid întreg şi încă unul foarte influent. Politică grea, nu glumă.

Biografii lui Bruckner nu fac economie de cuvinte când e vorba să relateze împrejurările în care acesta a făcut cunoştinţă cu muzica lui Wagner. Se pare circumstanţele au fost mai degrabă prozaice (concertele date de fanfarele militare), dar cimentarea admiraţiei s-a făcut, se pare, cu ocazia unor reprezentaţii cu Tannhäuser prin 1863. Ce e totuşi important de reţinut e faptul că iubirea pentru creaţia lui Wagner nu a produs un epigon, ci unul din cei mai importanţi simfonişti ai secolului al XIX-lea. De mai bine de 120 de ani muzicologii caută dovezi ale influenţei lui Wagner asupra creaţiei bruckneriene şi le găsesc cu ghiotura. Simfonismul brucknerian rămâne totuşi unul foarte original. E un paradox destul de greu de înghiţit.

Dacă pe plan strict muzical lucrurile sunt destul de limpezi şi pot fi studiate cu instrumentele specifice ale comparatistului, pe plan social relaţiile dintre Bruckner şi Wagner au fost destul de încâlcite şi în orice caz asimetrice, în sensul că maestrul n-a răspuns pe măsură dovezilor de iubire ale discipolului. În sprijinul acestei aserţiuni se poate invoca o anecdotică stufoasă. În 1873, având cu el manuscrisele voluminoase ale simfoniilor a II-a şi a III-a, proaspăt încheiate, Bruckner pleacă la Bayreuth ca să-l roage pe Wagner să accepte ca una din ele să-i fie dedicată. I se spune că maestrul e plecat şi că ar fi mai bine să revină după trei ore. Omul se supune, revine şi îl aude pe idol cântând la pian. În cele din urmă, după nesfârşite ezitări, îşi face curaj şi intră. Wagner, care lucra de zor la Tetralogie şi era prins cu construcţia teatrului, numai de el n-avea chef, aşa că l-a concediat fără prea multe menajamente. A acceptat într-un târziu să-i fie dedicată Simfonia a III-a. 

Ultima întâlnire a celor doi a avut loc tot la Bayreuth, în 1882, după o reprezentaţie cu Parsifal (premiera avusese loc în cadrul festivalului din vara respectivă). Contemporanii relatează că Bruckner petrecea adesea ore întregi în faţa Vilei Wahnfried, celebra reşedinţă a lui Wagner, holbându-se la ferestre. Pe braţ ţinea un frac, astfel încât să-l poată îmbrăca rapid în caz că idolul ar fi acceptat să-l primească. Văzându-şi finalmente dorinţa îndeplinită, simfonistul e abordat de Wagner cu întrebarea, relativ neutră, „Ai văzut Parsifal?”. Bruckner cade în genunchi, sărută mâna lui Wagner şi exclamă: „Ah, maestre, vă ador!”, la care Wagner răspunde, placid: „Linişteşte-te, Bruckner. Noapte bună!”. „Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus maestrul”, va relata Bruckner ulterior. După cum se ştie (şi asta nu din Moarte la Veneţia!), Wagner moare pe 13 februarie 1883 la Palazzo Vendramin.


Fără mare legătură cu Wagner, un fragment dintr-o repetiţie cu Missa a III-a dirijată de Sergiu Celibidache chiar la mănăstirea Sankt Florian, unde Bruckner a activat multă vreme ca organist. Ritmul obsedant al coardelor şi arpegiile, perceptibile de la primele măsuri, sunt marca inconfundabilă a austriacului.


   
Pentru o prezentare solidă şi clară a vieţii şi creaţiei lui Bruckner se recomandă şi azi cartea lui Werner Wolff, Anton Bruckner, Rustic Genius, care a cunoscut numeroase ediţii în ultimii 80 de ani. În imaginea care ilustrează postarea, Wagner servindu-l pe Bruckner cu tutun dintr-o tabacheră (sursa aici). 

4 ianuarie 2012

☺☺☺ Dino Buzzati – Marele portret

13 comments

Fără a fi un pasionat al romanelor poliţiste, ştiu că ele sunt de două mari tipuri: cele construite pe tipicul „cine-i criminalul?” şi cele care exploatează schema „îl prinde sau îl scapă?”. Cât despre cărţile SF... specia nu mă atrage nici măcar cât cea poliţistă, dar am senzaţia că şi aici se pot face încadrări de tipul „poveste cu monstru cu tentacule şi borş verde” versus mai spiritualizatul patternflash-uri sau descărcări luminoase cu semnificaţii adânci”. Dacă admitem că e roman ştiinţifico-fantastic (şi probabil că e, oricât ne-am strădui să găsim încadrări mai originale), Marele portret de Dino Buzzati (Polirom, 2003) face parte probabil din această a doua categorie.

