11 ianuarie 2023

Petele albe ale literaturii pentru copii şi tineret (I)

0 comments

Studiind literatura juvenilă a anilor 1948-1953 descoperi tot felul de pete albe şi zone incerte. Cataloagele editurilor şi colecţiile bibliotecilor (multe din ele lacunare) ajută destul de puţin, aşa că uneori trebuie să faci muncă de detectiv. Scriam în urmă cu ceva vreme (vezi aici) despre o carte pentru copii pe care Al. C. (Corodar) Constantinescu o pregătea prin 1947 la Editura Europolis condusă de Vlad Muşatescu. Titlul nu era menţionat, dar, dacă ne luăm după lista de apariţii care se poate găsi pe coperta a IV-a a altui volum, se pare că era vorba de Isprăvile lui Moţoi. Cartea este de negăsit azi, aşa că trebuie să ne mulţumim cu fragmentul intitulat Bătălia, publicat în revista Licurici[1], unde se spune că volumul se va numi Isprăvile lui Moţoi, cel mai de treabă cotoi. Până la proba contrarie, trebuie să procedăm precum Cuvier şi să încercăm să reconstituim creatura literară pornind de la fragment, în care felina intervine decisiv şi violent şi scapă animalele din ogradă de teroarea exercitată de un guzgan mare şi fioros. Mai interesant este, poate, cazul unei alte lucrări a aceluiaşi autor care, din ziarist şi publicist de stânga în perioada interbelică, se transformase după război într-un productiv autor pentru copii[2].

Este vorba de „cartea” Luneta minunată. Periodicul „Pionierul” începe publicarea în foileton a lucrării în nr. 21 din 25 mai 1950, iar serialul continuă în încă două numere, după care se întrerupe. Micii cititori sunt anunţaţi că pot citi continuarea poveştii în cartea care va apărea la Editura tineretului. Cu toate acestea, volumul este de negăsit; el nu figurează în colecţiile niciunei biblioteci şi nu îl pomeneşte niciun catalog sau listă de apariţii. Presa vremii, de altfel atentă la asemenea evenimente (producţia autohtonă pentru copii e încă firavă în acei primi ani ai Republicii Populare) nu face nicio menţiune. Textul însă există, fie şi într-o formă incompletă, de vreme ce autorul face lecturi publice în faţa pionierilor precum cea amintită în Contemporanul[3], iar la una din întâlnirile cu micii cititori „o fetiţă ne-a spus că ea vrea să cunoască sfârşitul povestirii scriitorului Al. C. Constantinescu «Luneta minunată»”[4]. Se pare că dorinţa pionierei a rămas nesatisfăcută. 

Despre ce este vorba, până la urmă, în Luneta minunată? Într-un articol de sinteză privind literatura pentru copii[5], Al. C. Constantinescu vorbeşte despre cărţile care reflectă „viaţa atât de deosebită a copiilor din cele două lagăre care se înfruntă azi în lume” şi îşi introduce propria operă pe lista operelor literare de această factură. Fascinaţi de un apus de soare pe care îl admiră în tabără, niște pionieri îşi pun problema construirii unui dispozitiv special (o lunetă) care să urmărească marele astru în drumul lui şi să pe permită copiilor să vadă (în timp real, am zice azi) imagini din ţările traversate de acesta în drumul pe bolta cerească. Este pretextul unei călătorii sui generis prin întreaga lume, subiect julesvernian generos şi romantic, cu priză la tineret. Discuţia copiilor, a căror imaginaţie se înflăcărează, firesc, nu lasă totuşi loc pentru gratuităţi, căci elementul ideologic e mereu prezent: 

─ Ce-ar fi dacă am avea acum o astfel de lunetă? Unde ne-am uita mai întâi? ─ se întreabă Ianoş.
─ În China! ─ răspunde, repede, Laura.
─ De ce în China? Mai bine în Vietnam ─ e de părere Voicu.
─ Nu, mai bine în Africa, să vedem cum stau pădurile de acolo ─ cere Veronica.
─ Sau în America, ─ propune Matei.
─ De ce în America? Ce-ai să vezi acolo, decât oameni care nu au de lucru sau copii care suferă de foame?
─ Şi nu e bine să ştii cum suferă şi luptă oamenii de acolo? Altfel, cum o să-i ajutăm ─ întreabă Marin.
 

Animaţi de curiozitate ─ cu modulaţiile impuse de comandamentele vremii ─ pionierii îşi iau angajamentul de a obţine luneta fermecată şi se ţin de cuvânt. Autorul trece peste etapele construirii lunetei, căci în definitiv acestea sunt simple detalii. Important este obiectivul final, acela al realizării marii călătorii cu ajutorul acestui dispozitiv fantastic. În orice caz, prima călătorie întreprinsă prin intermediul lunetei nu va fi în Statele Unite, ci în Uniunea Sovietică, mai precis în Caucaz, la locul naşterii lui Stalin. Contrastul cu propunerea lui Matei nu putea fi mai limpede. În rest, remarcabilul aparat optic îi poartă pe copii pe tot globul, prilej pentru a fi scoasă în evidenţă viaţa grea a copiilor din colonii, în antiteză cu viaţa minunată din ţările de „democraţie populară”, în primul rând din URSS.   

După apariţia fragmentelor în „Pionierul”, după lectura publică şi discuţiile cu cititorii, asupra Lunetei... se aşterne liniştea. Este de presupus că respectiva carte nu a mai apărut; supoziţia e întărită de informaţiile (puţine de altfel) potrivit cărora starea sănătăţii autorului s-ar fi deteriorat, acesta fiind imobilizat la pat în ultimii ani ai vieţii. Al. C. Constantinescu moare, încă tânăr, în 1956[6], deplâns de breasla jurnaliştilor, ca vechi demnitar ce era (fusese primul decan al noii Facultăţi de Ziaristică).

Şi de această dată, mulţumiri domnului Dan Tudorache pentru materialul pus la dispoziţie.


[1] Nr. 2 din 19 aprilie 1947.

[2] Publică, în 1948, Raţa şi cocoşul şi Cei trei voinici, apoi Iscusiţii electricieni (1951) şi Ileana şi Făt-Frumos (1953). Conduce, de asemenea, secţia de literatură pentru copii a Uniunii Scriitorilor.

[3] Ştefan Druia, Pe drumul unei noi literaturi pentru copii! Primele 150 manuscrise în Contemporanul nr. 184 din 14 aprilie 1950.

[4] Ştefan Druia, De vorbă cu pionierii despre problemele literaturii pentru copii în Contemporanul nr. 186 din 28 aprilie 1950.

[5] Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii în Viaţa românească nr. 6 din 1950.

[6] A se vedea, alături de numeroasele articole de circumstanţă apărute în publicaţiile vremii (care reproduc, de altminteri, un text unic), tableta Pe cine am pierdut... de Geo Bogza apărută în Gazeta literară nr. 12 din 22 martie 1956.

