22 octombrie 2021

Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (II)

0 comments


Mihail Cosma subliniază cu satisfacţie controlul deplin pe care îl exercită asupra literaturii „clasa muncitoare” (în realitate, cenzura economică a statului, în urma naţionalizării din iunie 1948). El scoate în evidenţă şi necesitatea conformării literaturii pentru copii la exigenţele ideologice ale epocii:

În ţara noastră, unde principalele mijloace de imprimare a literaturii de află în mâna clasei muncitoare, însufleţită de o infinită dragoste pentru copii şi conştientă de datoriile pe care le are pentru generaţiile viitoare, se pune problema iniţierii unei literaturi axată pe linia dezvoltării fireşti a celor mici, pe justa linie ideologică de care sunt animaţi oamenii muncii.

Sintagma „justa linie ideologică” folosită de autor, topos relativ frecvent şi refugiu facil în faţa argumentelor în anii despre care vorbim, sugerează fermitate în combaterea oricăror devieri de la traiectoria sancţionată de ideologia oficială. Inamicul continuă să fie reprezentat de literatura occidentală, dar problema este în curs de soluţionare, căci „[o] bună parte din literatura poliţisto-american a fost aruncată la coş, iar rămăşiţele ei continuă să fie îndepărtate”. Structurat pe acelaşi calapod retoric cu alte articole din presa vremii, textul de faţă expune şi el, în treimea sa finală, problemele de actualitate şi direcţiile de acţiune pentru viitor în perioada de început a literaturii pentru copii şi tineret din perioada socialistă. Sunt evidenţiate eforturile Editurii de Stat şi ale editurii Cartea Rusă de a oferi copiilor „o literatură sănătoasă”. Acestea „au tipărit o serie de colecţii speciale”[1] şi „[a]par de asemenea mai multe reviste pentru copii”[2], dar lucrurile sunt departe de a fi perfecte, din cauza unor „deficienţe” calificate ca fiind „deosebit de mari”.

Multe din aceste deficienţe n-ar fi existat dacă am fi încercat să aprofundăm, cu mai puţină pripeală, uriaşa experienţă sovietică a literaturii şi presei pentru copii. O cucerire a specialiştilor sovietici din acest domeniu este ideea adaptării literaturii şi operelor pentru folosinţa celor mici. Astfel se rezolvă mult disputata controversă asupra fantasticului în literatura pentru copii, ca şi complexele probleme în legătură cu desenul animat. Mânuind metoda realismului socialist, autorii sovietici au înţeles încă de la început că literatura pentru copii trebuie să fie pătrunsă de ideologia de clasă a proletariatului, trebuie să reflecte lupta şi victoriile Partidului oamenilor muncii, adaptând toate acestea la caracterele cele mai fireşti pe care le manifestă sufletul copiilor.

Principala problemă semnalată de Mihail Cosma (şi rezolvată, pare-se, de scriitorii sovietici) este reprezentată de utilizarea elementelor fantastice în literatura pentru copii, aflată în aparentă contradicţie cu comandamentele realismului socialist. Necesitatea unei literaturi diversificate a fost şi ea soluţionată în Uniunea Sovietică, unde „nu apare un singur tip de cărţi, o presă uniformă pentru toate vârstele copilăriei. Cei din anii preşcolari îşi au albumele speciale dominate de descrieri animate; copiii din primii ani de şcoală au revistele lor, cei din anii înaintaţi de asemeni, ca şi adolescenţii. O sumedenie de reviste în care literatura este dozată după dominantele caracteristice vârstei şi evoluţiei copiilor. Acelaşi principiu se aplică şi în ceea ce priveşte cărţile pentru copii”. Autorul are dreptate. În Uniunea Sovietică existau, încă din primii ani de după Revoluţia din Octombrie, preocupări legate de compartimentarea literaturii juvenile pe categorii de vârste. Importanţa unei asemenea metode este subliniată de voci dintre cele mai influente, precum N. K. Krupskaia (soţia lui Lenin). Într-un articol apărut în 1926 în revista Pe drumuri spre o şcoală nouă, ea insistă asupra împărţirii cărţilor pentru tineret în categorii corespunzătoare unor grupe de vârstă[3]. (Va urma)

Imaginea care însoţeşte postarea de azi reprezintă un grup de copii sovietici interpretând dansuri populare (reproducere din Almanahul copiilor 1948)


[1] Seria Literatură pentru copii şi tineret de la Editura de Stat (înfiinţată chiar în 1948) şi va reprezenta nucleul din care se va constitui în scurt timp Editura Tineretului. În cadrul Literaturii pentru copii şi tineret apare o serie de poveşti, dintre care cităm Povestiri pentru Lenuţa de Mamin Sibiriak, Moş Gerilă şi Primăvara de Vitali Bianki sau Apa vie de Vlad Muşatescu (prelucrare a unui basm rusesc). Cartea Rusă are şi ea o serie de literatură pentru copii (în 1948 apare aici Floarea de piatră şi alte basme din Urali de Pavel Bajov) şi scoate o întreagă colecţie tematică (Bucuria copiilor).

[2] Pe 12 aprilie 1947 îşi începe apariţia revista Licurici, redenumită Cravata roşie în 1953, din februarie 1948 apare Pionierul, iar Universul copiilor este reorganizat şi apare cu un conţinut „corespunzător”, între martie şi iunie 1948, fiind transformat cu începere de la 5 ianuarie 1949 în Pogonici. A se vedea, pentru o prezentare detaliată a revistelor pentru copii şi tineret din perioada 1948-1953, Ana Enescu, Ideologie, propagandă şi manipulare în revistele pentru copii din România (1948-1965), Editura Universităţii din Bucureşti, 2015 şi lucrarea lui Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, Istoria benzii desenate româneşti, 1891-2010, Editura Vellant, 2010. Despre revistele pentru copii, cu o preocupare specială pentru grafică şi ilustraţii, se va scrie critic în mai multe articole apărute în presă cu începere din 1948.

[3] N. K. Krupskaia, Aprecierea cărţii scrise pentru copii, Pe drumuri spre o şcoală nouă nr. 1 (1927), traducere românească în N. K. Krupskaia, Despre literatura pentru copii şi îndrumarea micilor cititori, Ministerul Culturii, Direcţia Generală a Aşezămintelor Culturale, Bucureşti 1955.

15 octombrie 2021

Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (I)

0 comments

Anul 1948 reprezintă un interval de tranziţie între vechea literatură pentru copii şi tineret, atâta câtă era, moştenită din perioada interbelică, cu accentele specifice puse de războiul antisovietic, şi noua literatură juvenilă care avea să înflorească mai ales în deceniul următor. Este, după expresia lui Octav Şuluţiu[1], „un an de pregătire” în care apar puţine lucrări originale sau articole de presă consacrate problemelor generale ale acestui domeniu[2]. După 1950, şi mai cu seamă în jurul anului 1955, vor avea loc în presă dezbateri consistente cu privire la statutul estetic şi menirea social-educativă a literaturii consacrate cititorilor tineri. Cu atât mai interesant apare articolul lui Mihail Cosma intitulat Câteva probleme ale literaturii pentru copii semnat de Mihail Cosma în România liberă nr. 1270 din 10 octombrie 1948.

