Cu câţi de r se scrie „România“?

© http://ciprianslavnicu.blogspot.com/

Astăzi ne dăm cu părerea despre ţigani. E drept, cei care au propus sesiunea au pus întrebarea politiceşte corect , adică „Avem rromi: ce facem cu ei? Cu alte cuvinte, pentru ce soluţie optăm - îi asimilăm în cultura majoritară (după modelul francez, tot mai în trend acum în Europa) şi îi facem români - ori le încurajăm diversitatea şi obiceiurile atât de pitoreşti (după şablonul multicultural american).“ La acest nivel zero al discuţiei am să mă limitez la un citat din Gramatica fanteziei de Gianni Rodari, care din păcate nu oferă răspunsuri, ci doar întrebări: „O carrte, cu doi [de] r, va fi numai o carte mai grea decât altele, o carte greşită, ori o carte ultraspecializată?“ Revenons à nos moutons. Noi, bloggerii , avem faţă de Bouvard et Pécuchet avantajul că suntem mai mulţi. Să vedem aşadar ce au de spus şi colegii din blogosferă. Eu, care nu dau - se ştie - două parale pe constrângerile exprimării corecte, zic: să nu ne ţigănim tocmim la opinii, să evităm bulibăşeala harababura părerilor, să nu ne înecăm ca ţiganul înotătorul la mal cu argumentaţia şi, mai ales, să nu ne certăm ca la uşa cortului casei sau să ne omorâm părinţii dacă dă Dumnezeu şi ajungem împăraţi:

tlön society

tratand problema fara prejudecati [fasciste sau liberale] raspunsul pare destul de simplu. o cultura nu e o ciorba in care adaugi si scoti ingrediente dupa chef. cultura tiganilor, plina de pitoresc, e din pacate fundamental premoderna [in sens istoric] putin compatibila cu valorile actualului spatiu european. daca ne implicam doar atunci cand tiganii incalca legea, toleram in continuare mecanismele sociale si culturale mai adanci care produc devianta la suprafata. si care, mai ales, ii izoleaza si ii ghetoizeaza ca pe freaks. in cazul tiganilor, multiculturalismul e doar o solutie aroganta comoda: ii inchidem in epoca de piatra si, culmea, ne simtim virtuosi.

inca ceva. refuz termenul “rom”. refuz in general remanierile lingvistice edulcorante, noua limba de lemn a pseudointelectualilor americanizati.

capricornk13
Sa fim sinceri: tiganii au fost pentru noi toti un cosmar – pentru mine, crescuta in “selectul” cartier bucurestean Pantelimon, erau o amenintare foarte concreta in copilarie si adolescenta: trebuia sa fug de gastile lor in drum spre scoala sau in parc, sa suport cuvinte obscene carora nici nu le banuiam intelesul. Erau agresivi si periculosi. Nu cred ca solutia e sa-i “integram” fortat in populatia majoritara (au incercat comunistii, n-a mers). Nici sa le incurajam “multiculturalist” diferentierea, fiindca nu avem parghii pentru asa ceva. Cred ca o posibila solutie (cu rezultate exclusiv pe termen lung) ar fi sa dezvoltam institutii ale socitetatii civile care sa se ocupe de problemele lor specifice: incurajarea educatiei, crearea de locuri de munca pe placul lor. Ar trebui sa consultam membri ai comunitatii atunci cand se pregatesc astfel de proiecte si sa-i implicam in derularea lor. Sunt foarte sceptica in privinta posibilitatilor economice ale Romaniei, insa, de a face asa ceva.

zamo.ca
categoria “romi” numara in blogul meu 23 de articole. asta-i pentru mine un prilej de a trage niste concluzii si a scrie niste idei pe care – sper! – sa nu le mai repet.

1. tiganii traiesc putin si oarecum murdar, dar sunt liberi – de asta si sunt atat de urati si dispretuiti.
2. stirile reflecta partea negativa a realitatii lor, in timp ce filmele lui Kusturica, Satra etc reflecta partea pozitiva; adevarul, in masura in care exista – de fapt nu exista.
3. am impresia ca traiul intr-o satra are echivalente cu societatea civilizata, echivalente pe care le negam si le respingem.
4. nu avem dreptul sa-i Prigonim cu legi care sa le impuna cum sa-si zica, tot astfel cum nici italienii nu ne pot Berlusconi cu legi care sa ne opreasca sa ne zicem romani.
5. Europa e condusa de eroii cantecului “don’t want no short, short men”. Sarco, Putin si Berlusconi sunt curvari si nationalisti fiindca altfel nu i-ar baga nimeni in seama.
6. de cate ori se discuta tiganii fiecare se simte obligat sa povesteasca ce a patit el. astfel de “experiente”, chiar adevarate si neimbogatite fiind, isi au locul la sedinta de psihoterapie sau intr-un jurnal personal. intr-o discutie rationala sunt nule.

micawber
Neavând habar ce să răspund la întrebarea de azi, am încercat să-mi risipesc un pic ignoranţa şi am frunzărit cartea lui Yaron Matras, Romani - A Linguistic Introduction, lucrare de referinţă în domeniu. Cu ocazia asta am aflat, printre altele, că n-avem niciun motiv să scriem rrom. Niciun motiv, evident, în afară de spaima noastră de români că am putea fi confundaţi cu ţiganii, ceea ce se şi întâmplă oricum de multe ori. Da, aţi citit bine, am scris „ţiganii“ pentru că aşa am apucat şi pentru că nu înghit reformele lexicale impuse cu anasâna corectitudinii politice. E drept că unii reprezentanţi ai etniei în cauză cer insistent să li se zică romi pentru că termenul de ţigan ar fi căpătat o conotaţie profund nefavorabilă. Aşa o fi. Dar până să facem noi asta, propun ca nemţii să schimbe termenul pe care îl folosesc pentru polonezi, nu de alta, dar în germană expresia „polnische Wirtschaft“ are şi ea un sens cât se poate de puţin măgulitor pentru compatrioţii lui Chopin. Poftim, am scris deja 780 de caractere din cele 1000 permise şi n-am dat un răspuns privind soluţia de (ne)integrare a minorităţii ţigăneşti. Am tras eu de timp, dar tot nu ştiu ce să spun. Probabil soluţia, care o fi ea, presupune multă educaţie şi costă foarte mulţi bani. Numai să n-ajungă (pardon!) mălaiul la Elena Udrea & co.

marin anton
RRomania?

o mie de ani Romania a fost nitel insarcinata cu etnogeneza poporului roman. in perioada aceea, datorita ospitalitatii noastre traditionale, am fost mereu in pericolul de a ne gotiza, slaviza, ba chiar si bulgariza. tocmai cand se apropia sorocul nasterii noastre, pericolul de cumanzare a fost mult mare decat cel actual de tiganizare a natiei. insa tot nu s-a produs, desi cumanii erau clasa conducatoare si intemeietoare a statului Muntenia.

un secret: la fel de firesc ca si evolutia limbii noastre, etnogeneza continua. asijderi sirul conspiratiilor mondiale antiromanesti.