3 ianuarie 2023

E. Marghita - Cartea lui Moftuleț

0 comments

Fără an de apariţie, Cartea lui Moftuleţ de E. Marghita, apărută la Editura Europolis condusă de Vlad Muşatescu, face cel mai probabil parte din recolta anului 1947, căci o găsim menţionată în presa vremii în ianuarie 1948, iar editura îşi încetează de altfel activitatea în prima parte a acelui an. Este ultimul volum pe care îl mai publică autoarea, care dispare din peisajul literar de după 1947, după o activitate susţinută, în special în domeniul traducerilor şi al literaturii pentru copii. Cartea reprezintă o suită de scene şi „dialoguri” între căţelul Moftuleţ şi stăpâna lui („Tuşica”), la care se adaugă poezii de sezon şi relatări ale unor întâmplări din vacanţă sau pur şi simplu din viaţa de zi cu zi. Victimă colaterală a războiului recent încheiat (stăpânii lui fuseseră ucişi într-un bombardament), căţelul are norocul de a fi adoptat de Tuşica, o femeie nu doar inimoasă, ci şi înzestrată cu un simţ pedagogic sui generis, căci îşi instruieşte animalul în domenii variate. Astfel, Moftuleţ are parte de adevărate prelegeri, ba despre ceai şi originea lui şi despre plantele aromate şi medicinale (Moft bea ceai), ba despre ceainic, zahăr şi procesul tehnologic de fabricare a acestuia, ba despre etimologiile savante (Moft învaţă greceşte), ba despre modul în care se poate alcătui un calendar în formă de potcoavă, despre bacterii, antibiotice sau insulină etc., toate acestea însoţite de desene detaliate.

Printre capitolele cu informaţii enciclopedice, adresate desigur, indirect, micilor cititori, se strecoară poezioare, mici poveşti de sezon (de pildă, cu prilejul Crăciunului) sau relatări ale unor episoade pitoreşti din vilegiatura la mare sau de la joaca cu maimuţa Monkey (sic!). Nimic memorabil în aceste texte, perfect plate şi lipsite de nerv, caracterizate de didacticism şi pline de sentimentalism. Sunt chiar defectele pe care exegeţii vremii le reproşau vechii literaturi pentru copii, cea „burgheză”, în contrast cu noua literatură[1] pentru cei mici. Conştientă, poate, că metoda ei nu e tocmai în spiritul vremurilor, autoarea introduce un întreg capitol politic (Moftuleţ în luna mai). Pornind, oarecum nevinovat, de la înţelesul cuvântului „democraţie”, dialogul dintre Moftuleţ şi stăpâna lui alunecă spre pura propagandă. Totul pleacă de la o întrebare naivă a animalului (Moft - Aud tot mereu acest cuvânt „Democraţie”. L-am întrebat şi pe Grivei, că-i dulău bătrân şi încercat, ce o fi asta? Dar Grivei mi-a spus: Ce-mi pasă mie de democraţie, pe mine mă interesează să-mi rod osul). Urmează o pledoarie împotriva egoismului unora ca Grivei, precum şi o explicaţie simplă a procesului de acumulare a capitalului prin exploatarea altora:

Altădată erau aproape numai Grivei dintr-aceştia, pe care îi interesa un singur lucru: Să-şi poată roade fiecare osul lui. Şi nu numai atât. Adunau oase, adică bani, cu grămada, nu se gândeau decât la ei, ei să strângă, ei să tot aibă, ceilalţi, puteau muri de foame, puţin le păsa. Şi aceste oase, aceşti bani, erau adunaţi din munca celor mulţi, care n-aveau odihnă, şi deşi munceau pe când ceilalţi trândăveau, abia de le ajungea să se înţolească şi să-şi astâmpere cât de cât foamea. Dar dacă se îmbolnăvea vreunul, n-avea nici bani de doctor, nici de farmacie, zăcea neputincios şi neputând munci, nici nu câştiga şi domnea mizeria în casă. Dar dacă se făcea sănătos şi vroia să reia lucrul, altul îi luase locul şi el rămânea pe din afară.

În antiteză cu această stare de lucruri sumbră se află situaţia din Uniunea Sovietică, unde oamenii au reuşit să aibă un trai mai bun:

În Uniunea Sovietică au reuşit pe deplin. Acolo nu există oameni leneşi şi egoişti care să se îmbogăţească de pe urma muncii celorlalţi, toţi muncesc, toţi au ce le trebuie, toţi sunt tovarăşi între ei. De unde altădată - şi nu e chiar aşa de mult de atunci - lucrătorii munceau 12 şi 14 şi chiar 16 pe zi, chiar şi copiii mici Moftuleţ, (cum mai este acum în Indonezia, China şi celelalte ţări de sub jugul bogaţilor străini) închipuieşte-ţi! astăzi s-a ajuns la munca de opt ore, există căminuri [sic] de odihnă pentru muncitori: când sunt bolnavi sunt îngrijiţi, şi leafa tot li se plăteşte, că doar nu e vina lor că au căzut bolnavi sau că au suferit un accident. Şi patronul, adică cel care dă de lucru, nu poate da afară pe cine vrea el şi când vrea el, cum era înainte vreme, ca în locul lui să primească pe un alt nenorocit, gata să muncească şi mai mult pentru şi mai puţini bani. Iar ziua de 1 Mai este marea sărbătoare a Muncii.

Este o concepţie naivă, edulcorată, a realităţilor sovietice, cu „patroni” omenoşi şi cinstiţi, servită unui public-ţintă naiv şi lipsit de maturitate; este, în definitiv, încercarea autoarei de a fi în pas cu vremurile. Capitolul este împodobit cu portretele clasicilor socialismului (Marx, Engels, Rosa Luxemburg, dar şi Robert Owen), fără vreo menţionare a constructorilor socialismului real, Lenin şi Stalin.

Receptarea în presă a Cărţii lui Moftuleţ este destul de discretă. Sub semnătura Gr. T, ziarul Adevărul[2] publică un articol intitulat „Literatura pentru copii. «Cărticica lui Moftuleţ» de d-na Marghita”. Trecând peste citarea greşită a numelui cărţii, este de spus că articolul este în esenţă complezent şi laudă scrierea pentru calităţi pe care nu le are:

Cartea lui Moftuleţ [...] are grijă să nu cadă în păcatul citat [concepţia potrivit căreia copiii nu au simţ critic], ea fiind scrisă nu numai cu o necontestată pricepere a psihologiei copilului, dar şi într-un stil care poate fi urmărit cu plăcere de părinţii celor mici. „Cartea lui Moftuleţ nu are nici duioşii prefăcute, nici dulcegării neplăcute, ci prin ea trece firul roşu al dragostei de cei mici şi priceperea autoarei de a fi de folos prin cunoştinţele difuzate prin glumele bunului Moftuleţ.

Cu totul altfel stau lucrurile în recenzia consacrată cărţii de revista Flacăra[3]. La rubrica Baricada, destinată adesea lansării de săgeţi veninoase, de pe poziţiile ideologiei dominante, la adresa unor apariţii editoriale, cronicarul anonim afirmă că E. Marghita este „străină” de „prefacerile sănătoase” ale literaturii pentru copii din reviste precum Licurici sau Universul copiilor sau din cărţile apărute la Cartea Rusă. Evidenţiind (pe drept cuvânt, de altfel), ridiculul unor dialoguri (precum cel despre penicilină) recenzentul îi reproşează autoarei modul în care prezintă personalităţile părinţilor fondatori ai socialismului. Grav ar fi nu doar modul greoi în care se face prezentarea, ci mai ales faptul că „autoarea a luat un căţel drept obiect al cultivării cu atari probleme”.

În plus, lucrarea e inadecvată:

Dacă se adresează celor mici de tot, atunci încărcarea cu material didactic e dezastruoasă pentru scopul urmărit, dacă ea e destinată tineretului, atunci a folosi ca pretext ignoranţa câinelui e naiv şi complet nelalocul lui. Tot ar fi fost poate mai bine ca în locul distinsului „Moft” să li se vorbit copiilor de unul din vechii noştri prieteni, Grivei, Azorică sau Lăbuş, de vreun câine lăţos care trăieşte liber în mijlocul naturii, câine credincios stăpânului său şi care învaţă multe lucruri folositoare prietenului său - omul.