Autorul subliniază de la bun început miza importantă pe care o are în noul context social-politic literatura juvenilă:

Uriaşul proces de primenire prin care trece ţara noastră şi care duce la o serie de transformări pe plan cultural - de pildă consecinţele pe care le va avea aplicarea în practică a reformei învăţământului - readuc această problemă într-o actualitate imediată. Ca niciodată până astăzi, discuţia asupra liniilor directoare pe care trebuie să evolueze preocupările pentru hrana spirituală a „celor mici” devine presantă, imperioasă. Şi credem că nimic nu trebuie să ne împiedice de a trece la o adâncă analiză a acestor probleme, la dărâmarea „bunelor tradiţii”, la însuşirea celei mai avansate experienţe - aceea a literaturii sovietice - la crearea unui climat nou pentru noile mlădiţe.

O bună parte a articolului este consacrată, în  spiritul vremii, combaterii tendinţelor burgheze („bunele tradiţii”)

Reconsiderând trăsăturile care reies din esenţa de clasă a literaturii burgheze pentru vârstele mici, este util să ne oprim asupra unora din aspectele mai puţin subliniate. Ideologia claselor exploatatoare şi-a răsfrânt substratul antiuman, antisocial, de diferenţiere şi apel la josnicie, şi în câmpul „nevinovatelor” producţii literare pentru copii. Povestea „Cenuşăresei” care este sortită să aştepte pe „mărinimosul” făt de împărat... pentru a se căsătoriei şi a se salva de... mizerie; morala „fericiţi ei săraci cu duhul: etc., pe care o ascund atâtea şi atâtea basme care predică renunţarea; fantasticul dus până la utopie în povestirile cu „balauri” şi monştrii de aceeaşi categorie - toate acestea ascund fie tema împăciuirii dintre clase, fie scopul ruperii conştiinţei copiilor de orice tangenţă cu realitatea, ascunzându-se astfel aspectele adevărate şi hidoase ale societăţii capitaliste.

Apare aici dificila chestiune a conţinutului ideologic al scrierilor literare. Specie literară „cu probleme” pentru concepţia filozofică materialistă, basmul este una din nucile greu de spart pentru teoreticienii literaturii pentru copii din primii ani ai republicii. El nu poate fi pur şi simplu expulzat din canon ca formă tributară unor concepţii sociale învechite, care nu evidenţiază lupta de clasă, căci epicul pe care îl ilustrează exercită o puternică atracţie asupra copilului, atracţie care poate fi canalizată şi instrumentalizată. Pe de altă parte, basmul conţine prin însăşi natura sa elemente fantastice care ameninţă să intre în coliziune cu dogma materialistă sau cu metoda de creaţie a realismului socialist, permanenţe oficiale ale vremii. După cum vom vedea cu mai multă claritate în analiza unor materiale viitoare, va trebui creat un basm de tip nou, curăţat de etica „burgheză”, de personaje supranaturale greu asimilabile[3]. La teoria şi practica „noului basm” vor aduce contribuţii importante autori precum Al. C. (Corodar) Constantinescu, Vladimir Colin şi, ceva mai târziu, înspre finalul celui de al şaselea deceniu al secolului trecut, Lucia Olteanu.

În literatura americană recentă toate aceste „calităţi” au câştigat recordul „ingeniozităţii”. Cărţile destinate copiilor, când nu oferă teme din lumea unor planete imaginare, a fantasmagoriilor construite până la tâmpirea imaginaţiei, aduc episoade din viaţa gangsterilor, cărora li se atribuie geniu, curaj, „eroism”. Sportul exacerbat devine o raţiune a existenţei, o expresie a unui afacerism fără scrupule. Albumele pentru copii sunt mereu mai mult lipsite de textul scris, înlocuit cu desenul animat, ceea ce duce treptat la o atrofiere a gustului lecturii. De asemenea comercianţii yankei nu uită să imprime peste tot atmosfera necesară politicii oficiale. Discriminările rasiale, ideea „supremaţiei” civilizaţiei dolarului, goana după „business”, morala revolverului, crima la fiecare pas, iată numai câteva din izvoarele preferate ale scriitorilor americani care sunt oferite imaginaţiei fragede ale [sic] celor mici. O consecinţă a acestui fel de „literatură” este fără îndoială şi un alt record pe care l-au câştigat americanii: cel mai mare coeficient al criminalităţii infantile de pe glob. Influenţa ei este resimţită în toate ţările burgheze din Apusul Europei. Nu demult, în mai 1948, s-a putut admira la o expoziţie a „Presei pentru copii” organizată la Paris, „bogăţia” motivelor decadente a autorilor de literatură pentru copiii din ţările apusene. N-au lipsit nici povestirile de „tip negru” şi nici măcar absurdităţile „suprarealiste” ale unor autori ca Dali[4] etc. Mii de scrisori de protest au primit din partea părinţilor ziarele „Ce soir” şi „Humanite” [sic], care au declanşat o susţinută campanie împotriva „pericolului public” pe care îl prezenta expoziţia.

Recunoaştem cu uşurinţă în rândurile de mai sus tema favorită a infernului din ţările capitaliste, mai ales din Statele Unite, în care literatura pentru copii, subjugată de interese pur mercantile, serveşte scopuri malefice. Este tema îmbrăţişată şi de autorul articolului din Muncitoarea din 24 octombrie 1948, despre care am scris acum câteva săptămâni aici, iar arsenalul de acuzaţii este practic acelaşi. Mihail Cosma atacă şi grafica americană pentru copii şi tineret, subiect al unor acerbe critici în epocă. Este vorba (termenul în sine nu este folosit) de celebrele „comics-uri”, corespondentele de peste ocean al benzilor desenate europene. demonizate pentru mesajul lor violent şi antiintelectual. Critica „comics-urilor” americane ocupă un loc important în economia înfierării, în primul deceniu de socialism, a culturii burgheze americane, iar asupra acestui subiect vom reveni. (Va urma)

Postarea este ilustrată cu o caricatură de Eugen Taru apărută în Contemporanul din 5 noiembrie 1948, care înfăţişează agenţii „civilizaţiei” occidentale, în realitate delincvenţi şi nazişti.



[1] Literatura română în anul 1948, în Naţiunea nr. 830 din 29 decembrie 1948.

[2] Unul din puţinele articole generale este publicat de Elena Pătrăşcanu în Flacăra din februarie 1948 (Literatură, teatru şi pictură pentru copii). Cu foarte puţină vreme înainte de reţinerea ei odată cu căderea în dizgraţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, scenografa, pionieră a teatrului de păpuşi în ţara noastră, subliniază importanţa literaturii în procesul de educaţie a cetăţenilor noii republici, pledând pentru „dreptul la fantezie”. Este desigur vorba nu de o fantezie anarhică, aplicare a unor „principii educative perimate, de natură burgheză”. Artista se pronunţă pentru eroi „cu conţinut nou”, legaţi de viaţă, ale căror fapte pot fi explicate. O altă discuţie generală îi este prilejuită lui Mihail Cosma de scrisoarea părintelui neliniştit despre care am scris nu demult pe acest blog (articolul apărut în România liberă din 18 iulie 1948). De asemenea, am scris despre articolul lui Radu Lupan apărut în Contemporanul din 1 octombrie 1948.

[3] Găsim în această concepţie, în mod poate surprinzător, reminiscenţe ale teoriei aristotelice a verosimilităţii şi necesităţii („În zugrăvirea caracterelor, ca şi în îmbinarea fap­telor, trebuie, de asemenea, să se caute totdeauna necesarul sau verosimilul, aşa încât să fie necesar sau verosimil ca un personaj să vorbească sau să acţioneze într-un anumit fel şi ca, după cutare lucru. să urmeze neapărat cutare altul”. (Aristotel, Poetica, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1957)).

