Volumul lui Cristian Teodorescu e subintitulat, apăsat, roman, deşi unii ar putea argumenta că cele aproape 100 de capitole scurte care îl alcătuiesc sunt povestiri mai mult sau mai puţin independente, fragmente ale unuia şi aceluiaşi univers tematic alcătuit de micul oraş dobrogean din anii 1940. Autorul nu-şi propune să construiască ex nihilo. El desfăşoară un impresionant număr de eroi, evenimente şi biografii din Medgidia, în epicentrul acestei lumi aflându-se restaurantul gării locale, luat în arendă de la CFR de bunicii prozatorului, Ştefan (Fănică) şi Virginica Theodorescu. Fănică e un personaj înzestrat cu multă vitalitate, răzbătător, cu fantezie în afaceri, nelipsit în acelaşi timp de frivolitatea unui Mitică sudic, afemeiat (în limite rezonabile) şi în acelaşi timp bun tată de familie, cartofor şi jucător pasionat de table, dar fără a pune vreodată în primejdie chiverniseala familiei. Virginica e o Penelopă dobrogeană care acceptă cu înţelepciune micile abateri ale soţului, căruia îi face doi băieţi şi o fată şi îi gospodăreşte atent avutul.
Pe lângă soţii Theodorescu, restul lumii. Autorităţile oraşului (primarul, judecătorul, poliţaiul, şeful de gară), puzderie de mici negustori şi reprezentanţi ai celor mai diverse bresle, profesiorime, reprezentanţi ai minorităţilor (mulţi turci şi tătari, desigur, dar şi greci, armeni şi evrei). Nu sunt tipuri abstracte, au cu toţii nume şi identitate socială şi, ce e mai important, îşi au fiecare povestea lui. Câte un capitol fiecare, o mică povestire cu poantă, nu de puţine ori tragi-comică. Unele personaje au parte de mai mult spaţiu şi se vede că autorul are o adevărată slăbiciune pentru ele. Sunt de menţionat maiorul Scipion, adevărată figură tragică a cărţii, purtător placid al onoarei militare care, din rănit pe frontul de est şi persecutat al regimului Antonescu ajunge, în urma comportamentului demn în faţa ocupanţilor sovietici, în puşcăriile noului regim comunist. La fel comisionarul Haikis, evreu inimos şi descurcăreţ, adevărată ipostază a spiritului hermetic. Nu e probabil întâmplător faptul că pe Scipion şi Haikis i-am întâlnit şi în „Tainele inimei“, mai vechiul roman al autorului despre care am scris aici.
Medgidia din carte e o lume în declin, dar nu pentru că nu ar fi avut resursele interne pentru a supravieţui, ci pentru că vine istoria peste ea. Un prim puseu al bolii îl încearcă oraşul cu ocazia agitaţiei produse de regimul legionar, după care, deşi lucrurile se mai aşază în matca lor firească, nimic nu mai e cum fusese odată. În curând soseşte armata roşie şi se schimbă regimul. Soţii Theodorescu pierd, aşa cum era şi de aşteptat, restaurantul, iar Fănică face închisoare pentru o inventată datorie la fisc. Personajele se risipesc care încotro, precum cărţile de joc aruncate în aer de Alice în scrierea lui Lewis Carroll: unii mor sau îşi pierd libertatea, alţii fug din ţară sau se resemnează cu o existenţă marginală, integraţi formal în noile realităţi. Eliberat din închisoare, Fănică, fostul coleg întru ţinut restaurante de gară cu Dobrogeanu-Gherea, nu-şi va mai regăsi niciodată exuberanţa anilor de boom economic şi va trăi din mici expediente. Romanul se încheie cu un capitol ceva mai lung decât celelalte (botezat Oraşul de atunci şi cel de apoi), care se doreşte poate o sinteză a pletorei de capitolaşe anterioare şi care schiţează, repetând parţial, principalele fire narative ale cărţii. Mi-e greu să-mi dau seama dacă acest mod de a pune lucrurile la punct face bine construcţiei generale.
Dacă există o caracteristică formală evidentă în Medgidia, oraşul de apoi aceasta e omogenitatea. Omogenitatea capitolelor e dată, la nivel tematic, de personaje şi locuri recurente, iar la nivel stilistic, de o structură de-a dreptul izotropă, ca să folosesc un termen din fizică. Practic, aproape pe orice direcţie diseci textul, rezultatul e acelaşi. Sintaxa prozei curge la fel, cu o mare coerenţă, deşi unii, răutăcioşi desigur, ar putea spune că asta poate duce la monotonie. Frazele nu sunt de obicei foarte lungi, iar abundenţa de propoziţii care încep cu predicatul asigură dinamism şi nerv relatării, acelaşi efect avându-l şi discreta întrebuinţare a stilului indirect liber:
Se isprăveşte Ramadanul şi se pun turcii pe benchetuială. Tăiau la berbecuţi pentru pilaf şi-şi zburătăceau orătăniile prin curte. Le luau gâtul şi le băgau la frigare. Prinsese tot oraşul miros de şuberek. Cine avea prieteni printre turci - şi cine n-avea? - se ducea la ei să petrească.
Virginica nu mai intrase de o săptămână în bucătăria restaurantului, că o îngreţoşa mirosul de mâncare. Se ţinea cu struguri şi măsline. Un covrig sărat îi ajungea o zi întreagă. Şi o ia pofta de kebab. Sare Fănică în birja lui Şukuri, să-l ducă la ospătăria turcească, degrabă că-i leapădă nevasta!
C. Teodorescu nu lasă nimic la voia întâmplării când vine vorba de meşteritul la text. E de-a dreptul obsesiv-compulsiv şi netezeşte la milimetru până şi ciucurii covorului. Deformaţie profesională, ar putea spune cei care ştiu că prozatorul a lucrat mulţi ani pe post de corector (din păcate volumul a ieşit cu destule greşeli de tipar, ironia sorţii!). Din fericire, produsul e în ansamblu unul bun, deşi mecanica textului riscă în câteva locuri să devină obositoare. Destul de puţin convingătoare glosările din capitolul final pe tema „oraşul de atunci versus oraşul de apoi“. O interpretate mai simplistă ar putea opune o vârstă de aur hesiodică uneia (contemporane) alcătuite dintr-un metal mai puţin nobil. Nu teoretizările sunt punctul forte al romancierului. De fapt i s-a întâmplat ce i se întâmplă şi în viaţa „civilă“ când, în calitate de publicist, comentează cel mai adesea fără har evenimente politice cotidiene. Eu aş zice, dacă mi-e permis, că oraşul de apoi e meta-oraşul reprezentat de opera literară, acela care îşi va fi extras existenţa din urbea de înainte sau de după, dar nu e totuna cu niciuna din ele.
