☺☺☺ Alexandru-Brăduţ Ulmanu - Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social

E foarte bine că a apărut şi la noi o carte despre Facebook înainte să dispară şi moda asta, ar putea spune destui văzând lucrarea lui Alexandru-Brăduţ Ulmanu, Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social, apărută la Humanitas în primăvara asta. Uşor de spus, dar mai greu de potrivit cu conţinutul, căci nu avem de a face cu o carte scrisă doar despre Facebook şi nici măcar despre reţelele de socializare în sens mai larg, ci despre ceea ce specialiştii (şi mai nou, publicul semiinstruit) numesc social media. Autorul îşi face treaba gospodăreşte şi ne oferă şi o clasificare: proiecte de colaborare gen Wiki, bloguri, comunităţi dedicate producţiei de conţinut (gen YouTube), lumi (jocuri) virtuale sau chiar societăţi virtuale de tip Second Life şi (am lăsat ce era mai important la sfârşit) reţele de socializare online (MySpace, Hi5, Facebook etc.). Tot la capitolul teorie figurează şi o serie de distincţii interesante, din care se detaşează cea dintre aplicaţiile de internet destinate simplului consum de informaţii create de alţii (aşa-zisul Web 1.0) şi aplicaţiile care îi permit utilizatorului să devină el însuşi creator (Web 2.0 sau user-generated content, în jargonul specialiştilor). Să ne mândrim până una, alta, că blogul de faţă generează conţinut, căci că se străduieşte să nu copieze ce spun alţii.

E drept, partea leului o ia Facebook. Pe drept cuvânt. Dintre posibilele motive se detaşează dezvoltarea explozivă a reţelei (chiar şi în relativ înapoiata Românie erau acum patru luni cam 3 milioane şi ceva de membri). Mai e, desigur, povestea celui care a născocit drăcovenia, Mark Zuckerberg, cel mai tânăr şi iute făcător de miliarde al planetei. A mai venit şi filmul lui David Fincher The Social Network, care a recoltat trei Oscaruri, deşi mulţi îl vedeau săvârşind fapte încă mai glorioase. A. -B. Ulmanu ne relatează şi episoade (pseudo)biografice avându-l ca erou pe Zuckerberg şi spune câte ceva şi despre film, pe care îl găseşte fain. Ciudat termen. Autorul îl foloseşte şi în alte locuri, de zici că vorbeşte cine ştie ce grai ardelenesc sau bănăţean şi n-a trăit cea mai mare parte a vieţii la Bucureşti, unde s-a născut. Mie, care-s orice, numai cinefil nu, filmul mi s-a părut slăbuţ. Mizez însă pe faptul că nu se ia nimeni după aprecierile mele.

Din fericire, Cartea feţelor ţinteşte mai departe de isprăvile tânărului programator şcolit la Harvard. Autorul (care a predat în învățământul superior şi a făcut sumedenie de cursuri în Statele Unite) a citit, nu glumă, din domenii foarte diverse, de la sociologie până la teoria informaţiei şi de la teoria comunicării până la neurobiologie, în încercarea de a oferi explicaţii pentru succesul pe care îl au social media. În calitatea mea de ageamiu, trebuie să recunosc că mi s-au părut interesante teorii precum cea a surplusului cognitiv (care ar alimenta cu conţinut aceste forme de comunicare) sau teorii ale relaţiilor sociale exprimate prin concepte ca numărul lui Dunbar sau dimensiunile maxime ale unui grup social. Probabil specialiştii vor fi mai puţin entuziasmaţi, dar să nu uităm că e o carte pentru un public mai larg, aşa că paginile respective s-ar putea să nu fie pentru ei. Pe de altă parte, A. -B. Ulmanu pare să fi neglijat complet în demersul lui interdisciplinar zone precum sociolingvistica sau psiholingvistica. Dacă ar fi avut curiozitatea să răsfoiască măcar unele scrieri ale lui David Crystal (de ce nu, Txtng: The Gr8 Deb8) i s-ar fi relevat poate şi dimensiuni ale social media pe care nu le-a luat în seamă, cum ar fi aparentul şi paradoxalul refuz al simplităţii în anumite situaţii, precum şi caracterul lor uneori ludic.