[4] Salvador Dalí, criticat intens în presa anilor 1940-1950 pentru excentricitate, suprarealism şi relaţii de prietenie cu dictatorul spaniol Franco, este treptat reevaluat. În jurul anului 1958 apar materiale în care sunt apreciate lucrările daliniene din perioada „realistă” şi se admite că avem de a face cu un artist talentat, care a avut o perioadă „sinceră” valoroasă, insistându-se asupra actelor excentrice (benigne) ale acestuia.

8 octombrie 2021

Din aventurile... literaturii de aventuri (1946-1948)

2 comments

Personaj pitoresc şi umorist nu lipsit de talent, Vlad Muşatescu (1924-1997) a lăsat în urmă câteva cărţi agreabile, bine primite de cititori în anii 1970-1980. Cele trei volume de Aventuri aproximative (1984-1987) apărute la Cartea Românească, sunt toate subintitulate, probabil cu o bună doză de precauţie, „roman”, deşi elementul autobiografic e evident. De altfel însuşi autorul afirmă răspicat în volumul al doilea că în carte „adevărul se află pretutindeni şi țâșnește prin toţi porii hârtiei, în proporţie de minimum 85%”. Să-l credităm aşadar măcar parţial pe prozator şi să citim cu atenţie ce scrie în volumul al doilea al Aventurilor... despre primii ani de după război, un interval editorial extrem de interesant, însă despre care nu e uşor să găseşti informaţii. Iar Vlad Muşatescu e omul ideal pentru asemenea relatări, căci a fost, cum s-ar spune, în mijlocul acţiunii. Din însărcinarea Partidului Comunist Român, sub coordonarea directă a celebrei Ilka Melinescu, puternică activistă culturală a vremii şi directoare a editurii Cartea Rusă, Muşatescu înfiinţează şi conduce editura Europolis (1946-1948).

Evocarea lui Muşatescu ne ajută să înţelegem mai bine spiritul şi problemele epocii, văzute desigur din perspectiva lucrătorului cultural care activează într-un ecosistem încă bazat pe relaţii economice capitaliste. Tânăra editură trebuie, desigur, să promoveze literatura „progresistă” a unor autori de stânga din ţară şi din străinătate. Directorul editurii relatează, cu umor, peripeţiile editării şi desfacerii volumelor şi eforturile lui naive de a rentabiliza producţia editorială, fiind uneori bucuros să lichideze un stoc de cărţi vânzându-l ca hârtie de împachetat. Totuşi, tânărul director visează la o literatură care să-i atragă pe tinerii cititori, după modele interbelice faimoase (Submarinul Dox, Colecţia celor 15 lei etc.) şi care să fie în acelaşi timp conforme ideologic. Grea misiune, să recunoaştem. Iată-l într-o discuţie cu Lică Albu, directorul adjunct: 

— Ce-ar fi, măi frate măi, dacă am găsi şi noi nişte romane de-astea, populare, cu vânzare asigurată ?...
— De unde ? Ne-ar trebui o literatură de aventuri şi călătorii cu substrat democratic, progresist...
— Va trebui să mă ocup de aspectul ăsta...
— N-ar fi rău ! Ca idee... De fapt, dacă stăm şi ne gândim bine, Karl May, în romanele din seria „Winnetou”, lua apărarea indienilor ăia, din Vestul Sălbatic, persecutaţi şi oprimaţi de capitaliştii americani!

Publicarea romanelor lui Karl May era, desigur, exclusă (cărţi ale autorului german vor apărea abia în anii 1970). Ideea lui Muşatescu — să recunoaştem, de o mare ingeniozitate — a fost să solicite bibliotecii ARLUS (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, înfiinţată în 1944) romane sovietice de aventuri pe care să le publice în traducere la Europolis. Planul părea tentant, căci biblioteca deţinea o bogată colecţie de asemenea cărţi: 

Doamne, peste ce cărţi dădusem ! De groază, nebunia lumii, nu altceva. Păi, dacă le dădeam la tradus şi le tipăream, ajungeam celebri. Numai lucrări documentare, altele chiar romane,
din genul atât de plăcut anglo-saxonilor, şi care se cheamă „nonfiction“, adică bazate pe fapte reale... Una şi una... Majoritatea, din domeniul spionajului. Apărute la „Editura Militară“ din Moscova. Şi mi-am ales vreo treizeci.

Planul părea imbatabil, căci „[d]acă le aleseseră ruşii, şi le mai şi editaseră, înseamnă că erau «curate», fără probleme“. Naivul editor nu luase în calcul faptul că comuniştii autohtoni erau mai catolici decât papa, aşa că s-a pomenit convocat de urgenţă la Ilka [Melinescu]:

— Ce-ai făcut, nefericitule ? Tocmai acum te pui pe spionaj, când sunt dificultăţi cu burghezia ?...
— Care spionaj ? — am bâiguit eu.

Scandalul a fost atât de mare, încât s-a ajuns la eliminarea din biblioteca ARLUS a volumelor incriminate, pentru ca la ele să nu mai aibă acces nici măcar foarte puţinii cititori cunoscători de limbă rusă. Se ajungea, paradoxal, la cenzurarea unor apariţii sovietice, situaţie insolită, care avea să se repete în anii 1980, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.

Mai putem citi în Aventurile aproximative destule pagini interesante despre Europolis şi despre climatul cultural al epocii, în care fereastra spre normalitate şi independenţă editorială se închidea treptat. Cât priveşte literatura pentru copii şi tineret, căci ea ne interesează în primul rând, să notăm trecerea pe la Europolis a lui Al. C. (Corodar) Constantinescu[1], unul din primii autori de cărţi pentru tinerii cititori care se afirmă sub noul regim. Vlad Muşatescu pomeneşte de o colaborare a acestuia („o carte ilustrată pentru copii”) care urma a fi publicată „până-n Anul nou” (anul rămâne neprecizat) şi pentru care ilustraţiile, comandate de autor, ar fi fost gata. În acest punct s-ar cere un detectiv care să lămurească chestiunea, căci bibliotecile pe care le-am cercetat nu consemnează o asemenea apariţie la Europolis (admiţând că lucrarea a apărut cu adevărat). Cine ştie, poate detectivul Conan Doi al lui Vlad Muşatescu ar fi putut da o mână de ajutor! 

În scurta ei existenţă, Europolis a publicat câteva cărţi pentru copii. Editura a scos în 1948 Cartea cu jucării a lui Arghezi, ilustrată de Mitzura Arghezi. Publicarea volumului este surprinzătoare, în condiţiile căderii în dizgraţie a poetului ca urmare a apariţiei în Scânteia a seriei Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei de Sorin Toma[2]. În acelaşi an, Europolis publică încă o carte pentru copii (Pinocchio detectiv) sub semnătura lui Mihai Axente (pseudonim al lui Arthur Leibovici (1907-1975), mai cunoscut sub pseudonimul Maria Arsene)[3].

Ilustraţia postării de azi reproduce coperta volumului La sud de lacul Nairobi de Vlad Muşatescu, apărut în 1947 la Editura ABC, subintitulat „roman pentru tineret”. Ideea textului de azi mi-a fost dată de un comentariu publicat pe blog, autorului căruia i se cuvin mulţumiri. Tot acest comentator sugerează că este posibil ca Al. C. (Corodar) Constantinescu să-şi fi publicat în realitate cartea (Cei trei voinici) la Editura de Stat, care a preluat portofoliul Europolis în momentul desfiinţării.

