Chiar dacă inegale, romanele Doinei Ruşti mi-au dat întotdeauna de gândit,
iar la urma urmei asta contează pentru cititorul care nu caută cu orice preţ ca
lecturile să-i dea dreptate. N-aveam cum să scap, aşadar, o recentă
producţie a romancierei, Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015). Cartea
nu-i nici grea, nici uşoară la citit, însă oricum am lua-o, oferă complexitatea
care aduce satisfacţii. Plecând de la o poveste de epocă ce se desprinde
dintr-un scurt document (real, păstrat la Biblioteca Academiei) redactat la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, autoarea brodeşte o naraţiune complicată, cu
numeroase personaje şi întâmplări, toate pe fundalul istorico-geografie
reconstituit cu relativă minuţiozitate al Balcanilor - şi mai ales - al
Bucureştilor din vremea ultimilor fanarioţi.
Evenimentele îl au ca erou pe un foarte tânăr aromân, Ioanis Milikopu din
Săruna (mai cunoscut pe numele grecesc de Salonic), care pleacă în capitala
Valahiei atras de renumele aproape mitic (nu mitíc!) al locului. Deplasarea în
spaţiul necunoscut înseamnă (şi) transformare personală; junele devine croitor
la modă şi îşi schimbă chiar numele în Leun. Mai corect ar fi că numele îi este
schimbat în urma unei confuzii, dar asta nu contează. Noul Leun nu e singurul
personaj care suferă asemenea modificări onomastice. Aceluiaşi procedeu îi sunt
supuse nu puţine personaje, printre altele, ţiganca Maiorca (iubita stil coup de foudre a croitoraşului viteaz,
botezată Neaga la naştere) sau tatăl acesteia, Necula numit Cucumeaua şi atâţia
alţii. E o strategie care ar putea să trimită la jocul dintre aparenţă şi
realitate într-un spaţiu metastabil, aflat într-o permanentă transformare.
Manuscrisul fanariot poate fi citit
ca romanul unei iubiri potenţial nefericite. Leun, om liber, nu se poate
căsători cu Maiorca, ţigancă roabă a marelui boier Dan Braşoveanu Doicescu. Dragostea
cere sacrificii, dar nu la nivelul banal al unei ziceri devenite loc comun, ci
prin renunţarea la o parte din libertatea personală: pentru a o putea lua de
soţie pe ţigancă, Leun se învoieşte să fie el însuşi sclav jumătate din timp,
de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe. E pactul din manuscrisul fanariot care
reprezintă miezul istoric al dramei.
Chiar dacă idila şi perpelirile amoroase ale lui Leun şi Maiorca ocupă
destul spaţiu şi consumă destul combustibil epic, în Manuscris... rămâne suficient spaţiu pentru sumedenie de alte
personaje şi episoade (cuplul „intelectual” Arghir/Tilu Băjescu, ţiganii,
boierii şi rivalităţile lor, domnitorul Alecu Moruzi, Zoica, fata bijutierului
Mantu, Ruşfet, lăutarul care fixează în cântece cotidianul etc.). Nu putem lăsa
la o parte nici galeria de apariţii groteşti, al căror caracter sinistru e potenţat
de aparentul firesc al introducerii lor în discurs (dracul ochelarist, Riga din
Veleştin, femeia cu labe de gâscă sau Tuică cel aducător de nenorociri). Toţi
aceştia - entităţi mai mult sau mai puţin realist înfăţişate - sunt prinşi în
plasa unor păţanii care glisează nu rareori înspre fantastic. Sunt ruperi de
ritm surprinzătoare şi care fac bine cărţii şi pe care Doina Ruşti le-a
practicat cu sârguinţă şi în celelalte romane. Însuşi spaţiul fizic e uneori
parte a unui continuum real/fantastic cu delimitări imposibil de precizat (a se
vedea Bozăria, topos malefic, dar şi
leagăn de iubiri pasionale, aflat pe undeva pe lângă Patriarhia de azi, după
cum ne-o arată o hartă (semi)reală) sau labirintul de subterane aflat în
interfaţă cu exteriorul în casa lui Tilu Băjescu.
Tranziţiile real-fantastic depăşesc convenţionalul bucureştean oarecum
mecanic de tip Mircea Eliade. Autoarea pare uneori să demonteze mecanismele
cognitive ale producerii unor fenomene fabuloase. Exemplul cel mai bun îl reprezintă
prăbuşirea balonului la bordul căruia se află baronul Apor Luca Szabolcs. În
viziunea naivă a târgoveţilor, transcrisă fidel de romancieră, fenomenul e
apocaliptic şi supranatural, pentru ca aceeaşi întâmplare să se raţionalizeze
treptat. Întreaga poveste a aerostatului prăbuşit e antologică, după cum
valoroase sunt şi destule alte momente de mai mică amploare, precum cel al
sosirii în urbe a primului pian (adevărată „cutie cu draci”):
Pianul li se păru un fel de masă cu
dinţi, iar Ruşfet încercă să-l trateze ca pe un solist. Neamţul îşi lăsa
degetele pe clape ca şi cum ar fi ales boabele de fasole, cu delicateţe şi cu o
grijă exagerată, încât lăutarul îşi împinse fesul pe spate, în timp ce urechile
încercau să prindă ritmul acelei melodii, fredonând, apoi improvizând versuri
sau luându-le de pe la alte cântece, până când vocea lui, de pietricele
risipite pe scară, se luă la întrecere cu glasul curat al uimitoarei cutii, în
care păreau să fie sechestrate sute de viori şi de cobze.
În fine (fără vreo pretenţie de prezentare exhaustivă) trebuie
spus că Manuscrisul fanariot este un
bun roman al Bucureştilor, în tradiţia lui Eugen Barbu din Princepele sau a lui Petru Popescu din Prins. Textul, dens şi adesea încărcat de un aer poetic totuşi
neostentativ, scoate în evidenţă un oraş fără pereche, provocator de sentimente
contradictorii pentru tânărul Ioanis/Leun, un spaţiu fluid şi fascinant, iar
bilanţul lecturii este neîndoielnic pozitiv.
Alte cărţi ale Doinei Ruşti despre care am scris pe blog: Mămica la două albăstrele, Patru bărbaţi plus Aurelius, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti.