Petele albe ale literaturii pentru copii şi tineret (I)

Studiind literatura juvenilă a anilor 1948-1953 descoperi tot felul de pete albe şi zone incerte. Cataloagele editurilor şi colecţiile bibliotecilor (multe din ele lacunare) ajută destul de puţin, aşa că uneori trebuie să faci muncă de detectiv. Scriam în urmă cu ceva vreme (vezi aici) despre o carte pentru copii pe care Al. C. (Corodar) Constantinescu o pregătea prin 1947 la Editura Europolis condusă de Vlad Muşatescu. Titlul nu era menţionat, dar, dacă ne luăm după lista de apariţii care se poate găsi pe coperta a IV-a a altui volum, se pare că era vorba de Isprăvile lui Moţoi. Cartea este de negăsit azi, aşa că trebuie să ne mulţumim cu fragmentul intitulat Bătălia, publicat în revista Licurici[1], unde se spune că volumul se va numi Isprăvile lui Moţoi, cel mai de treabă cotoi. Până la proba contrarie, trebuie să procedăm precum Cuvier şi să încercăm să reconstituim creatura literară pornind de la fragment, în care felina intervine decisiv şi violent şi scapă animalele din ogradă de teroarea exercitată de un guzgan mare şi fioros. Mai interesant este, poate, cazul unei alte lucrări a aceluiaşi autor care, din ziarist şi publicist de stânga în perioada interbelică, se transformase după război într-un productiv autor pentru copii[2].

Este vorba de „cartea” Luneta minunată. Periodicul „Pionierul” începe publicarea în foileton a lucrării în nr. 21 din 25 mai 1950, iar serialul continuă în încă două numere, după care se întrerupe. Micii cititori sunt anunţaţi că pot citi continuarea poveştii în cartea care va apărea la Editura tineretului. Cu toate acestea, volumul este de negăsit; el nu figurează în colecţiile niciunei biblioteci şi nu îl pomeneşte niciun catalog sau listă de apariţii. Presa vremii, de altfel atentă la asemenea evenimente (producţia autohtonă pentru copii e încă firavă în acei primi ani ai Republicii Populare) nu face nicio menţiune. Textul însă există, fie şi într-o formă incompletă, de vreme ce autorul face lecturi publice în faţa pionierilor precum cea amintită în Contemporanul[3], iar la una din întâlnirile cu micii cititori „o fetiţă ne-a spus că ea vrea să cunoască sfârşitul povestirii scriitorului Al. C. Constantinescu «Luneta minunată»”[4]. Se pare că dorinţa pionierei a rămas nesatisfăcută. 

Despre ce este vorba, până la urmă, în Luneta minunată? Într-un articol de sinteză privind literatura pentru copii[5], Al. C. Constantinescu vorbeşte despre cărţile care reflectă „viaţa atât de deosebită a copiilor din cele două lagăre care se înfruntă azi în lume” şi îşi introduce propria operă pe lista operelor literare de această factură. Fascinaţi de un apus de soare pe care îl admiră în tabără, niște pionieri îşi pun problema construirii unui dispozitiv special (o lunetă) care să urmărească marele astru în drumul lui şi să pe permită copiilor să vadă (în timp real, am zice azi) imagini din ţările traversate de acesta în drumul pe bolta cerească. Este pretextul unei călătorii sui generis prin întreaga lume, subiect julesvernian generos şi romantic, cu priză la tineret. Discuţia copiilor, a căror imaginaţie se înflăcărează, firesc, nu lasă totuşi loc pentru gratuităţi, căci elementul ideologic e mereu prezent: 

─ Ce-ar fi dacă am avea acum o astfel de lunetă? Unde ne-am uita mai întâi? ─ se întreabă Ianoş.
─ În China! ─ răspunde, repede, Laura.
─ De ce în China? Mai bine în Vietnam ─ e de părere Voicu.
─ Nu, mai bine în Africa, să vedem cum stau pădurile de acolo ─ cere Veronica.
─ Sau în America, ─ propune Matei.
─ De ce în America? Ce-ai să vezi acolo, decât oameni care nu au de lucru sau copii care suferă de foame?
─ Şi nu e bine să ştii cum suferă şi luptă oamenii de acolo? Altfel, cum o să-i ajutăm ─ întreabă Marin. 