 

 

 

 

 

 



[1] Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956), jurnalist de stânga interbelic şi autor de cărţi pentru copii în noul regim. Este autorul primului aşa-zis basm nou (Cei trei voinici), care cunoaşte mai multe ediţii între 1949 şi 1969.

[2] Scânteia din 5, 7, 9 şi 10 ianuarie 1948.

[3] Acelaşi autor publicase anterior încă o carte din seria Pinocchio (Pinocchio în Împărăţia Jucăriilor, Editura Gorjan, 1945).

30 septembrie 2021

Scrisoarea unui părinte neliniştit (III)

0 comments

Concluzia articolului lui Mihail Cosma este că soluţia problemelor ridicate în articol o constituie, în mod inevitabil, apelul la modelul sovietic:

Şi exemplul cel mai sănătos trebuie luat din marele tezaur de experienţă pe care îl reprezintă modul cum a fost rezolvată problema în Uniunea Sovietică. De la literatura fantastică a lui Lev Kassil[1] şi Efremov[2] (dar o literatură care cultivă curiozitatea ştiinţifică a tânărului) şi până la romanele de luptă a tineretului pentru lumea nouă ale lui Ostrovski[3], Kataev[4] şi mai ales Aleksandr Fadeev[5], literatura sovietică oferă o întreagă gamă de realizări din care se pot desprinde atâtea învăţăminte.

Dându-şi probabil seama că apelul la modelul vecinului de la răsărit şi imitarea acestuia sau traducerile de cărţi sovietice nu reprezintă o modalitate prea atractivă de atragere a cititorului, Mihail Cosma recurge, în ultima parte a articolului, la îndemnul adresat scriitorilor de a scrie o literatură originală. Stilul, cu ample interogaţii retorice şi cu o reînnoită violenţă de limbaj la adresa „literaturii otrăvite” a Americii, nu poate ascunde limitele tematice impuse scrierilor aşteptate de la autorii autohtoni:

Dar ţara noastră oare nu oferă destule teme care i-ar putea inspira pe scriitorii noştri pentru crearea unei literaturi de tineret? Câte subiecte nu ar putea lua locul acelei otrăvite literaturi poliţiste care ne venea din continentul crimelor, al celei mai crunte exploatări, al desfrâului? Greutăţile din lupta ilegală a tineretului comunist de la noi sau munca eroică a tinerilor care măresc producţia în fabricile de astăzi sau biografia romanţată a fiului de muncitor care a ajuns student, povestea anticipativă a unei Românii industrializate, toate acestea sunt numai câteva pilde culese la întâmplare.

Numai „la întâmplare” nu erau culese pildele de mai sus, căci temele enumerate făceau parte din inventarul canonic al realismului socialist, cu particularitatea că era necesar ca ele să fie instanţiate în mod adecvat spre a se adresa tineretului. Subiectele reprezentau de altfel şi o submulţime a temelor literaturii sovietice pentru tineret. Din îndemn lipsea, în mod notoriu, lupta împotriva invadatorilor hitlerişti, bogat ilustrată în literatura sovietică omologă, căci, după cum se ştia, dar nu era prea convenabil de amintit, România fusese aliata Germaniei o bună parte a războiului. Lipsea în cea mai mare parte şi tema luptei partizanilor împotriva fasciştilor, căci ea nu avusese tradiţii prea bogate la noi[6]. Indiferent de relativa specificitate a temelor care se cereau ilustrate, esenţială rămânea, în viziunea autorului articolului, punerea bazelor „noii” literaturi pentru tineret:

În urma cuceririlor revoluţionare ale clasei muncitoare de la noi, a marilor reforme iniţiate de Partidul Muncitoresc Român, nenumărate sunt posibilităţile care s-au deschis pentru dezvoltarea unei culturi noi, creându-se condiţii deosebite şi pentru făurirea unei noi literaturi pentru tineret. De aceea, dacă actualitatea cere ca scriitorii noştri, pe lângă celelalte sarcini care le stau în faţă, să ia în considerare şi problema creării unei literaturi de tineret, aceeaşi actualitate permite celor ce se apleacă alături de noi cu îngrijorare asupra unor situaţii de astăzi să aibă o infinită încredere.

Desenul reprodus în postarea de azi, realizat de Eugen Taru, a apărut în Contemporanul din 2 iulie 1948.



[1] Lev Kassil (1905-1970), autor sovietic de cărţi pentru tineret, tradus şi la noi în anii 1948-1955. Vizita lui în România, efectuată în anul 1955, a fost reflectată abundent în presa centrală (Scânteia din 9, 11 şi 12 octombrie 1955, Gazeta literară din 13 octombrie 1955 etc.) Strada mezinului, roman scris împreună cu Max Polianovski, apărut în traducere română la Editura tineretului în 1952, s-a bucurat de o recezie în Scânteia din 18 ianuarie 1953, fiind menţionat elogios ori de câte ori venea vorba de literatura sovietică pentru copii şi tineret.

[2] Ivan Antonovici Efremov (1907-1972), autor sovietic de cărţi ştiinţifico-fantastice pentru tineret. Numeroase din romanele şi povestirile sale au fost traduse în limba română, mai ales în anii 1950-1960 (Atolul Fakaofo, colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice a revistei Ştiinţă şi tehnică, 1957), Lacul duhurilor de munte, colecţia Cutezătorii a Editurii tineretului (1960), Opere alese, vol. I-II (Editura tineretului, 1965-1966) şi, mai ales, Nebuloasa din Andromeda (colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice a revistei Ştiinţă şi tehnică, 1966).

[3] Nikolai Ostrovski (1904-1936), autor al romanului Aşa s-a călit oţelul, apărut încă din 1945 la Cartea Rusă.

[4] Valentin Kataev (1897-1986), romancier sovietic, cunoscut la noi în epocă prin O zi de odihnă (Editura de Stat, 1948), O pânză în depărtare (Cartea Rusă, 1949), Fiul regimentului (Editura tineretului, 1949) etc.

[5] Alexandr Fadeev (1901-1956), prozator sovietic, figură proeminentă a literaturii sovietice din epocă, cunoscut prin rolul său de frunte în propagarea realismului socialist. Tânăra gardă, cel mai cunoscut roman al său, apărut în 1945, are ca temă lupta tinerilor partizani împotriva invadatorilor nazişti, cunoaşte mai multe ediţii în limba română între 1949 şi 1963. Fragmente din roman, într-o traducere nesemnată, apăruseră în Scânteia nr. 959 din 27 octombrie 1947.

[6] Editura tineretului publică totuşi, în acelaşi an, biografia Filimon Sârbu de Petre Iosif. Sârbu fusese un tânăr muncitor executat în 1941, la vârsta de 25 de ani, pentru acţiuni de sabotaj împotriva armatei germane. Intenţia autorului nu fusese totuşi să scrie o lucrare de ficţiune, chiar dacă faptele relatate nu erau neapărat conforme cu adevărul istoric.

