18 ianuarie 2022

Două cărticele de Otilia Cazimir (I)

0 comments

Colaborarea Otiliei Cazimir cu Editura Cartea rusă se materializează la sfârşitul anului 1947 cu două plachete publicate în seria Bucuria copiilor, Stăpânul lumii şi Catinca şi Catiuşa, două fete din vecini. La aceste două volume se va adăuga, în 1949, Alb şi negru (despre care am scris recent aici). Caseta tehnică lipseşte în ambele cazuri, însă ne putem ghida după autodedicaţia autoarei, care indică anul 1947. Unitatea grafică a seriei este dată de ilustraţiile lui Th. Kiriacoff-Suruceanu. Presa vremii e zgârcită cu semnalările celor două apariţii, deşi e de reţinut formularea din Universul nr. 10 din 14 ianuarie 1948, care relatează despre o conferinţă de presă a lui Andrei Oţetea, preşedintele consiliului de administraţie al editurii („Un adevărat record [îl] constituie cărţile pentru copii lansate în ajunul Crăciunului cu textul de Otilia Cazimir şi ilustraţii de Th. Kiriakoff Suruceanu”).

Stăpânul lumii

Volumul inaugural al seriei Bucuria copiilor este Stăpânul lumii, cu o poezie despre un băieţel răsfăţat şi milităros, asemănător cu Tecuţă al lui Anton Bacalbaşa, precursorul celebrului Moş Teacă. Sfidător şi egoist, copilul manifestă înclinaţii belicoase (Înarmat îs până-n dinţi / Puşcă-n spate, spada trasă. / Nu mi-e frică de părinţi / Şi de lume — nici nu-mi pasă...). Violent (Am sfărmat popicele / Şi-am bătut pisicile), crezându-se „ghinărar de oşti”, băiatul îşi terorizează prietenii, dar poznele lui sunt, deşi supărătoare, în esenţă benigne... până în ziua când găseşte, rămas probabil din război, un cartuş veritabil (Uite-n iarbă un cartuş / Un cartuş adevărat!). 

De aici până la implementarea unui plan malefic nu mai e un drum prea lung (Am să-l vâr colea în flintă / Ş-am să trag cu el la ţintă, / Ca să vadă dumnealor / Că-s stăpânul tuturor. // Cine-o să-mi mai stea în drum / Când în puşcă — Doamne-ajută — / Nu mai am un dop de plută/ Ci cogeamite dum-dum?...). Desigur că aventura nu se soldează cu nimic bun; glonţul buclucaş provoacă o explozie care îl culcă la pământ pe copil (— Sai, măicuţă, că-s rănit // Azorică, Moş-Cotoi, / Fraţilor, săriţi şi voi, / Mi se pare c-am murit!). Acesta, victimă a propriei sale nesăbuinţe, ajunge la spital şi — mostră de educaţie anacronică, mai primeşte şi o bătaie de la tata. 

Morala poveştii nu poate fi decât pacifistă (Dă-le dracului de săbii / Că nu-s bune de nimic!). Spre deosebire de modelele reale de militarişti ai vremii (Hitler şi Mussolini fuseseră neutralizaţi, chinezul Chiang Kai-shek, demonizat de presă, va fi în curând izgonit de Mao), micul războinic este reeducabil. El îşi regretă greşeala şi se alătură prietenilor săi, participând la un tablou vivant al activităţilor paşnice şi constructive (Bimbirică ne citeşte. / Anişoara împleteşte, / Toarce Moş-Cotoi pe ladă. Azorică dă din coadă. / Iar Năiţă dolofanul / Dă fuguţa cu ciocanul, / La bătut, la ferecat. / Ca să dregem ce-am stricat!). Pentru finalul lui 1947 era o morală îndestulătoare.



Şi pentru postarea de azi i se cuvin mulţumiri Indirei Spătaru, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi.

3 ianuarie 2022

Otilia Cazimir – Alb şi negru

0 comments
Într-un articol consacrat noilor apariţii de la editura Cartea rusă publicat în numărul 17001 din 30 octombrie 1947, ziarul Adevărul anunţă, pentru sezonul de Crăciun, o colecţie de cărţi pentru copii. Ziarul nu menţionează cum se va numi aceasta, dar acum ştim că numele ales a fost Bucuria copiilor. În această serie au fost publicate trei cărţi de Otilia Cazimir, dintre care Catinca şi Catiuşa şi Stăpânul lumii au apărut, se pare, imediat, urmate de Alb şi Negru (1949). Colaboratoare de cursă lungă la Cartea rusă, unde îi apar numeroase traduceri din literatura rusă şi sovietică, şi cu o evidentă înclinaţie pentru literatura pentru micii cititori, scriitoarea pare o alegere firească pentru acest proiect.

Prin titlu, dar şi prin conţinut, placheta de versuri Alb şi negru pare o reverenţă făcută creaţiei lui Maiakovski, cu o trimitere directă la poemul Black and white. Concepută spre a fi o condamnare a rasismului, ca şi textul poetului sovietic, poezia Otiliei Cazimir este adresată copiilor, pe înţelesul cărora e scrisă. Este, de fapt, o poveste moralizatoare în versuri menită să ridiculizeze comportamentul ciocoiesc şi dispreţul pentru rasa neagră ale unei întregi categorii sociale, burghezia, reprezentată de Petrică, un băiat dintr-o familie avută. Depăşind vârsta primei copilării, Petrică simte nevoie să se diferenţieze material de prietenul lui, Lică (Până mai acum un an, / Băteau mingea pe maidan. / Lică a rămas tot Lică, / Dar Petrică-i alt Petrică: // Poartă ceas cu zgardă lungă, / Pantaloni călcaţi pe dungă, / Nasu-l poartă tot pe sus, — / Doi ca el, pe lume nu-s!). Şi — ce poate fi mai respingător? — Petrică venerează banul ca vehicul de reuşită socială, în raport cu care învăţătura nu are valoare (— Are taica bani cu sacul, / Pot să plec unde mi-e placul. / Ce nevoie am de carte? / Când ai bani, ajungi departe.). Dispreţului faţă de studiu i se adaugă oroarea faţă de rasa neagră (Uite-un negru... dă-l încolo / Nici să-l văd, nici să-l visez!).

Lucrurile iau o întorsătură neaşteptată când, îmbrăcat în hainele sale elegante, Petrică pleacă la plimbare cu Lică (şi, desigur, cu căţelul Tric, nume canin de mare rezonanţă în literatura română, care pare acum şi el „fudul... nevoie mare”). Cei trei ajung în port, unde hamalii muncesc din greu. Truda lor e dispreţuită, cu aroganţă, de copilul bogat (Muncă grea, răsplată mică.. / — Vai de ei! Oftează Lică. / Dar Petrică, leneş, cască: / — Prostu-i prost... ca să muncească!). Parcă sancţionat pe dată de o forţă superioară, Petrică se fereşte de un hamal negru „urât şi buzat”, se împiedică şi cade în apă şi e pe cale să se înece. Spre surprinderea generală, din masa de muncitori se desprinde un băieţaş negru (Tom, „negru slut şi zdrenţăros”, „puiul cel de drac”, i se face pe dată portretul fizic), care, bun înotător, se aruncă în valuri şi îl salvează pe micul arogant.