Animaţi de curiozitate ─ cu modulaţiile impuse de comandamentele vremii ─ pionierii îşi iau angajamentul de a obţine luneta fermecată şi se ţin de cuvânt. Autorul trece peste etapele construirii lunetei, căci în definitiv acestea sunt simple detalii. Important este obiectivul final, acela al realizării marii călătorii cu ajutorul acestui dispozitiv fantastic. În orice caz, prima călătorie întreprinsă prin intermediul lunetei nu va fi în Statele Unite, ci în Uniunea Sovietică, mai precis în Caucaz, la locul naşterii lui Stalin. Contrastul cu propunerea lui Matei nu putea fi mai limpede. În rest, remarcabilul aparat optic îi poartă pe copii pe tot globul, prilej pentru a fi scoasă în evidenţă viaţa grea a copiilor din colonii, în antiteză cu viaţa minunată din ţările de „democraţie populară”, în primul rând din URSS.   

După apariţia fragmentelor în „Pionierul”, după lectura publică şi discuţiile cu cititorii, asupra Lunetei... se aşterne liniştea. Este de presupus că respectiva carte nu a mai apărut; supoziţia e întărită de informaţiile (puţine de altfel) potrivit cărora starea sănătăţii autorului s-ar fi deteriorat, acesta fiind imobilizat la pat în ultimii ani ai vieţii. Al. C. Constantinescu moare, încă tânăr, în 1956[6], deplâns de breasla jurnaliştilor, ca vechi demnitar ce era (fusese primul decan al noii Facultăţi de Ziaristică).

Şi de această dată, mulţumiri domnului Dan Tudorache pentru materialul pus la dispoziţie.

---

[1] Nr. 2 din 19 aprilie 1947.

[2] Publică, în 1948, Raţa şi cocoşul şi Cei trei voinici, apoi Iscusiţii electricieni (1951) şi Ileana şi Făt-Frumos (1953). Conduce, de asemenea, secţia de literatură pentru copii a Uniunii Scriitorilor.

[3] Ştefan Druia, Pe drumul unei noi literaturi pentru copii! Primele 150 manuscrise în Contemporanul nr. 184 din 14 aprilie 1950.

[4] Ştefan Druia, De vorbă cu pionierii despre problemele literaturii pentru copii în Contemporanul nr. 186 din 28 aprilie 1950.

[5] Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii în Viaţa românească nr. 6 din 1950.

[6] A se vedea, alături de numeroasele articole de circumstanţă apărute în publicaţiile vremii (care reproduc, de altminteri, un text unic), tableta Pe cine am pierdut... de Geo Bogza apărută în Gazeta literară nr. 12 din 22 martie 1956.

Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (III)

 

Am lăsat la urmă reacţiile favorabile la Cei trei viteji. Editorialul Scânteii tineretului nr. 198 din 24 noiembrie 1949, intitulat Toată grija noastră literaturii pentru copii!, deosebit de important pentru analiza pe care o face literaturii juvenile din primii doi ani ai noului regim democrat-popular, arată, cu referire la Cei trei voinici, că ea este una din „primele scrieri originale destinate copiilor din țara noastră, în care s-a rupt definitiv cu tradițiile unei literaturi menite să falsifice realitatea, să înspăimânte pe cei mici, să-i educe într-un spirit nesănătos, otrăvit de ideologia claselor exploatatoare”. Cartea ar oferi un veritabil exemplu, căci „[p]e calea aceasta trebuie să se avânte de aci înainte creația literară pentru copii”.

În același număr al ziarului[1], într-o demonstrație limpede a semnificației speciale acordate literaturii pentru copii, se publică recenzia la volum a lui Lucian Pintilie, cunoscutul regizor de mai târziu, care semnează un text laudativ, deși plat și plin de clișee. În spiritul sociologizant primitiv al vremii, Pintilie face din cei trei eroi „simboluri ale rezistenței și îndârjirii poporului în fața împilării boierești” şi schițează o imagine apocaliptică a jafului practicat de exploatatori. Recenzentul scoate în evidență valoarea educativă a cărții, care ilustrează lupta de clasă[2], dar și valori morale considerate esențiale, cum ar fi „solidaritatea celor obidiţi” precum și o pretinsă combatere a naționalismului claselor exploatatoare[3]. Al. C. Constantinescu reușește, în viziunea articolului, să prezinte „tabloul [...] care zugrăveşte uriaşa forţă revoluţionară a clasei asuprite”. Deşi reflex al unei „legende populare”, Cei trei voinici nu este basm, ci mai degrabă o scriere cu caracter istorico-social. Autorului i se atribuie intenţia de a proiecta la scara istoriei evenimentele imaginate, de le a înfățișa într-o manieră teleologică:

Ceea ce nu a putut face țărănimea în epoca feudală risipită și neînchegată, a realizat muncitorimea dârz strânsă și condusă de Partidul ei, eliberând pe rând prin luptă revoluționară masele muncitoare de la orașe și de la sate de sub orice asuprire. „Prin unire și prin luptă neîncetată se dobândește și păstrează biruința”, spune în încheiere povestitorul cărții.