O bună parte a cărţii e consacrată reverberaţiilor social media în chiar spaţiul social-politic concret. Informaţiile merg până în aprilie 2011 (felicitări autorului, care şi-a adus la zi lucrarea până în ultimul moment) şi nu avem cum să evităm povestea revoluţiilor din ţările arabe, unde Facebook a jucat un rol foarte important de agregator social al protestatarilor. La fel de adevărat e şi că de social media au profitat (şi profită) în bună măsură şi autorităţile care încearcă că reprime protestele. Mai sunt şi aspectele economice şi comerciale ale noilor media, care pun în mâna consumatorului un instrument extrem de puternic de exprimare a opiniilor despre produsele pe care vânzători mai mari sau mai mici se străduiesc să i le bage pe gât. Se schimbă aşadar şi consumatorul, dar şi companiile care produc marfa, care încearcă şi ele (cu mai mult sau mai puţin succes) să ţină pasul cu lumea. O secţiune foarte interesantă (şi oarecum neaşteptată) discută despre prietenie şi accepţiunile acestui termen, de la cele tradiţionale până la mai noile sensuri date de spaţiul online. Prima discuţie serioasă despre prietenie am avut-o în clasa a cincea, când diriginta noastră, doamna M.D., a consacrat subiectului câteva ore de dirigenţie pe care mi le amintesc şi acum. Consideraţiile lui A. -B. Ulmanu n-au făcut decât să redeştepte unele din aceste amintiri.

Unde se situează România în toată harababura asta? Cartea feţelor relatează un mare număr de poveşti ale unor utilizatori români de social media, de la cuplurile formate pe Facebook până la jurnalişti şi promotori de campanii care îşi recoltează public pe platforma respectivă. Autorul pune întrebări unor guru ai comunicaţiilor, promoteri, organizatori de evenimente, în fine, crème de la crème în domeniu, care îşi povestesc experienţele personale şi îşi dau cu părerea. Nu dau nume, să nu se ulcereze orgoliile, dar multe din aceste răspunsuri sunt de o platitudine evidentă. Sunt schiţate şi unele extensii în politicul autohton. A. -B. Ulmanu se declară mirat de puţina importanţă pe care politicienii autohtoni o acordă social media în intervalul dintre campaniile electorale. Nu-i nimic uimitor aici: politicienii, mai ales cei de la putere, dispun (încă) de destule mijloace concrete de influenţare a alegătorilor care nu au acces la internet, iar cei care au sunt de multe ori neinteresaţi de politică, prea naivi sau incapabili să se desprindă de modelele mentale de acum 10-15 ani. În ordinea asta de idei, mi s-a părut nefondată importanţa pe care o acordă autorul mediilor electronice în cazul victoriei lui T. Băsescu la alegerile din 2009. Cred că adevărul e mult mai prozaic: diferenţa infimă de voturi au dat-o mita electorală a regimului portocaliu şi mişmaşurile, mai ales la secţiile de votare din afara ţării. Altfel, motivul pentru care la noi Facebook nu reuşeşte azi să coaguleze proteste consistente împotriva regimului Băsescu e o discuţie întreagă (şi nu mai puţin interesantă).

Principalul plus al Cărţii feţelor e prezenţa exemplelor, a cazurilor concrete, cu oameni cu nume, prenume şi identitate asumate. Autorul îşi începe fiecare capitol de la un caz real. E un truc pe care îl va fi exersat îndelung în şcolile de comunicare americane, unde procedeul respectiv e lege. N-are importanţă de unde îl ştie autorul, contează că îl foloseşte cu succes, iar relatarea capătă nerv şi îl captivează pe cititor. Ca să reiau tema paragrafului precedent, eroii multora din aceste peripeţii pe Facebook sunt fie români, fie măcar persoane de origine română, ca Felicia Mărgineanu, suedeza care a iniţiat toamna trecută pe Facebook o mare manifestaţie antirasistă la Stockholm. Nu sunt neapărat toate poveşti de succes (deşi cele mai multe asta se vor), dar sunt diverse şi servesc captivării cititorului, care va fi, în mod natural, mai interesant să citească ce-a păţit pe Facebook vecinul Gheorghe decât ce i s-a întâmplat americanului Cutărică. Tot în întâmpinarea utilizatorului cititorului vine şi o listă a cărţilor care ar merita parcurse pentru fiecare capitol al cărţii, strategie de altfel comună în lucrările de popularizare din Occident şi care le sporeşte atractivitatea. A. -B. Ulmanu vinde o marfă căutată şi mai ştie şi cum s-o vândă, ceea ce merită apreciat.