Povestea se îndreaptă spre un final fericit (Tom s-a-ntors pe jumătate/ Ştie, bietul, că-i urât / Dar Petrică-i sare-n gât / Şi-l sărută ca pe-un frate.). De acum încolo nu-i va mai dispreţui pe negri; mai mult decât atât, îl duce pe Tom la el acasă şi îl prezintă părinţilor, care îl adoptă de îndată (E primit de-a dreptu-n braţe / ­— Are mama doi flăcăi...). Scăpat de griji şi de stigma inferiorităţii sale, Tom devine cel mai bun prieten al lui Petrică, de care va fi nedespărţit (Alb şi negru... Doi copii / Fraţi de cruce pân’ la moarte, / Cu acelaşi drag de carte / Şi cu-aceleaşi bucurii.). Cu această morală se încheie fabula Otiliei Cazimir, lipsită desigur de dramatismul poeziei lui Maiakovski sau de retorismul iscusit al acesteia.

Alb şi negru ar fi rămas, poate, un volumaş cuminte, bifat la iuţeală pe lista de lecturi a copiilor vremii şi lipsit de prea mult interes pentru istoria literaturii juvenile de la noi, dacă nu ne-ar atrage atenţia un text publicat la rubrica Marginalii a revistei Contemporanul nr. 145 din 15 iulie 1949. Semnalând apariţia plachetei, cronicarul editorial îi face o recenzie iniţial favorabilă. Versurile Otiliei Cazimir ar fi „unele extrem de vioaie şi simpatice”, iar apariţia lucrării este semnalată „cu simpatie”. În spiritul scoaterii în evidenţă a luptei de clasă, autorul semnalării insistă asupra reflectării în poezie a conflictului social dintre burghezie şi clasa muncitoare, la care se adaugă şi dimensiunea suplimentară a conflictului rasial:

Delimitarea e precizată deci. Simbolurile devin limpezi. Petrică ar „reprezenta” burghezia reacţionară şi rasistă, iar Lică şi hamalul negru ar simboliza clasa muncitoare, exploatată. Între aceste două clase ştim cu toţii că se dă o luptă grea. Spunem „fără îndoială”, fiindcă socotim că nu întâmplător şi-a ales autoarea o temă atât de semnificativă.

Cu toate acestea, placheta Otiliei Cazimir păcătuieşte, în viziunea criticului, prin modul în care e rezolvat conflictul, cu alte cuvinte, chiar prin deznodământ:

Dar tipic ideologiei mic-burgheze e deznodământul, primejdios prin falsa morală ce-o conţine, pe care autoarea o agaţă la sfârşitul cărţii, când micul hamal negru e primit cu braţele deschise în familia bogătaşului. E îmbrăcat, spălat, îngrijit (pe deasupra e şi înfiat) şi trimis la şcoală cu noul său... frate! [...] Ce-ar spune copiii din ţara „condusă” de generalul Smuts[1], copiii din Vietnam, ori din Indonezia, aflând că negustorii şi fabricanţii albi nu sunt chiar atât de negri la suflet?


Cu alte cuvinte, prin modul în care este soluţionat conflictul, prin împăciuitorismul mic-burghez al autoarei, mesajul cărţii este ratat. Critica vehementă a Contemporanului la adresa acestei apariţii editoriale nu ar surprinde dacă nu ar fi vorba de Cartea rusă, editura care a publicat-o, ştiut fiind faptul că orice instituţie asociată cu Uniunea Sovietică era intangibilă şi nu putea fi criticată nici măcar indirect, prin produsele sale culturale. Din câte cunoaştem, este singurul caz de critică negativă îndreptată împotriva unei lucrări apărute la Cartea rusă. E drept, consemnarea din Marginalii nu pomeneşte nicăieri numele editurii, ci doar volumul în sine. Ar fi fost, poate, prea mult...

Volumul este bogat ilustrat de Th. Kiriacoff-Suruceanu. Pentru postarea de azi am primit un ajutor însemnat de la doamna Indira Spătaru, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi, căreia i se cuvin mulţumiri.

[1] Ian Smuts (1870-1950), om politic sud-african.
















10 decembrie 2021

Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (III)

0 comments

 

Am lăsat la urmă reacţiile favorabile la Cei trei viteji. Editorialul Scânteii tineretului nr. 198 din 24 noiembrie 1949, intitulat Toată grija noastră literaturii pentru copii!, deosebit de important pentru analiza pe care o face literaturii juvenile din primii doi ani ai noului regim democrat-popular, arată, cu referire la Cei trei voinici, că ea este una din „primele scrieri originale destinate copiilor din țara noastră, în care s-a rupt definitiv cu tradițiile unei literaturi menite să falsifice realitatea, să înspăimânte pe cei mici, să-i educe într-un spirit nesănătos, otrăvit de ideologia claselor exploatatoare”. Cartea ar oferi un veritabil exemplu, căci „[p]e calea aceasta trebuie să se avânte de aci înainte creația literară pentru copii”.

În același număr al ziarului[1], într-o demonstrație limpede a semnificației speciale acordate literaturii pentru copii, se publică recenzia la volum a lui Lucian Pintilie, cunoscutul regizor de mai târziu, care semnează un text laudativ, deși plat și plin de clișee. În spiritul sociologizant primitiv al vremii, Pintilie face din cei trei eroi „simboluri ale rezistenței și îndârjirii poporului în fața împilării boierești” şi schițează o imagine apocaliptică a jafului practicat de exploatatori. Recenzentul scoate în evidență valoarea educativă a cărții, care ilustrează lupta de clasă[2], dar și valori morale considerate esențiale, cum ar fi „solidaritatea celor obidiţi” precum și o pretinsă combatere a naționalismului claselor exploatatoare[3]. Al. C. Constantinescu reușește, în viziunea articolului, să prezinte „tabloul [...] care zugrăveşte uriaşa forţă revoluţionară a clasei asuprite”. Deşi reflex al unei „legende populare”, Cei trei voinici nu este basm, ci mai degrabă o scriere cu caracter istorico-social. Autorului i se atribuie intenţia de a proiecta la scara istoriei evenimentele imaginate, de le a înfățișa într-o manieră teleologică:

Ceea ce nu a putut face țărănimea în epoca feudală risipită și neînchegată, a realizat muncitorimea dârz strânsă și condusă de Partidul ei, eliberând pe rând prin luptă revoluționară masele muncitoare de la orașe și de la sate de sub orice asuprire. „Prin unire și prin luptă neîncetată se dobândește și păstrează biruința”, spune în încheiere povestitorul cărții.