Opera autorului nu ar fi fost remarcabilă doar pe planul substanței, ci şi-ar găsi o fericită împlinire pe cel al formei, căci „[l]imba aleasă, colorată și curgătoare, inspirată din aceeași vână populară, înlesnește realizarea artistică a acestei cărți”. Adevărul este că realizarea lingvistică a cărţii nu este cea mai fericită. Aflat în căutarea cu orice preț a autenticității, prozatorul recurge la numeroase arhaisme (explicate, conștiincios, prin note de subsol) și la construcții artificiale, căutate, care trebuie să îl fi obosit pe micul cititor.

Scânteia tineretului nr. 299 din 27 martie 1950[4] aduce şi ea laude cărţii, punând-o pe lista primelor succese ale literaturii „noastre” pentru copii („[...] cartea lui Alexandru Corodar «Cei trei voinici», în care autorul foloseşte cu un deosebit talent elementele de basm, arătând că vitejia, eroismul serveşte luptei binelui pentru nimicirea răului. Autorul reuşeşte să creeze această povestire cu un adânc conţinut social, pe înţelesul copilului, într-o limbă clară, aleasă, cu un înalt nivel artistic”). În primăvara aceluiași an, reporterul ziarului Universul consemnează[5] interesul cu care aşteaptă o elevă din clasa a treia să citească de la bibliotecă Cei trei voinici, desigur alături de o carte sovietică (Timur și băieții săi de Arkadi Gaidar).

În orice caz, în 1953, la patru ani de la apariția primei ediții, Al. C. Constantinescu figura la loc de cinste într-o enumerare a scriitorilor „cu reale posibilităţi” care s-au consacrat literaturii pentru copii, alături de P. Luscalov, Gica Iuteş, Al. Popovici, Mioara Cremene, Octav Pancu-Iaşi daţi ca exemplu în editorialul revistei Contemporanul[6]. După principiul „una caldă, una rece”, prozatorul, care conducea în acel moment Secţia de literatură pentru copii a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., este criticat pentru activitatea „inexistentă” a secției, care „n-a organizat nicio dezbatere, n-a discutat nicio carte, n-a îndrumat pe niciunul dintre tinerii scriitori”. Era prea devreme. Marea dezbatere cu privire la literatura pentru copii avea să înceapă abia spre mijlocul deceniului al șaselea al secolului trecut.

Postarea este ilustrată cu desenul care însoțește articolul lui Lucian Pintilie citat în text.

[1] Este, poate, vorba de o reparație pentru ignorarea de către presă a cărții. În numărul 1523 din 8 septembrie 1949 al Scânteii, un articol nesemnat, intitulat Mai multă atenție publicațiilor pentru copii, atrage atenția că „[r]omanul lui Al. C. Constantinescu, Cei trei voinici, care a apărut în continuare, timp de un an și jumătate, în coloanele revistei «Licurici» și a fost editat acum un an de Editura de Stat, a fost trecut cu desăvârșire sub tăcere de presa noastră”.

[2] „În mintea copilului apare clar și distinct poziția exploatatorilor feudali jefuind și asuprind fără milă, pe de o parte, și pe de altă parte viața mizeră a masei milioanelor de asupriți, în inimile cărora ura crește nestăvilită.”

[3] „Minciuna grosolană a naționalismului este înfățișată în chip clar de tov. Corodar în ultimele pagini ale povestirii sale.”

[4] Spre un avânt al literaturii pentru copii.

[5] Vacanța de primăvară, la rubrica Carnetul nostru, de Ancuța Maican, nr. 77 din 3 aprilie 1950.

[6] Să dăm copiilor literatură de bună calitate!, editorial din Contemporanul nr. 21 din 22 mai 1953.

Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (II)

Cei trei voinici este greu de încadrat într-o specie epică bine definită. Scrierea are atât caracteristici de roman istoric (cu numeroase elemente de recuzită ce trimit la Evul Mediu, recrutarea personajelor din rândul claselor sociale medievale esenţiale, ţărănimea şi nobilimea, un etos al luptei cavalereşti), cât şi de basm (magicul număr trei al voinicilor şi al iubitelor lor, forţa aproape supranaturală a eroilor buni, capabilă să învingă aproape orice vrăjmaş, confruntarea dintre bine şi rău, prezenţa unor personaje simbolice, precum bătrâna locuitoare a bordeiului care închide şi deschide, ciclic, întreaga construcţie). Cu toate acestea, caracterul istoric este atenuat de lipsa oricăror indici de loc şi timp sau de absenţa unor personaje identificabile în realitatea trecută. „Basmul” este şi el atipic, căci nu există fenomene sau fiinţe supranaturale, zmei, vrăjitoare, plante sau animale vorbitoare, daruri sau puteri magice conferite eroilor. Din această perspectivă, s-ar putea spune că Cei trei voinici este un tip de „basm nou” (pentru a folosi terminologia lui Vladimir Colin[1]), care ilustrează lupta de clasă dintre ţărani şi nobili. Bazele acestei forme, care capătă o mare răspândire în primii ani ai regimului democrat-popular, fiind ilustrată de scrieri cu ecou în epocă[2], sunt puse chiar de Cei trei voinici.   

În câţiva ani schema noului basm, tributară stereotipurilor ideologice ale vremii, ajunsese să se demonetizeze într-o măsură atât de mare, încât chiar Vladimir Colin, principalul teoretician al conceptului, este exasperat de „pericolul monotoniei, al lipsei de fantezie, într-un cuvânt, al şablonului. Vechea schemă a basmului (Făt Frumos – Ileana – Zmeul) începe să fie tot mai frecvent înlocuită cu o nouă schemă în conformitate cu care un împărat rău (eventual balaur) ţine în robie un popor (de obicei şi pe zâna Primăverii, zâna Rodului sau zâna Florilor), dar un voinic răpune împăratul, eliberează robii şi se căsătoreşte cu zâna (!?) care revarsă belşug peste ţara mântuită”[3]).

Criticat va fi şi Al. C. Constantinescu. De exemplu, în amplul articol Să sporim forţa educativă a literaturii pentru copii[4], Eugen Luca afirmă: 

Necunoaşterea vieţii i-a determinat pe unii autori de basme să schematizeze, să sărăcească eroii basmelor, să-i transforme în nişte inşi care se mulţumesc să înşiruie lozinci. Unii scriitori, pentru a oferi copiilor prescripţii morale, caută să „îmbogăţească” basmul prin elemente ce-i sunt străine, să-l „actualizeze”. Astfel, în cartea lui Al. C. Constantinescu, „Cei trei voinici”, care înfăţişează răscoalele ţărăneşti din Evul Mediu, Preda, eroul principal, murind în bătălie, rosteşte întocmai unui ţăran muncitor care a învăţat marxism-leninismul, următorul discurs...”

Misiunea scriitorului pentru copii nu era, aşadar, deloc uşoară. Aflat în permanenţă între Scylla şi Charybda, acesta era obligat să navigheze cu abilitate printre comandamente ideologice de tot felul, să evite „schematismul” şi să creeze totodată o operă convingătoare, care să-i captiveze şi să-i educe pe tinerii cititori. Despre minusurile din Cei trei voinici scrie însuşi prozatorul, într-un articol general consacrat literaturii pentru copii apărut în revista Viaţa românească nr. 6 din 1950[5]. Este acel moment rar despre care pomeneam la începutul prezentării cărţii lui Al. C. Constantinescu, în care discursul devine autoreferenţial, iar autorul se contopeşte cu criticul. Dacă e să-l credităm pe autorul care practică (auto)critica, lucrarea nu este un basm, fie el şi de tip nou, ci „o povestire istorică, pătrunsă de spiritul luptei de clasă, din care copiii învaţă să biruie piedicile şi să fie neînfricaţi în faţa duşmanului”. Deşi începe prin a-şi introduce lucrarea pe lista nu foarte lungă a cărţilor care „dovedesc că scriitorii sunt conştienţi de necesitatea de a da copiilor un mijloc de cunoaştere şi de educare morală în cu totul alt spirit decât acela al trecutului”, Al. C. Constantinescu nu renunţă — în spiritul vremii — la autocritica scăderilor operei sale, afirmând că „[a]cţiunea în Cei trei voinici — cu tot caracterul ei istoric — se desfăşoară în afara spaţiului şi chiar în afara timpului. Lipsa aceasta de localizare diminuează valoarea instructivă a povestirii şi deci pe aceea educativă.” Intenţia auctorială va fi fost, aşadar, aceea de a da o scriere istorică; scriitorului i-a jucat o festă introducerea unor elemente ce caracterizează mai degrabă basmul, aşa cum am văzut, rezultatul fiind diluarea caracterului istoric al bucăţii.