Cartea începe cu o introducere minimală, deşi cuminte (sau poate doar caricaturizând stilul balzacian), care conţine – in nuce – intriga poveştii:

În aprilie 1972, profesorul Ermanno Ismani, în vârstă de patruzeci şi trei de ani, titularul Catedrei de Electronică de la Universitatea din X, un bărbat mărunt, gras, vesel din fire, dar fricos, primi o scrisoare din partea Ministerului Apărării, care îl ruga să ia legătura şi să discute cu colonelul Giaquinto, şeful Biroului Studii. Invitaţia era urgentă.

Ismani nu va reuşi să afle decât că e vorba de un proiect ultrasecret, de o instalaţie construită la o bază militară din munţi, unde era necesară prezenţa lui ca specialist timp de doi ani. Primea în schimb bani frumoşi şi îşi putea lua şi soţia, pe Elisa. Zis şi făcut, pleacă soţii Ismani, pe drum însoţitorii lor militari nu sunt în stare să le dea detalii despre proiectul misterios. Se instalează o atmosferă de angoasă difuză pe care o cunoaştem din alte scrieri ale lui Buzzati, nu în ultimul rând din Deşertul tătarilor. Sosiţi în locul cu pricina, Ermanno şi Elisa fac cunoştinţă cu ceilalţi doi tehnicieni, Strobele şi Endriade şi încep să priceapă despre ce e vorba. De fapt de aici înainte autorul se debarasează de Ismani ca de o şosetă murdară; personajul pare să fi devenit inutil, iar interesul de concentrează pe ceilalţi.

Pricepem în cele din urmă că proiectul nu e o bombă atomică (cum bănuise multă vreme Ismani), ci un imens creier electronic, care ocupă un întreg complex de clădiri şi instalaţii care de care mai sofisticate. Suntem în plină anticipaţie ştiinţifică (chiar dacă uşor low tech, din motive pe care nu e nevoie să le explic), căci cartea e scrisă în 1960, iar evenimentele se petrec în 1972 (an în care de altfel va muri şi autorul). Conceput să poată gândi ca un om, imensul agregat cibernetic (denumit, cu totul neinformativ, Numărul Unu) e minat de la bun început de imperfecţiuni... omeneşti, căci inventatorul său, Endriade, îl înzestrează cu trăsături preluate de la Laura, prima lui soţie, moartă într-un accident, care îl mai şi traducea pe deasupra.

De aici un lung şir de clişee şi motive, din care se detaşează cel al demiurgului care îşi scapă creaţia de sub control, oarecum pe linia Ucenicul vrăjitor, Pigmalion/Galateea sau Orfeu/Euridice. Numărul Unu dezvoltă un anumit gen de limbaj, pe jumătate vocal, pe jumătate telepatic, de vreme ce poate fi înţeles numai de cei care empatizează cu măgăoaia. Apoi, capabil de evoluţie şi autoadaptare, începe să se simtă femeie, are dorinţe trupeşti (greu de satisfăcut, de altfel; unde eşti tu, Blaga, cu al tău Daţi-mi un trup, voi munţilor) şi aşa mai departe, până devine periculos şi trebuie dezactivat. De altfel nu cred ca vreunul din cititorii cărţii să fi avut impresia că lucrurile astea se pot termina cu bine.

Marele portret nu e, probabil, o mare capodoperă, dar oferă pe spaţii mici măsura artei lui Buzzati. Unora atmosfera de angoasă obţinută prin sugerare mai degrabă decât prin numire directă, caracteristică de altfel autorului, le poate părea datată şi învecinată cu un expresionism care şi-a cam trăit traiul. Iubitorii de SF ar putea obiecta că există tratamente mult mai reuşite ale temei. Mie tocmai caracterul puţin desuet mi s-a părut unul din atuurile cărţii, deşi e vorba de un efect involuntar, de un rezultat al transformărilor pe care le-au suferit înseşi imaginaţia şi aşteptările cititorului în ultima jumătate de secol.   

2 ianuarie 2012

☺☺☺☺ Marta Petreu – Cioran sau un trecut deocheat

6 comments

Intelighenţia generaţiei 1927 îşi are dulapurile burduşite cu schelete, dar abia în ultimii ani şi-au făcut loc, cu destulă timiditate şi primite de regulă ostil, încercări echilibrate de a (re)evalua activitatea furioşilor interbelici. După cartea despre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian (despre care am scris mai demult aici şi care a stârnit la vremea ei destule valuri în ligheanul nostru cultural), Marta Petreu îşi reia, în Cioran sau un trecut deocheat (ediţia a III-a, Polirom 2011), incursiunile în interbelic şi relevă destule adevăruri incomode. E un demers necesar, mai ales dacă ţii seamă de faptul că în ultimii 20 de ani încercările de a recupera opera unor Eliade, Cioran sau Noica au fost mai degrabă cantitative (ediţii pletorice şi tiraje peste tiraje à la Humanitas) şi lipsite de distanţarea critică necesară.