Este posibil ca prin Cartea lui Moftuleţ autoarea să fi încercat să-şi procure un bilet pentru autobuzul vremurilor noi care băteau la uşă. Dacă aceasta va fi fost intenţia ei, rezultatul nu putea fi decât o ratare, căci struţocămila burghezo-socialistă nu era viabilă. 

Volumul este ilustrat de A. Petrescu. Mulţumiri domnului Dan Tudoroiu, care mi-a procurat această carte rară.



[1] A se vedea, spre ilustrare, Ion Călugăru, Literatura pentru copii, în Scânteia nr. 53 din 12 noiembrie 1944, Alice Gabrielescu, Ce citesc copiii? Cărţile celor mici, în Adevărul nr. 17096 din 26 februarie 1948 etc.

[2] Nr. 17055 din 8 ianuarie 1948.

[3] Nr. 14 din 4 aprilie 1948.

20 decembrie 2022

Cezar Petrescu – Neghiniţă (III)

0 comments

Finalul vacanţei de vară şi întoarcerea din vacanţă a lui Neghiniţă marchează începutul celei de a doua părţi a romanului, a cărui acţiune se petrece la Bucureşti. Este un univers cu care eroul este familiarizat, în care se simte bine şi acţionează decis şi firesc. Începe şi şcoala, un ecosistem în care băiatul este bine integrat şi în care se manifestă („înfipt” cum este) ca un veritabil lider de opinie. Dacă Bucegii lui moş Toma Aliman par să reprezinte un spaţiu al stagnării, încremenit prin natura lui în vechea aşezare a lucrurilor, şcoala este un spaţiu al înnoirii, după cum subliniază autorul, fie prin narator („În noua rânduială, se schimbaseră multe la şcoală. Clopoţelul «chema la o viaţă nouă»”, fie prin câte un personaj („Aud că se schimbă şi rânduiala învăţăturii pentru şcolari! [...] Cică a ieşit o lege nouă, cu mai multă chibzuială pentru copiii celor mulţi şi nevoiaşi...”, declară Aliman, probabil cu referire la noua lege a învăţământului din 1948). Noi sunt şi unii din colegii de clasă, precum Ionaşcu V. Petre (alintat Pătruţă), copil de la ţară, orfan nevoiaş, venit la oraş la învăţătură, pentru care Neghiniţă, iniţiat în tainele Capitalei, devine un veritabil cicerone. 

Vremurile în schimbare aduc la suprafaţă şi personaje detestabile recrutate din rândul foştilor burghezi şi moşieri. Este de pildă cazul lui Jean Răţescu (şi el e nou, căci numele lui originar este Ion Răţoi), personaj negativ caracterizat în tuşe groase, care încearcă să-şi ascundă comorile („[c]utia plină de aur, cu bani străini, cu napoleoni, cu monedă elveţiană, englezească şi americană”, [t]ot ce jefuise şi adunase cu înşelăciune din munca altora, vreme de ani şi ani”). Ajutat de Bârlig (care e adevăratul erou al acţiunii), Neghiniţă îl demască pe Răţoi, care e dat pe mâna autorităţilor, şi câştigă recompensa oferită pentru prinderea infractorului. Găsim aici o temă îndrăgită de prozatorii din anii Republicii Populare. Demascarea de către copii a unor răufăcători este un motiv cu o mare remanenţă în proza juvenilă; îl găsim la autori diverşi, de la Cezar Petrescu în Neghiniţă şi Octav Pancu-Iaşi în Marea bătălie de la Iazul mic până la Constantin Chiriţă în Cireşarii sau Al. Şahighian în Coiful de aur, pentru a cita doar nume arhicunoscute. Odiosul Răţescu nu e singurul reprezentant al vechii lumi; alături de el (dar nu atât de aspru sancţionaţi) sunt membrii familiei Rahoveanu, foşti moşieri, rămaşi însă cu mari averi, cu palat şi maşini, vecini cu Neghiniţă. Romancierul le consacră pagini întregi, scoţându-le în evidenţă rapacitatea, în pasaje care par să anticipeze, cu naivitate jucată, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu.

Nu toate momentele vieţii de la oraş sunt însă la fel de încărcate de gravitate. Printre demascările de „foşti” se strecoară şi întâmplări pitoreşti precum cea cu Neghiniţă vrăjitor (în realitate, un moment oniric, cu animale vorbitoare) şi mai cu seamă cea cu Barabumbosaurul, un balaur născocit de un coleg mitoman (Nelu), pe care Neghiniţă îl ridiculizează în faţa celorlalţi şcolari. Dincolo de tezismul moralei („îl adusese pe Nelu pe calea adevărului”), momentul este foarte amuzant şi merită reţinut.

Iată, aşadar, o carte pentru copii de o complexitate remarcabilă, în care găsim, pe lângă poncifuri realist socialiste de primă generaţie, momente vii, imaginate cu verva unui prozator talentat. Cu toate acestea, presa vremii, destul de atentă la apariţiile editoriale, nu îi acordă prea multă atenţie, poate cu excepţia semnalărilor din Universul din august 1948, care anunţă publicarea în foileton în Universul copiilor. Neghiniţă este totuşi menţionat ca realizare de frunte a literaturii contemporane în articolul de sinteză al lui Al. C. Constantinescu, Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii, apărut în Viaţa românească nr. 6 din 1950. Eroul lui Cezar Petrescu este pus alături de Iliuţă din Nodul pământului de Elena Mătasă; amândoi „sunt copii care vor să cunoască natura şi cărora autorii respectivi le oferă un frumos şi amănunţit decor al munţilor şi al pădurii”. Cam puţin, ar spune unii, deşi apariţia în 1958 a unei a noua ediţii (revizuite) pare să mai îndrepte puţin lucrurile.

12 decembrie 2022

Cezar Petrescu – Neghiniţă (II)

0 comments

Neghiniţă al lui Cezar Petrescu nu are nimic în comun cu celălalt Neghiniţă al literaturii române pentru copii, al lui Delavrancea. Departe de a fi un personaj mai degrabă supranatural, autor de pozne frizând maleficul, protagonistul cărţii de faţă e conceput ca un personaj realist, luminos şi înzestrat cu o mare bunătate. E „mic şi înfipt”, aflăm de la bun început, „bun băiat, cum nu-şi are pereche pe lume. Ascuţit la minte. Ager la faptă. Săritor în ajutorul prietenilor. Cartea Ia el, carte! Joaca la el, joacă! Iar când îşi ia o răspundere, poţi să nu mai ai nicio grijă.” Sunt premisele unui caracter care îl plasează pe băiatul de opt ani în galeria eroilor pozitivi, calitate pe care o onorează de altfel pe întreg parcursul romanului. Orfan de tată, umil cizmar ucis într-un bombardament în războiul mondial recent încheiat, Neghiniţă locuieşte în Bucureşti cu mama lui, femeie necăjită, care spală rufe prin străini pentru a-şi întreţine copilul. E situaţia în care se vor fi aflat în acei ani destule familii, iar asta nu face decât să potenţeze efectul realist scontat pesemne de autor. Scriitorul nu va ezita de altfel să intervină direct  acţiune ca personaj auctorial care stă de vorbă chiar cu Neghiniţă în Poiana Cerbului de la Buşteni, aproape de casa prozatorului, actualul muzeu. E o scenă din care aflăm că povestea lui Neghiniţă e concepută drept contrapondere la întâmplările unui alt erou-copil, Iliuţă, care avusese o soartă tragică. Mesajul e transparent: timpurile s-au schimbat, nu mai e vremea naraţiunilor triste, cu copii striviţi, fatalist, de greutăţi, ci a cărţilor stenice, cu actanţi puternici şi decişi, în spiritul transformărilor de după 23 august 1944. 