23 septembrie 2021

Scrisoarea unui părinte neliniştit (II)

0 comments

Observaţiile corespondentului României libere vin într-un moment în care se punea cu acuitate înlocuirea vechilor manuale de limba română „burgheze” cu unele corespunzătoare noii ideologii dominante, iar lecturile extraşcolare ale elevilor se cereau adaptate şi ele[1]. Răspunsul gazetarului de la România liberă abordează mai întâi chestiunea lecturilor din vechii autori români. Aceasta ar trebui să fie abordată conform principiilor aşa-numitei valorificări sau  preluări critice a moştenirii culturale, o temă care avea să facă carieră mai ales după moartea lui Stalin, odată cu relativa relaxare ideologică care a urmat:

Literatura română veche românească exprimă în majoritatea ei ideologia clasei posedante care a creat-o. Bunurile acestei literaturi sub aspectul lor de valori specifice este clar că noi trebuie să le primim aşa cum sunt. Cultura nouă corespunzătoare statului în care puterea a fost cucerită de clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea progresistă nu poate să se dezvolte decât ducând mai departe cele mai preţioase cuceriri ale epocii burgheze prelucrându-le în mod critic, aşa cum a arătat însuşi Lenin. Aşa că atât Alecsandri, cât şi Ispirescu, Gârleanu, Delavrancea dacă sunt recomandaţi tinerilor, aceasta trebuie să se facă în lumina concepţiei critice pe care ne-am însuşit-o, din aprofundarea ideologiei marxist-leniniste.

Pentru a înţelege mai bine contextul general al acestor observaţii, să ne amintim că, cu numai un an şi jumătate în urmă, în preajma alegerilor din noiembrie 1946, Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al PCR, rostea o cuvântare în faţa unor reprezentanţi marcanţi ai intelectualităţii întruniţi în sala Savoy din Capitală. Cu abilitate retorică, politicianul încerca să vină în întâmpinarea eventualelor temeri ale intelighenţiei că venirea la putere a Blocului Partidelor Democrate, alianţa electorală dominată de comunişti, ar putea însemna o rupere brutală cu tradiţiile culturale ale trecutului[2]:

Faptele au dovedit că concepţia democratică asupra vieţii nu este câtuşi de puţin o brutală ruptură cu tot ceea ce a fost valabil în viaţa şi cultura trecutului. Concepţia noastră nu este o soluţie de continuitate cu marile tradiţii culturale. Căci, democraţia şi concepţia care o călăuzeşte înseamnă tocmai salvarea de la naufragiu a celor mai autentice valori etice, culturale şi politice, înseamnă o revalorizare a tuturor valorilor reale ale trecutului. Concepţia democratică este tocmai o punte între ceea ce istoriceşte a fost valabil ieri şi ceea ce va fi valabil mâine. Ea asigură continuitatea reală a tradiţiilor culturale ale umanităţii.

Revenind la materialul din România liberă, dacă în materie de clasici români exista un anumit spaţiu de manevră, delimitat totuşi cu rigoare de ideologia oficială, cu totul altfel stăteau lucrurile în privinţa literaturii de aventuri de provenienţă occidentală, care nu putea fi tolerată cu niciun chip:

În ceea ce priveşte „literatura” poliţistă ieftină, literatura pornografică pe care a produs-o sau a importat-o burghezia de la noi şi care continuă să coloreze rafturile librăriilor şi anticăriilor, în acest domeniu trebuie continuată fără nicio cruţare acţiunea de epurare pe care o duc ziarele şi revistele Partidului Muncitoresc Român.

Intervenţia părintelui de la Oradea pare, cel puţin în ultima treime a articolului lui Mihail Cosma, un pretext pentru enunţarea unor teme mai largi şi mai semnificative. Una din acestea este necesitatea unei noi literaturi pentru tineret, pentru a satisface apetitul pentru lectură al acestei categorii. Ne este oferită o analiză psihologică sumară bazată pe surse sovietice considerate mai presus de orice controversă:

Dar problema nu se încheie aici şi corespondentul nostru de la Oradea o semnala de bună seamă. Avem nevoie de o nouă literatură de tineret. Avem nevoie de cărţi care să alimenteze setea de lectură a noilor generaţii cu opere izvorâte din istoria măreaţă a clasei muncitoare, din istoria luptelor pentru libertate ale poporului nostru, din eroicele bătălii ale Partidului oamenilor muncii. Ceea ce caracterizează tinereţea, spunea Lenin în „Sarcinile Uniunii Tineretului” este setea de a învăţa. Iar Kalinin[3], în „Drumul glorios al Comsomolului” arăta  că această sete se transformă în dorul fierbinte de ceva măreţ, de luptă în sufletul tineretului. Aceste caractere dominante ale tineretului trebuiesc cultivate, trebuiesc canalizate, pe linia celei mai necruţătoare atitudini faţă de clasele exploatatoare în spiritul luminoasei ideologii marxist-leniniste care deschide uriaşe posibilităţi de dezvoltare a tuturor facultăţilor omului. (Va urma)

Desenul reprodus în această postare a apărut în revista Contemporanul din 8 octombrie 1948.

[1] A se vedea articolul lui Ion Mihăileanu din Contemporanul nr. 106 din 8 octombrie 1948 (Despre o interpretare pseudo-marxistă a literaturii romane - pe marginea manualului de limba şi literatura română pentru clasa VII-a secundară - (Ed. de Stat)), în care autorilor manualului li se reproşează nu doar “[n]eutilizarea materialismului dialectic şi istoric ca metodă de interpretare”, ci şi faptul că „au rupt literatura care se iveşte astăzi de ceea ce reprezintă conţinut progresist în operele scriitorilor noştri din trecut”.

[2] Cu ajutorul intelectualilor vom crea o Românie nouă, în Scânteia nr. 678 din 15 noiembrie 1946.

[3] Mihail Kalinin (1874-1946), revoluţionar bolşevic, şeful formal al statului sovietic în perioada dictaturii staliniste.

17 septembrie 2021

Scrisoarea unui părinte neliniştit (I)

0 comments

Dacă articolul din Muncitoarea (vezi aici) introducea în ecuaţie părintele, care ar trebui să vegheze asupra conformităţii valorice (a se citi „ideologice”) a lecturii copilului, spre a-l feri de influenţele nefaste ale culturii burgheze, un alt text apărut în acelaşi an în România liberă din 18 iulie, semnat de Mihail Cosma, pretinde a fi generat de îngrijorările unui tată, alarmat de calitatea cărţilor pe care le citeşte fiul său (Răspuns unui părinte neliniştit). Într-o introducere consistentă, autorul semnalează miza sporită pe care o capătă chestiunea literaturii pentru tineret în condiţiile noului regim democrat-popular:

Problema literaturii pentru tineret era considerată în trecut ca fiind legată exclusiv de „psihologia vârstei”. Astăzi, când ne aflăm în faţa unui tineret constructor şi în cadrul unor realităţi în care acest tineret se dezvoltă în condiţiunile unei ascuţite lupte de clasă[1] pentru făurirea societăţii fără exploatarea omului de către om, problema a căpătat ea însăşi un profund caracter social şi o ascuţită semnificaţie de clasă. Nu mai poate fi vorba să tolerăm o literatură de tineret care sub pretextul că se adresează „psihologiei vârstei” continuă să semene în sufletul tinerelor vlăstare otrava urii faţă de om, a şovinismului, a ideologiei claselor exploatatoare. După cum nu mai poate fi vorba să acceptăm în virtutea unei anarhice prejudecăţi burgheze asupra libertăţii, ca tinerii să-şi caute ei înşişi libertatea corespunzătoare vârstei. Pentru că există fără îndoială cu tot specificul ei această vârstă şi noi nu ne dăm la o parte de a-i recunoaşte „psihologia”.

