Cinefilii rafinaţi vor strâmba din nas riscând să facă deviaţie de sept când voi pomeni o scenă din Sex and the City 2, una pusă mai pe la sfârşit, unde apare un grup de femei musulmane care, în secret, se întrunesc pentru a se îmbrăca occidental şi pentru a citi cărţi interzise dreptcredincioşilor. Nu ştiu cât de mult adevăr e în asemenea întâmplări, dar se pare că fără foc n-ar fi ieşit fum. Cartea lui Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran (Editura RAO, 2008), merge pe aceeaşi linie şi ne prezintă povestea unor doamne din capitala Iranului (nota bene, republică islamică cu toate rigorile genului) care se întâlnesc într-un fel de club de lectură clandestin şi poartă discuţii despre cărţile citite.
Cum s-a ajuns aici? Autoarea (scrierea e, făcând abstracţie de numele schimbate, autobiografică) şi-a luat doctoratul în literatură la o universitate americană şi a revenit în Iran, plină de entuziasm şi dornică de a transmite şi altora din învăţătura primită. Suntem la sfârşitul anilor '70 şi încep frământările care culminează cu revoluţia, răsturnarea şahului şi proclamarea regimului islamic. Libertatea de expresie, atâta câtă era în regimul autoritar dar în esenţă secular al monarhului, dispare văzând cu ochii. Azar Nafisi trece de la o universitate la alta şi experimentează pe propria piele strângerea laţului (va fi nevoită în cele din urmă să părăsească ţara). Noii guvernanţi închid librării, interzic cărţi şi autori, impun veştmintele islamice, introduc restricţii draconice în privinţa manifestărilor culturale. Dată afară de peste tot din cauza comportamentului său de om liber, neîncorsetat în dogme, autoarea înfiinţează un cerc de lectură la ea acasă. Va chema şapte din fostele ei studente, cu care va dezbate, timp de vreo doi ani, câteva cărţi problematice sub aspectul relaţiilor dintre sexe sau al statutului femeii: Lolita lui Nabokov, Marele Gatsby de Scott Fitzgerald, romane de Henry James sau Jane Austen.
Discuţiile propriu-zise despre cărţi nu dezvăluie mari profunzimi de analiză şi sunt interesante doar în măsura în care ele servesc drept revelator pentru mentalitatea tinerelor iraniene, confruntate deodată, literaturiceşte măcar, cu Occidentul. Dacă fetelor li se poate scuza naivitatea, autoarei e mai greu să-i treci cu vederea analizele uneori plate, alteori potrivite ca nuca-n perete. De pildă, înfierând personajul Humbert Humbert din Lolita pentru chinurile la care o supune pe eroină, Nafisi trece la cestiunile politice ale zilii şi îl compară pe atotputernicul ayatollah al Iranului cu opresorul Lolitei. Cum ar veni, ayatollahul e Humbert, iar Lolita, biata ţărişoară fostă a Persiei. Mie imaginea mi s-a părut de prost gust, dar poate altora le-o plăcea.
Partea extra-literară e ceva mai interesantă. Azar Nafisi prezintă destul de amănunţit modul în care a evoluat (sau involuat?) societatea iraniană sub presiunea islamiştilor. E bine să se înţeleagă că instaurarea dictaturii ayatollahilor nu s-a făcut peste noapte, ci a fost un proces care a durat câţiva ani buni, cu impunerea unei cenzuri dure şi cu strangularea treptată a libertăţilor individuale şi impunerea de noi restricţii zi de zi. Detaliu grotesc, dar nu mai puţin real: şef al cenzurii filmelor a devenit un... orb. Poate nu-i rău să luăm şi noi aminte la unele din lucrurile astea, nu de alta, dar şi în România puterea politică pune şaua lent dar sigur pe din ce în ce mai mulţi din cei care i se opun. În fine, desigur că există o cheie feministă în care se poate citi foarte confortabil această carte. Nu m-a atras niciodată feminismul (după cum nu mă atrag nici machismul sau alte „isme“ mai mult sau mai puţin în vogă), aşa că am preferat să iau şi eu din carte ce mi s-a părut cu adevărat interesant: mecanismul instalării opresiunii generalizate.