Cioran sau un trecut deocheat se concentrează pe „dimensiunea politică a biografiei şi operei lui Emil Cioran”, mai precis, pe intervalul 1933-1941, perioada românească a filozofului, aşa cum e ea pusă în evidenţă în cele trei lucrări emblematice (Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gândurilor), în publicistică şi în corespondenţă. E un efort de documentare masiv şi de care o ştiam de altfel capabilă pe Marta Petreu din cărţile anterioare. Un capitol masiv se ocupă de Mişcarea legionară, de ideologia şi activitatea unor corifei ai acesteia, de la cunoscutul Zelea-Codreanu până la mai obscurii (ca teoreticieni) Ion Moţa şi Vasile Marin. Noima acestui capitol e, de bună seamă, de a permite cititorului să vadă în ce măsură ideile lui Cioran se potrivesc cu ale mişcării, asta în condiţiile ştiute în care tânărul eseist trecuse cu arme şi bagaje în tabăra legionară la sfârşitul anilor 1930, îi trimitea cu dedicaţie Căpitanului cartea lui şi obţinea chiar o sinecură diplomatică efemeră pe ultima sută de metri a statului naţional-legionar. Aceste fapte sunt tot atâtea pietre de moară atârnate de gâtul unui gânditor care îşi va petrece tot restul vieţii în exilul francez edulcorând şi escamotând păcatele tinereţii.

Partea cea mai nocivă a operei cioraniene se găseşte în Schimbarea la faţă a României (1936), unde autorul, în spiritul mesianic, antidemocratic şi antiliberal al epocii, militează pentru transformarea României prin măsuri de mână forte, inspirate din realizările lui Hitler (pentru care Cioran, bursier în Germania în anii 1930, are o admiraţie nedisimulată), Mussolini sau chiar... Lenin. Limbajul exaltat şi capacitatea de a crea formulări memorabile („Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei”; „arderea etapelor”, „să punem ţara la teasc” etc.) nu pot ascunde sinistrul Weltanschauung totalitar al autorului. Analiza Martei Petreu dezvăluie şi dimensiuni mai puţin vizibile, dar perfect demonstrabile, ale concepţiei cioraniene. În mod aproape paradoxal, critica societăţii româneşti, aşa cum e ea întreprinsă de Cioran, vine în continuarea discursului unora din reprezentanţii şcolii Ardelene; de asemenea, Cioran (spre deosebire de legionari) vede progresul României prin urbanizare, industrializare şi sincronizare cu lumea occidentală (de unde o anume înrudire spirituală cu Lovinescu). De asemenea, antisemitismul sau şovinismul cioranian se manifestă în forme mult mai atenuate decât la camarazii în cămăşi verzi (din ediţiile postbelice ale cărţilor sale autorul va avea grijă să elimine capitole întregi, devenite neconvenabile). Sunt deosebiri de viziune pe care Marta Petreu le scoate în evidenţă cu precizie şi obiectivitate.

Postarea de faţă nu se pretinde recenzie şi cu atât mai puţin o prezentare sistematică a cărţii Martei Petreu. Cine simte nevoia, să pună mâna s-o citească. Cine nu, nu. Mie cel mai interesant punct atins de autoare mi s-a părut cel al materializării multora din ideile predicate de Cioran în Schimbarea la faţă... în România lui Nicolae Ceauşescu. A se vedea mai ales capitolul O profeţie împlinită: Ceauşescu, unde se spune:

[...] visul lui [Cioran] de măreţie românească, „programul” său de transfigurare a ţării, a fost, la un moment dat, în punctele lui principale, împlinit. Cel care a visat pentru România acelaşi vis a fost Nicolae Ceauşescu. şi anume, epoca Ceauşescu a combinat socialismul nu cu internaţionalismul, ci cu naţionalismul. A fost o epocă de revoluţie declarat continuă, în care masele au fost asigurate că deţin puterea politică. Dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu s-a sprijinit pe o declamată adeziune de masă, Ceauşescu însuşi, „Conducătorul”, considerându-se expresia voinţei maselor largi populare. Metoda imaginată de Cioran, de-a pune ţara la teasc şi de-a folosi neliniştea, spaima, teroarea pentru a transfigura ţara, de-a nu mai lăsa pe nimeni să doarmă până când România nu se pune în mişcare, a folosit-o din plin Ceauşescu, sub care nimeni n-a mai dormit liniştit. Grandoarea externă pe care o visa Cioran [...] s-a împlinit şi ea în epoca Ceauşescu, căci dictatorul, tiran în interior, a avut, datorită independenţei (aparente sau reale) faţă de Moscova, un prestigiu internaţional real până aproape de sfârşit.

Desigur, Cioran a fost omul timpurilor lui, cu limitele şi excesele epocii, şi trebuie să fim foarte atenţi după ce metrică îl evaluăm. Cu toate acestea (şi admiţând că filozoful va fi fost bine intenţionat şi animat de un soi de patriotism), a continua să-l venerezi şi să-l iei drept model în secolul XXI e o dovadă de naivitate, ca să nu zic de altceva. De naivi, exaltaţi şi inşi uşor înregimentabili nu duce lipsă societatea românească nici azi, iar cărţi precum cea de faţă reprezintă o contrapondere foarte necesară la lipsa de spirit critic de la noi. Un singur regret: nici măcar la a treia ediţie nu s-a reuşit eliminarea tuturor dezacordurilor gramaticale strecurate în text, dar cine ştie, poate o să le iasă din a patra încercare.