28 noiembrie 2022

Cezar Petrescu – Neghiniţă (I)

0 comments

Urmând un obicei destul de răspândit în primii ani ai Republicii Populare[1], romanul pentru copii Neghiniţă al lui Cezar Petrescu (Editura de Stat, 1949) este publicat mai întâi în foileton în revista Universul copiilor (primul episod în numărul din 18 august 1948). Prolificul romancier interbelic scoate de altfel imediat după război un întreg şir de cărţi pentru copii (Cocârţ şi bomba atomică, Pif-Paf-Puf, Omul de zăpadă, Iliuţă copil), dar după Neghiniţă şirul acestora se întrerupe definitiv. Neîndoielnic, în primii ani ai Republicii Populare, romancierul, cu un „cazier” încărcat de directoratul la ziarul carlist România (1938-1940), nu se află pe lista scurtă a preferaţilor regimului, deşi imaginea lui se va ameliora după 1950[2]. Eclipsa (parţială şi temporară, totuşi) este provocată şi de atitudinea recalcitrantă manifestată de Petrescu în anii imediat premergători lui 1948[3]. Acestea fiind spuse, nu ne miră consemnarea anonimă de la rubrica Baricada a revistei Flacăra din 5 septembrie 1948 (nr. 36). Ce se întâmplase?

Din lectura textului aflăm că, în pregătirea lansării foiletonului cu Neghiniţă, revista Universul copiilor scosese un afiş în care era anunţată viitoarea apariţie a serialului. Toate bune şi frumoase, am spune, dar redacţia publicaţiei comisese o eroare de neiertat, cel puţin în opinia ideologilor de la Flacăra. Să dăm cuvântul Baricadei, căci câteva citate mai cuprinzătoare ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat:

O prezentare atractivă este desigur recomandată, mai ales când e vorba de literatura pentru copii. Felul însă în care e conceput afişul ne pune în faţa unei reclame exagerate, zgomotoase, pe care publicul nostru o ştia demult dispărută din presă. ─ „Cine este Neghiniţă?” ─ Se spune în textul afişului şi urmează răspunsul: „vi-o spune marele scriitor Cezar Petrescu”. Numele autorului este reprodus în litere de-o şchioapă. Nu ştim în ce măsură numele d-lui Cezar Petrescu poate fi pentru cititorii copii un punct de atracţie, în orice caz această exagerată evidenţiere a numelui autorului, precedat de adjectivul „marele”, denotă o tendinţă vedetistă în redactarea afişelor. Sobrietatea nu înseamnă excluderea atractivităţii unui afiş, a textului său. Dimpotrivă, sobrietatea este o condiţie necesară în propagarea literaturii pentru copii, care nu trebuie să fie făcută după vechiul calapod al artei comercializate.

Critica adusă revistei Universul copiilor (acuzaţia de vedetism era, în epocă, destul de gravă!) îl loveşte, prin ricoşeu, pe scriitor. Valoarea contribuţiilor sale la literatura autohtonă pentru copii ─ este vorba, totuşi, de autorului celebrei cărţi Fram, ursul polar ─ este pusă, perfid, sub semnul întrebării. În definitiv, ce aşteptări poţi avea de la o creaţie ivită sub auspiciile unei publicităţi în spirit burghezo-moşieresc comercial?

Valoarea lui Neghiniţă este pusă, așadar, sub semnul întrebării. Este efectul propoziţiei condiţionale care deschide paragraful care urmează:

Dacă romanul „Neghiniţă” este într-adevăr o operă de valoare, el va fi citit şi preţuit, fără a i se face o prezentare ce caută cu tot dinadinsul să se sprijine pe un senzaţional inexistent. iar dacă autorul ţine la aceasta, trebuie să ştie că în niciun caz afişul unei reviste de copii nu este locul indicat pentru aşa ceva.

Senzaţionalismul, păcat al literaturii burgheze, nu îşi are locul în noua orânduire, deşi, aşa cum se vede, el scoate capul acolo unde te aştepţi mai puţin, anume în domeniul literaturii pentru copii. Sibilinic, autorul notei încheie menţionând „noua orientare” a presei: „Cititorii, copiii în cazul nostru, trebuie să fie cruţaţi de lectura unor afişe în care lipsa de decenţă a vedetismului este într-o flagrantă contradicţie cu noua orientare a presei noastre”. După cum ştim, în spiritul epocii, literatura pentru copii reprezenta un domeniu important şi sensibil de manifestare a vigilenţei ideologice, iar modul în care era promovată era la fel de important cu conţinutul. Şi dacă, pe parcurs, era adus la ordine un scriitor (încă) nealiniat, cu atât mai bine. Vom vedea, în postările următoare, dacă conţinutul romanului justifică critica şi aprehensiunile exprimate de Flacăra.