Mama către Bulă: Măi, Bulă, măi... mai pune şi tu mâna pe o carte... şi mai fă şi tu nişte cornete, că uite, nu mai avem din ce să vindem seminţele-astea... (vechi banc)
20 august 2010
13 august 2010
☺☺☺ Cătălin Dorian Florescu - Maseurul orb
Progresul, scrie Flaubert în Dicţionarul de idei primite de-a gata, e întotdeauna rău înţeles şi prea grabnic. E o afirmaţie la care ar subscrie probabil şi Ion Palatinus, personajul central din Maseurul orb al lui Cătălin Dorian Florescu (Polirom, 2007). E, după cum o spune şi titlul, maseur şi a orbit în adolescenţă. Duce o existenţă insolită la Moneasa şi are o bibliotecă fabuloasă, iar oameni de toate vârstele şi condiţiile sociale îi citesc şi îi trimit înregistrările pentru a-l ajuta să-şi satisfacă pofta insaţiabilă de lectură.
Dacă maseurul e personaj central, romanul are şi un personaj narator, Teodor Moldovan, individ fugit din România ca adolescent în condiţii dramatice în timpul comunismului. Stabilit cu părinţii în Elveţia, Teodor lăsase în urmă o iubită, Valeria, în căutarea căreia vine după 20 de ani. A ajuns între timp un om de afaceri de succes şi vinde sisteme de securitate. Căutările i-l vor scoate în cale pe Ion, care nu va întârzia să exercite asupra lui aceeaşi fascinaţie pe care o exercită asupra multora din semenii lui. Teodor renunţă, cel puţin temporar, la scopul iniţial al călătoriei şi se stabileşte, practic, la Moneasa, intrând în anturajul lui Palatinus şi are parte de tot felul de plăceri ale vieţii mizere dusă de oamenii din părţile locului. Un fel de Hans Castorp româno-elveţian, mutatis mutandis? Poate.
Ion Palatinus e un autodidact reacţionar şi ascet, care respinge oripilat progresul şi chiar va încerca, cu naivitate, să se opună construirii unei şosele care să lege Moneasa de marele oraş din vecinătate. Alte idei îl pun pe el în mişcare. Urmând (inconştient?) drumul înfundat al lui Noica, maseurul se înconjoară de discipoli („filozofii“ lui), patru tineri pe care nădăjduieşte să-i instruiască, pentru ca şi aceştia să poată face la rândul lor prozeliţi care să propage cartea în rândul maselor. Cum e de aşteptat, experimentul eşuează, iar Palatinus se confruntă cu realitatea prozaică, fără a părea, cel puţin o bună parte din roman, s-o conştientizeze.
Biblioteca lui Ion Palatinus, zeci de mii de volume înghesuite în două cămăruţe de bloc sordid, muncitoresc, alcătuieşte paradoxal un locus amoenus. Ion, Teodor şi discipolii poartă discuţii lungi şi contradictorii pe marginea unora din cărţi. Se dezbat mai ales Cioran şi Camus, dar nu lipsesc aluzii la mulţi alţi autori. Din păcate, nivelul discuţiilor e destul de modest, cu exprimări aforistice care trimit uneori parcă la banalităţile preţioase tip Paulo Coelho („frumosul e atunci când o carte sună bine“ sau „un autor bun e şi un bun observator“ sunt numai două mostre).
Cu toate astea, cartea lui Cătălin Dorian Florescu îşi are reuşitele ei. Printre acestea se numără evocarea experienţei de Entfernung a exilului (însuşi autorul a părăsit România ca adolescent şi îşi scrie cărţile în germană). Mai e şi naraţiunea alertă fără a fi neglijentă şi care rezervă nu odată surprize pe care, desigur, n-am să le dezvălui aici. Pot totuşi să spun că Teodor venise din Elveţia la volanul unui Audi şi îmbrăcat într-un costum englezesc ireproşabil. Soarta costumului e chiar una din evoluţiile surprinzătoare, chiar dacă mulţi cititori vor vedea mai ales biblioteca şi vor gusta discuţiile despre cărţi şi idei purtate acasă la maseur.
Labels:
literatură română contemporană
10 august 2010
☺☺☺ Ioana Pârvulescu - Viaţa începe vineri
Cu Viaţa începe vineri (Humanitas, 2009) Ioana Pârvulescu a făcut pasul de la istorie (literară, a vieţii cotidiene şi a moravurilor) la roman. Pas însemnat, desigur, dar pe care l-au făcut, în epoci şi împrejurări diverse, şi alţii, de la G. Călinescu/Lovinescu la Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Faux pas? Rămâne să stabilească cititorii, căci de la complezenţa criticilor nu cred că putem avea mari aşteptări.
