Despre Ion Jipa

Din primul val ─ dispărut relativ repede, fără a lăsa urme ─ al prozei realist-socialiste de după 1948 face parte şi Ion Jipa, născut în 1909, (relativ) tânără speranţă a literaturii angajate de după preluarea totală a puterii de către Partidul Comunist la sfârşitul lui 1947. La origine muncitor, „trimis de Partid să ducă muncă de lămurire in mijlocul ţărănimii muncitoare”, Jipa prinde gustul scrisului şi are în primii ani de activitate o producţie bogată de nuvele şi povestiri consacrate aşa-zisei transformări socialiste a agriculturii. Alături de Echipa de tractoare, apărută în Viaţa românească în 1949, el mai publică în acelaşi an Cât vezi cu ochii, pământ şi Deşteptare. Anul recordurilor cantitative este însă 1950, care marchează nu mai puţin de cinci apariţii, toate mobilizatoare (Economiile lui Costea Dalbu, E uşor de ţinut minte, Pentru viaţă şi fericire, votează!, Un voinicel dă piept cu viaţa, Vrăbioii de aur). Prozatorul călăreşte valul succesului, critica îl răsfaţă, deşi îl mai şi... critică pentru unele stângăcii, iar articolele sale sunt găzduite în paginile cotidianelor centrale.  

Într-un moment când părea să-şi fi găsit nu doar vocaţia, ci şi o nişă literară confortabilă, Jipa efectuează o cotitură semnificativă şi se orientează spre literatura pentru copii, renunţând definitiv să se mai adreseze maturilor prin scrieri inspirate din viaţa nouă a satului românesc, ca până atunci. Într-adevăr, în 1951 el publică Clocot Voinicul, un basm construit pe confruntarea tradiţională dintre bine şi rău, dar menit să evidenţieze lupta victorioasă a omului cu forţele oarbe ale naturii, pe care le supune în folosul său. Începe să colaboreze cu povestiri şi reportaje şi uneori chiar cu versuri la revistele pentru copii (Licurici, Pogonici, Luminiţa, Scânteia pionierului) şi cu începere din 1954 scoate mai multe volume pentru cititorii foarte tineri. Printre acestea se numără Titic, Culai şi Gaie (1954), Floare albă (1955), Un porumbel alb pentru copiii negri (1955), Bim, Big, Bum şi alţi năzdrăvani şi Noaptea la circ (1960). Este autorul unor scenarii radiofonice (Musca aurie, 1956, Bim şi focul, 1958 etc.), scrie versurile mai multor cântece pioniereşti şi realizează traduceri din creaţia pentru copii a altor popoare. De o oarecare popularitate se bucură volumul Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot (1956), o poveste cu morală despre importanţa învăţăturii şi a muncii asidue. De asemenea, îl găsim pe Jipa nu de puţine ori în mijlocul copiilor, participant, alături de alţi scriitori, la întâlnirile tradiţionale cu micii cititori.

Spre deosebire de alţi zeloşi practicanţi ai realismului socialist al primilor ani de comunism, Jipa pare să-şi fi înţeles limitele şi să fi renunţat în timp util la practicarea unei literaturi pentru care nu avea, oricum, chemare, căci scrierile sale erau schematice, stereotipe şi neverosimile, veritabile „proze broşurate”, aşa cum le califică cu maliţie un istoric literar. E semnificativ că din grupul de scriitori participanţi la concursul Ministerului Artelor în iunie 1949 (Ion Jipa, Aurel Mihale, A. Radu, O. Măgureanu, Vera Hudici, Ştefan Gheorghiu, Dumitru Mircea etc.), el se numără printre puţinii supravieţuitori literari, însă graţie textelor pentru copii pe care le scrie în anii următori. Nu ar trebui să se înţeleagă de aici că scriitorul submediocru pentru adulţi devine un autor remarcabil odată ce trece la literatura pentru cei mici. Jipa e acuzat uneori că scrie lucrări „care nu contribuie la educarea copiilor, conţinutul lor reducându-se la relatarea unor banalităţi lipsite de haz”, dar se menţine pe linia de plutire şi are o anumită vizibilitate în rândul publicului de vârstă şcolară şi al exegeţilor. În 1961 îl găsim printre membrii redacţiei Scânteia pionierului, mai contribuie în 1962 cu câteva traduceri, după care numele lui dispare complet din peisajul editorial şi jurnalistic.

Dacă despre ultima parte a vieţii lui Ion Jipa nu ştim mai nimic, datele privind tinereţea lui sunt ceva mai bogate. Cea mai importantă sursă este reprezentată de dosarul informativ pe care Securitatea i l-a deschis scriitorului[1]. Acesta, pe numele lui adevărat Jean Paltin, se născuse în Bucureşti la 21 iulie 1909, fiu al lui Leon şi al Sabinei, cuplu de origine evreiască. După satisfacerea stagiului militar, lucrase ca muncitor la diferite binale de construcţii, fiind o vreme angajat la Uzinele Malaxa, apoi la întreprinderea M. Dragomirescu, de unde fusese detaşat la muncă obligatorie ─ conform prevederilor legislaţiei rasiale ─ cu începere din 1942. Exasperat, putem presupune, de tratamentul care i se aplica, Paltin se declarase la un moment dat creştin, în speranţa de a evita persecuţiile, însă stratagema nu reuşise. Cazul e consemnat în presa vremii la cronica judiciară, sub titluri sarcastice (S-a creştinat... cu stiloul, în Viaţa din 10 iunie 1943).

După război Paltin/Jipa avusese diferite angajamente pasagere, pentru ca anul 1948 să-l găsească la Buletinul Uniunii Sindicatului de Salariaţi Agricoli. În 1950, în momentul întocmirii notei din care am extras informaţiile de mai sus, el era angajat la Editura Partidului Muncitoresc Român şi colabora la diferite publicaţii periodice.