În imagine, coperta revistei Universul copiilor în care apare primul număr al serialului „Neghiniţă”



[1] Apar în serial, înainte de publicarea în volum, romane importante în epocă: Al. C. (Corodar) Constantinescu, Cei trei voinici, Maia Radovan, Din carnetul unui şcolar (ambele în Licurici, 1947), Octav Pancu-Iaşi, Marea bătălie de la Iazul mic (Licurici, 1951), Gica Iuteş, Inimoşii (Licurici, 1952) etc.

[2] În 1955 scriitorul devine membru al Academiei R.P.R.

[3] A se vedea, de pildă, capitolul pe care i-l consacră Ana Selejan în Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană (Cartea Românească, 2005, pp. 428-436). Prozatorul face de mai multe ori obiectul unor înfierări în presa culturală şi i se disecă opera potrivit grilei realismului socialist (ca în Ocolirea luptei de clasă în romanul d-lui Cezar Petrescu de Ovid S. Crohmălniceanu, în Contemporanul nr. 96 din 23 iulie 1948).

15 noiembrie 2022

Emil Dorian – Primăvară nouă. Poezii pentru copii şi tineret (II)

0 comments
Apariţia volumului Primăvară nouă nu are ecouri în presa vremii. Nu i se consacră nicio recenzie şi nu figurează pe nicio listă de cărţi noi din vreuna din publicaţiile mai cunoscute, deşi cartea ar fi putut reprezenta o contribuţie valoroasă la corpusul noii literaturi pentru copii şi tineret care se cerea edificat după proclamarea republicii populare. Să fi fost această ignorare un reproş la adresa insuficienţei combativităţi propagandistice a materialului poetic? Faptul că Primăvara... apere la Socec şi nu, de pildă, la o editură ancilară precum Editura de Stat nu e neapărat relevant, căci Socec fusese de curând naţionalizată şi, oricum, conţinutul editorial se afla sub atentul control al cenzurii. Revenind la întrebarea pe care am formulat-o, e desigur imposibil să îi dăm un răspuns categoric, însă deţinem, din fericire, informaţii privind controlul exercitat de cenzură asupra conţinutului lucrării.

Cel care oferă aceste informaţii este chiar autorul, în Jurnalul din 1945-1948[1]. Însemnările din 15 aprilie 1948 redau problemele pe care le-a avut cu cenzura[2] autorul acestei culegeri de versuri în definitiv anodine şi fără miză politică. În pregătirea apariţiei, materialul poetic este temeinic analizat de Alexandru Jar[3], cenzorul responsabil, care decide, în mod surprinzător, eliminarea unei poezii intitulate 1 Mai. Iată ce scrie Dorian, nedumerit de decizie:

În volumul de poezii pentru copii şi tineret pe care îl tipăreşte Editura Socec se află o poezioară cu titlul 1 Mai. Este un 1 Mai al copiilor. Cenzura scrie sub semnătura lui Al. Jar: Această poezie e interzisă.” Coşul cenzurii are inexplicabile taine.

În continuare, autorul transcrie poezia cenzurată. Nu o vom reda aici integral, căci e un poem mai lung, format din unsprezece catrene. E în esenţă o poezie nevinovată, cu o atmosferă rustică tihnită, în care animale şi oameni sărbătoresc prima zi de mai, încheiată cu o chemare la optimism şi celebrare. Ea începe aşa: „Pe toate uliţele unse / Cu glas lucios de caterinci, / Au înflorit din zori ghirlande / De steaguri roşii şi lozinci.” E adevărat că nu e cea mai fierbinte din adeziunile la sărbătorile clasei muncitoare, dar nici nu poate fi vorba aici de vreun element de frondă. E posibil totuşi ca două din strofe să fi atras atenţia cenzorului. Mai întâi strofa a treia: „Cu steguleţ crestat pe frunte / Şi foc topit în tânăr grai, / Cocoşul şi-a vestit în curte / Lozinca lui de Întâi Mai..”, apoi cea de a cincea: „Un cârd de raţe încălţate / Cu roşiile lor opinci / Păşesc făloase către poartă / Şi măcăie din cioc lozinci.”, par să conţină germenii unei discrete subversiuni. E posibil ca cenzorul să fi fost deranjat de distribuirea unui cocoş şi a unor raţe pe postul de propagatori ai lozincilor marelui eveniment. Efectul trebuie să fi fost atât de puternic, încât Jar a decis eliminarea întregii poezii, nu doar a unor strofe „sensibile”, şi nici nu i-a oferit lui Dorian posibilitatea de a le reface.