Opera autorului nu ar fi fost remarcabilă doar pe planul substanței, ci şi-ar găsi o fericită împlinire pe cel al formei, căci „[l]imba aleasă, colorată și curgătoare, inspirată din aceeași vână populară, înlesnește realizarea artistică a acestei cărți”. Adevărul este că realizarea lingvistică a cărţii nu este cea mai fericită. Aflat în căutarea cu orice preț a autenticității, prozatorul recurge la numeroase arhaisme (explicate, conștiincios, prin note de subsol) și la construcții artificiale, căutate, care trebuie să îl fi obosit pe micul cititor.

Scânteia tineretului nr. 299 din 27 martie 1950[4] aduce şi ea laude cărţii, punând-o pe lista primelor succese ale literaturii „noastre” pentru copii („[...] cartea lui Alexandru Corodar «Cei trei voinici», în care autorul foloseşte cu un deosebit talent elementele de basm, arătând că vitejia, eroismul serveşte luptei binelui pentru nimicirea răului. Autorul reuşeşte să creeze această povestire cu un adânc conţinut social, pe înţelesul copilului, într-o limbă clară, aleasă, cu un înalt nivel artistic”). În primăvara aceluiași an, reporterul ziarului Universul consemnează[5] interesul cu care aşteaptă o elevă din clasa a treia să citească de la bibliotecă Cei trei voinici, desigur alături de o carte sovietică (Timur și băieții săi de Arkadi Gaidar).

În orice caz, în 1953, la patru ani de la apariția primei ediții, Al. C. Constantinescu figura la loc de cinste într-o enumerare a scriitorilor „cu reale posibilităţi” care s-au consacrat literaturii pentru copii, alături de P. Luscalov, Gica Iuteş, Al. Popovici, Mioara Cremene, Octav Pancu-Iaşi daţi ca exemplu în editorialul revistei Contemporanul[6]. După principiul „una caldă, una rece”, prozatorul, care conducea în acel moment Secţia de literatură pentru copii a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., este criticat pentru activitatea „inexistentă” a secției, care „n-a organizat nicio dezbatere, n-a discutat nicio carte, n-a îndrumat pe niciunul dintre tinerii scriitori”. Era prea devreme. Marea dezbatere cu privire la literatura pentru copii avea să înceapă abia spre mijlocul deceniului al șaselea al secolului trecut.

Postarea este ilustrată cu desenul care însoțește articolul lui Lucian Pintilie citat în text.

[1] Este, poate, vorba de o reparație pentru ignorarea de către presă a cărții. În numărul 1523 din 8 septembrie 1949 al Scânteii, un articol nesemnat, intitulat Mai multă atenție publicațiilor pentru copii, atrage atenția că „[r]omanul lui Al. C. Constantinescu, Cei trei voinici, care a apărut în continuare, timp de un an și jumătate, în coloanele revistei «Licurici» și a fost editat acum un an de Editura de Stat, a fost trecut cu desăvârșire sub tăcere de presa noastră”.

[2] „În mintea copilului apare clar și distinct poziția exploatatorilor feudali jefuind și asuprind fără milă, pe de o parte, și pe de altă parte viața mizeră a masei milioanelor de asupriți, în inimile cărora ura crește nestăvilită.”

[3] „Minciuna grosolană a naționalismului este înfățișată în chip clar de tov. Corodar în ultimele pagini ale povestirii sale.”

[4] Spre un avânt al literaturii pentru copii.

[5] Vacanța de primăvară, la rubrica Carnetul nostru, de Ancuța Maican, nr. 77 din 3 aprilie 1950.

[6] Să dăm copiilor literatură de bună calitate!, editorial din Contemporanul nr. 21 din 22 mai 1953.

1 decembrie 2021

Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (II)

0 comments

Cei trei voinici este greu de încadrat într-o specie epică bine definită. Scrierea are atât caracteristici de roman istoric (cu numeroase elemente de recuzită ce trimit la Evul Mediu, recrutarea personajelor din rândul claselor sociale medievale esenţiale, ţărănimea şi nobilimea, un etos al luptei cavalereşti), cât şi de basm (magicul număr trei al voinicilor şi al iubitelor lor, forţa aproape supranaturală a eroilor buni, capabilă să învingă aproape orice vrăjmaş, confruntarea dintre bine şi rău, prezenţa unor personaje simbolice, precum bătrâna locuitoare a bordeiului care închide şi deschide, ciclic, întreaga construcţie). Cu toate acestea, caracterul istoric este atenuat de lipsa oricăror indici de loc şi timp sau de absenţa unor personaje identificabile în realitatea trecută. „Basmul” este şi el atipic, căci nu există fenomene sau fiinţe supranaturale, zmei, vrăjitoare, plante sau animale vorbitoare, daruri sau puteri magice conferite eroilor. Din această perspectivă, s-ar putea spune că Cei trei voinici este un tip de „basm nou” (pentru a folosi terminologia lui Vladimir Colin[1]), care ilustrează lupta de clasă dintre ţărani şi nobili. Bazele acestei forme, care capătă o mare răspândire în primii ani ai regimului democrat-popular, fiind ilustrată de scrieri cu ecou în epocă[2], sunt puse chiar de Cei trei voinici.   

În câţiva ani schema noului basm, tributară stereotipurilor ideologice ale vremii, ajunsese să se demonetizeze într-o măsură atât de mare, încât chiar Vladimir Colin, principalul teoretician al conceptului, este exasperat de „pericolul monotoniei, al lipsei de fantezie, într-un cuvânt, al şablonului. Vechea schemă a basmului (Făt Frumos – Ileana – Zmeul) începe să fie tot mai frecvent înlocuită cu o nouă schemă în conformitate cu care un împărat rău (eventual balaur) ţine în robie un popor (de obicei şi pe zâna Primăverii, zâna Rodului sau zâna Florilor), dar un voinic răpune împăratul, eliberează robii şi se căsătoreşte cu zâna (!?) care revarsă belşug peste ţara mântuită”[3]).

Criticat va fi şi Al. C. Constantinescu. De exemplu, în amplul articol Să sporim forţa educativă a literaturii pentru copii[4], Eugen Luca afirmă: 

Necunoaşterea vieţii i-a determinat pe unii autori de basme să schematizeze, să sărăcească eroii basmelor, să-i transforme în nişte inşi care se mulţumesc să înşiruie lozinci. Unii scriitori, pentru a oferi copiilor prescripţii morale, caută să „îmbogăţească” basmul prin elemente ce-i sunt străine, să-l „actualizeze”. Astfel, în cartea lui Al. C. Constantinescu, „Cei trei voinici”, care înfăţişează răscoalele ţărăneşti din Evul Mediu, Preda, eroul principal, murind în bătălie, rosteşte întocmai unui ţăran muncitor care a învăţat marxism-leninismul, următorul discurs...”