Romanul (în definitiv o succesiune de povestiri interconectate, dar care se pot citi, până la un punct, independent) are două mari părţi. Prima, un fel de iniţiere, este reprezentată de vacanţa de vară pe care Neghiniţă o petrece în Bucegi, la pădurarul Toma Aliman, un unchi de-al doilea. E o perioadă de învăţare, de conectare cu un univers care îi este altminteri necunoscut copilului de la oraş, care face cunoştinţă cu pădurea şi animalele ei. Unele din experienţe sunt codificate sub formă de capitole de sine stătătoare (căprioara Năluca); cea mai importantă întâmplare este însă întâlnirea cu căţelul Bârlig, un câine urât, dar foarte inteligent şi plin de afecţiune, care devine prieten inseparabil al băiatului. Vara aceea petrecută în natură e şi un sezon pentru fapte bune, căci Neghiniţă o învaţă să scrie pe mătuşa Lisandra. Toma şi Lisandra găsesc în musafirul lor un substitut al propriului copil pierdut nu oricum, ci în focul luptelor clasei muncitoare: 

Au avut un fecior care a fost ucis de stăpânire în anul 1918, în piaţa Teatrului Naţional, la Bucureşti. Era muncitor şi a fost ucis împreună cu alţi muncitori ca el, luptând pentru pâine Luptând pentru libertate. Luptând pentru dreptate. De atunci sunt vreo treizeci de ani. Iar de treizeci de ani, nu le-a călcat picior de copil în casă. Aşa că toată dragostea lor de copii, adunată de atâta vreme, o risipesc acum pentru Neghiniţă, strănepotul lor cel mic şi înfipt. 

Referirile la aspecte politico-sociale în ton cu atmosfera vremii, emfatice şi căutat emoţionale, fac notă discordantă cu tonul general al povestirii, spontan şi relaxat, ca şi cum ar fi fost introduse de autor într-o etapă de post-producţie. În ansamblu, vacanţa este o incursiune într-un teritoriu paradisiac, unde timpul este suspendat; scriindu-i o scrisoare mamei la Bucureşti, Neghiniţă notează cu candoare, „nu ştiu data, că aci n-avem calendar”. Un singur cusur are acest mod de petrecere a timpului, acela că te izolează de societate, nepermiţându-ţi să-ţi faci prieteni printre cei de vârsta ta. E un neajuns pe care îl simte cu acuitate şi Neghiniţă, mai ales când are ocazia să se întâlnească cu un grup de copii veniţi la munte în tabără sau, după expresia vremii, în colonie. Însoţit de Bârlig, copilul revine la Bucureşti pentru începerea şcolii. Începe cea de a doua parte a peripeţiilor acestui mic „înfipt”. (Va urma)






Volumul este ilustrat de Dem.

28 noiembrie 2022

Cezar Petrescu – Neghiniţă (I)

0 comments

Urmând un obicei destul de răspândit în primii ani ai Republicii Populare[1], romanul pentru copii Neghiniţă al lui Cezar Petrescu (Editura de Stat, 1949) este publicat mai întâi în foileton în revista Universul copiilor (primul episod în numărul din 18 august 1948). Prolificul romancier interbelic scoate de altfel imediat după război un întreg şir de cărţi pentru copii (Cocârţ şi bomba atomică, Pif-Paf-Puf, Omul de zăpadă, Iliuţă copil), dar după Neghiniţă şirul acestora se întrerupe definitiv. Neîndoielnic, în primii ani ai Republicii Populare, romancierul, cu un „cazier” încărcat de directoratul la ziarul carlist România (1938-1940), nu se află pe lista scurtă a preferaţilor regimului, deşi imaginea lui se va ameliora după 1950[2]. Eclipsa (parţială şi temporară, totuşi) este provocată şi de atitudinea recalcitrantă manifestată de Petrescu în anii imediat premergători lui 1948[3]. Acestea fiind spuse, nu ne miră consemnarea anonimă de la rubrica Baricada a revistei Flacăra din 5 septembrie 1948 (nr. 36). Ce se întâmplase?

Din lectura textului aflăm că, în pregătirea lansării foiletonului cu Neghiniţă, revista Universul copiilor scosese un afiş în care era anunţată viitoarea apariţie a serialului. Toate bune şi frumoase, am spune, dar redacţia publicaţiei comisese o eroare de neiertat, cel puţin în opinia ideologilor de la Flacăra. Să dăm cuvântul Baricadei, căci câteva citate mai cuprinzătoare ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat:

O prezentare atractivă este desigur recomandată, mai ales când e vorba de literatura pentru copii. Felul însă în care e conceput afişul ne pune în faţa unei reclame exagerate, zgomotoase, pe care publicul nostru o ştia demult dispărută din presă. ─ „Cine este Neghiniţă?” ─ Se spune în textul afişului şi urmează răspunsul: „vi-o spune marele scriitor Cezar Petrescu”. Numele autorului este reprodus în litere de-o şchioapă. Nu ştim în ce măsură numele d-lui Cezar Petrescu poate fi pentru cititorii copii un punct de atracţie, în orice caz această exagerată evidenţiere a numelui autorului, precedat de adjectivul „marele”, denotă o tendinţă vedetistă în redactarea afişelor. Sobrietatea nu înseamnă excluderea atractivităţii unui afiş, a textului său. Dimpotrivă, sobrietatea este o condiţie necesară în propagarea literaturii pentru copii, care nu trebuie să fie făcută după vechiul calapod al artei comercializate.

Critica adusă revistei Universul copiilor (acuzaţia de vedetism era, în epocă, destul de gravă!) îl loveşte, prin ricoşeu, pe scriitor. Valoarea contribuţiilor sale la literatura autohtonă pentru copii ─ este vorba, totuşi, de autorului celebrei cărţi Fram, ursul polar ─ este pusă, perfid, sub semnul întrebării. În definitiv, ce aşteptări poţi avea de la o creaţie ivită sub auspiciile unei publicităţi în spirit burghezo-moşieresc comercial?

Valoarea lui Neghiniţă este pusă, așadar, sub semnul întrebării. Este efectul propoziţiei condiţionale care deschide paragraful care urmează:

Dacă romanul „Neghiniţă” este într-adevăr o operă de valoare, el va fi citit şi preţuit, fără a i se face o prezentare ce caută cu tot dinadinsul să se sprijine pe un senzaţional inexistent. iar dacă autorul ţine la aceasta, trebuie să ştie că în niciun caz afişul unei reviste de copii nu este locul indicat pentru aşa ceva.

Senzaţionalismul, păcat al literaturii burgheze, nu îşi are locul în noua orânduire, deşi, aşa cum se vede, el scoate capul acolo unde te aştepţi mai puţin, anume în domeniul literaturii pentru copii. Sibilinic, autorul notei încheie menţionând „noua orientare” a presei: „Cititorii, copiii în cazul nostru, trebuie să fie cruţaţi de lectura unor afişe în care lipsa de decenţă a vedetismului este într-o flagrantă contradicţie cu noua orientare a presei noastre”. După cum ştim, în spiritul epocii, literatura pentru copii reprezenta un domeniu important şi sensibil de manifestare a vigilenţei ideologice, iar modul în care era promovată era la fel de important cu conţinutul. Şi dacă, pe parcurs, era adus la ordine un scriitor (încă) nealiniat, cu atât mai bine. Vom vedea, în postările următoare, dacă conţinutul romanului justifică critica şi aprehensiunile exprimate de Flacăra.

