Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (II)

Maria Rovan, autoare aparţinând valului de tineri scriitori (se născuse în 1919), publică în 1948 volumul Teatru pentru copii (Editura de Stat, Literatura pentru copii), prin care pare să se impună ca dramaturg de frunte pentru publicul de vârste fragede. Ideea care pare să o fi călăuzit pe autoare pare tratarea dramatizată într-o manieră nouă (azi i-am spune postmodernă) a unor teme literare larg răspândite. În Scufiţa roşie şi capra cu trei iezi sunt contopite cele două cunoscute poveşti, elementul unificator fiind aversiunea faţă de inamicul comun, lupul, iar Pe urmele Mioriţei are ambiţia de a adăuga elemente noi la istoria cunoscută a baladei, precum existenţa unei surori a oii năzdrăvane (Florica) şi dizolvarea conflictului pastoral existent în textul folcloric clasic. Din păcate, această rescriere a unor poveşti arhicunoscute este sterilă, căci autoarea, lipsită de inventivitate, nu reuşeşte să creeze texte care să atragă şi caută să instruiască la tot pasul, într-un stil strident, pe alocuri bombastic. Alte două piese (Ţara păsărilor şi Şapte mici pitici sunt de un didacticism supărător („Aşa este precum zici / Să fim buni cu cei mai mici” rosteşte, trăgând concluziile, un personaj din cea de a doua piesă). Cenuşăreasa este o dramatizare mediocră a basmului omonim, ca şi Un bob de mazăre cu bucluc  (trimitere la Prinţesa şi bobul de mazăre de Andersen). De un moralism generic, în mare măsură burghez, fără elemente prea apăsate de critică socială (Cenuşăreasa nu are reţineri în a-i ceda prinţului tânăr şi fermecător), creaţiile Mariei Rovan nu atrag atenţia criticilor zilei. Volumul este salutat, cu amabilitate, în recenzii de câteva rânduri (ca în Universul nr. 232 din 6 octombrie 1948, unde titlul e menţionat greşit ─ Teatru de copii). Ceva mai amplă este prezentarea făcută în ziarul Luptătorul nr. 239 din 26 noiembrie, unde se spune că „[a]utoarea reușește să creezi în câteva personaje modele de viață pentru cei mici: «Nu suntem iepuri ca să fim sperioși ca ei», spune unul din cele trei personaje scoțând în relief astfel curajul, care trebuie să fie o calitate a tineretului nostru. «Teatru pentru copii» este o carte care trebuie să fie citită de toți acei cărora li se adresează”.

Coperta şi desenele interioare sunt realizate de Ligia Macovei. 

Banda veselă

Mi-ar fi plăcut să mă pricep la teatrul românesc al perioadei tulburi care ţine din 1944 până în 1947, dar din păcate sunt practic ignorant în materie. Dintre sutele (miile?) de piese, reviste sau cuplete care se reprezintă în sălile şi grădinile Capitalei am reţinut Banda veselă de I. Avian. Puţini ştiu azi cine a fost Avian; ajunge să spunem că după 1948 a scris mulţi ani la Urzica, după care a emigrat în Israel. Revin. Presa vremii dă puţine detalii despre spectacol, care ar fi fost, potrivit unei reclame, „un grandios spectacol jucat de copii, pentru mari şi mici”[1], jucat la Savoy. Să fi fost o piesă pentru copii sau doar una cu actori-copii? Destul de greu de spus, deşi titlul este inclus în alte ziare la rubrica de spectacole pentru copii, alături de cele de la Ţăndărică. Părea, oricum, un succes.

Surprinzător, în Universul nr. 214 din 20 septembrie 1947 găsim o notă destul de scurtă intitulată Spectacole pentru copii interzise. Ziarul publică de fapt un comunicat primit de la Ministerul Artelor, instituţia răspunzătoare pentru aprobarea (şi cenzurarea!) spectacolelor teatrale:

Constatându-se că spectacolele pentru copii, organizate în ultimul timp, au un aspect comercial prin utilizarea copiilor în texte nepotrivite şi in producţii străine de orice semnificaţie educativă, Ministerul Artelor a dispus ca pe viitor, aceste spectacole să nu mai fie autorizate. În această categorie intră şi spectacolul intitulat „Banda veselă, care a fost interzis. Totodată a dat dispoziţii teatrelor de stat şi va face recomandări teatrelor particulare să programeze, în repertoriile lor, câte una sau două piese pentru copii. Pe viitor, nu vor mai fi autorizate spectacole de acest gen, decât cu texte şi personal artistic.

Banda veselă primise avizul „bun de reprezentat” din partea Ministerului Artelor, aşa cum o dovedeşte inventarul aflat la Arhivele Naţionale. Nu era probabil la mijloc o problemă de fond (conţinutul fiind conform cu cerinţele autorităţii), ci mai degrabă una de formă, anume distribuirea copiilor în roluri neadecvate. Nu ştim deocamdată care e adevărul; cine ştie, căutări meticuloase prin publicaţiile teatrale ale vremii ne vor putea spune mai multe. Şi, în final, o mică surpriză: în ciuda interdicţiei Ministerului Artelor, spectacolul pare să se mai fi jucat câteva luni, căci e anunţat la rubrica de spectacole pentru copii a ziarului Universul nr. 296 din 25 decembrie 1947.

[1] Universul nr. 945 din 15 septembrie 1947.