Coloana vertebrală a romanului o constituie însemnările din jurnalul Iuliei Margulis, o tânără bucureşteană, fiică de medic sărac, care acoperă intervalul dintre 19 şi 31 decembrie 1897. Sunt două săptămâni bogate în evenimente, şi asta pentru că la cuvenitele pregătiri de sărbători se adaugă o suită de evenimente senzaţionale, care se pun în mişcare odată cu descoperirea în zona Băneasa a doi tineri bărbaţi, unul grav rănit (şi care va muri peste câteva zile fără să fi apucat să-şi spună povestea), altul leşinat, dar aparent amnezic în mod selectiv.
Poliţia nu doarme. Conu Costache Boerescu, mai aproape de imaginea unui aristocrat decât de cea a unui poliţai clasic, anchetează cazul şi în curând se stabileşte identitatea celor doi tineri, Dan Kretzu (supravieţuitorul) şi vlăstarul familiei de moşieri Ochiu-Zănoagă (cel ucis). Să fi fost un duel? În epocă asemenea confruntări nu lipseau, iar autoarea ne introduce în scandalul la ordinea zilei provocat de duelul dintre Nicu Filipescu şi George Lahovary, soldat cu moartea celui de al doilea. Se va contura, încetul cu încetul, o poveste destul de complicată, cu răsturnări de situaţie, având în centrul ei o icoană de mare valoare, dispărută după afacerea Ghenadie Petrescu, mitropolitul răsturnat din scaun.
Iulia, sigur une fille bien rangeé, citeşte Vanity Fair în original, se întreabă cum s-ar traduce mai bine titlul în româneşte şi scrie despre tot felul de întâmplări mărunte. Nu lipseşte consemnarea zbuciumului provocat de sentimentele pe care le are faţă de Alexandru Livezeanu, desigur tânăr, bogat şi sfărâmător de inimi, dar şi implicat în afaceri destul de puţin ortodoxe.
Viaţa începe vineri, ne spune titlul cărţii şi nu trebuie să luăm asta drept o observaţie polemică la adresa cronologiei din Cartea Facerii, ci ca simplă afirmaţie ce ţine de începutul unor însemnări care se ambiţionează să cuprindă (pars pro toto) reflecţii despre existenţă, însemnări făcute cu naivitate bine jucată de autoare şi cu veridicitate psihologică. Bine realizate portretele de gazetari ai vremii, dar şi schiţele de oameni mărunţi, vizitii, portari, borfaşi. O figură specială e cea a lui Nicu, un Gavroche bucureştean maturizat de timpuriu, prieten cu Jacques, fratele mai mic al Iuliei şi protejat de familia Margulis.
Mai greu de stabilit cât de originale sunt toate acestea într-o vreme când se fac până şi telenovele inspirate din viaţa de pe la 1900 şi în care apar destule din tipurile umane etalate în romanul Ioanei Pârvulescu. Acribia autoarei în reconstituirea cadrului istoric e, probabil, punctul tare al cărţii, altfel destul de plată din punct de vedere tehnic. Nu că n-ar mai da şi d-sa rateuri. Bunăoară într-un loc ni se vorbeşte de Parcul Carol (suntem la 1897!). Ce contează că parcul a fost amenajat abia în 1900... admiratorii cărţii vor spune că e o simplă licenţă, cei cărora cartea le-a plăcut mai puţin, că e o inadvertenţă de neiertat.
Coloana vertebrală a romanului o constituie însemnările din jurnalul Iuliei Margulis, o tânără bucureşteană, fiică de medic sărac, care acoperă intervalul dintre 19 şi 31 decembrie 1897. Sunt două săptămâni bogate în evenimente, şi asta pentru că la cuvenitele pregătiri de sărbători se adaugă o suită de evenimente senzaţionale, care se pun în mişcare odată cu descoperirea în zona Băneasa a doi tineri bărbaţi, unul grav rănit (şi care va muri peste câteva zile fără să fi apucat să-şi spună povestea), altul leşinat, dar aparent amnezic în mod selectiv.