adina
s-au fiert epopei telenoveliste la ceaunu’ de celuloid avandu-i in prim plan, gross plan, plan american, plan inclinat si plan de bataie, deci romanu e fascinat de rrom, ii place sa-l vada de la distanta ca pe un exponat de muzeu, ca pe o pictura suprarealista din care nu pricepe mare lucru, dar care ii trezeste asa un zvac, romanu e un voyeurist, adulmeca si imglobeaza ca un burete obiceiurile exotice ale coabitantului insa odata ce acesta intra in sfera lui intima si ii invadeaza proximitatea pac cochilia huaaa hotii, nespalatii, pedofilii, ingratii bla bla, iar inglobarea de la distanta legata cu panglica nu se face, ar mirosi toxic a experiment de lab, asimilarea n-o vrea nici unu nici altu, asimilare cu numele, cu patalama da, poate, ca sa se mai linisteasca gurile spurcate, n-ai cum sa fortezi paradigmele sa se pupe, sunt de acelasi gen si hetero fiecare in parte, nu vad o solutie clara pentru ca ea probabil nici nu trebuie sa existe, unitate iluzorie in diversitate aparenta domne :)

khronos
bine stiut e faptul ca nomazii nostrii tuciurii sunt al doilea grup minoritar ca marime de pe intinsul spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. dar, spre deosebire de celelalte grupuri minoritare iese in evidenta printr-o originalitate nativa, de necontestat. problema se pune la modul in care sunt tratati de catre majoritate. iar ca studiu de caz imi sunt oferite doua solutii, prima fiind asimilarea lor in cultura autohtona cu tot ceea ce implica acest lucru sau tratarea lor ca o minoritate separata, de sine statatoare in cadrul populatiei generale cu dreptul la practicarea culturii si a obiceiurilor proprii in voie. as veni cu o a treia solutie si anume o noua evacuare a lor, asemanatoare celei infaptuite de maresalul Antonescu, solutie din pacate inacceptabila pentru standardele secolului XXI intr-un stat membru al Uniunii Europene, dar totusi placuta gandului.

de scurta vreme trei lideri europeni [german, englez, francez] de la carma UE incep sa conteste ideea multiculturalismului invocand motive cu iz nationalist pe buna dreptate. in acelasi mod putem trata si noi problema rromilor de pe teritoriul Romaniei.

utopia balcanica
daca tot se incapataneaza istoria sa ne tina intre tot felul de granite, ar trebui sa punem mana de la mana sa le facem un stat al lor. pe bune fratica, e lipsa de Romaniland pe harta Europei si-i mare pacat fiindca tiganii sunt un popor mult mai putin boring ca suedezii, finlandezii sau altii care au statele lor de o mie de ani si n-au reusit nici pana acum sa scoata niste muzica. am zis.

poate fac o gafa da’ zau asa, i-ar fi cuiva dor de Oltenia?

tomata cu scufita
nu m-a interesat niciodata problema rromilor nici din tara, nici din afara ei. poate si pentru ca n-am avut de-a face cu ei. prea mult. imi amintesc o singura intamplare, care a fost doar neplacuta, nu tragica. asta nu inseamna ca sunt de acord cu toate libertatile pe care si le iau si nu sustin ca ar trebui lasati de capul lor. insa nici nu sunt de acord sa fie marginalizati sau exclusi din societate. urasc discriminarea in toate formele ei si generalizarea ma calca pe nervi in cele mai multe dintre situatii. daca un tigan a omorat o italianca, nu inseamna ca toti sunt criminali si cu atat mai putin inseamna ca tiganii reprezinta Romania. ca sa raspund strict la cele doua variante propuse, o aleg pe cea de-a doua: diversitatea si obiceiurile lor [nu alea proaste, ci traditiile] ar trebui incurajate pentru ca, pana la urma, fac parte dintr-o cultura si un mod de a trai. a incerca sa ii schimbam ar insemna sa le omoram libertatea.

diacritica
eu zic asa:

sa-i asimilam in acea cultura in care trebuie sa asimilam si majoritatea majoritarilor, si anume cultura spalatului pe dinti si pe cap si prin diverse alte parti esentiale si a alfabetizarii si a respectului fata de lege*.

si sa le lasam in pace côtéu’ pitoresc. daca majoritaru’ vrea sa vina la serviciu cu turu-n vine si cu creasta, tiganu’, pardon, rromu’ de ce sa nu vina cu palarie, fuste-nfoiate si salbe, dupa caz?!

*daca dai teapa la restaurant sau lu’ tanti la butic esti fix la fel cu tiganu’, pardon, rromu’ care fura cupru, chit ca esti corporatist de buricu’ targului.

dragos c.
1. dupa ce am citit de curand o carte despre istoria tiganilor, am ajuns sa-i admir pentru permanenta incapatanare de a se adapta civilizatiei europene – tiganii sunt un exemplu de anarhism avant la lettre.

2. cat despre tiganii de azi, inclusiv despre cei din Romania, evident ca militez pentru asimilarea fiecaruia, pe rand. din simplul motiv de bun simt ca, daca vrei sa te respect, respecta si tu aceleasi drepturi ca si mine. iar aici ma gadesc ca intra, alaturi de tigan, si politicianul.

3. as aminti pericolul generalizarilor care imi pute a fascism – tiganii sunt asa si pe dincolo – asa ca prefer sa spun tiganul X e asa si pe dincolo.

milf
incep spunand ca singurul pumn in gura l-am luat de la un tigan. actele mi s-au furat o singura data. tot tiganii. la politie prin cataloagele cu infractori erau 90% tigani. eu cred ca tiganii nu pot fi integrati in nici un mod intr-o societate politically correct cum ne vrea Europa. parafrazand o gluma primita pe ym, sa faci asta e ca si cum ai incerca sa apuci cacatul de capatul curat. o solutie utopica: pe baza unor studii, sa fie luati din familiile nefunctionale social copiii de tigani sub X ani si sa fie crescuti in niste spatii aseptice intru detiganizare. in paralel sa se aplice legea drastic si sa se mai construiasca inca vreo 50 de puscarii. Elvetia, in urma nu cu foarte multi ani, a avut un program de sterilizare a tigancilor, dar na, Elvetia nu-i Romania. exista si tigani care-mi plac: aia care canta la televizor, in calculator sau prin baruri. mi-a mai placut o tiganca din emisiunea Schimb de Mame. cam atat!

voroncas
Nu cred că suntem pregătiți să-i asimilăm pe rromi, așa cum nici ei nu se străduiesc prea tare să se integreze. Propun ca cei care nu s-au adaptat încă, care nu urmează vreo formă de învățământ sau nu lucrează „pe bune” să fie plasați într-un soi de comunitate (statală?) independentă, artificial & experimental creată (eventual guvernată succesiv de câte o țară or smth.) și vedem ce se întâmplă după 2-3 generații. Astfel de bule sociale alternative ar trebui încercate și pe o bună parte dintre români. În fine, nu zic să dăm liber la rasism ca principiu arbitrar, dar nici să ne amăgim cu discursul multicultural fals conciliant. Zic ca oamenii, minorități sau nu, să-și vadă de treaba lor – cam simplu, știu, pentru o chestiune deloc simplă, dar mă gândesc că uneori recursul la elementar s-ar putea să ne dea idei. Interesante.