Situaţia în care e pus poetul e surprinzătoare, căci el se manifestase constant ca aderent fără rezerve la retorica stângii (chiar şi pentru sărbătoarea muncitorimii el scrisese un entuziast Imn de 1 Mai, inclus în antologia Poezia muncii şi a libertăţii[4]). Indiferent de situaţie, interacţiunea cu Jar îi lasă poetului, deprimat şi dezorientat, un gust amar:

Domnul acesta, pe cât de grav, pe atât de speriat, care răspunde la numele progresist de Jar, începe să devină de-a dreptul absurd. Situaţia e penibilă. Oare din această pricină să părăseşti condeiul liric? Mă gândesc ce va mai face cu celălalt volum, Steagurile inimii, care azi sau mâine îi va sosi sub ochi. Va face harcea-parcea toate steagurile! Să nu mă las? Să pornesc o luptă? Ştiu dinainte că n-am s-o câştig, dar nu pot...

Nu ştiu care vor fi fost avatarurile versurilor din volumul pentru adulţi Steagurile inimii şi dacă cenzorul a acţionat şi în acest caz cu aceeaşi vigilenţă ca în cazul cărţii pentru copii. Emil Dorian continuă însă, în pofida dezamăgirilor mărturisite în jurnal, să servească fără abatere cauza socialismului. Printre numeroasele lui producţii conforme ideologic se numără versurile din culegerile Poeme pentru 7 Noiembrie sau Slavă lui Stalin[5]. Un vers din poezia Lenin („A fost un om, / Cu fruntea ca un pisc pleșuv sub soare...”) apare ca motto al primei pagini a publicaţiei Flacăra Sibiului din 19 aprilie 1958 (Dorian murise în 1956), dovadă a remanenţei creaţiei autorului. Şi – ironie supremă, poate – afinităţile de creaţie dintre scriitor şi cenzorul său sunt subliniate în amplul articol al lui N. Moraru din numărul 6 pe 1948 al revistei Viaţa românească, intitulat Revoluţia din Octombrie şi drumurile literaturii:

Lui Lenin îi închina acum un an poetul Alexandru Jar iar poemul „Lenin în Octombrie”, răspunzând parcă poemului lui Emil Dorian „Lenin”.

Oricum vor fi stat lucrurile cu micul volum de versuri Primăvară nouă, Emil Dorian va fi confruntat în curând cu alte probleme ideologice, provocate de apariţia romanului Otrava, şi nu-i va rămâne probabil prea mult timp pentru analiza obstacolelor puse în calea lui de cenzură la cartea pentru copii. Reţinem, din cazul Dorian, atenţia pe care o acordau autorităţile de supraveghere tuturor domeniilor creaţiei artistice, fără a face excepţii pentru cărţile destinate celor mici.

Postarea este ilustrată cu o poză a lui Emil Dorian extrasă din necrologul publicat în numărul din 14 iunie 1956 al Gazetei literare.

[1] Cărţile au rămas neterminate (Jurnal 1945-1948), Editura Compania (2013) pp. 355-357.
[2] În anul despre care vorbim, atribuţiile cenzurii erau exercitate de Direcţia Presei, Direcţia Literară şi Direcţia Regionalelor din Ministerul Artelor şi Informaţiilor; ulterior, de mai celebra Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor din acelaşi minister. A se vedea Liliana Corobca – Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist (Cartea românească, 2014)
[3] Alexandru Jar (1911-1988), scriitor şi publicist, ilegalist, ocupant al mai multor posturi de răspundere după 23 august 1944, soţul revoluţionarei Olga Bancic, membră a rezistenţei franceze, executată de autorităţile naziste.
[4] Editura C.G.M., 1946.
[5] Ambele apar în 1949 la Editura pentru Literatură şi Artă.

5 noiembrie 2022

Emil Dorian – Primăvară nouă. Poezii pentru copii şi tineret (I)