Misiunea scriitorului pentru copii nu era, aşadar, deloc uşoară. Aflat în permanenţă între Scylla şi Charybda, acesta era obligat să navigheze cu abilitate printre comandamente ideologice de tot felul, să evite „schematismul” şi să creeze totodată o operă convingătoare, care să-i captiveze şi să-i educe pe tinerii cititori. Despre minusurile din Cei trei voinici scrie însuşi prozatorul, într-un articol general consacrat literaturii pentru copii apărut în revista Viaţa românească nr. 6 din 1950[5]. Este acel moment rar despre care pomeneam la începutul prezentării cărţii lui Al. C. Constantinescu, în care discursul devine autoreferenţial, iar autorul se contopeşte cu criticul. Dacă e să-l credităm pe autorul care practică (auto)critica, lucrarea nu este un basm, fie el şi de tip nou, ci „o povestire istorică, pătrunsă de spiritul luptei de clasă, din care copiii învaţă să biruie piedicile şi să fie neînfricaţi în faţa duşmanului”. Deşi începe prin a-şi introduce lucrarea pe lista nu foarte lungă a cărţilor care „dovedesc că scriitorii sunt conştienţi de necesitatea de a da copiilor un mijloc de cunoaştere şi de educare morală în cu totul alt spirit decât acela al trecutului”, Al. C. Constantinescu nu renunţă — în spiritul vremii — la autocritica scăderilor operei sale, afirmând că „[a]cţiunea în Cei trei voinici — cu tot caracterul ei istoric — se desfăşoară în afara spaţiului şi chiar în afara timpului. Lipsa aceasta de localizare diminuează valoarea instructivă a povestirii şi deci pe aceea educativă.” Intenţia auctorială va fi fost, aşadar, aceea de a da o scriere istorică; scriitorului i-a jucat o festă introducerea unor elemente ce caracterizează mai degrabă basmul, aşa cum am văzut, rezultatul fiind diluarea caracterului istoric al bucăţii.

Imaginile sunt reproduse din ediţia din 1961 a cărţii. 



[1] Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1956.

[2] De exemplu, Alexandru Andy (Pădurarul cel voinic, Editura de Stat, 1949), Nina Cassian (Nică fără Frică, Editura tineretului 1950), Mioara Cremene (Povestea Scânteii, Editura tineretului, 1951),  Al. C. Constantinescu (Ileana şi Făt-Frumos, Viaţa românească nr. 1 din 1953, apărută în volum la aceeaşi editură în 1956) etc.

[3] Vladimir Colin, art. citat.

[4] Contemporanul nr. 28 din 11 iulie 1952.

[5] Al. C. Constantinescu, Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii.

25 noiembrie 2021

Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (I)

0 comments

Se întâmplă probabil rar ca un scriitor cu veleităţi de critic literar să dea verdicte asupra creaţiei proprii. După cum vom vedea, un asemenea caz este cel al lui Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956)[1], publicist interbelic de stânga devenit unul din scriitorii pentru copii afirmaţi în primii ani ai Republicii Populare. În 1948 tânăra revistă Licurici îi publică în foileton Cei trei voinici, care va apărea în volum în anul următor la Editura de Stat (seria de publicaţii pentru tineret, care va deveni în curând Editura tineretului) şi va cunoaşte mai multe ediţii în anii 1950-1960[2]. Este o scriere hibridă, un fel de combinaţie între romanul istoric (lipsit totuşi de o localizare precisă spaţio-temporală) şi basm (lipsit de elemente fantastice). În perioada la care ne referim, această ambiguitate reprezintă atât un avantaj, cât şi un handicap, după cum va reieşi din discuţiile care se vor purta în jurul volumului.

Dacă în basmele tradiţionale avem un Făt Frumos în luptă cu forţele răului, în Cei trei voinici numărul actanţilor semnificativi se multiplică şi avem nu doar un erou neînfricat şi drept, ci trei: Preda Ciobanul (cu credinciosul căţel Grivei), Ganciu (ţiganul[3]) şi, alăturându-se ceva mai târziu primilor doi, Ianoş (aluzie la un alt grup etnic şi dovadă a diversităţii acestui trio; în ediţia din 1949 cel de al treilea erou se numeşte Mihnea). Cei trei prieteni urmează un scurt parcurs iniţiatic (învăţarea tehnicilor de luptă, făurirea şi mânuirea armelor), după care pornesc spre „tărâmurile” unui împărat odios, unde nobilimea comite tot felul de abuzuri şi face din ţărani sclavi:

Am plecat în bejenie, că nu mai puteam suferi blestemăţiile împăratului şi nici ticăloşiile nobilului pe pământul căruia munceam până cădeam doborâtă. Că legată eram şi eu de pământul nobilului, ca şi tine. Că niciunul din noi nu are îngăduinţă să părăsească moşia. De-i e vrerea nobilului să ne vândă, apoi cu moşie cu tot ne vinde.


Ca element suplimentar de diversitate, celor trei voinici li se alătură trei fete, Mărioara, Voichiţa şi Ileana, care se dovedesc la fel de neînfricate şi inventive ca prietenii lor, chiar dacă la un moment dat Ileana este capturată de un boier. Lupta cu oamenii împăratului (numiţi, alternativ, „nobili” şi „boieri”, ca şi cum autorul ar fi dorit să acopere întregul teritoriu românesc) se duce iniţial prin episoade de confruntare la scară restrânsă şi culminează printr-un adevărat război ţărănesc în care masele asuprite formează o armată comandată de Preda, alături de care se află locotenenţii săi credincioşi Ganciu şi Ianoş. Este o transpunere literară a tezei materialist-istorice a acţiunii maselor, căci personalităţile individuale, al căror rol important nu poate fi negat, nu îşi pot atinge obiectivele în absenţa unui larg sprijin popular.

Trama epică a cărţii, alcătuită de altfel din numeroase episoade destul de lax corelate în care voinicii şi aliaţii lor se luptă cu oamenii împăratului, este menită să ilustreze ideea luptei de clasă dintre asupriţi şi asupritori. În favoarea acestei teze pledează chiar modul în care autorul divizează textul. Partea I, un fel de propedeutică a acţiunii, cu iniţierea, înarmarea şi plecarea la luptă a celor trei viteji, nu are nume, însă partea a II-a este intitulată, transparent, Lupta ţărănimii cu tagma jefuitorilor[4], iar partea a III-a, apogeul confruntării, se numeşte Răzmeriţa. Caracterul programatic este subliniat şi de titlurile unora din subcapitolele secţiunilor cărţii — unul dintre acestea se numeşte, Un boier ticălos, aşa precum sunt toţi boierii de ticăloşi, şi nu lasă loc de îndoială asupra intenţiilor autorului.