În evidenţele Securităţii Ion Jipa era caracterizat drept „element lăudăros şi orgolios”. Documentul la care am făcut referire relata un incident petrecut în ianuarie 1950 la casa de odihnă a scriitorilor de la Sinaia, unde acesta se afla împreună cu soţia, printre oaspeţi numărându-se şi tânărul dramaturg şi prozator Octav Măgureanu. Acesta fusese dat în grija lui Jipa, căci avea însărcinarea de a redacta o nouă operă literară şi trebuia să lucreze, sarcină dificilă, căci avea „viciul beţiei”. Mentorul fusese la un moment dat chemat urgent la Bucureşti de USASZ (Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti) şi a circulat zvonul că, în absenţa lui, Măgureanu întreţinuse raporturi sexuale cu tovarăşa Jipa. Ancheta „pe linie de cadre” întreprinsă de USASZ s-a soldat cu excluderea lui Măgureanu din Uniune. Se mai spunea şi că, cu prilejul presupusului incident amoros, Jipa făcuse scandal, dându-se drept om al Securităţii trimis acolo „cu misiuni speciale”. Acest comportament nu a fost în cele din urmă confirmat.

Dincolo de asemenea cancanuri cu acoperire mai mare sau mai mică în realitate, reportul Securităţii menţiona un aspect mai grav, anume suspiciunea că în timpul războiului, mai precis în 1943, Paltin ar fi desfăşurat „o vie activitate legionară în cartierul Pantelimon” şi printre muncitorii de la întreprinderea Rogifer, pe care îi organiza în cuiburi. Bănuielile de legionarism erau vechi şi puteau fi găsite în rapoarte ale Siguranţei din 1943, pe care, cu acribie, Securitatea le preluase spre verificare. Unul din acestea relata:

 

„Legionarul Jean Paltin din șos. Pantelimon 132, desfășoară o vastă activitate legionară în cartierul com. Pantelimon și muncitorii de la Rogifer.

În prezent se ocupă cu organizarea de noi cuiburi legionare după vederile sale, afirmând că aceste mici unități legionare sunt complete și pot acționa perfect în orice împrejurare.”

 

 Un raport final, semnat de un anume comisar Iorgulescu, menţiona însă că verificările arătaseră că Paltin este evreu, aşadar nici datele sale personale, nici cele ale concubinei din acel moment (Ruxandra Isac) nu corespundeau profilului unui legionar cu „vastă activitate”. Interesant e că peste mai puţin de un deceniu Securitatea prelua acuzaţiile iniţiale ale Siguranţei, sfârşind prin a trage concluzii similare. Povestea poartă toate semnalmentele istorioarelor cu poliţişti săraci du duhul.

 Detaliu pitoresc: raportul care conchide că Paltin nu a fost legionar este vizat de colonelul de Securitate A. Stancu de la Direcţia Securităţii Capitalei. Viitor general şi şef al acestei secţii, Aurel Stancu, fost luptător în Spania, acesta este cu mare probabilitate autorul primului roman despre lupta tineretului comunist în ilegalitate (Inimă de tânăr), apărut în primă ediţie în 1947.

Tot de domeniul faptului divers, însă de data asta cu un oarecare tâlc, este prezenţa numelui lui Jipa-Paltin în dosarul de Securitate al lui Octav Pancu-Iaşi[2]. Mult mai celebrul şi mai înzestratul scriitor pentru copii era investigat pentru presupuse „acţiuni duşmănoase”, iar din cercul lui de cunoscuţi făcea parte şi falsul legionar. Colega lui Pancu-Iaşi, scriitoarea Ana Marcu, îl denunţă pe acesta în 1956 pentru că, întors din Uniunea Sovietică, s-ar fi întâlnit cu Jipa în trenul Bucureşti-Iaşi, ocazie cu care i s-ar fi confesat că după un sejur de o lună s-a convins că „totul este de paradă și propagandă, că realitatea e alta și că viața acolo [în URSS] este cu totul altfel cum ni se prezintă nouă”. Dar asta e deja o altă poveste, mult mai amplă şi mai profundă...

Text apărut în numărul 1314 al revistei Observator cultural. Astăzi acest blog împlinește 19 ani.

           

 

---

[1] Arhiva CNSAS, Dosar I 0447942.

[2] Arhiva CNSAS, Dosar I 0257233_002 vol. II.

Salut voios! laureată la gala premiilor revistei Observator cultural

În seara asta mi s-a decernat unul din premiile Observator cultural, mai precis cel de la categoria Critică şi istorie literară. Felicitări prestigioşilor mei contracandidaţi, doamnele Ioana Pârvulescu şi Alexandra Ciocârlie şi domnul Marcel Tolcea. A fost o mare onoare să concurez alături de domniile lor.

Nefiind în ţară, am trimis următorul mesaj, difuzat în timpul galei organizate în seara asta la Teatrul Odeon din Bucureşti:

Salut voios! Bună seara! Trimit acest mesaj înregistrat tocmai din vestul sălbatic american, din deşertul Nevada, unde ne refacem după o furtună de nisip. Scriu prost şi vorbesc încă şi mai prost, aşa că vă rog să aveţi îngăduinţă.

Când m-am apucat să scriu Salut voios!, cartea care îmi oferă ocazia de a lua acum cuvântul, am ştiut ce motto va avea şi cu ce frază se va încheia. Tot spaţiul conceptual şi grafic dintre ele a trebuit umplut cu ceva, iar la acel „ceva” am lucrat câţiva ani, făcând naveta între Las Vegas, unde locuiesc, şi București, unde vin în vizită în fiecare an. Ceva-ul acesta a fost format din mii de ore petrecute în biblioteci, la Arhivele Naţionale sau la CNSAS, în toate locurile pe unde a trebuit să caut urmele şi fosilele „bestiei” reprezentate de literatura română pentru copii şi tineret a intervalului 1948-1953. Multă lume mi-a spus că e o întreprindere nebunească şi aşa şi era: material nu aveam - nu citisem decât o parte infimă a cărţilor din acea perioadă, iar despre mulţi din autori nu ştiam mare lucru.