În imagine, coperta revistei Universul copiilor în care apare primul număr al serialului „Neghiniţă”



[1] Apar în serial, înainte de publicarea în volum, romane importante în epocă: Al. C. (Corodar) Constantinescu, Cei trei voinici, Maia Radovan, Din carnetul unui şcolar (ambele în Licurici, 1947), Octav Pancu-Iaşi, Marea bătălie de la Iazul mic (Licurici, 1951), Gica Iuteş, Inimoşii (Licurici, 1952) etc.

[2] În 1955 scriitorul devine membru al Academiei R.P.R.

[3] A se vedea, de pildă, capitolul pe care i-l consacră Ana Selejan în Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană (Cartea Românească, 2005, pp. 428-436). Prozatorul face de mai multe ori obiectul unor înfierări în presa culturală şi i se disecă opera potrivit grilei realismului socialist (ca în Ocolirea luptei de clasă în romanul d-lui Cezar Petrescu de Ovid S. Crohmălniceanu, în Contemporanul nr. 96 din 23 iulie 1948).

15 noiembrie 2022

Emil Dorian – Primăvară nouă. Poezii pentru copii şi tineret (II)

0 comments
Apariţia volumului Primăvară nouă nu are ecouri în presa vremii. Nu i se consacră nicio recenzie şi nu figurează pe nicio listă de cărţi noi din vreuna din publicaţiile mai cunoscute, deşi cartea ar fi putut reprezenta o contribuţie valoroasă la corpusul noii literaturi pentru copii şi tineret care se cerea edificat după proclamarea republicii populare. Să fi fost această ignorare un reproş la adresa insuficienţei combativităţi propagandistice a materialului poetic? Faptul că Primăvara... apere la Socec şi nu, de pildă, la o editură ancilară precum Editura de Stat nu e neapărat relevant, căci Socec fusese de curând naţionalizată şi, oricum, conţinutul editorial se afla sub atentul control al cenzurii. Revenind la întrebarea pe care am formulat-o, e desigur imposibil să îi dăm un răspuns categoric, însă deţinem, din fericire, informaţii privind controlul exercitat de cenzură asupra conţinutului lucrării.

Cel care oferă aceste informaţii este chiar autorul, în Jurnalul din 1945-1948[1]. Însemnările din 15 aprilie 1948 redau problemele pe care le-a avut cu cenzura[2] autorul acestei culegeri de versuri în definitiv anodine şi fără miză politică. În pregătirea apariţiei, materialul poetic este temeinic analizat de Alexandru Jar[3], cenzorul responsabil, care decide, în mod surprinzător, eliminarea unei poezii intitulate 1 Mai. Iată ce scrie Dorian, nedumerit de decizie:

În volumul de poezii pentru copii şi tineret pe care îl tipăreşte Editura Socec se află o poezioară cu titlul 1 Mai. Este un 1 Mai al copiilor. Cenzura scrie sub semnătura lui Al. Jar: Această poezie e interzisă.” Coşul cenzurii are inexplicabile taine.

În continuare, autorul transcrie poezia cenzurată. Nu o vom reda aici integral, căci e un poem mai lung, format din unsprezece catrene. E în esenţă o poezie nevinovată, cu o atmosferă rustică tihnită, în care animale şi oameni sărbătoresc prima zi de mai, încheiată cu o chemare la optimism şi celebrare. Ea începe aşa: „Pe toate uliţele unse / Cu glas lucios de caterinci, / Au înflorit din zori ghirlande / De steaguri roşii şi lozinci.” E adevărat că nu e cea mai fierbinte din adeziunile la sărbătorile clasei muncitoare, dar nici nu poate fi vorba aici de vreun element de frondă. E posibil totuşi ca două din strofe să fi atras atenţia cenzorului. Mai întâi strofa a treia: „Cu steguleţ crestat pe frunte / Şi foc topit în tânăr grai, / Cocoşul şi-a vestit în curte / Lozinca lui de Întâi Mai..”, apoi cea de a cincea: „Un cârd de raţe încălţate / Cu roşiile lor opinci / Păşesc făloase către poartă / Şi măcăie din cioc lozinci.”, par să conţină germenii unei discrete subversiuni. E posibil ca cenzorul să fi fost deranjat de distribuirea unui cocoş şi a unor raţe pe postul de propagatori ai lozincilor marelui eveniment. Efectul trebuie să fi fost atât de puternic, încât Jar a decis eliminarea întregii poezii, nu doar a unor strofe „sensibile”, şi nici nu i-a oferit lui Dorian posibilitatea de a le reface.

Situaţia în care e pus poetul e surprinzătoare, căci el se manifestase constant ca aderent fără rezerve la retorica stângii (chiar şi pentru sărbătoarea muncitorimii el scrisese un entuziast Imn de 1 Mai, inclus în antologia Poezia muncii şi a libertăţii[4]). Indiferent de situaţie, interacţiunea cu Jar îi lasă poetului, deprimat şi dezorientat, un gust amar:

Domnul acesta, pe cât de grav, pe atât de speriat, care răspunde la numele progresist de Jar, începe să devină de-a dreptul absurd. Situaţia e penibilă. Oare din această pricină să părăseşti condeiul liric? Mă gândesc ce va mai face cu celălalt volum, Steagurile inimii, care azi sau mâine îi va sosi sub ochi. Va face harcea-parcea toate steagurile! Să nu mă las? Să pornesc o luptă? Ştiu dinainte că n-am s-o câştig, dar nu pot...

Nu ştiu care vor fi fost avatarurile versurilor din volumul pentru adulţi Steagurile inimii şi dacă cenzorul a acţionat şi în acest caz cu aceeaşi vigilenţă ca în cazul cărţii pentru copii. Emil Dorian continuă însă, în pofida dezamăgirilor mărturisite în jurnal, să servească fără abatere cauza socialismului. Printre numeroasele lui producţii conforme ideologic se numără versurile din culegerile Poeme pentru 7 Noiembrie sau Slavă lui Stalin[5]. Un vers din poezia Lenin („A fost un om, / Cu fruntea ca un pisc pleșuv sub soare...”) apare ca motto al primei pagini a publicaţiei Flacăra Sibiului din 19 aprilie 1958 (Dorian murise în 1956), dovadă a remanenţei creaţiei autorului. Şi – ironie supremă, poate – afinităţile de creaţie dintre scriitor şi cenzorul său sunt subliniate în amplul articol al lui N. Moraru din numărul 6 pe 1948 al revistei Viaţa românească, intitulat Revoluţia din Octombrie şi drumurile literaturii:

Lui Lenin îi închina acum un an poetul Alexandru Jar iar poemul „Lenin în Octombrie”, răspunzând parcă poemului lui Emil Dorian „Lenin”.

Oricum vor fi stat lucrurile cu micul volum de versuri Primăvară nouă, Emil Dorian va fi confruntat în curând cu alte probleme ideologice, provocate de apariţia romanului Otrava, şi nu-i va rămâne probabil prea mult timp pentru analiza obstacolelor puse în calea lui de cenzură la cartea pentru copii. Reţinem, din cazul Dorian, atenţia pe care o acordau autorităţile de supraveghere tuturor domeniilor creaţiei artistice, fără a face excepţii pentru cărţile destinate celor mici.

Postarea este ilustrată cu o poză a lui Emil Dorian extrasă din necrologul publicat în numărul din 14 iunie 1956 al Gazetei literare.