Povestea nu are un happy end clasic, deşi împăratul cel rău este răsturnat şi linşat de mulţime (Împăratul îşi capătă pedeapsa cuvenită), căci armata ţăranilor este în cele din urmă învinsă. Cad ucişi în luptă şi cei trei voinici, mai întâi Ganciu şi Ianoş, apoi Preda. Aflat în agonie, acesta din urmă formulează concluzia justă politic a întregii suite de evenimente:

— Cum să biruim cu adevărat? Că numai noi, ţărănimea, nu putem birui cu adevărat. Prea suntem risipiţi. [...] Trebuie o altă forţă care să deie luptă de istov. O forţă mai mare şi mai unită. O forţă care să ştie ce are de făcut. Care să nu se târguie. O forţă care să fie fără îndurare cu duşmanii şi să smulgă din rădăcină buruiana rea a nobililor şi a boierilor.



Cuvintele lui Preda ilustrează teza conducerii de către clasa muncitoare, condusă de partid în acţiunile sale şi conştientă de rolul istoric care îi revine, a luptei cu burghezia şi moşierimea. Conform dogmei marxist-leniniste, ţărănimea este un aliat de nădejde al muncitorimii, însă este lipsită de capacitatea organizatorică şi de conştiinţa de clasă a acesteia. Muribundul Preda exprimă în esenţă concluzia trasă de Mihail Roller în Probleme de istorie[5] cu privire la una din răscoalele ţărăneşti din istoria naţională, cea din 1888: „Datorită faptului că ţărănimea nu a avut conducătorul ei firesc — partidul consecvent revoluţionar al clasei muncitoare — răscoala nu a fost organizată, ci spontană. Ca atare, răscoala nu a izbucnit deodată în toate judeţele şi nici amploarea ei nu a fost aceiaşi pretutindeni.”

În postarea următoare vom trece în revistă receptarea în epocă a cărţii lui Al. C. Constantinescu şi vom discuta locul pe care îl ocupă aceasta în dezbaterea de idei asupra literaturii pentru copii şi tineret, mai ales în legătură cu „noul basm[6]”, un concept intens discutat în deceniul al şaselea.

Ilustraţiile, reproduse după ediţia a IV-a din 1961, îi aparţin lui Rusu Ciobanu.


[1] Pentru viaţa şi activitatea publicistică şi politică ale lui Al. C. Constantinescu, a se vedea necrologurile din presa vremii (Scânteia nr. 3546, Scânteia tineretului nr. 2139 sau Munca nr. 2615, toate din 17 martie 1956) sau articolul omagial al lui Saşa Georgescu din Presa noastră nr. 1 din 1956.

[2] Prezentarea de faţă se bazează pe ediţia a IV-a, Editura tineretului, 1961.

[3] Etnia respectivă este extrem de rar prezentă în discursul oficial al perioadei comuniste; cu excepţia unor rare semnalări în presă ale colaborării exemplare cu colectiviştii de alte naţionalităţi. Preda sparge stereotipurile rasiale, dovadă următorul dialog cu Ganciu: 
— [...] Dară cum pot eu să fiu frate cu tine? Eu sunt ţigan. [...]
— [...] Cinstit eşti?
— N-am furat şi n-o să fur niciodată nimic.
— Ai văzut? Şi eu mi-s asemenea ţie. Ce mai vrei atuncea ca să fim fraţi de luptă? Uite, dă mâna şi zi-mi frate. Aşa! Acuma să ne îmbrăţişăm.

[4] Termenul trimite la celebra formulare a lui Tudor Vladimirescu, care este, alături de Nicolae Bălcescu,una din personalităţile istorice venerate în acei ani.

[5] Mihail Roller, Probleme de istorie. Contribuţii la lupta pentru o istorie ştiinţifică în R.P.R., Editura Partidului Muncitoresc Român, ediţia a III-a, completată, 1951.

[6] Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1955.

17 noiembrie 2021

A. G. Vaida – Şcolarul roşu şi Micul patriot (II)

0 comments

În 1950 Editura tineretului publică în volum Micul patriot, o povestire amplă, cu numeroase capitole, care cunoaşte o a doua ediţie în anul următor. Cartea trebuie să se fi bucurat de o bună primire din partea publicului şi cadrelor de activişti, de vreme ce textul a fost reluat, în 1954, în Povestiri din anii grei, alături de alte şase proze[1]. Mai mult, postul de radio Bucureşti difuzează la data de 22 august 1952 o dramatizare „după romanul [sic] cu acelaşi nume al scriitorului A. G. Vaida”[2]. Publicarea cărţii este semnalată în consistentul articol al lui Vasile Bihari din Contemporanul nr. 227 din 2 septembrie 1951, care face un bilanţ al activităţii Editurii tineretului şi o menţionează la loc de frunte, printre cele mai valoroase creaţii originale pentru copii. În sfârşit — şi aceasta este, probabil, cea mai măgulitoare dovadă a aprecierii oficiale — Micul patriot figurează, alături de Şcolarul roşu, pe lista scurtă a lucrărilor pentru copii întocmită de editorialul Scânteii tineretului nr. 1143 din 24 decembrie 1952[3], imediat după Nada Florilor a lui Sadoveanu. Nu doar presa centrală laudă Micul patriot; ziarele din provincie promovează şi ele cartea[4]. În acest scurt dosar de presă se înscriu şi recomandările de lectură pentru vacanţa de vară ale Scânteii tineretului nr. 990 din 27 iunie 1952, potrivit cărora Micul patriot se adresează elevilor din clasele a III-a – a V-a, ceea ce ne spune ceva despre maturitatea pe care se presupunea că o are publicul din categoria respectivă, căci cartea are un subiect foarte serios. Pentru a încheia, rubrica În ajutorul propagandistului din Scânteia tineretului nr. 1074 din 3 octombrie 1952 recomandă Micul patriot drept una din lucrările-model privind „eliberarea ţării noastre şi ajutorul multilateral primit de poporul nostru din partea U.R.S.S.”

Despre ce este în definitiv vorba în Micul patriot? Acţiunea începe, dramatic, în ziua tragicului bombardament asupra Capitalei de la 4 aprilie 1944, în care micul Costel Rădulescu, un băiat din clasa a treia, îşi pierde mama, moartă sub ruinele casei din Calea Griviţei. Refugiat, împreună cu tatăl lui, ajuns muncitor la Vulcan, şi cu credinciosul căţel Albu, tocmai în strada Cuţitul de argint, în casa mamei Anica, Costel simte pe pielea lui ororile războiului şi devine atent la întâmplările din jur, din rândul cărora este scoasă în evidenţă arestarea brutală a unui militant comunist. Tatăl copilului, el însuşi comunist şi luptător împotriva războiului antisovietic, este arestat, torturat şi în cele din urmă condamnat la moarte şi executat. Costel însuşi este reţinut o vreme de Siguranţă, iar casa mamei Anica este pusă sub supraveghere. Bravul Albu, apărător curajos al stăpânului său, este în cele din urmă ucis de un poliţist, iar bătrâna gazdă nu este nici ea scutită de brutalităţile organelor poliţieneşti.