veone
Endlösung? ntz, mai intai Anfanglösung

relativ recent am avut o revelatie: noi, romanii, nu suntem latini. si nici macar slavi, sa zici ca avem demnitatea stupefianta a sarbilor sau sufletul romantico-alcoolic al rusilor. ba mai rau, nu suntem nici europeni. adevarul este ca suntem un fel de albanezi, de arabi, oricum ceva oriental, niste turcaleti crestini care traiesc in Europa, dar in sinea lor raman asiatici. dovezi: purtam papuci [vanzatoarele in magazine, muncitorii pe santier, lumea buna vara pe bulevard], dam tzepe, muzica de suflet este arabeasca, indiana, tiganeasca, manele. fiind orientali, suntem mai apropiati sufleteste de tigani, cum si arabii aduc mai mult a indieni decat a norvegieni. asa ca rromii mi se par cea mai mica problema a noastra, gen comisarul Moldovan, in Un comisar acuza, suparat ca aia 40 de legionari care trageau in el pe deal la Plumbuita i-au zgariat alunitza cancerigena! noi nu putem sa rezolvam problema tiganilor pana cand nu rezolvam problema noastra. noi, astia din Micul Istanbul.

zum
Trebuie sa stiti de la-nceput: la fel ca la sesiunea despre feminism, eu vorbesc dintr-o bula. Am trait intr-o lume aproape ideala, in preajma unor oameni pentru care diferentele de culoare, sex, religie etc. nu au fost niciodata chestiuni arzatoare. Simplu si, poate, naiv, omul e om. Si il tratezi ca atare. De fapt despre subiectul de azi nici nu pot spune ca am opinii “ferme”, cu atat mai putin solutii. Integrati, pastrandu-si obiceiurile (adica?), cred ca toate-s posibile daca uitam de tampenii ca tiganii sunt hoti / nespalati / asculta manele (romanii au si ei din belsug toate aceste calitati). Nu izolezi omul, multumit ca nu-l mai vezi pe langa tine si ca asa isi poate pastra linistit “obiceiurile”. Nu-l obligi sa faca decat, eventual, ce esti si tu obligat sa faci. Iar educatia, atat de des adusa in discutie, ar trebui aplicata si populatiei majoritare. Fiindca iti trebuie mai intai o societate in care sa integrezi. Avem asa ceva?

Din peripeţiile scriitorului

Redau şi azi un text de pe blogul prozatorului Marin Anton. Se numeşte „Am tăiat porcul, cum îl preparăm? - sau care-i faza cu scrisul şi publicatul unei cărţi“ şi ne împărtăşeşte câte ceva din peripeţiile care preced publicarea unora din cărţile pe care le citim şi pe care le comentăm câteodată. Poza de deasupra reprezintă contribuţia mea la postarea de azi.

Lucrurile încep cam aşa:

Într-o zi, vine o Poveste pe la tine. Nu contează de unde, cum ori ce fel de poveste e. Este EA, este chiar EA. E aievea, e frumoasă, interesantă şi misterioasă. Te seduce, te subjugă şi în cele din urmă trebuie neapărat să o scrii. O scrii, o rectifici, o refaci, fiindcă n-ai reuşit să o desenezi sau să găseşti exact nuanţele ori tuşa potrivită. O întreagă idilă, frământată şi pasională. Ca orice bărbat discret, nu dau detalii.

Problemele celelalte încep însă abia când romanul rezultat din această idilă e gata. Nu de altceva, dar l-ai scris pentru a fi citit şi de alţi oameni. (Eu, cel puţin, nu-s din cei ce scriu numai pentru sine, nepăsător la rezonanţa textelor mele în interiorul altora, însă nu am, recunosc, nici un public-ţintă.) Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, iar tu să rămâi autorul, trebuie să găseşti o editură care s-o publice. De aici urmează o epopee care poate fi dramatică. Fireşte, asta dacă nu eşti deja un NUME, dacă nu eşti amic cu vreun patron de editură sau dacă nu ai un noroc chior. Normal, mai sunt şi alte variante, dar eu nu am nicidecum acces sau înclinaţie către ele. Ca să dau doar un singur exemplu, nu ştiu, structural, să-mi fac şi să-mi cultiv relaţii. Ceea ce, mai mult ca sigur, este un mare defect. Ferice de cei ce nu-l au!

Dacă eşti un naiv patentat - ca să nu zic altfel... - începi prin a lua legătura telefonic cu o editură. Ţi se spune să trimiţi manuscrisul prin e-mail. Îl trimiţi, continuând să fii la fel de naiv. Aştepţi să primeşti un mesaj de confirmare din partea editurii că l-au primit. N-o să vezi aşa ceva. După o săptămână, timid, încerci să afli ce s-a întâmplat cu manuscrisul - a ajuns sau n-a ajuns, rătăcindu-se prin ceţurile internetului? Ţi se răspunde scurt şi acru - când cineva binevoieşte, fireşte - că a ajuns. Dar, de obicei nu ţi se mai răspunde de fel. Absolut nimic. Nici măcar cu o înjurătură sau cu două rânduri care să-ţi arate că nu corespunzi profilului editurii, că scrii prost, că eşti plictisitor ori că ai trimis prea târziu lucrarea şi n-a mai fost prinsă în planul de publicare anual al firmei.

Dar, printr-o adevărată minune, totuşi ţi se răspunde cumsecade - asta într-un caz din zece. Ţi se spune că da, lucrarea a fost primită şi e dată spre lecturare - întotdeauna spre lecturare, nu citit - unor recenzenţi foarte capabili. Aceştia îşi vor da verdictul cam într-o lună, hai o lună şi jumătate. Mulţumeşti frumos şi aştepţi. Şi aştepţi, şi tot aştepţi. Cam după alte două săptămâni peste termenul maxim care ţi s-a precizat, încerci să afli care mai e situaţia. Dacă ai noroc, dai de aceeaşi persoană cu care ai mai vorbit. Există şi situaţii în care dai de altcineva, iar acest altcineva îţi spune că cel dinainte a plecat din firmă şi nimeni din toată editura n-are habar ce dracului s-a întâmplat cu prostia ta de lucrare. O s-o caute ei şi, dacă or găsi-o, o să-ţi dea un semn. La faza asta, poţi să pui cruce întregi afaceri cu respectiva editură. N-o să mai primeşti niciodată niciun semn. Oricum, în birourile multor edituri stă scris cu majuscule pe o foaie pusă la vedere: MANUSCRISELE PREDATE NU SE ÎNAPOIAZĂ! Cam acelaşi gen de anunţ este afişat şi în camera în care se predau lucrările care participă la anumite concursuri literare. De ce? Vă las pe dumneavoastră să găsiţi răspunsul...

Însă dacă ai noroc, redactorul cu care ai mai avut onoarea să conversezi, la capătul celor câteva luni de aşteptare, o să te invite la o discuţie, chiar la sediul firmei. Poate că o să-ţi dea şi o cafea. Aplicând principiile psihoterapeuticii, care spun să nu răspunzi niciodată clientului printr-o negaţie fermă, redactorul o să înceapă cam aşa: "Romanul nu-i scris tocmai rău. Aveţi verb (sigur, toată lumea are) dar..." Iar de aici pornesc toate neajunsurile.

Cea mai interesantă discuţie de acest gen pe care am avut-o cu un domn redactor a fost una în care omul mi-a zis că primele patruzeci de pagini ale romanului - câte îi trimisesem de fapt din întreaga lucrare - sunt foarte interesante, dar... ce urma este foarte previzibil, maniheist, comun. I-am întins o coală şi l-am rugat să-mi scrie cinci idei după care urma să se desfăşoare acţiunea cărţii, după părerea lui. A refuzat profund ofensat. Apoi mi-a făcut o propunere imposibil de acceptat: să scriu restul romanului după un plan vag şi realmente plicticos la care se gândise dumnealui - probabil cu puţin timp înainte de a sosi eu, presupun. I-am zis că mai bine l-ar scrie chiar domnia sa. Peste două minute - cât mi-am strâns lucrurile, mi-am pus canadiana şi am dat politicos mâna - mi-am luat tălpăşiţa de acolo. Am zis mersi că am scăpat aşa de ieftin.