0 comments

Recolta literară a anului 1948, a fost, cel puţin în domeniul cărţilor pentru copii şi tineret, destul de săracă. Era, în fond, acel „an de pregătire", după cum îl caracteriza Octav Şuluţiu în nr. 830 din 30 decembrie 1948 al ziarului Naţiunea. Apariţiile editoriale reflectau în mare parte producţia anului precedent. Nici în materie de rigoare ideologică nu se petrecuseră mari schimbări, dată fiind inerţia mult mai ridicată a literaturii pentru cei mici, domeniu mai gingaş, în care adaptarea la noile cerinţe ale realismului socialist se făcea cu paşi mai mici decât în restul creaţiei artistice. Acestea sunt condiţiile în care apare la recent naţionalizata editură Socec volumul de versuri Primăvară nouă. Poezii pentru copii şi tineret al medicului şi scriitorului evreu Emil Dorian (pseudonim al lui Emil Lustig, 1893-1956). Deşi cu o operă medicală şi literară destul de întinsă, Dorian se consacră scrisului pentru copii abia după război, când îi apar, alături de cartea de care ne ocupăm azi, Steagurile inimii (1949) şi Bună dimineaţa (1953). Am putea fi tentaţi să punem această retragere din câmpul literaturii „serioase”, pentru adulţi, pe seama dezamăgirilor progresive pe care i le provoacă artistului, adept convins de altminteri al ideilor de stânga şi apologet al noului regim, transformările produse instaurarea socialismului real. Acesta este sensul neechivoc al însemnărilor din Cărţile au rămas neterminate (Jurnal 1945-1948) (Editura Compania, 2013).

Parcurgând Primăvară nouă, cititorul poate uşor rămâne cu impresia că are de a face cu o colecţie de versuri eterogenă, caracter dat în primul rând de caracterul bipartit al cărţii (jumătate versuri originale, jumătate traduceri din scriitori de limbă idiş precum Eliezer Steinbarg, I.L. Peretz sau H. Rabinson)). Ne vom opri, aşadar, la prima parte şi vom face abstracţie de cea de a doua, căci ea este cea care ni-l dezvăluie pe Dorian autorul pentru copii. În fruntea grupajului de poezii proprii o pune pe cea intitulată Şantier şi care exprimă, simbolic, efervescenţa activităţii de primenire şi reconstrucţie pe care o regăsim şi în titlul cărţii: „Copii, e primăvară nouă!/ Zâmbeşte-ogor lângă ogor/ Ies vesel pluguri şi tractoare/ Şi taie brazde-n urma lor.” Copiii sunt îndemnaţi la acţiune constructivă în noul context proletar al orânduirii recent instalate cu drepturi depline („Să tragem un chenar cu roşul/ Drapelelor muncitoreşti. [...] Când o să vină dinspre poartă,/ Cu chipul lui surâzător,/ Nici n-o să-şi recunoască şcoala/ Tovarăşul învăţător!”). Este sensul pe care îl comunică, cu optimism, şi poeme precum Redeşteptare („Soseşte din larguri un dulce fior/ Dau mugurii-n floare şi fluturii zbor./ Hoinarele doruri sunt iarăşi pe drum, / O, cât de frumoasă e viaţa acum!”) sau Un orfan cântă (Copii, de-aici, de pretutindeni/ Veniţi alăturea de noi/ Să-ntindem jocul nou şi cântul/ Cât e de lung şi lat pământul,/ Acum când nu mai e război/ Şi din ruini fumegătoare,/ Surâde viaţa-nvingătoare!”).

Nu toate bucăţile au caracterul militant al celor din care am citat. Multe poezii sunt versificări ale unor întâmplări cu animale, adesea sentimentale şi lirice în registru minor, pe linia Gârleanu/Brătescu-Voineşti, fără cruzimea pe care o găsim în multe din creaţiile acestora din urmă (Pisicul şi lăpticul, Doi tovarăşi, Pisica în excursie). Altele sunt adevărate fabule cu morală explicită (Oala de fier şi oala de lut, Vulpea şi galoşul, Măgarul şi stăpânii săi). Câteodată Dorian se abate de la sensul fabulei clasice; de pildă în Greierele şi furnica, deşi nu munceşte şi se mulţumeşte să cânte toată vara, greierele este „recuperat” de societatea insectelor şi i se conferă rolul de agent însărcinat să aducă bucurie cu creaţia lui speciilor mai harnice. Trimiterea la rolul artistului într-o societate dominată de clasa muncitoare e transparentă.

Scene burleşti (uşor blamabile pentru spirit mic-burghez) găsim în La patinaj sau Convorbire în salon, ambele poezii greu de prizat de copii şi strecurate în carte probabil dintr-un stoc supranumerar al autorului, ca şi elegia Cântecul trandafirului, sau banala versificaţie din Cântecul igliţei sau O aventură, în care un răţoi şi consoarta sa descoperă, cu oroare puşca unui vânător şi o aruncă în lac, pentru a scăpa de arma fatală. În cea de a doua parte a postării vom spune câte ceva despre aventura apariţiei acestui volum (peripeţiile autorului cu cenzura vremii) şi despre receptarea cărţii în epocă.