Există însă totodată o dureroasă contradicţie între aplecările ei fireşti adevărate, aşa cum se manifestă astăzi - între tânărul din uzine, de pe şantiere şi din şcoli - şi o bună parte din literatura pe care o mai găseşti din nefericire la îndemână.

După această introducere, de altfel foarte instructivă pentru climatul publicistic şi orientarea ideologică a presei în privinţa literaturii pentru copii şi tineret din 1948, primul an al noii ere, îşi face intrarea personajul principal, tatăl îngrijorat. Acest părinte este instanţierea unei categorii mai cuprinzătoare, cea a cititorilor, care devin, sub tânărul regim politic, terţă parte în raportul dintre scriitor şi critic. Este, putem spune, o variantă a zămislirii în trei despre care vorbeşte Eugen Negrici[2]. De-a lungul întregii perioade despre care discutăm, cititorul va fi considerat o voce importantă şi va interveni din când în când în dezbaterea fenomenului literar. Găsim şi aici binecunoscutul model sovietic, popularizat prin publicarea articolului lui A. Pavlov Cititorul, prietenul scriitorului (Scânteia nr. 1168 din 13 iulie 1948, traducere din Études soviétiques). În cazul particular al literaturii pentru copii şi tineret, cititorii vor fi părinţi (ca în cazul de faţă), pionieri/elevi, tineri muncitori, studenţi. Ei se vor manifesta prin scrisori adresate publicaţiilor relevante, intervenţii în întâlnirile cu scriitorii din şcoli sau uzine (manifestări comune în epocă), vor adresa cereri editurilor în care îşi vor exprima părerea despre cărţile apărute şi vor solicita publicarea de lucrări pe anumite teme sau cu anumite personaje etc. Vom reveni asupra acestui aspect, pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare a unui fenomen caracteristic. Cât priveşte părintele „neliniştit” despre care este vorba în titlu, acesta se numeşte Ion Coban şi este mecanic la depoul Oradea, aşadar ceferist şi membru al unui grup de elită al clasei muncitoare. Cuvântul lui se cerea prin urmare ascultat cu atenţie:

Băiatul meu e în clasa [a] III-a de liceu[3]. Când li s-a dat vacanţa profesorul de limba română i-a dat o listă de cărţi să le citească. Lista cuprinde: Povestirile lui Emil Gârleanu, Basmele lui Ispirescu, Apus de soare a[l] lui Delavrancea, Pastelurile lui Alecsandri şi altele. Drept să vă spun, pe astea le mai ştiu şi eu de acum vreo 30 de ani de când mi-am făcut şcoala. Dar mă întreb, oare de atunci şi până astăzi nu s-a schimbat nimic în lume? Copiii noştri citesc aceleaşi cărţi, în care nu e niciun cuvânt despre ţărani, niciunul despre muncitori. Al meu le-a lăsat deoparte. Mi-a spus: „Astea-s basme”.

Lăsând la o parte pentru moment fondul problemei, anume măsura în care prezenţa pe lista de lecturi şcolare a celor patru autori clasici români era justificată, să notăm că reacţia copilului de a respinge iniţial „basmele” recomandate de autoritatea şcolară, ca expresie a unei atitudini rebele specifice vârstei, nu era neobişnuită. Nu ar trebui deci să ne mire ce ne spune în continuare Ion Coban:

Dar de aici îmi vine turburarea. De câteva zile băiatul meu citeşte pe rupte. M-am uitat la cărţi şi când colo ce să vezi. Pe una scrie „Regele spadei” de un oarecare Zewacs[4] sau aşa ceva. Pe alta „Crimele din Chicago”, pe alta „Dragostea la Paris” cu o femeie aproape goală pe copertă. M-am uitat printre rânduri - numai prăpădenii americăneşti, pistoale, boxuri, beţii, amoruri. Ce-i de făcut? Le-am pus pe foc. Dar ce-i dau acuma băiatului în loc? Iată o întrebare la care nu ştiu să răspund. Lămuriţi-mă dvs. Vă salut respectuos. (Va urma)

Imaginea reprodusă este luată din Contemporanul din 27 februarie 1948. Purtând celebrul „ţilindru” cu benzile steagului american, unchiul Sam corupe copiii, de data aceasta nu nişte copii veritabili, ci nişte progenituri reprezentate alegoric, diferitele ţări mai sărace ale lumii.  



[1] Teza ascuţirii luptei de clasă după preluarea puterii politice de către partidul comunist reprezintă un loc comun al ideologiei staliniste şi este parte a dogmei oficiale până la moartea dictatorului sovietic. Pentru expunerea clasică a conceptului de luptă de clasă şi a intensificării acesteia, a se vedea Despre devierea de dreapta în P.C. (b)  al U.S. Din cuvântarea ţinută la plenara Comitetului Central al P.C. (b)  al U.S. în aprilie 1929, apărută în traducere românească în volumul I.V. Stalin, Problemele leninismului, Editura Partidului Muncitoresc Român, ediţia a II-a, 1948.

[2] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Ediţia a treia, Polirom, 2019.

[3] Clasa a VII-a gimnazială actuală. Decretul nr. 175/1948 pentru reforma învățământului va fi publicat în Monitorul oficial la 3 august 1948, aşadar la mai puţin de o lună de la apariţia articolului.

[4] Este vorba probabil de Michel Zevaco (1860-1918), prolific romancier francez, autor de romane de capă şi spadă. După hiatusul impus de rigorile ideologice ale anilor 1950, i se vor publica mai multe cărţi (Pardaillan şi Fausta, 1967, Cavalerii Pardaillan, 1974, Fausta învinsă (1977)), primite cu căldură de tineret.

10 septembrie 2021

„Muncitoarea” şi pericolul literaturii pentru copii otrăvite a Occidentului

0 comments

Munca de combatere a literaturii considerate nocivă a fost purtată, de-a lungul primului an al noului regim, nu numai în oficioasele de partid sau în presa culturală, ci şi în presa sindicală. Pe linia aceleiaşi retorici stereotipe a „otrăvirii” tinerei generaţii de către literatura burgheză, în Muncitoarea (publicaţie subintitulată supliment la „Viaţa sindicală” pentru femeia muncitoare)  numărul 66 din 24 octombrie 1948 apare un material nesemnat cu acuzaţii aduse editurilor americane (Să ferim sufletul copiilor de otrava tipărită. Trusturile americane de editură distrug sufletele copiilor din Statele Unite). Punctul de plecare îl reprezintă discuţia, probabil imaginară, dintre două mame care se mândresc cu lecturile copiilor lor, inconştiente de răul care îi pândeşte din paginile cărţilor pe care le citesc, căci „niciunei mame conştiente nu i-ar conveni să afle că băieţelul ei cu ochi nevinovaţi îşi otrăveşte sufletul cu poveşti idioate unde nu este vorba decât de crime şi tâlhării, în timp ce fetiţa se hrăneşte cu aventurile amoroase scornite de minţi bolnave”. Este o strategie care ţine seamă de publicul-ţintă al Muncitoarei, format probabil în cea mai mare parte din femei. Deşi, constată fericit autorul, „astfel de cărţi nu mai pot apărea astăzi în ţara noastră”, pericolul nu a fost pe deplin înlăturat, atâta vreme cât „prăvăliile anticarilor şi podurile caselor sunt pline de această otravă tipărită care aleargă din mână în mână”. 