[1] Cărţile au rămas neterminate (Jurnal 1945-1948), Editura Compania (2013) pp. 355-357.
[2] În anul despre care vorbim, atribuţiile cenzurii erau exercitate de Direcţia Presei, Direcţia Literară şi Direcţia Regionalelor din Ministerul Artelor şi Informaţiilor; ulterior, de mai celebra Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor din acelaşi minister. A se vedea Liliana Corobca – Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist (Cartea românească, 2014)
[3] Alexandru Jar (1911-1988), scriitor şi publicist, ilegalist, ocupant al mai multor posturi de răspundere după 23 august 1944, soţul revoluţionarei Olga Bancic, membră a rezistenţei franceze, executată de autorităţile naziste.
[4] Editura C.G.M., 1946.
[5] Ambele apar în 1949 la Editura pentru Literatură şi Artă.

5 noiembrie 2022

Emil Dorian – Primăvară nouă. Poezii pentru copii şi tineret (I)

0 comments

Recolta literară a anului 1948, a fost, cel puţin în domeniul cărţilor pentru copii şi tineret, destul de săracă. Era, în fond, acel „an de pregătire", după cum îl caracteriza Octav Şuluţiu în nr. 830 din 30 decembrie 1948 al ziarului Naţiunea. Apariţiile editoriale reflectau în mare parte producţia anului precedent. Nici în materie de rigoare ideologică nu se petrecuseră mari schimbări, dată fiind inerţia mult mai ridicată a literaturii pentru cei mici, domeniu mai gingaş, în care adaptarea la noile cerinţe ale realismului socialist se făcea cu paşi mai mici decât în restul creaţiei artistice. Acestea sunt condiţiile în care apare la recent naţionalizata editură Socec volumul de versuri Primăvară nouă. Poezii pentru copii şi tineret al medicului şi scriitorului evreu Emil Dorian (pseudonim al lui Emil Lustig, 1893-1956). Deşi cu o operă medicală şi literară destul de întinsă, Dorian se consacră scrisului pentru copii abia după război, când îi apar, alături de cartea de care ne ocupăm azi, Steagurile inimii (1949) şi Bună dimineaţa (1953). Am putea fi tentaţi să punem această retragere din câmpul literaturii „serioase”, pentru adulţi, pe seama dezamăgirilor progresive pe care i le provoacă artistului, adept convins de altminteri al ideilor de stânga şi apologet al noului regim, transformările produse instaurarea socialismului real. Acesta este sensul neechivoc al însemnărilor din Cărţile au rămas neterminate (Jurnal 1945-1948) (Editura Compania, 2013).

Parcurgând Primăvară nouă, cititorul poate uşor rămâne cu impresia că are de a face cu o colecţie de versuri eterogenă, caracter dat în primul rând de caracterul bipartit al cărţii (jumătate versuri originale, jumătate traduceri din scriitori de limbă idiş precum Eliezer Steinbarg, I.L. Peretz sau H. Rabinson)). Ne vom opri, aşadar, la prima parte şi vom face abstracţie de cea de a doua, căci ea este cea care ni-l dezvăluie pe Dorian autorul pentru copii. În fruntea grupajului de poezii proprii o pune pe cea intitulată Şantier şi care exprimă, simbolic, efervescenţa activităţii de primenire şi reconstrucţie pe care o regăsim şi în titlul cărţii: „Copii, e primăvară nouă!/ Zâmbeşte-ogor lângă ogor/ Ies vesel pluguri şi tractoare/ Şi taie brazde-n urma lor.” Copiii sunt îndemnaţi la acţiune constructivă în noul context proletar al orânduirii recent instalate cu drepturi depline („Să tragem un chenar cu roşul/ Drapelelor muncitoreşti. [...] Când o să vină dinspre poartă,/ Cu chipul lui surâzător,/ Nici n-o să-şi recunoască şcoala/ Tovarăşul învăţător!”). Este sensul pe care îl comunică, cu optimism, şi poeme precum Redeşteptare („Soseşte din larguri un dulce fior/ Dau mugurii-n floare şi fluturii zbor./ Hoinarele doruri sunt iarăşi pe drum, / O, cât de frumoasă e viaţa acum!”) sau Un orfan cântă (Copii, de-aici, de pretutindeni/ Veniţi alăturea de noi/ Să-ntindem jocul nou şi cântul/ Cât e de lung şi lat pământul,/ Acum când nu mai e război/ Şi din ruini fumegătoare,/ Surâde viaţa-nvingătoare!”).

Nu toate bucăţile au caracterul militant al celor din care am citat. Multe poezii sunt versificări ale unor întâmplări cu animale, adesea sentimentale şi lirice în registru minor, pe linia Gârleanu/Brătescu-Voineşti, fără cruzimea pe care o găsim în multe din creaţiile acestora din urmă (Pisicul şi lăpticul, Doi tovarăşi, Pisica în excursie). Altele sunt adevărate fabule cu morală explicită (Oala de fier şi oala de lut, Vulpea şi galoşul, Măgarul şi stăpânii săi). Câteodată Dorian se abate de la sensul fabulei clasice; de pildă în Greierele şi furnica, deşi nu munceşte şi se mulţumeşte să cânte toată vara, greierele este „recuperat” de societatea insectelor şi i se conferă rolul de agent însărcinat să aducă bucurie cu creaţia lui speciilor mai harnice. Trimiterea la rolul artistului într-o societate dominată de clasa muncitoare e transparentă.

Scene burleşti (uşor blamabile pentru spirit mic-burghez) găsim în La patinaj sau Convorbire în salon, ambele poezii greu de prizat de copii şi strecurate în carte probabil dintr-un stoc supranumerar al autorului, ca şi elegia Cântecul trandafirului, sau banala versificaţie din Cântecul igliţei sau O aventură, în care un răţoi şi consoarta sa descoperă, cu oroare puşca unui vânător şi o aruncă în lac, pentru a scăpa de arma fatală. În cea de a doua parte a postării vom spune câte ceva despre aventura apariţiei acestui volum (peripeţiile autorului cu cenzura vremii) şi despre receptarea cărţii în epocă.

4 octombrie 2022

Un sportsman autor pentru copii

1 comments
Cititorii revistelor pentru copii din lunile imediat premergătoare şi ulterioare instaurării republicii populare întâlnesc destul de des în paginile publicaţiilor specializate semnătura locotenentului Paul Epureanu. Pentru a da doar câteva exemple, la repezeală, acesta publică în „Licurici” tot felul de povestiri de aventuri şi acţiune sportivă, precum O vânătoare (nr. 17 din 2 august 1947), Cetatea de zăpadă (nr. 40 din 17 ianuarie 1948), Prima pereche de patine (nr. 41 din 24 ianuarie 1948), Năiţă ucenicul, „şampion” de patine (nr. 43 din 7 februarie 1948) şi destule altele. E un prozator prolific, dar fără strălucire, autor de bucăţi convenţionale, pe teme în principiu interesante pentru micii cititori, dar pe care nu reuşeşte să le facă cu adevărat atrăgătoare.
Epureanu e departe de a fi debutant; dimpotrivă, are în spate o lungă carieră interbelică de popularizator al sporturilor şi autor de volume despre viaţa ostăşească sau pentru copii. Mai are şi numeroase colaborări la Universul copiilor, Dimineaţa copiilor sau Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor, unde scrie bucăţi pe teme sportive. E sportsmanul perfect al vremii[1]; locotenent rezervist, el a practicat înotul şi atletismul şi îşi valorifică experienţa printr-o producţie impresionantă de cărticele şi broşuri (Zece minute pe zi exerciţii libere de gimnastică şi Înotul. Cum se poate învăţa. (1924), Înotul din (1926) etc.). În numărul 7524 din 12 noiembrie 1927 al ziarului Dimineaţa, Epureanu, care publicase recent volumul Un erou al copilăriei, e numit „atrăgătorul povestitor al tineretului”. Există desigur şi voci lucide, ca cea a cronicarului care semnează m.sb. (probabil Mihail Sebastian) în Cuvântul nr. 1477 din 3 iunie 1929 articolul Premiile Academiei, care intuieşte corect mediocritatea fostului locotenent şi deplânge situaţia în care se află cei care îl citesc pe Epureanu şi nu pe Lucian Blaga.