Poliţia nu doarme. Conu Costache Boerescu, mai aproape de imaginea unui aristocrat decât de cea a unui poliţai clasic, anchetează cazul şi în curând se stabileşte identitatea celor doi tineri, Dan Kretzu (supravieţuitorul) şi vlăstarul familiei de moşieri Ochiu-Zănoagă (cel ucis). Să fi fost un duel? În epocă asemenea confruntări nu lipseau, iar autoarea ne introduce în scandalul la ordinea zilei provocat de duelul dintre Nicu Filipescu şi George Lahovary, soldat cu moartea celui de al doilea. Se va contura, încetul cu încetul, o poveste destul de complicată, cu răsturnări de situaţie, având în centrul ei o icoană de mare valoare, dispărută după afacerea Ghenadie Petrescu, mitropolitul răsturnat din scaun.
Iulia, sigur une fille bien rangeé, citeşte Vanity Fair în original, se întreabă cum s-ar traduce mai bine titlul în româneşte şi scrie despre tot felul de întâmplări mărunte. Nu lipseşte consemnarea zbuciumului provocat de sentimentele pe care le are faţă de Alexandru Livezeanu, desigur tânăr, bogat şi sfărâmător de inimi, dar şi implicat în afaceri destul de puţin ortodoxe.
Viaţa începe vineri, ne spune titlul cărţii şi nu trebuie să luăm asta drept o observaţie polemică la adresa cronologiei din Cartea Facerii, ci ca simplă afirmaţie ce ţine de începutul unor însemnări care se ambiţionează să cuprindă (pars pro toto) reflecţii despre existenţă, însemnări făcute cu naivitate bine jucată de autoare şi cu veridicitate psihologică. Bine realizate portretele de gazetari ai vremii, dar şi schiţele de oameni mărunţi, vizitii, portari, borfaşi. O figură specială e cea a lui Nicu, un Gavroche bucureştean maturizat de timpuriu, prieten cu Jacques, fratele mai mic al Iuliei şi protejat de familia Margulis.
Mai greu de stabilit cât de originale sunt toate acestea într-o vreme când se fac până şi telenovele inspirate din viaţa de pe la 1900 şi în care apar destule din tipurile umane etalate în romanul Ioanei Pârvulescu. Acribia autoarei în reconstituirea cadrului istoric e, probabil, punctul tare al cărţii, altfel destul de plată din punct de vedere tehnic. Nu că n-ar mai da şi d-sa rateuri. Bunăoară într-un loc ni se vorbeşte de Parcul Carol (suntem la 1897!). Ce contează că parcul a fost amenajat abia în 1900... admiratorii cărţii vor spune că e o simplă licenţă, cei cărora cartea le-a plăcut mai puţin, că e o inadvertenţă de neiertat.
Labels:
literatură română contemporană
3 august 2010
☺☺☺ Cătălin Mihuleac - Zece povestiri multilateral dezvoltate
Cartea lui Cătălin Mihuleac - Zece povestiri multilateral dezvoltate (Cartea Românească 2010) face parte din pletora de volume, filme, emisiuni TV şi bloguri care şi-au propus, mai mult sau mai puţin apăsat, rememorări din comunism, mai ales că au trecut, vorba poetului idolatrizat, ca nori lungi pe şesuri, 20 de ani de la prăbuşirea, fie şi numai politică, a regimului respectiv.
Titlul de pe copertă (ironică aluzie la vechea sintagmă „societatea socialistă multilateral dezvoltată“) ne spune că în volum vom găsi zece povestiri şi nu ne minte. Bucăţile sunt, să înţelegem (de parcă ar avea vreo importanţă), roadele experienţei de viaţă a autorului, om ajuns la 50 de ani, geolog la bază, dar aruncat de valurile post-decembriste pe ţărmurile mai ispititoare ale unei cariere jurnalistice. Schema după care sunt alcătuite povestirile nu e foarte sofisticată. Adesea ele se focalizează pe un personaj ilustrativ pentru o anume categorie, personaj care se descurcă de minune profitând de sistem, toate bune şi frumoase, succes pe toată linia, până când intervine un eveniment care îi strică, să zic aşa, că e la modă, toată karma şi aranjamentele şi îl azvârle cu brutalitate în mizeria cotidiană a oamenilor mai puţin descurcăreţi. Aşa păţesc, de pildă, nea Ghiţă şi nea Vali (cei doi „regi“), unul ospătar într-un vagon-restaurant, celălalt, naş (adică, pentru cine nu cunoaşte terminologia, controlor de bilete la CFR). Nu mult diferită e soarta unui actor care trăia pe picior mare recitând ode iubitului conducător şi care e trecut la munca de jos atunci când face un gest disident, ba mai mult, trăieşte drama ca după 1989 nimeni să nu-i aprecieze meritele de opozant (Actorul iubitului conducător). Nici Viorel Ursu, portar la echipa Politehnica Iaşi nu apucă să se bucure prea multă vreme de binefacerile statutului de vedetă (una din ele fiind, detaliu semnificativ aprovizionarea cu pepsic la discreţie), iar Iulian Cimpoi, grănicer pus să apere cu străşnicie hotarele raiului comunist şi care se dedulceşte la nenumăratele avantaje colaterale ale meseriei, cade cu brutalitate din paradis (P.C.R. în R.F.G.). Nu-s singurele povestiri pe tipicul acesta, dar cred că n-are rost să povestesc cartea - cine-i curios, s-o citească.
