Am văzut nu demult (aici) că Beethoven a
fost o piesă importantă pe tabla de şah a politicii germane. Afirmaţia e
adevărată deopotrivă pentru Al Doilea şi Al Treilea Reich şi pentru Republica
Democrată de oblăduire sovietică. În postarea de azi, un episod care îl are în
centru pe Hans von Bülow (despre care a mai fost vorba aici). Iată ce scrie David
B. Dennis în Beethoven in German
Politics, 1870-1989:
Dirijorul Hans von Bülow, odinioară apropiat
al lui Wagner, a jucat un rol important în popularizarea muzicii lui Beethoven
în anii 1870 şi 1880. Cunoscut pentru interpretările-maraton, de câte două ori
în aceeaşi seară, ale Simfoniei a IX-a, Bülow îşi suplimenta adesea concertele
cu discursuri în care explica muzica lui Beethoven în termeni wagnerieni. Bülow
l-a celebrat în repetate rânduri pe „simfonist” (Symphoniker) ca pe un „deşteptător
al poporului” (Volkserwecker); astfel dirijorul a „redat Simfonia a IX-a ca pe
o posesiune vie a naţiunii” şi, după cum au observat contemporanii, a perpetuat
asocierea făcută de Wagner între Beethoven şi ideologia naţionalistă. Conform
unuia din admiratorii săi, Bülow a condus „adevăratul marş victorios la lui
Beethoven prin lume” care a început cu „asumarea unei staturi mondiale de către
Germania de curând unificată”. Chiar şi după ce soţia lui, Cosima, fusese
sedusă de Maestru, Bülow a susţinut teoriile muzicale ale lui Wagner, inclusiv
cele despre Beethoven, cu atâta plăcere încât, la moartea lui, necrologurile
afirmau că „odată cu Bülow poporul german i-a pierdut a doua oară pe Beethoven
şi Wagner”.
Lucrurile nu s-au oprit aici. Mare
admirator al lui Bismarck, Bülow s-a folosit de Beethoven pentru a-l glorifica
pe Cancelarul de Fier în 1892, deşi acesta
nu se mai afla la putere:
[...] Hans von
Bülow a executat, împreună cu Orchestra Filarmonică, Simfonia a III-a. Îndată
ce s-a terminat lucrarea, Bülow a oferit o explicaţie a compoziţiei, aşa cum îi
stătea în obicei. Dar în discurs a fost vorba despre muzică doar într-o mică
măsură; Bülow a reiterat foarte obişnuita asociaţie dintre muzica lui Beethoven
şi politica acelor zile. Regretând demiterea lui Bismarck, Bülow a găsit de
datoria lui să impresioneze publicul cu măreţia fostului cancelar. În acest
scop, el a stabilit o relaţie de egalitate între politica sângelui şi cea a
oţelului în exprimarea lui ˗ „infanterie,
cavalerie şi artilerie” - şi muzica simfoniei Eroica.
Reistorisind
povestea compunerii şi rededicării Simfoniei a III-a, Bülow a insistat că
lucrarea nu a avut niciodată un adevărat dedicatar, deoarece Napoleon nu
întrunise criteriile lui Beethoven. De atunci nu se mai ridicase nimeni în mod
satisfăcător la înălţimea idealurilor eroice pe care le avusese în minte
Beethoven, astfel încât rededicarea lucrării era justificată. Cu toate acestea,
în 1892 Bülow a simţit că acest gol ar putea fi în cele din urmă umplut: luând
în considerare faptul că se apropia un eveniment „chiar mai semnificativ decât
victoria de la Sedan” ˗ ziua de naştere a lui Bismarck ˗ învingătorul din acea
bătălie ar putea fi considerat noul dedicatar. Eroul ideal reprezentat în
Simfonia a III-a a lui Beethoven se manifestase în sfârşit în viaţa reală în
persoana lui Otto von Bismarck!
În stânga sus, o
caricatură din 1892 reprezentându-l pe Bismarck aplaudându-l pe Bülow pentru
a-i fi rededicat Eroica. Mai jos, prima pagina a manuscrisului pe care Bülow îi
rededică Eroica fostului cancelar (numele lui Bonaparte e tăiat cu un X). Ambele
imagini sunt luata din cartea lui David B. Dennis. Printr-o ironie a
împrejurărilor, publicul nu a fost de acord cu mişcarea (politică!) a lui
Bülow.