O altă lege fundamentală, uneori chiar scrisă pe site-urile editurilor, spune că un autor nu trebuie să umble cu acelaşi roman, mănunchi de proze scurte sau poezii pe la mai multe edituri. Ba anumite case editoriale chiar lasă de înţeles destul de ameninţător că lumea editorilor e mică şi unită - sanchi unită! - şi acest gest "murdar şi incalificabil" se află repede, iar urmările sale vor fi aspru pedepsite. De aici rezultă că pentru publicarea unui roman trebuie să aştepţi vreo zece ani până faci turul editurilor noastre care contează - în medie, cam la fiecare editură, până ai un răspuns, pierzi vreo şase luni minimum. Asta fără să ai nici măcar garanţia că poate cineva de acolo o să-ţi citească cu adevărat vreodată cartea. Poate doar paznicul, în lungile ceasuri ale nopţii. Ideal ar fi, deci, să scrii în avans vreo trei-patru romane, volume de proză scurtă sau plachete de poezie şi abia după acea să începi să alergi să le publici pe undeva. Timpul aşteptărilor se va scurta, desigur, remarcabil. Bine, la fel de sigur se va scurta şi durata de viaţă a autorului. Dar, în fond, marii scriitori se nasc abia după ce mor, nu? Doar, vorba aceea, adevăratele valori se impun până la urmă, la fel de exact şi poporan pe cât e şi zicerea mioritică de mare circulaţie cum că speranţa moare ultima...

Dar să admitem că tot acest calvar se termină prin miracolul apariţiei cărţii. O primeşti - măcar cele zece-douăzeci de exemplare la care ai dreptul prin contract - o vezi şi îi simţi aroma aceea indescriptibilă de cerneală tipografică a cărţii noi. E romanul tău întrupat, gata spre a fi oferit lumii întregi!

Hm! Aşa îţi închipui tu. Deşi ştii sigur că romanul tău a apărut, nu-l găseşti de fapt prin nicio librărie. Telefonezi la editură. Ţi se explică politicos că merge mai greu cu distribuţia. După două luni vezi primele cinci volume într-o librărie şi te luminezi. Deşi eşti un anonim, surpriză!, cărţile ţi se vând în câteva zile. Cei te cunosc - în afara celor cărora chiar tu le-ai dat cele zece exemplare - se dovedesc mult mai mulţi decât te-ai fi aşteptat. Apoi mai vin cinci, iar luna următoare alte cinci. Şi alea se vând într-o săptămână. O rumoare începe să se înfiripe în jurul romanului tău, pe net, pe bloguri, ba chiar şi un critic, doi, te bat într-un fel sau altul pe spate, zicându-ţi bravo (dar nicodată în vreo cronică, că doar domniile lor nu se ocupă de recenzii sau de critica de întâmpinare). De la editură ţi se spune că mda, uimitor, dar ai vândut deja două sute în toată ţara (tirajul tău e de maximum 500 de volume). Ei sunt chiar mai uimiţi decât tine. Aşa că, din pricini tainice, pe la librării nu se mai găseşte nicio carte de-a ta. Au devenit mai rare şi mai inaccesibile decât incunabulele. Cine se încăpăţânează să-ţi citească cartea, trebuie să o cumpere de pe site-ul editurii. Altminteri nu. Faci toate diligenţele necesare - ba chiar adevărate poştalioane, cu tot cu cai de schimb - dar în zadar. Nu-ţi rămâne decât să ceri, în virtutea drepturilor tale de preempţiune în achiziţii, un număr de cărţi pe care să le cari cu sacoşa celor care ţi le solicită pe net sau pe bloguri. Simţi că, puţin câte puţin, înebuneşti şi-ţi pare rău...

Sigur, prin tot acest coşmar nu trec nişte personalităţi ca Lori, Mihaela Rădulescu sau, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu (chiar mă mir că Traian Băsescu ori duduia Udrea n-au publicat nimic, dar presupun că gloria literară e ceva prea mic pentru nişte oameni atât de mari). Evident, tot atât de adevărat e şi faptul că aceste doamne şi aceşti domni au cu totul şi cu totul alt statut. Ei nu sunt, categoric, scriitori.

Din când în când, pe la televiziuni mai apar însă ei, marii editori şi înalţii diriguitori ai culturii naţionale. Ce fac ei? Păi, ce să facă? Deplâng, frângându-şi ca Hecuba mânuţele sau filozofând sfătos, starea bicisnicei literaturi române contemporane.

Şi? Şi toată lumea mulţumită!

P.S. În momentul de faţă car la răstimpuri, cu scoşa, romanele publicate. Totodată am 3 (trei) romane date în lucru pe la edituri diferite. Unul mi s-a promis că o să apară. Când? Cândva, când va veni momentul. Un altul, la altă editură, este la lecturat. De o lună şi jumătate. Asta după ce am aşteptat alte trei luni până să fie momentul să îl trimit. Mai aştept, desigur. Pe ultimul tocmai l-am predat ieri, personal, unui redactor, fireşte, celei de-a treia edituri. Spre surprinderea multora, n-am clacat, în sensul că nu-mi vine să-mi iau câmpii de la toate astea şi nici la scris n-am renunţat - deja îmi tot dă târcoale o altă Poveste. Cu toate că - na! sunt stoic, nu masochist -, îmi mai spun şi eu păsul pe aici. Sper să fiu înţeles şi iertat de acest abuz. Cum spune mucalit domnul Florin Lăzărescu, "şi scriitorii e oameni". Deşi observ că e tare greu de crezut.

¿Le gusta leer literatura en español?

Apropiindu-se - implacabil - funia de par, a sosit şi rândul scriitorilor de limbă spaniolă să fie evaluaţi şi etichetaţi. Toate astea, desigur, în funcţie de preferinţele, umorul sau umorile colegilor care au răspuns la invitaţia de a participa la sesiunea spaniolă de azi.

tlön society

imi place Borges pt c-a venit din Viitor si controleaza un amplificator de radiatii, foarte intense si inguste, cu mare directivitate si utilizari variate.

nu-mi place Un Veac de Singuratate pt ca e reproducerea latino a Muntelui Vrajit, chiar daca aproape la fel de high ca varful german.

***

caligraf

La 9 ani scrie o poezie pentru aniversarea unui unchi şi o poveste cu căţelul Loyal, care moare ca să salveze o fetiţă din mîinile unor bandiţi, proza părîndu-i-se mai grea, aşa cum avea să i se pară mereu, la 12 scrie poeme lugubre, primite entuziast de familie, şi plănuieşte o epopee care să cuprindă toată istoria lumii, dar o pneumonie îl opreşte după cele 20 de pagini despre epoca de piatră, mai tîrziu scrie Istoriile cu cronopi şi glori, Ocolul zilei în 80 de lumi şi celelalte – cărţi-şotron, cărţi-machete, cărţi-almanah, instrucţiuni pentru plîns, manuale de speologie la domiciliu, telegrame, proeme şi peome –, povestindu-ne în întregime şi atît de minuţios încît devenim fantastici: Julio Cortázar.