Am putea uşor să bănuim că autorul e în esenţă un moralist, dar probabil că spre beneficiul estetic al cărţii ar fi de dorit să ne înşelăm.
Persoanele a căror tinereţe coincide cu perioada comunistă vor rezona, probabil, la consideraţiile lui Cătălin Mihuleac pe seama elementelor care îţi confereau prestigiu social la vremea respectivă. Memorabile sunt paginile consacrate blugilor, articol de îmbrăcăminte aproape mitic şi a cărui etalare îţi dădea aripi. De preferinţă, blugii ar fi trebuit să fie originali, dar dacă nu erau, se puteau găsi soluţii ingenioase (Valsuri şi blugi marca Strauss). Numai la Vasile Ernu cred că am mai găsit pagini atât de emoţionante despre articolele de denim.
Povestirile... lui Cătălin Mihuleac îmbină de multe ori fericit umorul cu nostalgia benignă. Cât timp prozatorul nu iese din domeniul temporal bine delimitat al comunismului, reţeta funcţionează bine. Din păcate, ultimele două proze din volum îşi extind acţiunea şi înspre anii din urmă, iar mecanismul de succes se gripează. Satirizarea unui preot militar capitalist prins cu nişte prostituate în Armata ca un uter îmbracă forme groase şi strică un ansamblu altminteri cu destule reuşite:
- Băi, glumeţule, prietene flocos, ia scoboară matale oleacă din maşină, să ne arăţi o legitimaţie, un act de identitate, un paşaport, ceva! Hai, eliberează ringul, lasă taxiul şi pe domnişoarele prostituate, nu te smuci, că te ia dracu'! Nea şoferu', dă-ne şi matale o mană de ajutor, nu sta şi te uita ca boul la cinema!
Pe scurt, o carte de vacanţă, fără mari pretenţii, fără plonjoane în abis, cu momente bune şi câteva mai proaste. Cei care sunt acuzaţi de nostalgii comuniste se vor putea replia strategic, cu următorul banc:
Doi bătrâni stau pe o bancă în parc şi discută:
- Dom'le, tare bine era pe vremea lui Stalin, mai ţii minte? zice unul.
- Ai înnebunit, dom'le, nu mai ţii minte ce teroare, ce mizerie, ce lipsuri, replică celălalt oripilat.
- Da, dar pe vremea aia aveam şi noi 20 de ani, soseşte răspunsul.