A urmat o luptă înverşunată cu: propria mea lipsă de experienţă (sunt biochimist şi lingvist, nu critic sau istoric literar), cu lipsa materialului după cum am spus, cu ostilitatea multor instituţii, iar apoi, când cartea a fost gata, cu indiferenţa editurilor, nedispuse să acorde credit unui outsider.

Am izbândit în cele din urmă, iar acum e momentul firesc al bucuriei şi mulţumirilor. Acestea se îndreaptă în primul rând către familia mea, soţia mea Odhett, un medic minunat şi un critic ascuţit, postum către doamna Marghit Dascălu, diriginta şi profesoara mea de română din urmă cu multe decenii, către editura Vremea, care a avut curajul de a publica această carte şi - nicidecum în ultimul rând al importanţei, către juriul acestei ediţii „rotunde” a premiilor Observator cultural şi întreaga redacţie a revistei, care a intuit adevărul din spatele spuselor unui renumit autor de cărţi pentru copii: literatura pentru copii este la fel ca cea pentru oamenii mari, dar mai bună. Vă mulţumesc tuturor!

#salutvoios #literaturapentrucopii

Din cărţile pentru copii ale anului 1949 (II)

Ghicitoarea, specie literară populară mai ales printre copiii mici, este ilustrată în 1949 de placheta Hai, ghiceşte, cine-i?[1] de J. Mihail. Ghicitorile (în parte apărute deja în diferite numere ale revistei Pogonici) sunt structurate ca grupuri de 7-8 distihuri, fără titlu, iar referentul lor e de regulă uşor de identificat. Informaţia oferită pentru rezolvarea ghicitorii e bogată, adesea redundantă. Iată cum începe ghicitoarea care are ca soluţie „veveriţa”, din care se vede că cititorul dispune de suficiente informaţii pentru a ghici, chiar înainte de a citi toate versurile, mai ales că are la îndemână indicii suplimentare din desenul însoţitor:

            

              Cine-şi spală dimineaţa

              Toată blana, toată faţa?

 

              Şi apoi zglobiu coboară

              Din scorburi, afară?

 

              Cine-i neastâmpărată,

              Mică, mică şi roşcată?

 

              Prin pădurea-ntunecoasă?

              Coada cui e-aşa stufoasă? etc.

 

Ca distribuţie semantică, multe din ghicitori au ca răspuns animale (ciocănitoarea, iepurele, veveriţa, şarpele, ursul), dar şi elemente ale vieţii urbane moderne (tramvaiul, aparatul de radio, telefonul, avionul), iar volumul este în ansamblu atrăgător şi echilibrat. Lucrarea lui J. Mihail este apreciată, dintre teoreticienii momentului, de Egon Weigl[2], satisfăcut de modul în care e utilizată creaţia inspirată din folclor pentru instruirea copiilor. Nu foarte mulţumit este, dimpotrivă, Ovid Savin[3], care nu vede în ghicitorile din volum un instrument valoros de educaţie şi cunoaştere, pentru că cele 16 versuri care alcătuiesc o ghicitoare sunt prea numeroase:

 

Totuşi o întrebare ni se pune: oare cele 16 versuri care constituie o ghicitoare nu sunt prea numeroase? Atenţia copilului nu se poate concentra pentru a aduna toate caracterele înfăţişate într-un singur tablou astfel ca să poată răspunde cu un singur cuvânt, sau, dimpotrivă, numărul prea mare de imagini nu-l trimite de fiecare dată spre un alt răspuns, încât la sfârşit copilul să nu mai ştie ce să spună? Socotim că este o carte prea grea, chiar dacă copilul are 10 ani. şi apoi ne mai punem întrebarea dacă prin aceste ghicitori copilul învaţă să cunoască o lume nouă. Desigur că nu învaţă.

---

[1] Editura Tineretului (Literatura pentru copii), ilustraţii V. Crivăţ.

[2] Pe drumul unei noi literaturi pentru copii, în Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950.

[3] Cu privire la literatura pentru copii, în Iaşul nou nr. 5-6 (septembrie) 1950.

„Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”

Problema debutului publicistic al lui Octav Pancu-Iaşi nu e deloc simplă, căci după 1946 îi găsim numele în mai multe periodice ale vremii. Se pare că prima bucată semnată de el (de fapt Pan.ku Iaşi) apare în revista umoristică Piţigoiul, la rublica Piţigoiul sportiv din nr. 15 din 25 august 1946, când viitorul prozator avea trecuse de 17 ani. Articolul este intitulat „Juventus a învins Ciocanul cu 1:0”, tipărit greşit („Juventns”).

Un text interesant apare în 1948. E vorba de o poezie scrisă în colaborare cu Victor Popa, care are titlul „An nou - cântec nou” şi care câştigă unul din premii la concursul de poezii organizat de muribundul ziar Timpul. E vorba de un „mare concurs cu premii pentru poezie, nuvelă şi desen” consacrat efortului postbelic de reconstrucţie a ţării, anunţat în numărul din 8 martie 1948. Este un poem mobilizator, scris la persoana a II-a plural, menit să-i însufleţească pe tinerii constructori ai căii ferate Agnita-Botorca, simbol al orânduirii abia instalate la sfârşitul lui 1947 Cităm un fragment revelator din acest poem de mari dimensiuni, caracterizat de un retorism ad hoc:

 

Tovarăși,

uzinele

și mașinile

și căminele,

noi trebue să le facem să duduie,

să fiarbă și să suduie.