Nu am un scriitor de limbă spaniolă care să-mi fie cu deosebire nesuferit, nesuferită mi-a devenit o formulă pe care o întîlnesc frecvent cînd vine vorba de literatura din America de Sud, realism magic-Márquez-realism magic-Márquez, ca şi cum toţi scriitorii de-acolo s-ar defini în legătură cu realismul magic (realitatea fiind oricum magică, cf. Julio Cortázar).

***

micawber

Cel mai puţin mă entuziasmează aşa-zişii realişti magici în cap cu G. Garcia Márquez (nu dau şi alte nume pentru a nu fi sfâşiat de admiratorii autorilor în chestiune), căci mi se pare că dau cu tunul după muşte şi - s-o zic pe şleau - pentru că n-am organ pentru genul respectiv. Nu-mi displac Cervantes sau Baltasar Gracián. Mai ales cel dintâi e surprinzător de viu pentru un contemporan al John Donne. Ca să revin mai aproape de timpurile noastre, l-aş pomeni pe Camilo José Cela, (a)cela din Stupul, care îmi place din aceleaşi motive pentru care nu mă încântă realiştii magici. ¡Ole!

***

delaskela

1. eu unul pariez pe Ray Loriga [nascut in ‘67], un Kerouac spaniol, si care zice‚ in Heroes, “am visat ca aveam un pistol de argint.un pistol foarte frumos.mai intai trageam in tipul care l-a impuscat pe Lennon si ma gandeam: pe asta l-am aranjat. si pe urma ma apucam sa trag in toata lumea”.

2. si pe Isabel Allende , din care am citit Casa Spiritelor, pentru ca a dat un film super.

3. nu-mi place domnul Paulo Coelho, dupa Alchimistul.

***

adinab

scriitorul latino-american preferat este fara indoiala Mario Vargas Llosa, el cel care-i povestasul perfect. le are pe toate: looks, faima, glorie, inamici faimosi, cartografiaza ca nimeni altul structurile puterii si ilustreaza cu pricepere revolta, rezistenta si infrangerea. ma astept ca in orice clipa sa-i creasca si o pereche de aripi.

scriitorul cel mai overrated, pe de alta parte, este fara indoiala cel care ilustreaza in mod ilustru absenta tuturor calitatilor de mai sus. incepe cu “co”, se termina cu “elho” si este pare-se brazilian.

***

reductio
García Márquez a fost cel care m-a captivat cu portretul dictatorului singuratic din Toamna Patriarhului. un dictator decrepit si libidinos, suprasaturat de propria persoana cu accese paranoice si o hernie de dimensiunea unui avorton pe care-o purta de colo, colo si o mangaia dragastos. probabil maniera dementa a scriiturii cu fraze intinse pe zeci de pagini si punctuatia deliranta a fost ceea ce m-a captivat, dar si o fraza geniala de la final “a fost gasit mort in palatul prezidential, la o varsta undeva intre 107 si 232 de ani”..

fiindca n-am fost niciodata tentat sa-i rasfoiesc vreun volum, si chiar daca tema sesiunii e scriitori de limba spaniola, Coehlo castiga trofeul din fecale, cel putin pe filiera sud-americana.

probabil cea mai buna descriere a volumelor sale e literatura de toaleta, sau de avion. imi povestea tovarasul Caligula, la fiecare calatorie cu avionul nu dadea decat peste romanele sale. ergo, un zbor de 3 ore = un roman de Coelho.

***

dreaming jewel
În universul meu, care este o bibliotecă – sau viceversa, în biblioteca mea, care este un univers – există un singur zeu şi acela e Borges, un creator plin de imaginaţie şi spirit ludic, care nu ia regulile foarte în serios. Deşi, desigur, se mai insinuează pe acolo şi arhanghelul Gabriel (Garcia Marquez) şi Triada de slujitori ai Splendidei Sobrietăţi Subtile, pre numele lor Bolano-Onetti-Rulfo.

Dacă ne păstrăm în convenţia iniţială, „scriitori de limbă spaniolă”, atunci universul meu n-are diavol, pentru că opusul în toate al celor de mai sus ar fi Pedrept-Preahulitul Paulo Coelho. Care, însă, e de limbă portugheză.
În lipsa unui diavol, să zicem doar că nu înţeleg de ce lui Adolfo Bioy Casares i s-a permis să şadă la masă cu zeii…

***

marin anton
autorul meu favorit de limba spaniola: Jorge Luis Borges. argumentul? iata un citat din autor:

“eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi [asta, presupunand ca eu insumi exist], dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele, sau decat in staruitorul vaiet al unei ghitare. cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul si totul trece in stapanirea uitarii, sau a celuilalt. nu stiu care dintre noi asterne aceste randuri.”

autorul de limba spaniola care mi se pare cel mai overrated: Che Guevara, socotit de multi, dincolo de statura lui de revolutionar de profesie, un mare poet si ganditor. argument? poemul sau Hasta la Victoria Siempre din care-mi permit sa citez prima strofa:

“la drum
inflacarat poet al aurorei
pe cararile ascunse si parasite
sa eliberam crocodilul cel verde pe care il iubesti atat.”

***

utopia balcanica
daca antagonistul meu preferat a fost un mistret, autorul meu preferat de limba spaniola e un autor de limba portugheza. desi stangist, José Gomes Ferreira a facut cinste speciei om cu Miraculoasa Aventura. in plus, e atat de obscur incat nici n-a fost tradus in engleza.

supraevaluat cu Nobel, Pablo “Chain Letters Branzoase in Powerpoint” Neruda.

***

dragos c.
cei 3 prozatori sudamericani favoriti:

Jorge Luis Borges pentru Aleph si Cartea de nisip
Juan Rulfo pentru miraculosul Pedro Páramo
Ernesto Sábato pentru Abbadón Exterminatorul

cel mai overrated este, evident, Marquez, cu Un Veac de Singuratate, net inferior – dupa mine – Dragostei in Vremea Holerei. de aceea, ma gandeam sa pun poza autorului cu ochiul invinetit de Llosa, insa aleg pe alti doi autori.

***

zum

Daca e voie sa alegem scriitori pe care nu i-am citit in totalitate – nici macar in mare parte – atunci il aleg si eu pe Julio Cortázar, fie si numai pentru ca de fiecare data cand zbor cu avionul la amiaza caut cu privirea o insula. As putea sa-l trec ca favorit si pe Roberto Bolano, mai recent descoperit si direct in suflet intrat. Si ar trebui sa plec usor capul in directia domnului Vargas Llosa, care m-a salvat, candva demult, amintindu-mi ca Garcia Márquez nu-i singurul scriitor sud-american.

Iar altfel, ma alatur celorlalti si protestez impotriva ‘realismului magic’ care ne-a impuiat capul. Ca nu e vina scriitorilor pusi langa formula asta, e o cu totul alta problema.

PS-ul meu (Micawber)
Se pare că pentru mulţi colegi literatura de limbă spaniolă înseamna literatură sud-americană. O interpretare cel puţin ciudată, dacă nu de-a dreptul greşită. La fel şi încadrarea aici a lui P. Coelho pe care, e limpede, nu-l place nimeni, dar pe care unii îl aduc din condei, ca miliţianul, pe Academiei, pardon, pe uliţa spaniolească.