Titlul de pe copertă (ironică aluzie la vechea sintagmă „societatea socialistă multilateral dezvoltată“) ne spune că în volum vom găsi zece povestiri şi nu ne minte. Bucăţile sunt, să înţelegem (de parcă ar avea vreo importanţă), roadele experienţei de viaţă a autorului, om ajuns la 50 de ani, geolog la bază, dar aruncat de valurile post-decembriste pe ţărmurile mai ispititoare ale unei cariere jurnalistice. Schema după care sunt alcătuite povestirile nu e foarte sofisticată. Adesea ele se focalizează pe un personaj ilustrativ pentru o anume categorie, personaj care se descurcă de minune profitând de sistem, toate bune şi frumoase, succes pe toată linia, până când intervine un eveniment care îi strică, să zic aşa, că e la modă, toată karma şi aranjamentele şi îl azvârle cu brutalitate în mizeria cotidiană a oamenilor mai puţin descurcăreţi. Aşa păţesc, de pildă, nea Ghiţă şi nea Vali (cei doi „regi“), unul ospătar într-un vagon-restaurant, celălalt, naş (adică, pentru cine nu cunoaşte terminologia, controlor de bilete la CFR). Nu mult diferită e soarta unui actor care trăia pe picior mare recitând ode iubitului conducător şi care e trecut la munca de jos atunci când face un gest disident, ba mai mult, trăieşte drama ca după 1989 nimeni să nu-i aprecieze meritele de opozant (Actorul iubitului conducător). Nici Viorel Ursu, portar la echipa Politehnica Iaşi nu apucă să se bucure prea multă vreme de binefacerile statutului de vedetă (una din ele fiind, detaliu semnificativ aprovizionarea cu pepsic la discreţie), iar Iulian Cimpoi, grănicer pus să apere cu străşnicie hotarele raiului comunist şi care se dedulceşte la nenumăratele avantaje colaterale ale meseriei, cade cu brutalitate din paradis (P.C.R. în R.F.G.). Nu-s singurele povestiri pe tipicul acesta, dar cred că n-are rost să povestesc cartea - cine-i curios, s-o citească.
Am putea uşor să bănuim că autorul e în esenţă un moralist, dar probabil că spre beneficiul estetic al cărţii ar fi de dorit să ne înşelăm.
Persoanele a căror tinereţe coincide cu perioada comunistă vor rezona, probabil, la consideraţiile lui Cătălin Mihuleac pe seama elementelor care îţi confereau prestigiu social la vremea respectivă. Memorabile sunt paginile consacrate blugilor, articol de îmbrăcăminte aproape mitic şi a cărui etalare îţi dădea aripi. De preferinţă, blugii ar fi trebuit să fie originali, dar dacă nu erau, se puteau găsi soluţii ingenioase (Valsuri şi blugi marca Strauss). Numai la Vasile Ernu cred că am mai găsit pagini atât de emoţionante despre articolele de denim.
Povestirile... lui Cătălin Mihuleac îmbină de multe ori fericit umorul cu nostalgia benignă. Cât timp prozatorul nu iese din domeniul temporal bine delimitat al comunismului, reţeta funcţionează bine. Din păcate, ultimele două proze din volum îşi extind acţiunea şi înspre anii din urmă, iar mecanismul de succes se gripează. Satirizarea unui preot militar capitalist prins cu nişte prostituate în Armata ca un uter îmbracă forme groase şi strică un ansamblu altminteri cu destule reuşite:
- Băi, glumeţule, prietene flocos, ia scoboară matale oleacă din maşină, să ne arăţi o legitimaţie, un act de identitate, un paşaport, ceva! Hai, eliberează ringul, lasă taxiul şi pe domnişoarele prostituate, nu te smuci, că te ia dracu'! Nea şoferu', dă-ne şi matale o mană de ajutor, nu sta şi te uita ca boul la cinema!
Pe scurt, o carte de vacanţă, fără mari pretenţii, fără plonjoane în abis, cu momente bune şi câteva mai proaste. Cei care sunt acuzaţi de nostalgii comuniste se vor putea replia strategic, cu următorul banc:
Doi bătrâni stau pe o bancă în parc şi discută:
- Dom'le, tare bine era pe vremea lui Stalin, mai ţii minte? zice unul.
- Ai înnebunit, dom'le, nu mai ţii minte ce teroare, ce mizerie, ce lipsuri, replică celălalt oripilat.
- Da, dar pe vremea aia aveam şi noi 20 de ani, soseşte răspunsul.
Labels:
literatură română contemporană
2 august 2010
Un sondaj neştiinţific, tendenţios şi părtinitor
Timp de câteva săptămâni bune am postat pe blog un sondaj totalmente neştiinţific, tendenţios şi, desigur, părtinitor. Întrebarea la care erau rugaţi să răspundă vizitatorii blogului a fost una şi bună: Ce v-ar face să cumpăraţi o carte a unui autor necunoscut? Iată răspunsurile:
1. editura la care apare: 7%
2. coperta: 7%
3. recomandarea unui prieten: 27%
4. recomandarea unui critic literar: 20%
5. recomandarea unui blogger: 11%
6. altceva: 26%
Ce-aş face dacă aş fi în galoşii unei edituri care ţine să-şi vândăzarzavaturile cărţile de pe tarabă şi ar fi să mă iau după un asemenea sondaj? Păi în primul rând răspunsurile la întrebările 1 şi 2 îmi spun că fac bine ce fac, indiferent ce fac. N-are rost să mă străduiesc să îmbunătăţesc calitatea copertelor şi pot să le las aşa sinistre cum sunt. Şi, în general, vorba mult-iubitului nostru popor şi alături de el, a unei cunoscute disidente: merge şi aşa!