Imaginile sunt reproduse din ediţia din 1961 a cărţii. 

---

[1] Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1956.

[2] De exemplu, Alexandru Andy (Pădurarul cel voinic, Editura de Stat, 1949), Nina Cassian (Nică fără Frică, Editura tineretului 1950), Mioara Cremene (Povestea Scânteii, Editura tineretului, 1951),  Al. C. Constantinescu (Ileana şi Făt-Frumos, Viaţa românească nr. 1 din 1953, apărută în volum la aceeaşi editură în 1956) etc.

[3] Vladimir Colin, art. citat.

[4] Contemporanul nr. 28 din 11 iulie 1952.

[5] Al. C. Constantinescu, Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii.

Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (I)

Se întâmplă probabil rar ca un scriitor cu veleităţi de critic literar să dea verdicte asupra creaţiei proprii. După cum vom vedea, un asemenea caz este cel al lui Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956)[1], publicist interbelic de stânga devenit unul din scriitorii pentru copii afirmaţi în primii ani ai Republicii Populare. În 1948 tânăra revistă Licurici îi publică în foileton Cei trei voinici, care va apărea în volum în anul următor la Editura de Stat (seria de publicaţii pentru tineret, care va deveni în curând Editura tineretului) şi va cunoaşte mai multe ediţii în anii 1950-1960[2]. Este o scriere hibridă, un fel de combinaţie între romanul istoric (lipsit totuşi de o localizare precisă spaţio-temporală) şi basm (lipsit de elemente fantastice). În perioada la care ne referim, această ambiguitate reprezintă atât un avantaj, cât şi un handicap, după cum va reieşi din discuţiile care se vor purta în jurul volumului.

Dacă în basmele tradiţionale avem un Făt Frumos în luptă cu forţele răului, în Cei trei voinici numărul actanţilor semnificativi se multiplică şi avem nu doar un erou neînfricat şi drept, ci trei: Preda Ciobanul (cu credinciosul căţel Grivei), Ganciu (ţiganul[3]) şi, alăturându-se ceva mai târziu primilor doi, Ianoş (aluzie la un alt grup etnic şi dovadă a diversităţii acestui trio; în ediţia din 1949 cel de al treilea erou se numeşte Mihnea). Cei trei prieteni urmează un scurt parcurs iniţiatic (învăţarea tehnicilor de luptă, făurirea şi mânuirea armelor), după care pornesc spre „tărâmurile” unui împărat odios, unde nobilimea comite tot felul de abuzuri şi face din ţărani sclavi:

Am plecat în bejenie, că nu mai puteam suferi blestemăţiile împăratului şi nici ticăloşiile nobilului pe pământul căruia munceam până cădeam doborâtă. Că legată eram şi eu de pământul nobilului, ca şi tine. Că niciunul din noi nu are îngăduinţă să părăsească moşia. De-i e vrerea nobilului să ne vândă, apoi cu moşie cu tot ne vinde.

Ca element suplimentar de diversitate, celor trei voinici li se alătură trei fete, Mărioara, Voichiţa şi Ileana, care se dovedesc la fel de neînfricate şi inventive ca prietenii lor, chiar dacă la un moment dat Ileana este capturată de un boier. Lupta cu oamenii împăratului (numiţi, alternativ, „nobili” şi „boieri”, ca şi cum autorul ar fi dorit să acopere întregul teritoriu românesc) se duce iniţial prin episoade de confruntare la scară restrânsă şi culminează printr-un adevărat război ţărănesc în care masele asuprite formează o armată comandată de Preda, alături de care se află locotenenţii săi credincioşi Ganciu şi Ianoş. Este o transpunere literară a tezei materialist-istorice a acţiunii maselor, căci personalităţile individuale, al căror rol important nu poate fi negat, nu îşi pot atinge obiectivele în absenţa unui larg sprijin popular.