Spre jumătatea deceniului al patrulea al secolului trecut, Paul Epureanu, încă tânăr (se născuse prin 1897) era la zenitul gloriei sale literar-sportive. Expert respectat în domeniul sportului, cărţile lui umplu un raft de bibliotecă, contribuţiile din presa pentru copii (dar şi din cea pentru adulţi, în care publică mai ales materiale care exaltă spiritul patriotic al ostaşilor din Marele Război sau spiritul monarhic) sunt numeroase şi cu mare vizibilitate[2]. Cu atât mai puţin previzibilă este întâmplarea de-a dreptul senzaţională din 18 martie 1935. Iată ce se petrecuse. Locotenentul în rezervă ocupa un apartament în imobilul deţinut de mama lui în Calea Rahovei nr. 81, avându-i ca vecini pe soţii Teodorescu. În seara zilei cu pricina el trage trei gloanţe de revolver în doamna Teodorescu, rănind-o destul de grav. E reţinut de poliţie şi debitează o poveste bizară, anume că intenţionase să o ucidă pe femeie deoarece aceasta îi făcea farmece menite să-l împace cu fosta soţie[3].

Cazul se bucură de atenţie din partea presei acelor zile. Cuvântul, Lupta, Patria, Adevărul, Curentul etc. urmăresc evenimentele şi ne informează cu privire la succesiunea întâmplărilor. Arestat preventiv, atentatorul este prezentat spre examinare unei comisii medicale, spre a se stabili gradul său de discernământ în momentul comiterii faptei. Medicii decid că, suferind de o afecţiune psihică (mania persecuţiei), el acţionase iresponsabil, şi ca urmare a acestei decizii Epureanu este internat într-un ospiciu, nefiind pus sub acuzare. De aici relatările se întrerup, iar presa revine la relatarea realizărilor sale literar-sportive. Abia la 16 ianuarie 1936 ziarul Lupta (numărul 4269) publică un scurt articol intitulat Nebunii se plimbă liberi prin oraş, în care se relatează că Epureanu, eliberat cu prea mare uşurinţă din sanatoriu, încercase să o ucidă din nou pe chiriaşa mamei sale, de data asta fără a o nimeri. Ca urmare a acestui nou atentat, el este internat din nou, iar din acest punct firul evenimentelor se rupe iar (cazul, aflăm din numărul 297 din 27 octombrie 1936 al ziarului Universul, ar fi reprezentat o dovadă a lipsei „ideii de justiţie”).

Pentru a încheia prezentarea cazului Epureanu-Teodorescu, se cuvine menţionat articolul Farmece din numărul 2561 al Curentului din 21 martie 1935, în care Cezar Petrescu se opreşte asupra senzaţionalului episod pentru a deplânge obscurantismul şi înapoierea societăţii noastre:

Victima în tovărăşie cu fosta soţie izgonită de-acasă a sus numitului rezervist în oştire şi foarte activ pionier al sportului, apelase la puteri oculte şi la duhurile diavoleşti pentru a-l întoarce pe locotenentul Paul Epureanu la vechea sa dragoste. Poate i-a făcut cu ulcica. Poate voia să-l aducă noaptea călare pe prăjină. Poate că îi punea anume buruieni în scăldătoare şi anume ingrediente in sosul mâncărilor. Aceasta o vom afla la judecarea procesului.
Deocamdată rămâne faptul brut. Un om de cultură, familiarizat cu tiparul, un om care probabil are aparat de radio acasă şi ii poate demonta lămpile ca să demonstreze că înlăuntrul nu se află închis cine ştie Ce demon, ci numai o complicată structură mecanică pentru a surprinde undele sonore din văzduh; un asemenea om crede cu simplitatea negrului din Dahomei, cu puterea farmecelor şi nu băuturi vrăjite. Crede şi se teme de asemenea drăcii. Se teme şi merge până la suprimarea vrăjitoarei.
Iată-ne întorşi la epoca lui Despot-Vodă. Bineînţeles cu deznodăminte mai puţin dramatice. Cu episoade frizând mai degrabă tragicomicul.

Un detaliu amuzant despre calitatea presei noastre din acele zile: Lupta (nr. 4026 din 24 martie 1935) publică o scurtă relatare a faptelor intitulată Crima din Strada Ferentari, în care se spune că „Tribunalul Ilfov secţiunea 5-a a confirmat ori mandatul de arestare emis de d. judecător de instrucţie al cabinetului 6 în contra fostului locotenent Paul Epureanu care a ucis cu mai multe focuri de armă pe proprietara mamei sale”. Autorul acestui text a reuşit performanţa ca în doar câteva rânduri să prezinte eronat nu doar locul faptei (Ferentari în loc de Rahovei), ci şi calitatea victimei (doamna Teodorescu era nu proprietară, ci chiriaşă) sau rezultatul acţiunii aprigului locotenent (victima fusese rănită, nu ucisă)...

Indiferent care va fi fost adevărul omenesc sau juridic, Paul Epureanu nu pare să fi fost sancţionat prea sever de societate. În anii care au urmat, el şi-a continuat activitatea literară şi de popularizator al vieţii sportive şi militare, cel puţin până prin 1945-1946. Semnătura lui mai apare de câteva ori în presa postbelică — am început acest text cu enumerarea câtorva contribuţii ale lui la publicaţiile pentru copii — dar dispare la sfârşitul celui de al cincilea deceniu al secolului trecut. E greu de spus ce se va fi întâmplat cu autorul. Să fi murit? Să fi fost epurat (nu e un joc de cuvinte!) din cauza unui dosar de cadre cu probleme? Greu de spus deocamdată...

Fotografia lui Paul Epureanu este luată din ziarul Adevărul, numărul 15701 din 22 martie 1935, iar caricatura, din Rampa numărul 2613 din 15 iulie 1926. 

[1] În Dimineaţa nr. 7134 din 7 octombrie 1926 e numit „unul din cei mai consacraţi sportsmeni”.
[2] Zările se luminau în negura munţilor. Tunurile mugeau de cutremura pământul. Văile clocoteau de strigăte, urlete, de împuşcături, de vaiete și de plesnitura obuzelor. Pe înserate luptătorii de la Oituz se cuibăreau în gropile săpate pe repezeală. Alungaseră dușmanul, îi luaseră câteva sute de prizonieri și trei mortiere mari.
.... Regele îi îmbărbătase, Regele îi întărise, Regele îi mânase în luptă, Regele era cu ei. (Regele, în Realitatea ilustrată nr. 338 din 20 iulie 1933).
Povestea unei gamele (1932), cu schiţe de război, este volumul care aduce consacrarea lui Epureanu ca scriitor de factură militară.
[3] Cea mai serioasă relatare a cazului o găsim în numărul 2560 din 20 martie 1935 al ziarului Curentul, care vorbeşte despre „o curioasă tentativă de crimă”.