Noi trebue să le dăm vlagă vie,

roților energie,

iureş curelelor,

vifor manivelelor,

munca să nu se oprească,

să crească,

să crească!

Tovarăși, noi n-avem mâni

pentru sâni

suntem roi,

de brațe — mușuroi —

și pentru alți cinci sute cincizeci

și trei de kilometri noi.

 

Textul, oarecum banal într-o vreme când asemenea îndemnuri poetice activistice inundau piaţa literară, ar fi trecut oarecum neobservat dacă n-ar fi fost versurile „Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”, remarcate de Maximin (cel mai probabil G. Millian-Maximin), care ţinea rubrica „Vorbe de clacă” la ziarul Semnalul.

 

În articolul apărut în numărul din 20 aprilie, Maximin se declară contariat de distih şi afirmă că una (munca) n-o exclude pe alta (iubirea), ba chiar că cele două ar trebui să meargă mână în mână, dacă putem spune aşa. Tinerii care construiesc cu entuziasm socialismul ar trebui să dea dovadă de un elan pe măsură şi în ceea ce priveşte latura erotică a vieţii, afirmă în esenţă cronicarul.

 

Desigur, fiind vorba de poezie, gama interpretărilor posibile e vastă. În spiritul unei lăudabile onestităţi intelectuale (sau poate spre a îndulci o pilulă prea amară), Maximin scrie în final că i s-a sugerat că de fapt distihul păgubaş s-ar fi putut referi la statul cu mâinile în sân (sânul propriu, desigur). Care va să zică, tinerii voluntari n-aveau mâini de ţinut în sân, adică nu trândăveau. Autorii ar fi trebuit totuşi să fie „mai expliciţi’ (articolul chiar aşa se intitulează). Publicistul conchide:

 

„Tineri care pot sfărâma stâncile în care seva vieții e atât de clocotitoare, să nu stea cu brațele în sânul lor, asta, da, căci nu se cuvine, când țara are atâta nevoe decei, dar în alte... sânuri, Dumnezeu să mă ierte, asta cred că nu le-o cere nici U.T.M.-ul ! Bine ar fi însă ca în chestii de-astea controversate, poeții, mai ales când au și talent și sunt și premiați, să fie cât mai expliciţi.”

 

Nu se poate spune că nu era o întorsătură de condei dibace, care a trecut, iată, de vigilenţa cenzurii.

Salut voios!

Îmi face mare plăcere să anunţ apropiata apariţie a unei cărţi la care am lucrat nu atât mult, cât intens şi din greu. Îi spune Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii şi tineret din perioada stalinistă (1948-1953).

Cartea e disponibilă în majoritatea librăriilor, cel mai mic preț fiind cel de pe site-ul Editurii Vremea. Sper să fie citită de cât mai multă lume.

Ana Tudoraș - Circul din pădure

Prin placheta Circul din pădure apărută în 1952, Ana Tudoraş se adresează copiilor de vârstă preşcolară. Este o poveste versificată menită să-i facă pe destinatari să preţuiască valori morale precum solidaritatea şi întrajutorarea. Viaţa veselă şi armonioasă a vieţuitoarelor pădurii e tulburată de vestea că veveriţa „cea roşcată” a căzut bolnavă, strănută, tuşeşte şi are febră. Animalele se mobilizează exemplar, e chemat medicul (iepurele Ţuşt) şi pacienta îşi începe tratamentul, vegheată cu atenţie de toţi ceilalţi. Observând că bolnava e abătută, la sugestia unui licurici, sălbăticiunile decid să monteze un spectacol pentru a o amuza şi a-i ridica moralul. Se declanşează un spectacol pe cinste, cu dansuri, figuri şi giumbuşlucuri, în care fiecare îşi etalează înzestrările artistice. Sunt versuri foarte simple, fără rafinamente lexicale sau prozodice:

 

              Uite, căprioara zboară

              Şi prin cerc, ca o săgeată.

              A trecut, de vânt purtată.

              Iar acum, în cerc se prinde

              Şi picioarele-şi întinde:

              Cercul merge ca o roată,

              Ocolind pădurea toată.

       

Relatarea îi familiarizează pe copii cu înfăţişarea şi caracteristicile locuitorilor pădurii (Aricescu Ciufulici, iepurii Buş şi Ţuşt, Moş Martin ursul, felurite insecte şi păsări), fără un mesaj politic subiacent, fiind apreciată de Ion Manole în articolul său sintetic despre literatura pentru preşcolari (Cele dintâi cărţi pentru copii, în Viaţa românească nr. 6 din 1953). 

Ilustraţiile sunt realizate de Maria Constantin.

Moşii (Tablă de materii)

Literatura periodicelor pentru copii din perioada interbelică, cu extindere până prin 1948-1949, e plină de „moşi”. Mă refer aici la pseudonimele cu care sunt semnate bucăţile literare (o submulţime a imensei mulţimi a pseudonimelor generale care apar în aceste publicaţii şi pentru care nu vom afla probabil niciodată cine se ascunde în spatele lor). Avem un Moş Radu, un Moş Nae, un Moş Glumici, un Moş Alecu, un Moş Costache, un Moş Fotea, un Moş Toader, un Moş Roată, un Moş Grigore Sfătosu, un Moş Delamare etc. sau, pur şi simplu, Moşu şi nenumăraţi alţii. Desigur, nu toţi aceşti moşi rămân necunoscuţi, căci ştim desigur că Moş Nae era prodigiosul N. Batzaria (1874-1952), pus la index după război şi mort în condiţii neclare la începutul deceniului al şaselea al secolului trecut. Un alt moş a cărui identitate ne este cunoscută este Moş Delamare, pseudonim al comandorului de marină (ulterior contraamiral) Aurel Negulescu (1880-1956), a cărui semnătură apare frecvent în Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor. 