Trama epică a cărţii, alcătuită de altfel din numeroase episoade destul de lax corelate în care voinicii şi aliaţii lor se luptă cu oamenii împăratului, este menită să ilustreze ideea luptei de clasă dintre asupriţi şi asupritori. În favoarea acestei teze pledează chiar modul în care autorul divizează textul. Partea I, un fel de propedeutică a acţiunii, cu iniţierea, înarmarea şi plecarea la luptă a celor trei viteji, nu are nume, însă partea a II-a este intitulată, transparent, Lupta ţărănimii cu tagma jefuitorilor[4], iar partea a III-a, apogeul confruntării, se numeşte Răzmeriţa. Caracterul programatic este subliniat şi de titlurile unora din subcapitolele secţiunilor cărţii — unul dintre acestea se numeşte, Un boier ticălos, aşa precum sunt toţi boierii de ticăloşi, şi nu lasă loc de îndoială asupra intenţiilor autorului.

Povestea nu are un happy end clasic, deşi împăratul cel rău este răsturnat şi linşat de mulţime (Împăratul îşi capătă pedeapsa cuvenită), căci armata ţăranilor este în cele din urmă învinsă. Cad ucişi în luptă şi cei trei voinici, mai întâi Ganciu şi Ianoş, apoi Preda. Aflat în agonie, acesta din urmă formulează concluzia justă politic a întregii suite de evenimente:

— Cum să biruim cu adevărat? Că numai noi, ţărănimea, nu putem birui cu adevărat. Prea suntem risipiţi. [...] Trebuie o altă forţă care să deie luptă de istov. O forţă mai mare şi mai unită. O forţă care să ştie ce are de făcut. Care să nu se târguie. O forţă care să fie fără îndurare cu duşmanii şi să smulgă din rădăcină buruiana rea a nobililor şi a boierilor.

Cuvintele lui Preda ilustrează teza conducerii de către clasa muncitoare, condusă de partid în acţiunile sale şi conştientă de rolul istoric care îi revine, a luptei cu burghezia şi moşierimea. Conform dogmei marxist-leniniste, ţărănimea este un aliat de nădejde al muncitorimii, însă este lipsită de capacitatea organizatorică şi de conştiinţa de clasă a acesteia. Muribundul Preda exprimă în esenţă concluzia trasă de Mihail Roller în Probleme de istorie[5] cu privire la una din răscoalele ţărăneşti din istoria naţională, cea din 1888: „Datorită faptului că ţărănimea nu a avut conducătorul ei firesc — partidul consecvent revoluţionar al clasei muncitoare — răscoala nu a fost organizată, ci spontană. Ca atare, răscoala nu a izbucnit deodată în toate judeţele şi nici amploarea ei nu a fost aceiaşi pretutindeni.”

În postarea următoare vom trece în revistă receptarea în epocă a cărţii lui Al. C. Constantinescu şi vom discuta locul pe care îl ocupă aceasta în dezbaterea de idei asupra literaturii pentru copii şi tineret, mai ales în legătură cu „noul basm[6]”, un concept intens discutat în deceniul al şaselea.

Ilustraţiile, reproduse după ediţia a IV-a din 1961, îi aparţin lui Rusu Ciobanu.

---

[1] Pentru viaţa şi activitatea publicistică şi politică ale lui Al. C. Constantinescu, a se vedea necrologurile din presa vremii (Scânteia nr. 3546, Scânteia tineretului nr. 2139 sau Munca nr. 2615, toate din 17 martie 1956) sau articolul omagial al lui Saşa Georgescu din Presa noastră nr. 1 din 1956.

[2] Prezentarea de faţă se bazează pe ediţia a IV-a, Editura tineretului, 1961.

[3] Etnia respectivă este extrem de rar prezentă în discursul oficial al perioadei comuniste; cu excepţia unor rare semnalări în presă ale colaborării exemplare cu colectiviştii de alte naţionalităţi. Preda sparge stereotipurile rasiale, dovadă următorul dialog cu Ganciu: 
— [...] Dară cum pot eu să fiu frate cu tine? Eu sunt ţigan. [...]
— [...] Cinstit eşti?
— N-am furat şi n-o să fur niciodată nimic.
— Ai văzut? Şi eu mi-s asemenea ţie. Ce mai vrei atuncea ca să fim fraţi de luptă? Uite, dă mâna şi zi-mi frate. Aşa! Acuma să ne îmbrăţişăm.

[4] Termenul trimite la celebra formulare a lui Tudor Vladimirescu, care este, alături de Nicolae Bălcescu,una din personalităţile istorice venerate în acei ani.

[5] Mihail Roller, Probleme de istorie. Contribuţii la lupta pentru o istorie ştiinţifică în R.P.R., Editura Partidului Muncitoresc Român, ediţia a III-a, completată, 1951.

[6] Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1955.