Se face şi un apel patetic la vigilenţa părinţilor, îndemnaţi „să ajute autorităţile pentru a îndepărta otrava de sufletele crude ale copiilor, profitând de dorinţa lor de a citi, punându-le în mână cărţile bune şi de valoare care apar acum pentru copiii noştri”. Cea mai mare parte a articolului este consacrată prezentării, în antiteză cu situaţia nouă din ţară, a stării de lucruri din Statele Unite, unde „otrăvirea tineretului este exploatată de marile trusturi[1] de editură şi patronată de guvern, situaţia a ajuns pe drept cuvânt alarmantă”.  Urmează un tablou apocaliptic, cu copii asupra cărora se exercită efectele devastatoare ale literaturii propagate de editorii aflaţi în goană după profit cu orice preţ. Pentru mai multă credibilitate, se citează spusele unui anume doctor Wertham, director al serviciului de psihiatrie dintr-un spital din New York:

Un băiat de 8 ani i-a spus „Îmi plac mai ales bandiţii. Am citit cum înjunghie două femei. Un altul omoară cinci poliţişti, şase femei şi alte 18 persoane.

Un adolescent de 17 ani care a înjunghiat mortal un băiat de 13 ani mărturiseşte: „Nu citesc prea multe reviste: de abia o duzină pe săptămână. Îmi plac mai ales poveştile cu crime”.

Un alt copil de 13 ani, care ţine sub teroare toată familia, declară cu entuziasm: „Bandiţii au descoperit un pistol care aruncă o rază ce omoară pe loc o grămadă de oameni”. Romanele pentru copii ţin acelaşi pas cu propaganda „atomică”[2] pentru adulţi, creând o atmosferă de teroare şi panică.

Relatarea doctorului Wertham este confirmată de jurnalistul francez Louis Pauwels, care face următoarea analiză: „în medie, se pot găsi în 8 pagini, 23 asasinate, pântece spintecate, gâturi tăiate, ştrangulări în subterane, rafale de mitralieră etc.”.  Ziarele americane, li se explică cititoarelor Muncitoarei, anunţă zilnic fapte care de care mai grozave săvârşite de copiii aflaţi sub influenţa nocivă a literaturii otrăvitoare publicate de editorii fără scrupule:

La Chicago, un băiat de 13 ani, care mărturiseşte în şedinţă marea sa pasiune pentru romanele de aventuri criminale, a fost judecat pentru asasinarea unui coleg. Tribunalul l-a condamnat la 22 de ani închisoare. Cei ce i-a [sic] făcut educaţia de ucigaş, patronii trusturilor de editură, îşi văd nestingheriţi de afacerile lor. Otrăvitorii sufletelor tineretului american fac afaceri atât de strălucite, încât îşi permit să acorde şi premii celor mai credincioşi cititori. Micuţii cititori sunt premiaţi cu câte „o pereche de cătuşe”...

Soluţia, pare să spună autorul articolului din Muncitoarea, este greu de întrevăzut, deoarece în Statele Unite, unde operează principiul („pretextul”) libertăţii presei, editorii sunt protejaţi. Firele complicităţii cu aceşti corupători ai copiilor şi adolescenţilor („gangsterii”) duc până la nivelul autorităţilor:

Autorităţile Statelor Unite au o deosebită grijă să „protejeze” pe aceşti gangsteri. Cât priveşte libertatea adevăratei prese, a presei democratice şi muncitoreşti, aceasta este după cum ştim o poveste. O poveste care începe printr-o anchetă a comisiei de cercetare a activităţii „anti-americane”[3] şi continuă cu un proces şi se termină cu închisoarea. Astfel, în timp ce patronii trusturilor de editură care lucrează la demoralizarea tineretului sunt protejaţi, scriitorii cinstiţi şi progresişti, ca marele romancier american Howard Fast[4], zac în închisori.

Articolul din Muncitoarea reprezintă un util studiu de caz pentru intervenţiile din presă consacrate luptei cu „otrava tipărită” a literaturii burgheze pentru copii şi tineret din ţările capitaliste. Finalul textului scoate în evidenţă schimbările produse în România, unde „editurile ne pun la dispoziţie tot mai multe cărţi din care copiii noştri pot desprinde învăţături folositoare şi exemple demne de urmat. Semnificaţia moral-educativă a cărţilor pentru copii şi tineret este afirmată răspicat, ca element principal[5] al discuţiei. În lipsa unei producţii autohtone semnificative, modelul sovietic era esenţial:

În Uniunea Sovietică, literatura pentru copii a ajuns la o mare înflorire şi contribuie în mod esenţial la educaţia minunatului tineret sovietic. Multe din aceste cărţi sunt astăzi traduse şi la noi, altele sunt luate drept pildă pentru cei ce scriu pentru copiii noştri[6].

Spre finalul materialului cercul se închide, revenindu-se la chestiunea copiilor ale căror lecturi trebuie supravegheate şi, mai mult, canalizate înspre noile valori, provenind din surse sigure, verificate ideologic:

 Să nu ne mulţumim să spunem: „Copilul meu citeşte”. Să ne îngrijim în aşa fel încât să putem spune: „Copilul meu citeşte numai cărţi bune”. Şi în această privinţă e bine să le aducem cărţi din biblioteca întreprinderii noastre şi să insistăm pe lângă tovarăşii bibliotecari să ne procure astfel de cărţi pentru copiii noştri.  

Imaginea reprezintă o caricatură de epocă apărută în Contemporanul din 26 martie 1948 ce ilustrează, stereotip, încercarea disperată a burgheziei de a opri ceasul istoriei.



[1] În epocă, „trust” este un termen cu puternice conotaţii negative, adevărată epitomă a rapacităţii sistemului capitalist, în special nord-american. Publicaţiile sunt pline de caricaturi în care apar aşa-zişii trustmeni cu pălării înalte decorate cu dungile şi stelele steagului Statelor Unite.

[2] Înarmarea atomică este o altă temă tratată amplu în presa vremii. Uniunea Sovietică, rămasă în urmă la capitolul dezvoltării armelor nucleare, anunţă totuşi, printr-un comunicat al agenţiei de presă oficiale TASS, că deţinea arma nucleară încă din anul 1947. Oficial, ştirea este întâmpinată cu entuziasm şi în România (a se vedea Scânteia din 28 septembrie 1948).

[3] Aluzie la Comitetul pentru Activităţi Antiamericane al Camerei Reprezentanţilor, organism activ în timpul războiului rece, investiga actele considerate ostile la adresa formei de guvernământ constituţionale.

[4] Howard Fast (1914-2003), romancier american, membru al Partidului Comunist, condamnat la trei luni de închisoare după ce refuzase să depună mărturie în faţa Comitetul pentru Activităţi Antiamericane. Fast făcea parte din artiştii de stânga din ţările capitaliste agreaţi, desemnaţi, stereotip, drept „progresişti” (în opoziţie cu artiştii neprizabili, cei „burghezi” sau „reacţionari”). În anii 1940-1950 i s-au publicat numeroase cărţi în traducere română. 

[5] În anii care vor urma se va purta în presă o discuţie vie asupra raportului dintre etic şi estetic în literatura pentru copii şi tineret. Deocamdată, la nici un an de la instaurarea noului regim, accentul cade pe lupta cu vechea literatură a burghezo-moşierimii.