Un alt „moş” pe care îl găsim în vechile publicaţii pentru copii - de data asta chiar în fruntea uneia din ele - este misteriosul Moş Hector. La 15 ianuarie 1940 apare la Bucureşti primul număr din Informaţia copiilor şi tineretului, care poartă pe frontispiciu numele directorului, Moş Hector. Semnătura acestuia nu se regăseşte sub niciun material publicat în acest număr sau în cele care au urmat. Articolul de prezentare intitulat Bilet de drum, care este de fapt adresat părinţilor, cu îndemnul de a da odraslelor lor spre lectură noua revistă, este scris de Emil Serghie (1897-1977). Publicist de stânga activ în perioada interbelică şi până la începuturile Republicii Populare, traducător şi om de teatru, Serghie „năşise” numeroase publicaţii, fiind directorul ziarului Momentul şi colaborator constant la multe alte ziare. Nu ştiu să fi scris vreodată literatură pentru copii, dar prezenţa sa în fruntea Informaţiei... putea da girul unei autorităţi. Să fie Emil Serghie directorul Moş Hector? Greu de spus, dar nu imposibil. În clasicul său Dicţionar de pseudonime, Mihail Straje menţionează o serie de pseudonime folosite de Serghie în cariera sa jurnalistică. Deşi printre acestea nu se numără Moş Hector, Straje afirmă că informaţiile despre Serghie provin chiar de la acesta. Printre publicaţiile la care a colaborat, el menţionează Informaţia (până în 1941). Este foarte probabil să fi fost chiar Informaţia copiilor şi tineretului, unde, după cum am văzut, nu a contribuit cu texte. E deci destul de probabil să fi fost chiar el directorul, acel misterios Moş Hector. Ancheta continuă...

Leonid Petrescu, un scriitor pentru copii şi tineret puţin cunoscut azi (I)

Printre copiii care aşteptau cu nerăbdare apariţia revistei interbelice Dimineaţa copiilor trebuie să se fi numărat şi Leonid Petrescu, un băiat de vreo zece ani din Bucureşti, care are satisfacţia de a-şi vedea numele pe lunga listă de a laureaţilor unui concurs de probleme distractive apărută într-un număr al publicaţiei din primăvara lui 1933[1], performanţă pe care o va repeta în anul următor[2]. Foarte tânărul dezlegător de enigme nu se mulţumeşte cu această ipostază intelectuală mai degrabă pasivă, căci peste mai puţin de trei ani el va figura ca autor de probleme, de această dată în Universul copiilor[3]. Publicaţia de care îşi va lega ani de-a rândul existenţa Leonid Petrescu este însă Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor, săptămânal de ştiinţă popularizată de îndelungată tradiţie (apare, sub denumiri uşor variabile, din 1897 până în 1948). Dorind să-şi vadă numele în paginile Ziarului..., elevul Petrescu expediază la redacţie un articol despre termite, dar care este respins în primăvara lui 1937 căci îi lipsesc ilustraţiile[4]. Insistenţa îi este finalmente răsplătită, căci cu începere din vara aceluiaşi an perseverentul adolescent devine colaborator permanent al revistei. Materialele de început cu care contribuie în 1937 sunt probabil compilaţii din surse străine (Postitorii[5], articol despre capacitatea omului de a supravieţui fără hrană, Oraşele aurului[6], Papagalii înţeleg ce spun?[7], Girafa[8] etc.).

 

Teoreticienii literaturii pentru copii şi tineret ai primilor ani de republică populară nu pierd niciun prilej să înfiereze „vechea” literatură burgheză, iar dintre produsele acesteia, mai ales cărţile cu literatură senzaţională, romanele poliţiste, exotice, scrierile pline de detectivi şi căutători de comori. Acestea sunt treptat evacuate din librării şi anticariate şi trecute la fondul „special” al bibliotecilor. Lectura unor asemenea cărţi e privită ca o activitate blamabilă, neserioasă, semn al unui caracter grevat de defecte. În noile opere literare, citirea lor e apanajul personajelor negative. În Pe colina cu salcâmi de Mira Iosif (1952), un exemplu timpuriu de roman realist socialist adresat tinerilor cititori, Victor Negruş, erou de origine socială problematică (tatăl lui fusese patronul unei cofetării) citeşte pe ascuns, chiar în ora de fizică, „o hârţoagă cu coperţi roşiatice, murdare”, intitulată „1000 de cuţite”.

Cu timpul, restricţiile se vor relaxa, mai ales odată cu apariţia primelor cărţi poliţiste şi de aventuri autohtone, deşi în ceea ce priveşte cărţile vechi, apărute în precedenta orânduire, lecturile respective rămân blamabile până târziu. Spre exemplu, în romanul SF Autobuzul profesorului de Leonid Petrescu (1964) apare personajul Vasile Miteanu, poreclit „Vasilică Aventureanu” tocmai din cauza faptului că îndrăgea literatura de aventuri dubioasă a deceniilor trecute:

Cărțile cu care se hrănea erau dezmembrate și fără coperți. Cotoarele fuseseră lipite cu hârtie de ziar, iar marginile strâmte ale paginilor arătau zdrențuite, ca niște drapele trecute prin lupte grele. Peste tiparul cenușiu se așterneau pete de cele mai diferite culori și proveniențe.

Dacă un anticar ar fi avut răbdarea să le cerceteze, ar fi constatat că aceste adunături de pagini tipărite aveau o vârstă venerabilă pentru specia lor: unele din ele trecuseră de treizeci de ani. Iar dacă un statistician ar fi găsit timp suficient, ar fi putut calcula că, în medie, fiecare din cărțile lui Vasilică Aventureanu cuprindea descrieri detailate despre șase asasinate, patru furturi la drumul mare, vreo opt mai mărunte și alte asemenea înfăptuiri.