Literatura română contemporană faţă cu reacţiunea scriitorimii mondiale

Reiau, cu minime modificări necesitate de îndreptarea unor greşeli de tipar, textul cel mai recent de pe blogul prozatorului Marin Anton. Titlul postării îi aparţine scriitorului respectiv. Gestul de a reproduce postarea nu echivalează cu exprimarea acordului cu (toate) opiniile exprimate de autor sau cu limbajul folosit, ci reprezintă un simplu act de popularizare a unor păreri care pot stârni interesul unor categorii mai largi de inşi interesaţi de trebile literare:

Stieg Larsson? Un cârnat! Madam Rowling? Puah! Houellebecq? Un franţuz cu nasul pe sus care o face pe deşteptul! Noi? Noi suntem buni, dom'le, da' nu putem să rupem gura târgului fiindcă nu suntem lăsaţi!

Cam asta e concepţia noastră intimă despre valoarea literaturii române contemporane vizavi de cea mondială.

Ăilalţi sunt, vezi bine, nişte şmecheri care scriu numai cărţi de doi lei, comerciale adică, în timp ce noi producem de fapt marea şi adevărata literatură. Suntem convinşi de asta. Pornim de la această idee ca de la o axiomă, ca de la un dat fundamental. Ce mai încolo şi încoace, se vede treaba că în afară de statul cu paloşul scos în calea liftelor barbare ca să-şi ridice occidentalii catedralele şi universităţile, asupra noastră apasă şi această nenorocită fatalitate. Noi băltim de atâta talent, debordăm de fior liric, de vână epică şi de o adâncă reflexivitate filosoficească, dar suntem - o, vai! - ghinionişti patentaţi.

Ştim însă, la fel de bine, să-i luăm peste picior pe toţi scârţa-scârţa ăştia străini care scot cărţi în milioane şi zeci de milioane de exemplare şi sunt cititţi de o lume întreagă. Noi ne citim între noi, cum îmi spunea ironic un tânăr (tot român, de!). Ne citim, ne înjurăm, ne bălăcărim cu pasiune, ne strângem plini de spirit în găşti, ne punem piedică sau proptele după simpatii sau antipatii, dar mai ales după interese, iar toate astea ne sunt de ajuns. Uite că şi noi trăim, ba avem chiar o viaţă literară intensă şi zglobioasă de nu se poate. Într-un cuvânt, oricine poate să pună mâna pe literatura noastră de azi şi să strige: este!

Mai mult de atât. Am ajuns la o argumentaţie răsturnată care proclamă superioritatea tirajelor subţiri şi a cărţilor ce se prăfuiesc în vitrinele librăriilor ca fiind dovada superiorităţii noastre indiscutabile pe tărâm literar. Cei care vând mult sunt nişte scriitori slabi, la fel cum cititorii lor sunt evident nişte dobitoci. Noi avem cititori infinit mai inteligenţi, mai rasaţi şi mai cultivaţi decât ai lor. Tocmai de asta sunt şi aşa puţini. Noi nu scriem pentru prostime şi, în general, nu scriem pentru a fi citiţi de alţi oameni. Suntem, ce mai tura-vura, nişte mari neînţeleşi. Ehe, pe noi doar posteritatea o să ne înţeleagă şi o să ne preţuiască la justa noastră valoare!

Ne mai împăcăm cu faptul că uneori critica noastră ne mai mângâie pe creştet scriind articole elogioase pe seama acelor cărţi ce zac în rafturi. Tot ea îşi râde, la fel de convinsă ca şi noi, de fraierii ăia de scriitori străini ce produc literatură de consum. Cu toate astea, nici doamnei Rowling, ba nici chiar lui Houellebecq, lacrimile nu le udă barba pe chestia asta. Mult le pasă nesimţiţilor ălora de receptarea critică românească, deşi noi am fi în stare de orice măgărie, de orice ticăloşie şi ne-am face preş doar, doar ne-o băga şi pe noi în seamă un mare critic de-al nostru. Asta fiindcă, lăsând orice ironie la o parte, trebuie recunoscut adevărul simplu că dacă nici criticii noştri nu mai vorbesc despre noi, chiar că nu mai existăm de fel.

Totodată, în ultimii douăzeci de ani au apărut sau au confirmat deplin cel puţin zece autori români realmente valoroşi. Cei mai mulţi sunt (relativ) tineri. Nu au devenit adică nişte monştri sacri de tipul unuia care scoate anual câte un volum ridicat în slăvi de critica noastră - probabil că dintr-o omenească jenă de a nu-l da de ruşine pe marele om -, dar pe care nici dracu nu-l citeşte (şi nici eu nu-i dau numele ca să nu-i fac degeaba publicitate, fie şi în această formă extrem de modestă).

Iar la capitolul scriitorilor români care nu numai că sunt valoroşi, dar au şi cititori, descoperim o mare şi stranie enigmă. Şi o să exemplific simplu cu un caz de care m-am izbit chiar eu. De o jumătate de an caut să pun mâna pe o carte. Nu-i vorba de un incunabul - nici n-aş avea bani pentru aşa ceva - sau de vreo misterioasă scriere ezoterică. Este vorba despre Teodosie cel Mic, romanul scris de Răzvan Rădulescu. Şi l-am avut în mână, citind niscaiva pagini din el şi încă plin de plăcere, fir-ar să fie! Dar în momentul acela nu dispuneam de suma necesară ca să-l cumpăr. Mare ghinion! Fiindcă după aceea, deşi am întrebat cu regularitate de el pe la mai toate marile librării bucureştene, n-a mai fost de găsit cu niciun chip. Vânzătoarele mi-au mărturisit că o mulţime de oameni întreabă de Teodosie cel Mic, că ele îi anunţă săptămânal pe şefii lor de cererea acestei cărţi, dar nu se mişcă absolut nimic. Nu pot să înţeleg de ce puternicele lanţuri ale distribuţiei de carte nu reacţioneză la cereri sau de ce editura nu reeditează un roman de un asemenea succes. Dar nu-i nimic, probabil că-şi spun unii, o să-l putem citi pe Teodosie cel Mic în ediţii germane, englezeşti, franţuzeşti sau spaniole, scoase de editorii străini.

Pe aici o să apară în tiraje mai substanţiale tot romanele alea plictisitoare de moarte, în care autorul se caută introspectiv pe zeci de pagini sau deapănă poveşti leşioase, dar şocant-scârbavnice, până la epuizarea totală de lehamite a cititorului.

Apoi o să curgă pe mai departe acuzele în toate direcţiile. O să ne plângem de şcoală şi de profesori că nu atrag elevii către lectură. O să ne văicărim că lumea nu mai citeşte "cărţi valoroase" ci îşi pierde timpul cu tot soiul de prostii occidentale. O să ajungem chiar şi la concluzia că suntem efectiv ostracizaţi de străini care au pus de-o conspiraţie mondială împotriva scriitorilor români. Mulţi, foarte mulţi autori de-ai noştri - toţi importanţi, fireşte! - vor traversa iarăşi o stare de spleen superior.

În fond, ce poate fi mai de bon ton decât să spui că eşti prea mare pentru un popor atât de mic?

Ce (nu) mai citesc adolescenţii

Azi reiau (fără vreo modificare) o postare recentă de pe blogul prozatorului Marin Anton. Un experiment interesant de sociologie a lecturii:

Despre literatura şi proza românească cu dragoste şi abjecţie

Ceea ce voi spune acum nu are pretenţia vreunei analize aprofundate, bazate pe date statistice şi sintetizate metodic. Spun şi eu doar ce observ în jurul meu, iar toate acestea mă pun destul de serios pe gânduri.