[6] În perioada 1948-1949 apar numeroase traduceri din literatura sovietică.

3 septembrie 2021

Un vânător care face critică literară

2 comments

Una din cele mai spinoase probleme cu care se confruntă creaţia din domeniul noii literaturi pentru copii şi tineret, în special în perioada 1948-1953, este chestiunea prezentării realiste a lumii înconjurătoare. Desigur, metoda oficială a realismului socialist cerea de la autori o reflectare în aparenţă cât mai fidelă, iconică, a spaţiului extraliterar, chiar dacă erau permise unele abateri, reprezentate de elementele fantastice din specii precum basmul literar. Nici măcar acolo libertatea nu era deplină, dar despre asta am să scriu cu altă ocazie. Revenind la înfăţişarea realistă a lumii, este instructiv un material semnat în Contemporanul din 3 iulie 1953 de Ion Andronache, Secretar general al Asociaţiei Generale a Vânătorilor din R.P.R. Cine ar fi crezut că şeful asociaţiei vânătorilor va ajunge să-şi dea cu părerea pe teme literare? Şi totuşi, aşa este, de vreme ce Andronache îşi intitulează articolul Când scriitorii pentru copii nu respectă adevărul.   

Se mai publică la noi lucrări literare care deformează adevărul vieţii, care dau copiilor imagini false despre realitatea pe care abia încep s-o cunoască. În acest sens aş vrea să mă refer la o serie de povestiri, basme şi articole care zugrăvesc în mod greşit fauna patriei noastre - deoarece acest domeniu îmi este mai cunoscut.

Sunt enumerate apoi exemple de încălcare a „adevărului vieţii”, începând cu povestirea „Bursucul” de G. Terbescu, apărută în numărul din 1 decembrie 1949 al revistei Licurici, căruia i se reproşează că bursucii apar asociaţi în grupuri, in vreme ce în realitate acest animal este solitar. Unde dai şi unde crapă, autorul dorise probabil ca eroii lui să apară ca nişte animale sociale, în ton cu exigenţele vremii, dar uite ce a ieşit. În plus, ni se explică, bursucii se aprovizionează pentru iarnă nu depozitând porumb în vizuină, ci acumulând grăsime subcutanată.

De păcatul lipsei de acurateţe suferă şi povestirea Întâmplare cu o căprioară de Tudor Vântu din nr. 154 pe 1950 al revistei Licurici, unde erorile sunt reprezentate de descrierea greşită a cozilor animalelor. Bine nu iese la capitolul adevăr nici Potecile râsului de Eugen Jianu, apărută în Licurici din 11 noiembrie 1952, autorul fiind criticat pentru modul neştiinţific în care prezintă obiceiurile lupilor.

Nu sunt ocolite nici articolele de popularizare adresate tineretului, precum Râsul, apărut în Flacăra din martie 1953. Cea mai cuprinzătoare critică îi este adresată însă lui Al. C. (Corodar) Constantinescu[1], care publică basmul Ileana şi Făt Frumos în numărul din ianuarie 1953 al revistei Viaţa românească.

În acest basm se arată că viteaza Ileana, spre a veni în ajutrul lui Făt Frumos care se află în luptă cu balaurul, trebuia să-i aducă „apa puterii“ ce izvora dintr-o stâncă, straşnic păzită de o jivină fioroasă (pasă-mi-te, după autor, jivina ar fi un porc mistreţ). Pentru reuşita acţiunii, Ileana îşi ia ca aliaţi credincioşi pe urs şi pe lup (!?): ea se înarmează cu o suliţă din lemn de corn şi astfel pregătită începe lupta cu „fiara”. „Jivina“ ticăloasă este ră­pusă cu vicleşugul lupului şi cu puterea ursului. Lovitura de graţie este dată de Ileana, care a înfipt repede ţăpoiul în mistreţ. S-arputea spune că autorul e în dreptul său să-şi aleagă orice elemente sau simboluri, dacă elconsideră că acestea îl ajută in creaţia sa.

Până aici, ni se spune, lucrurile nu sunt foarte grave. Lovitura de graţie este dată de cititor, element definitoriu în epocă, ale cărui exigenţe se cuvin luate în seamă de către autor și pe care instanţa critică şi-l ia adesea drept aliat:

Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Iată, de pildă, ce nedumerire s-a ivit în cadrul unei „reuniuni literare“, organizată de vreo patru-cinci fetiţe de la Şcoala Elementară nr. 48 de Fete din Bucureşti. Aurora, din clasa a II-a elementară, era foarte supărată pe Ileana din basmul lui Al. C. Constantinescu, că şi-a făcut prieten pe lupul care a mâncat-o pe „Scufiţa Roşie“ şi pe iezii caprei din „Capra cu trei iezi“ ; Mariana din clasa I îşi spuse şi ea pă­rerea că tăticul ei, care e vânător, o învăţase că porcul mistreţ e folositor omului şi într-o zi chiar i-a adus carne de porc mistreţ, carne tare bună şi gustoasă etc.

Părăsind terenul faptelor, vânătorul-şef al ţării trece în domeniul eticii:

E o greşeală faptul că în basme, animalele de pradă cum e lupul, care nu poate fi îmblânzit niciodată[2], apar ca prieteni ai omului. Cum se împacă această artificială imunizare a năravurilor lupului cu zicala populară: „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba“? În basmele populare, în literatura clasică - la marii fabulişti şi povestitori - lupul întruchipează întotdeauna duşmanul împotriva căruia se duce o luptă aprigă. De asemenea,  nu e just să sădim în mintea copiilor dispreţ faţă de animalele utile şi care constituie o mare bogăţie a ţării noastre, cum e mistreţul — care nu e niciodată un duşman ai omului. Scriitorii creatori de basme, povestiri fantastice etc. trebuie să manifeste o deosebită grijă faţă de simbolurile pe care şi le aleg, pentru ca aceste simboluri să nu provoace confuzii în mintea copiilor, să nu contravină adevărului vieţii.

În această privinţă, redacţiile şi editurile noastre poartă o mare răspundere. Ele sunt datoare să judece cu competenţă şi deosebită atenţie adevărul cunoştinţelor care sunt transmise copiilor prin povestirile şi basmele tipărite.

Articolul pe care l-am prezentat astăzi reprezintă unul din multele jaloane presărate pe calea ingrată pe care o străbate autorul de literatură pentru copii şi tineret la începutul anilor 1950. Supus unor exigenţe venite de unde nu te aştepţi, acesta era chemat să apere puritatea ideologică şi să respecte canoanele realismului socialist, dar şi să creeze o literatură atrăgătoare pentru micii cititori, lucru departe de a fi uşor.

Postarea de azi este însoţită de o imagine a lui Al. C. (Corodar) Constantinescu.



[1] Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956), jurnalist şi scriitor pentru copii. Este unul din primii autori de basme „noi”. În 1949 îi apare volumul Cei trei voinici, reluat în câteva ediţii. Necrologul lui Constantinescu, semnat de Saşa Georgescu în revista Presa noastră din mai 1956 reprezintă o sursă importantă de informaţii despre această personalitate. Voi reveni la creaţia acestui autor în postările viitoare.

[2] Este, desigur, o afirmaţie prea categorică. Se pare că îmblânzirea lupului a dus în urmă cu mii de ani la apariţia câinelui domestic, ca să nu mai vorbim de numeroasele cazuri de lupi îmblânziţi cunoscute din epoci mai recente.