De prisos s-o mai spunem, Miteanu-Aventureanu se dovedeşte a fi un om rău, care încearcă să folosească pentru propriul lui profit o invenţie valoroasă, care ar fi adus economii uriaşe industriei naţionale.

 

Revin la Autobuzul profesorului. Povestea se construieşte în jurul senzaţionalei descoperiri a unui oarecare profesor Onea, care reuşeşte să modifice cu mijloace relativ simple organizarea internă a materiei, astfel încât trecerile dintr-o stare de agregare/alotropică într-alta să se facă la temperaturi şi presiuni scăzute. Descoperirea deschide desigur perspective economice nebănuite, dar atrage şi atenţia unui personaj fără căpătâi, Vasile Miteanu, care încearcă să o folosească pentru a transforma cărbunele în diamant.

 

Toate bune şi frumoase, însă povestea este oarecum atipică pentru calapodul scrierilor de gen ale epocii. Regula generală era ca o mare descoperire a unui savant român să intre în vizorul unei agenţii de spionaj străine, care făcea tot felul de blestemăţii pentru a o fura, pentru a fi în final demascată şi pedepsită de vigilentele organe ale Securităţii (s-a scris de altfel pe tema imaginii ofiţerului de securitate în romanele de aventuri ale perioadei comuniste[9]). În Autobuzul profesorului, deşi descoperirea lui Onea e cât de poate de tentantă, singurul care râvneşte la ea e modestul Miteanu, un ins nu foarte inteligent, care nu are nici măcar complici. Nu avem niciun securist care să ancheteze evenimentele; singura instituţie sesizată vag este miliţia, care îşi trimite un reprezentant pentru a investiga faptele. Acesta este un personaj fără nume („miliţianul”), schiţat sumar, care nu întreprinde nicio acţiune semnificativă şi se dizolvă în fundal. Mi s-au părut caracteristici demne de semnalat în contextul studierii dintr-o perspectivă ideologic-propagandistică a vechii literaturi SF şi de aventuri. Ironia face ca autorul, Leonid Petrescu, să fi avut de a face destul de mult cu Securitatea. Dar despre asta, cu altă ocazie!

 

Coperta este realizată de Sabin Bălaşa.

---

[1] Numele dezlegătorilor din Capitală, în nr. 483 din 14 mai 1933 Numele sub care figurează laureatul este Leonid Gh. Petrescu.

[2] A se vedea, de exemplu, Dezlegătorii concursurilor pe aprilie şi mai, în nr. 542 din 27 iunie 1934.

[3] Triunghi, în nr. 1 din 1937.

[4] Poşta redacţiei, în nr. 8 din 30 martie 1937.

[5] Nr. 27 din 29 iunie 1937.

[6] Nr. 29 din 13 iulie 1937.

[7] Nr. 44 din 26 octombrie 1937,

[8] Nr. 47 din 16 noiembrie 1937.

[9] A se vedea şi Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Imaginea ofițerului de Securitate în literatura de spionaj din România comunistă, în Caietele CNSAS an VII, nr. 1 (13) din 2014.

 

Viorica Huber - Vălurea

Debutantă de timpuriu, cu volumul Schiţe (1943), Viorica Huber[1] publică în 1953 Vălurea[2], povestea unei fetiţe îndrăgostite de apă, care locuia cu bunicul ei într-o colibă de pe malul Dunării. Acesta, pescar, trăia în sărăcie, căci cei mai buni peşti pe care îi prindea îi erau confiscaţi de boierul local. Ca într-un basm clasic, bătrânul prinde într-o zi un peşte de aur, dar Vălurea, sensibilă la lamentaţiile acestuia, îl eliberează. Urmează răsplata pentru fapta cea bună. La fel ca Alice a lui Lewis Carroll, fetiţa se va micşora şi, călare pe peştele fermecat, va face o călătorie pe Dunăre şi dincolo de vărsarea în Marea Neagră, pentru a lua parte la Sărbătoarea apelor, o paradă grandioasă a faunei marine. Călătoria este un prilej de cunoaştere a celor mai importante vieţuitoare ale fluviului şi mării, batracieni, peşti ciudaţi („moşul cu trei ghimpi”), dar şi un şarpe „viclean”, o vidră prietenoasă, cumplitul somn uriaş şi vorace poreclit Spaima-Apelor, raţe, un păianjen şi chiar focile de Marea Neagră, azi dispărute. Peripeţiile fetiţei culminează cu participarea la Sărbătoarea apelor, cu defilări feerice de căluţi de mare, bancuri de peştişori argintii, delfini, ţipari şi tot felul de alte animale nemaivăzute de copilă. Întoarsă acasă, Vălurea va reveni la dimensiunile normale ale unei fetiţe de vârsta ei, iar bunicul se va bucura de o recoltă pescărească nemaivăzută, care le va permite celor doi să trăiască o vară şi o iarnă (asuprirea boierului pare să fi încetat de la sine).

            În Vălurea intervenţia elementului supranatural este limitată cu grijă. Este adevărat că fetiţa înţelege graiul animalelor şi poate conversa cu ele, că avem un peşte fermecat sau că sunt posibile măriri şi micşorări ale corpului protagonistei, însă toate acestea sunt mai degrabă accesorii introduse pentru a facilita comunicarea unor informaţii factuale despre călătoria întreprinsă de aceasta. Avem de a face, după cum s-a observat, cu o „povestire fantastico-ştiinţifică”[3], sau, cu un termen care a făcut carieră în epocă, cu un „basm ştiinţific”. Avându-şi originea în literatura sovietică teoretică consacrată creaţiei pentru copii şi tineret[4], denumirea de basm ştiinţific capătă notorietate la noi în urma contribuţiilor lui Vladimir Colin[5]. Fără a complica prea mult discuţia, iată ce scrie Colin:

 

              Basmul ştiinţific (deosebit de povestirea ştiinţifică prin tot ceea ce deosebeşte basmul de povestire) este prototipul poveştii adevărate. Ceea ce e esenţial pentru reuşita basmului ştiinţific, e evitarea didacticismului, care usucă floarea vie a basmului. Nu cunosc exemple mai grăitoare de basme ştiinţifice decât cele care au stat la baza scenariilor după care s-au turnat filmele sovietice „Grăuntele preţios“ şi, mai recent, „Floarea din Kara-Kum”, admirabilă transpunere pe planul basmului a poveştii adevărate a bumbacului.