Se conturează o atmosferă sumbră, de opresiune generală, împotriva căreia Costel simte că trebuie să lupte. Alături îi stau Sandu, un prieten din cartier, slab reliefat ca personaj, şi nenea Paraschiv, comunist şi el, rămas să ţină loc de figură paternă. Rămas orfan de ambii părinţi, Costel este adoptat de facto de partidul comunist şi va petrece zilele rămase până la insurecţia de la 23 august într-o casă conspirativă alături de Victor şi Jana, doi activişti aflaţi în izolare. Cititorul nu ar trebui să rămână cu impresia că foarte tânărul erou este o victimă şi atât; dimpotrivă, intrat într-un veritabil proces de lămurire cu privire la adevăratul sens al istoriei, de a cărei parte bună ţine să se afle, copilul redactează şi distribuie manuscrise antifasciste, după modelul României libere clandestine a acelor zile. El devine astfel micul patriot din titlu şi capătă dreptul de a se bucura în mod legitim de întoarcerea armelor şi intrarea Armatei roşii în Bucureşti.

Modest ca realizare, liniar şi lipsit de complexitate (de umor sau fantezie nici nu poate fi vorba), discursul lui A. G. Vaida este, ca şi în Şcolarul roşu, de un tezism primitiv. Desigur, această simplitate poate fi justificată de grupa de vârsta căreia îi este adresat textul, dar lipsa de inventivitate slăbeşte forţa argumentativă. Dialogurile, nu puţine din ele adevărate sesiuni de întrebări adresate de copil adulţilor, urmate de răspunsurile lămuritoare ale acestora, reprezintă un fel de maieutică menită să servească propagării ideologiei oficiale de partid:

Costel nu prea avea poftă de mâncare.
— Ce sunt comuniştii, tată? întrebă el pe neaşteptate, muşcând dintr-o felie de mămăligă. [...]
— Ei... cum să-ţi explic să înţelegi mai bine? În primul rând trebuie să ştii că muncitorii luptă împotriva trântorilor, împotriva acelora care nu muncesc, dar se îmbuibă din rodul muncii altora. Comuniştii sunt tot muncitori, cei mai buni şi mai luminaţi dintre ei. Ei luptă în fruntea muncitorilor, pentru ca cei ce muncesc să nu mai fie robi la stăpâni, pentru ca poporul să nu mai îndure războaie, aşa cum îndură acum. Comuniştii...

Sau, în alt loc:

— Ştii, nene Paraschiv, şopti Costel, m-am hotărât să fiu comunist.
— Ce spui,voinice? Dar ştii măcar ce sunt comuniştii?
— Sigur că ştiu, răspunse băiatul cu însufleţire, mi-a spus tata. Comuniştii urăsc războiul şi pe cei care trăiesc din munca altora.
— Da, aşa e, încuviinţă Paraschiv, comuniştii sunt patrioţi.
— Cum? Nu înţeleg.
— Sunt patrioţi, adică îşi iubesc poporul şi luptă pentru binele lui. Şi tu eşti un patriot.
— Şi eu? izbucni Costel.

Venerarea Uniunii Sovietice, a Armatei roşii eliberatoare şi a lui Stalin, ocupă un spaţiu respectabil şi în acest volum. Marea ţară de la Răsărit, veritabilă terre promise pentru adepţii comunismului, e pomenită în dese rânduri cu respect şi speranţă („Despre Uniunea Sovietică îmi vorbea şi tata, spuse Costel, pe şoptite aproape, şi despre tovarăşul Stalin îmi vorbea, şi despre Armata Sovietică” etc.) Figura lui Stalin e privită ca o divinitate din Walhalla:

— Mai vrei să ştii ceva, Costele?
— Da... aş mai vrea... Copiii din Uniunea Sovietică au voie să-l vadă pe Stalin?
— Sigur că au voie... Şi acolo, la Moscova, într-un palat neînchipuit de frumos, el primeşte adesea vizita copiilor... Copiii îi cer tot felul de sfaturi şi pleacă fericiţi că au vorbit cu tovarăşul Stalin...

Prin tot acest tir de artilerie encomiastică la adresa sovieticilor îşi face loc şi un elogiu destinat conducătorilor comunişti locali. Evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul de la Tg. Jiu, eveniment premergător insurecţiei, e văzută ca un eveniment epocal, din categoria fugii lui Mahomed de la Mecca:

— Ştii, Victore, rosti Jana dintr-o suflare, îţi aduc o veste bună. A evadat tovarăşul Gheorghiu-Dej şi mai mulţi tovarăşi de la Târgul-Jiu! [...]
— Cine-i Gheorghiu-Dej, nene Victor? Spune-mi şi mie de ce vă bucuraţi atât? [...]
— Tovarăşul Gheorghiu-Dej este un luptător de frunte al muncitorimii. A fost arestat demult, pe vremea când tu nici nu existai încă, fiindcă a condus lupta muncitorilor de la Griviţa. De-atunci şi până ieri dimineaţă a stat mereu închis. Acum este în sfârşit liber... Pricepi de ce ne bucurăm?

Fără fraze complicate, dar şi fără har, A. G. Vaida atinge punctele esenţiale ale unei Vulgate a comunismului pe înţelesul copiilor, fără nuanţe care să complice discuţia[5], în speranţa unei îndoctrinări facile. Micul patriot nu va rămâne în conştiinţa publicului tânăr, căci scena va fi în curând ocupată de cărţi ale unor autori mai talentaţi, înzestraţi cu mai multă abilitate în strecurarea printre pagini a mesajului ideologic, ca Octav Pancu-Iaşi (Marea bătălie de la iazul mic), Gica Iuteş (Inimoşii) sau chiar Gellu Naum (Tabăra din munţi). Ultima menţiune critică, extrem de lapidară, a cărţii lui A. G. Vaida îi aparţine lui Marcel Breslaşu (Gazeta literară nr. 25 din 23 iunie 1955). Se trecuse într-o altă etapă, iar peste cărţile anilor precedenţi se aşternea, treptat, liniştea.


Ilustraţia volumului îi aparţine Ligiei Macovei. 