Am avut în ultima vreme niscaiva discuţii cu tot felul de oameni, mai ales tineri, despre literatura română în general şi despre proza românească contemporană în special. O primă întrebare - pusă adolescenţilor - a fost cum li se pare materia numită şcolăreşte "română". Răspunsul aproape unanim - opt din nouă, ca să fiu ma precis - a fost: "E naşpa de nu se poate!". Al nouălea mi-a zis dând din umeri: "De obicei e o prostie şi te plictiseşti de mori la orele alea, da' din când în când mai sunt şi scriitori sau bucăţi mai mişto." "Şi cam care ar fi scriitorii mişto?", am întrebat plin de speranţă. Băiatul a stat un pic, după care a zis: "Acum, pe moment nu ştiu să-ţi spun, da' îmi aduc aminte că Creangă a fost chiar tare. A! Şi Caragiale-i mişto. De alţii nu ştiu să-ţi zic acum, pe loc." Atunci şi-au amintit şi alţi doi de Creangă şi de Caragiale, aderând şi ei la spusele colegului: "Aaa, da, frate, Creangă şi Caragiale-s mişto." Le-am amintit de Radu Tudoran şi de Toate pânzele sus. Majoritatea lor au dat iar din umeri şi au zis că, da, şi ăsta a fost mişto, au văzut filmul. Doar doi dintre ei citiseră şi cartea. Au fost câţiva care au zis că şi Mihail câine de circ a fost mişto. Am zâmbit şi le-am explicat că Mihail câine de circ a fost scris de Jack London. S-au mirat şi au zis privindu-mă neîncrezători: "Bine, da' filmu' era românesc!"
Trecând la contemporani am avut alte surprize. Încercaseră să citească, printre altele, Băgău sau 69, dar nimeni nu le terminase. "De ce?", i-am întrebat. "Fiindcă erau cam fâsâite şi aveau numa' caterinci de doi lei în ele", mi s-a răspuns. Am întrebat de premiata Cruciada copiilor a Florinei Ilis. Auziseră de ea, iar iubitorul de Creangă chiar încercase să o citească, dar renunţase rapid după un număr oarecare de pagini. "De ce?", l-am chestionat. "Fiindcă era total aiurea! Cică-i cu copiii din ziua azi, da' ăia din carte ascultă muzică la casetofoane şi n-are niciunu' empetrei sau ceva. O făcătură, ce mai!" I-am întrebat atunci dacă citiseră ceva de Dan Lungu, Filip Florian, Matei Florian, Răzvan Rădulescu, Radu Aldulescu. Au zis că: "nu, nu ne-am riscat la aşa ceva". "Păcat! Măcar unul din ei cred că v-ar fi plăcut!", am zis şi li s-o fi părut că vorbele mele aveau o nuanţă de insistenţă. O fată a dat sâcâită din umeri: "Ei, ce naiba să-ţi placă? Doar sunt scriitori români!".
Oftând, m-am intersat dacă mai citesc şi altceva în afară de presă, ca de exemplu literatură străină. Răspunsurile lor m-au lăsat cu gura căscată. Tinerii aveau nişte lecturi neaşteptat de variate, deşi poate că ar fi fost considerate de un pedant ca fiind destul de inegale valoric şi ciudate. Nu numai din clasicii literaturii universale, ci şi din scriitorii moderni sau contemporani. Am fost surprins nu de lecturile lor din Chuck Palahaniuk sau de cele din J.K. Rowling - sigur, o să mi se spună că mai ales scrierile doamnei Rowling sunt literatură de consum -, ci de faptul că vorbeau cu entuziasm despre De veghe în lanul de secară, romanul unei adolescenţe aparţinând altei generaţii.
Iată că, din fericire, dădusem de nişte tineri care citeau, mi-am zis după ce m-am despărţit de ei. Totuşi, nu puteam să fac abstracţie de nepăsarea, ca să nu zic de-a dreptul ostilitatea pe care o manifestau faţă de proza românească.
De unde o proveni această aversiune? Din orele de "română" şi reala lor ariditate? Din insuficienta promovare a scriitorilor români contemporani? Un răspuns franc şi dur - nu ştiu cât de exact, dar asupra căruia reflectez - l-am primit tot de la un adolescent care ştia însă că şi eu scriu (dar care n-a citit niciun text de-al meu din principiu cred). După un timp de reflecţie, mi-a zis uşor jenat: "Chestia e că voi scrieţi de parcă n-o faceţi decât ca să vă citiţi unu' pe altu' sau să vă citească criticii şi să vă dea premii. Fără supărare, da' scrieţi nişte aiureli plicticoase la maxim care, în rest, nu interesează pe nimeni altcineva pe lumea asta!"
Acum, deh, poate n-oi fi întrebat eu pe cine trebuie şi nici n-am făcut-o cu vreo umbră de profesionalism. Dar subliniez încă o dată: tinerii aceia încă mai citeau!
O să vă întrebaţi unde e "dragostea" din titlu. Bănuiesc că totuşi or mai descoperi şi câţiva curajoşi proza românească contemporană. În fond, chiar şi tirajele acestea anemice demonstrează că unii mai gustă şi aşa ceva.
Despre poezie n-am mai întrebat nimic. Prefer să-mi păstrez iluziile...

Crăciunul final

De la inceputul anului s-au aratat Semne: pe 16 martie ard mormintele sacre kasubi, in aprilie cade avionul cu poloneji, din iulie belgienii preiau conducerea UE, pe 2 decembrie NASA prinde gandacul facut din arsenic, p-orma Assange distruge increderea in Democratie.
E clar ca lumea asa cum o stim se va sfarsi in 2011. Voi ce vreti sa primiti de la Mos Craciun inainte de Apocalipsa?

zum
ce-as putea sa vreau eu daca nu o carte? dar nu orice carte. imi trebuie una despre insecte, ca daca nici de la ele nu-nvat cum sa supravietuiesc sfarsitului lumii..deci ne vedem in colonia mea din Lumea cea Noua. pe curand!

dragos
Mosule,

ma lasi cu darurile tale capitaliste, cu culorile tale coca-colice, si cu hohotitul tau astmatic? in primul rand, mi-esti cam strain, io l-am cunoscut mai bine pe var-tu, Gerila, impuscat acum vreo douaj de ani de Voican Voiculescu & co. si nici tu nu esti mai breaz - campanie publicitara si-atat!

asa ca mosule, da-ti dracu' tolu-ala rosu - de la gorby nu se mai poarta - mai rade-ti si tu barba-aia-mbacsita cu care zgarii bietii copii, si-acum, ca tot vine apocalipsa, mai trage-ti si tu sufletul inainte de-a ti-l pierde si spune-mi odata cum era cu Betleemul ala!

macar acum sa ma gandesc la speranta unei salvari, dac-am uitat-o atat-amar de vreme...

cinesseur
daca tot vorbim de imposibilitati [Mos Craciun, Apocalipsa.. ce-s astea??? gimme a break!] atunci m-ar interesa ca Mos Craciun sa-mi aduca inainte de Apocalipsa, urmatoarele obiecte: filmul de absolvire al lui Terrence Malick - Lanton Mills [un scurt metraj existent doar in arhiva American Film Institute] si una din cele mai celebre carti disparute de-a pururi: Cartea Razboaielor Domnului [autor necunoscut]. pe care sa o ecranizeze Malick, fireste. daca o mai avea vreme..