Prin ce se caracterizează aceste basme ştiinţifice? În primul rând, fireşte, prin faptul că sunt poveşti adevărate. Adevărul ştiinţific este însă transpus pe plan fantastic în cadrul unui subiect bine închegat, care face din vântul uscat sau din capsula de bumbac personaje vii, ce se înfruntă, prilejuind peripeţii pline de neprevăzut. 

 

            Dacă în arta sovietică basmul ştiinţific căpătase un statut bine conturat, fiind reprezentat de numeroase opere, în mai tânăra literatură română pentru copii şi tineret el se afla încă la început şi în esenţă, potrivit lui Vladimir Colin, încă nici nu fusese „realizat”. Cu toate acestea, existau şi la noi creaţii literare care tindeau cel puţin spre statutul de basm ştiinţific, printre care teoreticianul menţionează Aventurile lui Elec Troni de Tölgyesi László[6], scrisă în limba maghiară şi tradusă de Virgil Teodorescu şi, desigur, Vălurea.  Dacă despre prima lucrare ni se spune că „suferă cumplit din pricina didacticismului şi a alunecării în povestirea descriptivă”, cea de a doua are parte de o apreciere mai blândă, căci, fiind „[c]eva mai puţin uscat, dar încă suficient de didactic”, acest basm ştiinţific „tinde să familiarizeze copiii cu lumea vieţuitoarelor din apele Dunării”. Niciunul din aceste texte, susţine Vladimir Colin, „nu izbuteşte să-şi transmită învăţăturile sub forma unei acţiuni, a unei întâmplări, care angrenează eroii”, ceea ce este în sine adevărat, căci este vorba de lucrări de factură modestă. Rămâne totuşi notabil efortul Vioricăi Huber de a face cât mai verosimilă călătoria acvatică a personajului său, aşa cum încercase ─ să ne amintim ─ şi Nina Cassian când relatase peripeţiile lui Nică pe fundul oceanului lui Caracatiţă Împărat. Oricum ar sta lucrurile, potrivit lui Vladimir Colin basmul ştiinţific al Vioricăi Huber este mai bine realizat ca atare decât Clocot Voinicul al lui Ion Jipa, despre care am discutat în capitolul consacrat apariţiilor literare din 1951.  Teoreticianul basmului susţine că în Clocot Voinicul se produce o confuzie între basmul propriu-zis şi cel ştiinţific, iar autorul sfârşeşte prin a alege o cale greşită de reflectare a fenomenelor naturii. Să-i dăm cuvântul lui Vladimir Colin:

 

              O confuzie care întunecă drumul basmului ştiinţific îşi are originea în mintea autorului, care n-a înţeles deosebirea dintre basmul ştiinţific şi basmul propriu-zis şi le amestecă planurile. Este ceea ce i s-a întâmplat eroului lui Ion Jipa, Clocot Voinicul, care porneşte la luptă împotriva secetei, personificată prin personajul Uscata. Pe tot parcursul basmului aflăm de pustiirile secetei, dar Clocot Voinicul o ucide la sfârşitul basmului pe Uscata, de parcă ar fi o mumă a pădurii oarecare, uitând că are de a face cu seceta, forţă a naturii, care nu poate fi ucisă, ci doar alungată prin perdele forestiere, irigaţii etc. Autorul confundă, aşa cum am spus, planul basmului ştiinţific cu cel al basmului tradiţional.

 

            În ceea ce o priveşte, Viorica Huber va persevera şi va publica în 1957 Ulcicuţa cu vrăji, care conţine, potrivit lui Vicu Mîndra, „trei încercări de a încuscri basmul cu naraţiunea ştiinţifică”[7]. În deceniile următoare ea va publica lucrări istorice şi ştiinţifico-fantastice.

Volumul, apărut la Editura Tineretului, este ilustrat de Ioana Olteş.

 

---

[1] Născută la Timişoara (1927-2020), s-a căsătorit cu prozatorul Adrian Rogoz şi a semnat un număr însemnat de cărţi, mai ales din genul ştiinţifico-fantastic, cu numele Georgina Viorica Rogoz. 

[2] Editura Tineretului, ilustraţii Ioana Olteş.

[3] Calificarea îi aparţine lui I.D.B. (Ion Dodu Bălan) în articolul Sărbătoarea cărţii din nr. 1/1954 al revistei Viaţa românească.

[4] A se vedea Vera Smirnova, Despre basmul sovietic pentru copii, în nr. 29 din 3 februarie 1952 al revistei Komsomolskaia Pravda (reprodus în Culegere de materiale documentare,  Editura Tineretului, Bucureşti, 1952, pp. 55-63).

[5] Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1955, Problemele şi drumurile basmului cult, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955.

[6] Editura Tineretului, 1954, ilustraţii Catrici Marilena.

[7] Cărţi pentru copii, în Scânteia tineretului nr. 2669 din 7 decembrie 1957.