21 iulie 2022

Un personaj şi trei autori: Ilie Gălăgie

4 comments
În numărul 3 din 1 februarie 1952 al „revistei pionierilor şi şcolarilor editată de Comitetul Central U.T.M.”, Licurici, îşi face intrarea în scenă Ilie Gălăgie. El este protagonistul unui serial în şase episoade, apărute, cu pauze, până în numărul 13 din 1 iulie. Primele trei părţi (în realitate, povestiri de sine stătătoare) sunt semnate de Victor Piţigoi, umorist de oarecare notorietate, născut în 1927 (contributor şi la almanahul Cuplete şi scenete umoristice din 1950, despre care am scris acum mai multă vreme aici). Urmează un grupaj de caricaturi cu epigrame (la 15 martie), după care sunt publicate ultimele două bucăţi, realizate de Alecu Popovici (1927-1997, cunoscut autor de teatru pentru copii) şi, respectiv, Nicolae Minei (1922-2000, activ într-o multitudine de zone, de la literatura pentru copii la publicistică şi istorie, la revista Magazin istoric). Este, aşadar, de aşteptat un anume grad de eterogenitate, iar lectura bucăţilor îl confirmă.


Ilie Gălăgie este, din capul locului, un personaj negativ. Este un copil neascultător şi pus pe fapte rele la şcoală şi nici comportamentul lui acasă nu e mult mai bun. Este vorba, în definitiv, de banale defecte ale şcolarului codaş: suflatul, neînvăţatul lecţiilor sau pregătirea de fiţuici în vederea unei fraude la teza la geografie. Sunt ipostazele în care îl surprinde Victor Piţigoi în povestirile scrise de el. Desigur, purtările rele nu rămân nesancţionate: Ilie ajunge la gazeta de perete (instanţă critică a opiniei publice şcolare menită să îndrepte neajunsurile), ba chiar ajunge şi bătaia de joc a colegilor când afirmă, ignorant, că la cinematograf nu e nevoie de electricitate – strada lui fusese recent electrificată! – căci doar în sală e întuneric. Nici cu gestionarea timpului nu stă grozav şcolarul nostru; prins cu fotbalul, el nu mai găseşte vreme pentru învăţat. Este, totuşi, un personaj complex. Lui Ilie îi place mult să deseneze. E drept că uneori recurge la gesturi extreme, cum ar fi legarea pisicii cu aţe pentru a o fixa în poziţie necesară realizării unui portret, dar e interesantă pasiunea copilului pentru artele plastice. El se revoltă că e nevoit să memorizeze multiple informaţii aride la geografie (ajungând, ridicul, să-şi dorească ca pe planetă să existe un singur multe, un singur râu şi o singură mare), dar revolta lui e în felul ei foarte modernă şi trimite, protocronist, la chestiunea ajustării planului de învăţământ la aptitudinile elevilor. Indiferent ce face, Ilie n-o nimereşte bine; el ajunge bunăoară să fie criticat pentru consumul excesiv de hârtie de desen.

Schiţa lui Alecu Popovici (numărul 12 din 15 iunie 1952) poartă titlul Ilie Gălăgie şi vărul său Năstase[1]. Dacă Victor Piţigoi îl înfăţişase până acum pe Ilie ca pe un elev cu defecte în esenţă benigne, Alecu Popovici ne prezintă un erou de-a dreptul sadic. Vizitat de Năstase, vărul lui de la ţară, Ilie îl duce pe acesta într-o plimbare prin Bucureşti şi îşi bate joc în fel şi chip de bietul băiat din mediul rural, ajungând în cele din urmă să-i spună că la semafor culoarea roşie este destinată traversării străzii de către provinciali. Naiv, Năstase trece pe roşu şi este la un pas de a fi călcat de o maşină. Este momentul trezirii şi, după morala pe care o face un miliţian, Ilie îşi dă seama că a mers prea departe, dar e limpede că Alecu Popovici a introdus o dimensiune de-a dreptul malefică în caracterul personajului.

Finalul peripeţiilor lui Ilie Gălăgie, imaginat de Nicolae Minei (numărul 13 din 1 iulie 1952), este intitulat Ilie Gălăgie urcă pe munte. De data asta Ilie pleacă într-o excursie montană cu un alt văr (e vorba de o drumeţie sub egida C.G.M., organul sindical tutelar al epocii). Indisciplinat, micul excursionist nu respectă sfaturile mai experimentatei sale rude şi nu îşi gospodăreşte judicios energia pe traseu, aşa că îi este imposibil să îşi continue mersul. Neascultarea, spiritul aventurier, reprezintă, în continuarea seriei lui Victor Piţigoi, defecte minore, satirizate cu blândeţe.





Azi căzut în deplină uitare, Ilie Gălăgie este, probabil, primul copil neastâmpărat al literaturii române juvenile de după 1948. El va fi suferi o dublare şi se va transforma în Tică şi Rică (din romanele lui Leonid Petrescu, despre care am scris aici, aici sau aici), iar Tiberiu Utan îl va consacra prin Ciopârţilă.

Este greu de spus cine este autorul ilustraţiilor la textele despre Ilie Gălăgie, cu excepţia ultimului, unde este menţionat explicit V. Crivăţ.

La data de 23 iulie acest blog împlineşte 15 ani, o vârstă matusalemică pentru blogosfera noastră. 




[1] Proza va apărea şi în publicaţia Libertatea noastră a românilor din Ungaria la 15 septembrie 1952.

21 iunie 2022

Tudor Arghezi şi două poezii din Cravata roşie

1 comments

Fapt îndeobşte cunoscut, după suita de articole a lui Sorin Toma (Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei), apărute în Scânteia între 5 şi 10 ianuarie 1948, Arghezi intră într-un con de umbră şi nu mai poate publica nimic până în 1954, după moartea lui Stalin (evident, dacă facem abstracţie de traducerea fabulelor lui Krîlov apărută în 1952). În acest punct studiul literaturii pentru copii, ramură de regulă desconsiderată, ne poate ajuta. După cum iar se ştie, Arghezi reapare cu un volum propriu odată cu Prisaca (1954), scriere adresată micilor cititori. 1954 ar reprezenta aşadar finalul unei perioade de peste şase ani în care poetul fusese, practic, interzis.

O cercetare mai amănunţită a epocii arată însă că re-debutul lui Arghezi are în realitate loc cu un an mai devreme, în 1953. În Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (Floarea darurilor, 1998), Pavel Ţugui rememorează circumstanţele în care scriitorul este readus în circuitul editorial. Fostul demnitar cultural comunist îşi aminteşte:

La sfârşitul lui octombrie 1953, am primit înştiinţarea de la Poet despre depunerea versurilor la redacţii. Din proprie iniţiativă, Sonia Olaru, redactor-şef la revista Cravata roşie, s-a deplasat la începutul lui septembrie 1953 la Mărţişor şi i-a solicitat poetului versuri pentru copii. Autorul a trimis redacţiei un grupaj de poezii. Astfel apar în Cravata roşie nr. 7 din septembrie 1953 poeziile Plaja şi Şcoala.


Informaţia e desigur foarte valoroasă, dar, în spiritul lui Ronald Reagan, care nu ezita să folosească expresia „trust but verify” (luată de la ruşi!), am purces la verificarea afirmaţiilor lui Ţugui. A rezultat că Arghezi a publicat într-adevăr dipticul sus-pomenit în revista Cravata roşie, dar în numărul 17, nu 7, iar data apariţiei numărului este 1 septembrie. Este astfel de văzut şi în ce măsură informaţia cu privire la drumul Soniei Olaru la Mărţişor în septembrie 1953 este corectă, ştiut fiind că de regulă sumarul numerelor se alcătuia cu zile bune înainte de data menţionată pe coperta revistei.