[1] Munca nr. 2083 din 3 iunie 1954 anunţă apariţia lucrării şi oferă o scurtă prezentare („Fiecare din cele 7 povestiri din volumul «Povestiri din anii grei» reprezintă un document al luptei din anii cruntei ilegalităţi. Eroii suni luptători comunişti şi utecişti educaţi de partid în spiritul dragostei faţă de patrie şi urii neîmpăcate împotriva duşmanilor poporului.”)

[2] Scânteia tineretului nr. 1037 din 21 august 1952.

[3] O sărbătoare a literaturii noastre.

[4] A se vedea, de pildă, scurta prezentare în scop de reclamă pe care o face Lupta Sibiului nr. 2218 din 15 august 1952, un adevărat teaser („Cititorul va desprinde din carte lupta hotărâtă din ilegalitate a Partidului nostru la care au contribuit şi copiii oamenilor muncii. Odată cu eliberarea Patriei noastre de către glorioasele Armate Sovietice se deschide o viaţă nouă Şi pentru micul Costel, căruia hitleriştii i-au omorât părinţii.”)

[5] În direcţia unei simplificări (manipulatoare) se înscrie şi interpretarea pe care o dă nenea Paraschiv bombardamentului care a ucis-o pe mama lui Costel. În viziunea acestuia, el fusese provocat de fascişti. Adevărul istoric este că bombardamentul de la 4 aprilie 1944 a fost efectuat de aviaţia Statelor Unite, stat aliat la acea dată cu Uniunea Sovietică.

10 noiembrie 2021

A. G. Vaida – Şcolarul roşu şi Micul patriot (I)

0 comments

La începutul anilor 1950 A. G. Vaida se află la zenitul scurtei sale cariere literare. Cărţile sale se tipăresc în tiraje care ne pot părea azi uriaşe[1], bibliotecarii şcolari le introduc pe lista de lecturi recomandate elevilor[2], iar îndrumătorii propagandiştilor UTM le recomandă activiştilor care predau cursuri ideologice „pentru a face cât mai interesantă şi atrăgătoare lecţia”.[3] Este perioada în care Vaida publică două cărţi pentru copii în care „înfăţişează fapte şi scene dramatice din lupta dusă în trecut de clasa muncitoare sub conducerea comuniştilor, pentru făurirea unei vieţi luminoase, lipsită de exploatare”.[4]

Prima dintre aceste cărţi este Şcolarul roşu, apărută la Editura tineretului în 1950. Este un roman de mici dimensiuni care îşi propune să prezinte episoade din activitatea organizaţiei cu acelaşi nume într-un orăşel din Moldova deceniului al patrulea din secolul trecut.

Organizaţie de stânga a elevilor, Şcolarul roşu, prelungire în rândul preadolescenţilor a activităţii ilegale a Partidului Comunist Român, ar fi avut o activitate bogată, ba şi-ar fi avut chiar propriul organ de presă. Pentru toate acestea, ar fi fost trecută ea însăşi pe lista organizaţiilor interzise în anul 1932. Conform mitologiei oficiale, asociaţia şi-a avut martirii ei, ca Elena Pavel, ajunsă militantă comunistă şi moartă în închisoare în 1943, în timpul unui atac aerian american, sau Iosif Clisci, fugar în Franţa, unde a murit ca erou al mişcării de rezistenţă[5]. În volumul Din istoria Organizaţiei Pionierilor[6], Mircea Ştefan scrie despre grupare ca despre o precursoare a mişcării de pioneri înfiinţate după model sovietic în 1949, activă în anii 1930 prin acţiuni ce solicitau reducerea taxelor şcolare sau de răspândire a materialelor ilegale (celebrele „manifeste” ale ilegalităţii). Desigur, aceste relatări trebuie folosite cu prudenţă, căci ele au un vădit caracter propagandistic, de demonstrare cu orice preţ a rădăcinilor vechi, naţionale ale Organizaţiei Pionierilor în epoca Ceauşescu, când sorgintea sovietică a acesteia nu mai era convenabilă.

Revenind la cartea lui A. G. Vaida, aceasta este o ficţionalizare a luptei de clasă desfăşurată la nivelul elevilor din clasa a treia a gimnaziului Matei Basarab (clasa a şaptea de azi). Este o mică lume stratificată după principiul strict al apartenenţei sociale a părinţilor, care puteau fi, după caz, muncitori, muncitori, meseriaşi/mici negustori sau bogătaşi. Clasa şcolii devine o oglindă a structurii de clasă a societăţii:

În sala mică clasei a treia trăiau două lumi cu totul deosebite şi între ele o a treia, şovăitoare. Parcă nici razele, pe care le împărţea cu dărnicie soarele prin ferestre, nu luminau cu aceeaşi căldură pe toţi elevii. Nu se bucurau de ele cu adevărat din plin decât cei din primele bănci, fiii bogătaşilor.

Cele trei straturi sociale îşi au drept corespondent şcolar trei grupuri de elevi, „coţofenele”, „tejghetarii” şi, în fine, cei mai buni, deşi şi cei mai oropsiţi, „mânecile scurte”:

„Coţofană”era porecla pe care o dădeau băieţii săraci celor cu părinţi mai înstăriţi. Nici aceştia nu se lăsau însă mai prejos. Îi numeau pe ceilalţi „mâneci scurte”, arătând cu degetul în batjocură spre hainele lor vechi.
[...] Cei şovăitori erau porecliţi „tejghetari”. „Mânecile scurte” le strigau aşa, dispreţuindu-i pentru lipsa lor de hotărâre; „coţofenele”, pentru a arăta distanţa care îi desparte. Cei care foloseau doar foarte rar poreclele erau chiar „tejghetarii”. Cu cei bogaţi nu voiau să se pună rău ,ca să nu se vadă alungaţi din „societatea lor”, iar de cei săraci le era pur şi simplu frică. „Mânecile scurte” erau întotdeauna uniţi.

„Mânecile scurte” se află sub îndrumarea organizaţiei Şcolarul roşu şi luptă împotriva sistemului şcolar nedrept (majoritatea profesorilor favorizează „coţofenele”) şi a taxelor pe care cei mai săraci dintre elevi nu le pot plăti. Se ajunge la grevă şcolară, iar în liceu se împart manifeste; intervine odioasa Siguranţă a statului burghez, care arestează elevi, dar acţiunea de intimidare nu reuşeşte. „Coţofenele” nu sunt doar nişte băieţi favorizaţi de soartă şi răsfăţaţi din cauza condiţiei lor materiale; din rândurile lor se recrutează legionari, membri ai „frăţiilor de cruce”, care maltratează „mânecile scurte”, ajungând chiar la crimă (băiatul fabricantului şi cel al preotului îl ucid pe Rubin, fiul croitorului evreu, părinte a cărui tăcere nu poate fi cumpărată de taţii asasinilor). Lumea copiilor se află într-o relaţie de corespondenţă cu cea a adulţilor. Când fac grevă elevii, declară grevă şi părinţii lor, muncitorii de la fabrica Fierul. Represiunea regimului îi atinge pe toţi, mici şi mari.