Demostene Botez - Sfredeluș

Dintre cărţile pentru copii ale anului 1953 se disting, prin prezenta unui personaj titular proeminent, Sfredeluş[1] de Demostene Botez şi Ghiduş Arcăduş[2] de Sonia Larian. Cu cea dintâi, Demostene Botez (1893-1973), care avea în spate o carieră literară şi gazetărească prodigioasă, îşi face debutul în literatura juvenilă. Preocuparea pentru acest domeniu nu era însă chiar aşa de nouă, căci încă din 1950 poetul colaborează la revistele pentru copii, cu texte originale[3] sau traduceri, cum sunt cele din poetul comunist italian Gianni Rodari[4]. Cea mai fermă dovadă de ataşament pentru literatura celor mici o oferă un articol[5] pe care îl semnează în 1950 pe prima pagină a muribundului ziar Universul, ocazionat de discuţia despre literatura pentru copii care avusese lor la Uniunea Scriitorilor şi în care afirmă: 

              Ceea ce este cu siguranţă câştigat [de pe urma discuţiei] este că literatura pentru copii nu-i o literatură minoră şi că cei mai consacraţi scriitori o pot crea cu aceleaşi satisfacţii de creaţie şi îndeplinind acelaşi mare rol social.

Ba poate, s-ar putea spune că scriitorul pentru copii trebuie să fie perfect, condiţie care nu-i indispensabilă sensului pentru adulţi.

              Copilul reprezintă un cititor total pretenţios. Dacă-i place, i se aprind ochii, i se încreţeşte fruntea şi i se înroşesc obrajii. Dacă nu-l place, nu mai citeşte. Dar deloc.

    Iată aşadar că autorul lui Sfredeluş ia foarte în serios scrisul pentru copii. Cartea, o suită de poezii care îl au în centrul lor pe un copil de grădiniţă vioi, activ şi doritor să ajute, începe cu un portret amănunţit al protagonistului (Sfredeluş), văzut ca un lider de opinie capabil să-i adune în jurul lui pe ceilalţi ţânci:

               Sfredeluş e-un băieţel,

              Ca şi tine, mititel.

              Are nasul mic, turtit,

              Părul creţ şi ciufulit,

              Ochii vii de veveriţă

              Şi pe-obraz o aluniţă.

              El nu-i singur niciodată;

              Împrejurul lui stau roată,

              Bucuroşi, ceilalţi copii

              Şi lucrează jucării.

    Avem în continuare ocazia să-l vedem pe Sfredeluş în diverse ipostaze cotidiene. El este, pe rând, un copil cuminte şi gata să dea o mână de ajutor (Sfredeluş şi bunica) şi plin de curaj atunci când, lovit la deget, i se oblojeşte rana (Nu mă doare). Se trezeşte devreme şi nu întârzie la cămin (Azi începe săptămâna), iar odată ajuns acolo, se spală şi se îmbracă singur, ajutându-i şi pe copiii care nu sunt încă în stare s-o facă singuri (La cămin). Jocurile în care este angrenat Sfredeluş sunt nu doar eminamente masculine, ci şi în deplin acord cu ocupaţiile şi obiectivele evidenţiate de regulă de propaganda regimului. Astfel, el ia parte, alături de alţi băieţi, la construirea unei „uzine” alimentată cu „electricitate” prin intermediul unor sfori (Uzina) şi devine, tot împreună cu nişte colegi de cămin, un „feroviar” priceput (Trenul, În gară).

   Poeziile din ultima treime a ansamblului sunt dedicate vieţii în colonie, văzută ca o binemeritată odihnă după lunile petrecute la cămin (Crocodilul, În ogradă, Melcul curier), sau relaxării din vacanţa de iarnă (Iarna, Cu săniuţa). Sunt versuri simple, antrenante, care conturează imaginea unei copilării fericite, însă pline de responsabilităţi, într-o lume nouă şi ofertantă. În definitiv, în Sfredeluş Demostene Botez pune în aplicare programul pe care îl enunţase în finalul articolului din care am citat mai sus:

 

Personagiile scrierii literare,pentru copil trebuie să fie perfect consecvente. Desfăşurarea naraţiunii nu numai că trebuie să fie dinamică, dar să se desfăşoare mereu crescând. Repetiţia nu-i distracţie pentru copii. Asta-i comoditate de bătrâni, ba poate chiar un fel de fericirea lor. Iar dacă este vorba de o literatură pentru copii, cu tendinţă, iar nu un simplu joc de distracţie, ca balonaşul de celuloid cu grăunţe înăuntru, care sună a gol, atunci nici în partea ideologică nu trebuie să fie nicio greşeală. Copilul ia de bun tot ce citeşte. Iar o deviere iniţială duce, ca în geometrie, la un unghi care se deschide din ce în ce mai larg spre bază.

    Apreciat de critică în anii următori[6] şi reeditat, Sfredeluş va reprezenta pandantul lui Ciopârţilă, eroul de peste câţiva ani al lui Tiberiu Utan, prototipul copilului neastâmpărat şi distrugător, după cum remarcă Domiţian Cesereanu[7] cu ocazia reeditării primei cărţi şi apariţiei primei ediţii a celei de a doua.

---

[1] Editura Tineretului, ilustraţii Fred Micoş.

[2] Editura Tineretului, ilustraţii A. Sirin.

[3] Spre exemplu, Cârtiţă, fă-mi un tunel!, în Pogonici nr. 19 din 1 octombrie 1950 (înglobată în volumul Sfredeluş), Baba Floarea, în Licurici nr. 211 din 1 mai 1953 sau La revedere, în Cravata roşie nr. 11 din 1 iunie 1953.

[4] În Cravata roşie nr. 7 din 1 aprilie 1953.

[5] Literatura pentru copii, în nr. 17771 din 19 mai 1950.

[6] A se vedea, de exemplu, O poezie mare pentru cei mici de Lucia Olteanu, în Gazeta literară nr. 22 din 31 mai 1962.

[7] Două cărţi pentru copii. Demostene Botez: Sfredeluş; Tiberiu Utan: Ciopârţilă, în Gazeta literară nr. 33 din 16 august 1962.