Răspunsul la întrebarea 4, conform căruia un număr însemnat de cititori merg pe mâna criticului literar, îmi spune că obiceiul de a trimite cărţi criticilor, în speranţa că ele vor fi recenzate în reviste cu vizibilitate sau la televizor, e bunicel. Desigur, o bună parte din cărţile expediate nu vor fi nici măcar atinse fizic vreodată de criticul-target, dar asta face parte din riscurile asumate.
Cele 11 procente de cititori care s-ar lăsa influenţaţi de recomandarea unui blogger mi-ar spune că fac bine că găzduiesc un blog sau un forum pe pagina editurii. Evident, e suficient ca acestea să existe, n-are rost să mă omor cu actualizarea lor, că mai e mult până să aibă un cuvânt important de spus virtualii ăştia. Cu prietenii însă nu e de joacă (27%). Editură ce sunt, m-aş da de ceasul morţii să mă pun bine cu prietenii potenţialilor mei cititori.
Ar rămâne un neliniștitor de mare procent (26%) al celor care ar fi influențați de acel misterios altceva. Ce poate să spună asta decât că cititorul e o creatură greu previzibilă şi de-a dreptul capricioasă? Dacă mă gândesc bine, nici nu mă merită, pe mine şi cărţile pe care le scot.
Desigur, toate aceste consideraţii sunt vădit răuvoitoare, başca se bazează pe un sondaj făcut la botul calului. Marele matematician Poincaré scria că geometria e arta de a face raţionamente corecte pe figuri incorecte. De ce nu s-ar aplica acelaşi principiu şi în cazul de faţă? Desigur, ar trebui să existe şi premisa că bunele noastre edituri doresc cu adevărat să-şi vândă marfa, dar nu-s deloc sigur de asta.
1. editura la care apare: 7%
2. coperta: 7%
3. recomandarea unui prieten: 27%
4. recomandarea unui critic literar: 20%
5. recomandarea unui blogger: 11%
6. altceva: 26%
Ce-aş face dacă aş fi în galoşii unei edituri care ţine să-şi vândă
Răspunsul la întrebarea 4, conform căruia un număr însemnat de cititori merg pe mâna criticului literar, îmi spune că obiceiul de a trimite cărţi criticilor, în speranţa că ele vor fi recenzate în reviste cu vizibilitate sau la televizor, e bunicel. Desigur, o bună parte din cărţile expediate nu vor fi nici măcar atinse fizic vreodată de criticul-target, dar asta face parte din riscurile asumate.
Cele 11 procente de cititori care s-ar lăsa influenţaţi de recomandarea unui blogger mi-ar spune că fac bine că găzduiesc un blog sau un forum pe pagina editurii. Evident, e suficient ca acestea să existe, n-are rost să mă omor cu actualizarea lor, că mai e mult până să aibă un cuvânt important de spus virtualii ăştia. Cu prietenii însă nu e de joacă (27%). Editură ce sunt, m-aş da de ceasul morţii să mă pun bine cu prietenii potenţialilor mei cititori.
Ar rămâne un neliniștitor de mare procent (26%) al celor care ar fi influențați de acel misterios altceva. Ce poate să spună asta decât că cititorul e o creatură greu previzibilă şi de-a dreptul capricioasă? Dacă mă gândesc bine, nici nu mă merită, pe mine şi cărţile pe care le scot.
Desigur, toate aceste consideraţii sunt vădit răuvoitoare, başca se bazează pe un sondaj făcut la botul calului. Marele matematician Poincaré scria că geometria e arta de a face raţionamente corecte pe figuri incorecte. De ce nu s-ar aplica acelaşi principiu şi în cazul de faţă? Desigur, ar trebui să existe şi premisa că bunele noastre edituri doresc cu adevărat să-şi vândă marfa, dar nu-s deloc sigur de asta.
Labels:
sondaje
Abonați-vă la:
Postări (Atom)