Personajele sunt construite schematic, fără prea multă preocupare pentru adâncirea caracterelor. Matei (elev aspirant la calitatea de utecist, intermediar în distribuirea de manifeste subversive, arestat de Siguranţă), Săvel (fiu de comunist, el însuşi total angajat în servirea cauzei) sau Constantinescu (bătut de un anchetator) sunt „mâneci scurte” de frunte; ca eroi, sunt slab reliefaţi şi par interşanjabili. Dintre „coţofene” pot fi menţionaţi Jean, fiul avocatului Ghiţescu, Negrea, băiatul popii sau evreul Gersensohn, al cărui tată este bijutier. Antagonismul de clasă se extinde, iată, dincolo de graniţele etnice şi cuprinde şi generaţia părinţilor: tatăl lui Săvel este muncitor comunist, avocatul Ghiţescu este directorul fabricii. La şcoală, profesorii sunt mai toţi reacţionari — directorul este cel care cheamă Siguranţa —, iar dirigintele băieţilor, Botez, îi favorizează la note pe băieţii bogătaşilor. Singura excepţie o reprezintă Marinescu, profesorul de geografie, ale cărui simpatii politice sunt transparente.

Autorul face efortul de a prezenta unele personaje în evoluţia lor „dialectică” (pentru a folosi un termen larg întrebuinţat în epocă). Săvel, iniţial prieten cu unii din membrii clubului „coţofenelor”, strică prietenia şi se apropie de grupul din care face parte în mod natural, cel al aspiranţilor la calitatea de utecist. Un alt caz este reprezentat de Maria, mama lui Săvel. Femeie conservatoare, iniţial reticentă faţă de militantismul fiului şi soţului (Gheorghe), ea este în cele din urmă câştigată pentru cauză după lectura unor materiale subversive ascunse în casă de bărbat: „Uite, acum am să-ţi spun: da! Am citit şi eu cărticelele acelea pe care le ţii tu ascunse. Da, le-am citit Am aflat din ele de Rusia, de Uniunea Sovietică. Şi am aflat de Stalin... Ştii? Nu cred că am să te iert vreodată că le-ai ţinut atâta timp ascunse”. Scena, neverosimilă şi artificială, culminează cu un toast pentru Uniunea Sovietică şi marele ei conducător:

Săvel se întoarse cu vinul. Se aşezară la masă. Era un prânz mai bogat ca de obicei. Maria ridică paharul:
— Pentru gândurile tale, Gheorghe!
— Pentru Uniunea Sovietică! Ridică paharul şi Gheorghe.
— Pentru tovarăşul Stalin! spuse Săvel.
Se priviră cu toţii. Tăceau. Gheorghe îşi ridică iarăşi paharul:
— Pentru tovarăşul Stalin!

Idealul sovietic este de altfel omniprezent în carte, ca şi aspiraţia eroilor spre starea de lucruri din societatea sovietică. Capitolul final, Ţara plaiurilor însorite, marchează intrarea în UTC a lui Săvel şi participarea lui la o şedinţă clandestină, îndrumată de un „tovarăş de la Partid”[7]). Băiatul visează să devină pionier, dar tovarăşul îl aduce cu picioarele pe pământ, amintindu-i că mai e mult de luptat: „În timp ce în Uniunea Sovietică elevii se află în Patria Socialistă, fără urmă de capitalişti şi de moşieri, noi suntem într-o ţară în care mai trebuie să luptăm ani şi ani ca să-i putem goni pe exploatatori. Tocmai de aceea, pe lângă învăţătură, trebuie să luptăm alături de U.T.C., sub îndrumarea partidului. Şi vom birui până la urmă. Cum să nu biruim, când alături de noi se află măreaţa Uniune Sovietică şi se află cel mai drag prieten al tineretului muncitor din întreaga lume, tovarăşul Stalin?


Roman cu titlu ambiguu („Şcolarul roşu” se referă atât la organizaţie, cât şi la oricare din elevii revoluţionari de la gimnaziu), scrierea lui A. G. Vaida nu se ridică niciun moment de la nivelul unei mediocrităţi atente să bifeze conştiincios puncte de pe o listă ideologizată la maximum: lupta de clasă, antagonismul dintre exploataţi şi exploatatori, controlul ierarhic rigid în cadrul grupărilor clandestine, superioritatea regimului sovietic, cultul personalităţii lui Stalin etc. Valoarea estetică extrem de modestă oferă avantajul de a permite disecţia facilă a unui text exemplar pentru proza juvenilă a intervalului 1948-1953.


Coperta romanului este realizată de D. Iura (Iurie Darie), iar ilustraţiile din interior, de V. Crivăţ.

[1] Ziarul Lupta Sibiului nr. 2127 din 29 aprilie 1952 ne informează că tirajul mediu al unei cărţi pentru copii şi tineret era de 20.000-30.000 de exemplare.
[2] „Munca cu cartea este vie şi în «Camera copiilor» [de la clubul uzinei 1 Mai din Ploieşti]. Aici tovarăşa Filip Niculiţa, res­ponsabila bibliotecii pentru copii, citeşte micilor cititori cărţi ca «Micul patriot» de A. G. Vaida şi altele, după care au loc discuţii despre viaţa eroilor din cărţi, des­pre faptele tor patriotice, despre ceea ce se poate învăţa din carte şi aplica în viaţa copiilor noştri.” (Scânteia tineretului nr. 965 din 7 mai 1952)
[3] Scânteia tineretului nr. 1074 din 3 octombrie 1952.
[4] Munca nr. 2063 din 3 iunie 1954.
[5] Mircea Ştefan, Rădăcinile pionieriei. Organizaţia „Şcolarul roşu”, în Cutezătorii nr. 50 din 14 decembrie 1972.
[6] Editura Politică, Bucureşti, 1973, pp. 37-40.
[7] Îndrumarea ierarhică de către partidul comunist a activităţii tineretului din organizaţii este una din dogmele esenţiale ale activităţii clandestine, dar şi legale, după 1944. Chiar după preluarea puterii, mulţi tineri nu înţeleg bine rolul de îndrumător al partidului, după cum se plânge Radu Cosaşu în nr. 12 din 15 iulie 1948 al Revistei elevilor. El citeşte într-un ziar lozinca „Trăiască Republica Populară Română – avangarda clasei muncitoare” şi regretă că „elevii [...] ca şi mulţi alţii, din păcate, se folosesc de cuvinte pe care nu le înţeleg şi care ar trebui bine înţelese: Avangarda clasei muncitoare este Partidul” (apud Ioan Lăcustă, 1948-1952. Republica Populară şi România, Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 62.