Nu-mi place ideea de „lectură de vacanţă”; îşi spun
probabil cuvântul listele de cărţi pe care era musai să le citesc peste vară ca
parte a temei pe care profesoara de română din şcoală nu uita niciodată s-o
distribuie la sfârşitul anului şcolar. Oricum, genul respectiv pare, cel puţin
pentru lectorul adult, bine ilustrat de romanele de factură poliţistă. Unele-s
de la bun început spălătură pe creier şi probabil ca reacţie la ele s-a ivit,
mai cu seamă în ultimele decenii, thrillerul de factură culturală, cu texte
criptice, simboluri, opere de artă şi erudiţi care fie cad victimă unor asasini
cruzi, fie omoară ei pe cine cred că e cazul (cred că Dan Brown sughiţă copios
în acest moment). Tabloul flamand de Arturo
Pérez-Reverte (cea mai recentă ediţie românească a apărut în 2015 la Polirom) ilustrează
corect tema şi propune o enigmă jucată în Madridul zilelor noastre.
Protagonista cărţii e o jună restauratoare de tablouri,
Julia, a cărei existenţă de schimbă în momentul în care i se încredinţează
tabloul unui maestru flamand din secolul al XV-lea, Pieter van Huys. Pictura înfăţişează o partidă
de şah desfăşurată în epocă de un mare senior burgund şi un bun prieten al său,
cavaler neînfricat, despre care istoria ne spune că a fost omorât din cauza
unei domniţe care... în fine, nu intrăm în detalii, căci nu prea contează aici
şi, oricum, atât van Huys, cât şi multe alte figuri trecute sunt pure alcătuiri
ficţionale. Intriga se declanşează de la prima pagină, căci analiza picturii
dezvăluie existenţa unui text ascuns, care indică săvârşirea unei crime în urmă
cu cinci secole.
În mod cât se poate de previzibil, întreaga acţiune se va
învârti în jurul jocului de şah. Personajele vor fi angrenate într-o partidă cu
piese reale, în care se mai şi moare, e adevărat că destul de rar. E o replică
contemporană la partidei din tablou, romancierul mobilizează o întreagă
recuzită culturală, cititorul e bombardat cu referinţe culturale, nefiind
iertat, desigur, de aluzii la Borges, E.A. Poe, Lewis Carroll sau eternul Max
Escher.
Distribuţia dramei e economicoasă. Alături de Julia mai
apar pe scenă anticarul César, protectorul ei mai vârstnic, homosexual rafinat
şi sarcastic, şahistul Muñoz, ins prăfuit şi necarismatic, opus într-un fel
precedentului, însă şahist briliant, şi Menchu, prietena Juliei, proprietara
unei galerii de artă, femeie hrăpăreaţă şi cam rea de muscă. Acesta e cercul
principal, al detectivilor; pe lângă aceştia mai trec prin cadru proprietarul
tabloului (personaj pozitiv) sau nepoţii acestuia (personaje negative) sau Paco
Montegrifo, un soi de Nemesis pentru Menchu. Nu-s mulţi, aşa că cercul
suspecţilor e de la bun început relativ restrâns, chit că dacă eşti atent îţi
dai destul de iute seama cine e criminalul.
S-ar zice că Tabloul
flamand e o carte poliţistă fără multe nazuri şi care livrează ce se
aşteaptă de la ea: câteva ore de lectură alertă şi nu prea dificilă, sub
pretextul îmbogăţirii culturii generale. Păcat cu lungile monologuri interioare
ale Juliei, banale, retorice şi în cele din urmă plicticoase, sau cu analiza
psihologică destul de ieftină pe care ne-o bagă pe gât cu orice preţ autorul.
Din fericire, dacă nu ştii să joci şah poţi sări peste analiza mutărilor,
mergând drept la încheiere, căci una din regulile rar contrazise de lucrările
de gen este că nu există elemente care să nu conveargă spre o concluzie.
În acest weekend blogul meu împlineşte 9 ani, o vârstă matusalemică domeniul nostru.