bine, as mai vrea un lucru, insa asta ar implica o schema de tip dotarea masinii timpului cu o roata [de rezerva] a norocului. cam greu, deci raman primele doua.

diacritica
eu de la Mos Craciunul de dinainte de Apocalipsa as vrea sa primesc o pereche de pantofi aurii.

cultura-vura
amenintarea vine de la trafalmadorieni. mr. Assange a aflat si el asta la un pahar verde. doar sobolanii lui Banksy vor ramane la fel sa spuna povestea. postumanitatea suna comfortably numb. sa fim dada!

anda
"not with a bang but with a whimper" - now you can change that!

se pare ca orice american stie ca nu poti face fata unei Apocalipse fara your trusted firearm. as for me, biet consumator dezorientat, dar plin de intentii bune, nu stiam exact ce vreau de la Mosul, pana sa vad reclama asta:

zamo.ca
o caciulita care sa nu se rupa cand o pun. deoarece cf "Bigger, Longer & Uncut", Necuratu-i gheu. iar eu mi-s ferkes.

in plus caciulita are avantajul si ca mi-ar tine de cald, dat fiind ca eu-s convins ca Apocalipsa va veni abia cand hell freezes over.



delaskela
ultimul Mos Craciun as vrea sa mi-o aduca pe Madonna. nu mi se pare deloc imposibil si deloc nepotrivit. impreuna, sub bradul impodobit, am cinta True Blue. poate si altele. apoi am adormi unul linga celalalt privind pe N.G. viata frumoasa si harnica a castorilor. as inceca sa fiu cit se poate de spiritual si de calm.

micawber
eu nu mai vreau nimic, caci am primit deja ce imi doream: Tetralogia lui Wagner pe DVD, celebra versiune de la Bayreuth Boulez - Chéreau - Peduzzi din 1976.

veone


ora25
vreau un elefant dotat cu hidrant.

crocolili
o balena!


milf+petrov

voroncas
[tocmai m-am intors din Targoviste de la o piesa de teatru chiar cu Apocalipsa - dupa Visniec, de data asta. implozie solara]

asa ca vreau ca ultimul Mos Craciun sa ma faca frumoasa, in timp ce-as scrie poezii mai bine decat Miruna Vlada! aceasta-mi fu dorinta de pe urma.

khronos

..pana si renii cei simpatici s-au salbaticit. dupa ani intregi de munca neintrerupta au cedat psihic si i-a lovit turbarea. mai nou sunt cei mai de temut pradatori ai noptii arctice, infuleca halci intregi de carne de spiridus, si nu mai pot fi dresati inapoi.

claude

one-way Moon trip.

alx
so, 2011 is the new 2012.

sa-mi puna sub perna o kartzulie buna de speed-reading ca sa reusesc sa citesc intr-un an tot ce mi-am adunat ca o rozatoare sperand ca o sa am suficient timp sa termin.

si baaaaaaaaaani, multi bani, ca sa nu trebuiasca sa lucrez tot timpul asta.

poematike
imi doresc de Craciun ca oamenii sa fie singuri, complet si absolut singuri, macar o ora in viata lor.

diana
draga ultim si cel in care se pare ca trebuie sa cred pe cea din urma suta de metri, Mos Craciun, dedubla-m-ai! adica, mai pe intelesul renilor sfarsiti, scoate-ma din mine si lasa-ma sa privesc ranjind, de la distanta, cum se dizolva toate, sa ma incarc cu ale mele iluzii psihedelice. ah, cum mereu ti-am lasat a doua optiune, la fel de usor ai putea sa ma plasezi intr-un ozeneu.

adina b
inainte de Apocalipsa eu vreau sa primesc de la Mos Craciun o pereche de manusi de lanuta, cu reni, si un ciobanesc belgian.

liviu
daca anul viitor va disparea in ceata, singura mea dorinta pe care i-o pot adresa lui Mos Craciun inaintea ultimei lui veniri consta intr-o cutie goala de carton, colorata si cu funda, asa cum am vazut eu pe cand eram mic in filmele de la televizor. e cadoul pe care mi l-am dorit dintotdeauna si pe care nu l-am primit niciodata. cel putin o sa am in ce sa vomit atunci cand o sa ma imbat ca un porc de fericire ca incetez sa mai exist.

adriana
avand in vedere faptul ca asta ar cam fi ultimul craciun si ca nu-s pretentioasa din fire as vrea sa fac un ultim gest tembel, plin de ambitz si inconstient intru totul, asa cum fac cretinoizii de mai jos.



a reader
eu as dori sa-mi aduca Mos Craciun o biblioteca in care sa fie mai toate cartile clasice din lume si ceva pe deasupra - dar sa nu-mi umple casa. cu alte cuvinte, as vrea un ereader [preferatul meu ar fi Nook Color].

subteranienii
Apocalipsa inseamna Revelatie, asa ca nu imi pot dori altceva decat asta: "to feel greater than the sum of all my parts".




dreaming jewel
draga Mosule, de Sfarsitul Lumii eu vreau sa-mi aduci ultimele doua-trei romane din seria "A song of ice and fire”. cum adica "George RR Martin nu le-a scris inca”? esti Mosul sau nu esti?! fa bine de le scoate de undeva, ca nu vreau sa mor fara sa stiu cum se termina!

cu sau fara respect [in functie de rezultate]

DJ

zamboni
pentru mine "the end of the world movie collection", Bad Santa's cut [aka Santa's Bad cut] in aceasta ordine: The Omen, The Second Coming, Millennium, Antichrist, Armageddon, Apocalypto, Judgment Day.

Cei mai buni răi

Nu ştiu ce semnificaţie are ziua de 25 noiembrie (în afara de cea de zi a recunoştinţei pe stil nord-american minus Canada minus Mexic). Până una, alta, este - ad hoc - ziua personajelor negative preferate, aşa cum le văd câţiva colegi din blogosferă, cărora m-am alăturat şi eu. Să le dăm cuvântul:

Tlön Society

Moxica & The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.

***
Caligraf

Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.

***
Mihaela Ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!

***
Radu Vancu

Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?

Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!

***
Bughi mambo rag

In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. E vorba de Meowrice din “Parisul Vesel” (“Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent “Parisul vesel” si filmul nu-si pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…

***
Micawber

N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?

***
Utopia balcanica

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

***
Claude

Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’

(Zelig, Woody Allen, 1983)

***
Anda

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

***
Cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e “the zig-zag man” si datorita acestei “constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].

***
Poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.

***
Capricornk13

My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.

***
Dragos C.

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.

***

Dreaming Jewel

Rebecca de Winter

E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.

Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.

***
Bola de Nieve

Jack Nicholson – Daryl Van Horne (“Vrajitoarele din Eastwick”)

E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.


***
Teodora (Insemnari din subterana)

Nu doar minunile “nu au chip şi nume”, ci şi răul însuşi. Maşinăria aia infernală din cărţile lui Kafka. Ăsta e “ticălosul perfect”: omniprezent şi toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului însuşi. Fără explozie. Fără o Hiroshima sau un Cernobâl. Fără teorii.

***
Khronos

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

***
Adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare

***
Milf & Petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!

***
Zamoca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de “creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

***
Joker

Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?

***
zum

E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.

Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.

Il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.