Fact checking

În prefaţă, Iulian Comănescu (unul din acei guru de care pomeneam) vorbeşte despre emoticoni, semnele acelea folosite în social media pentru a reda emoţiile. Oare acesta să fie pluralul? DEX tace, pudic (oricum, termenul „dischetă“ a apărut în DEX abia când dispozitivul a încetat să mai fie folosit). Pentru „emoticoane“, Google dă 733.000 rezultate, pentru „emoticonuri“, 76.400, iar pentru „emoticoni“, abia 13.400. Primele două forme de plural indică substantive neutre, cea de a treia, relativ puţin atestată, un substantiv masculin. Să nu uităm că atunci când are de optat între un masculin şi un neutru pentru un neologism recent, româna alege de cele mai multe ori neutrul.

Culturomica sau răsfoitul cărţilor pe neve

Titlul postării de azi nu se referă, oricât ar părea de ciudat, la obiectele pasiunii cartoforilor, ci la cărţile de citit, acelea care se pot găsi în rafturile bibliotecilor acolo unde mai există aşa ceva. În anii din urmă, odată cu extinderea spectaculoasă a internetului, unii cititori pasionaţi au avut impresia că au să-l apuce în curând pe Dumnezeu de picior şi au să capete acces online la toate cărţile din lume. Un fel de vis al lui Pico de la Mirandola tradus în limbajul bibliomanilor. Speranţele au crescut odată cu anunţarea proiectului firmei Google de a digitiza şi de a pune la dispoziţia celor interesaţi întregul corpus tipărit al omenirii, cunoscut de pe acum sub numele de Google Books. După cum ştim acum, acest proiect ambiţios şi, după unii, foarte generos, s-a lovit de dificultăţile legate de copyright, căci mulţi editori şi autori au dat în judecată compania americană, considerându-se lezaţi în drepturile lor de autor.


Ideea de a ocoli stufărişul legal şi de a face totuşi ceva cu volumele digitizate de Google a avut-o Erez Liberman Aiden, un doctorand în genomică la Universitatea Harvard, care a propus utilizarea cărţilor pentru a construi o gigantică bază de date în care să se poată face căutări şi, desigur, studii statistice, fără a avea acces direct la textul lucrărilor şi fără a viola astfel legea. De aici ideea de neve de la care plecasem. Google a fost de acord cu ideea şi a dat lumina verde pentru realizarea bazei de date, o aşa-numită n-gramă, adică o cartografiere a contextului şi frecvenţei de apariţie a cuvintelor în texte. În acest moment ea conţine 2 trilioane de cuvinte provenite din 15 milioane de cărţi, ceea ce reprezintă circa 12% din totalul cărţilor apărute de la Gutenberg încoace. Software-ul şi analiza au fost realizate de o echipă interdisciplinară de informaticieni şi lingvişti (din cei din urmă e suficient să-l pomenesc pe celebrul Steven Pinker).

Primele rezultate ale cercetărilor întreprinse au fost surprinzătoare. S-a constatat, de pildă, că în cărţile investigate există, după expresia lui Pinker, o mare cantitate de „materie lexicală întunecată“, adică cuvinte care nu figurează în dicţionarele publicate (a se observa analogia cu termenul folosit în genetică pentru materialul cromozomial care nu codifică în aparenţă niciun aminoacid). Dacă e să iau un exemplu din limba engleză, cercetătorii au observat că nici măcar cuvinte în aparenţă banale, precum „deletable“ nu se regăsesc în niciun dicţionar. N-gramele au fost folosite şi ca barometru al unor fenomene culturale. S-au studiat pe baza frecvenţei de ocurenţă, termenii „Charles Darwin“ şi „Sigmund Freud“, iar rezultatul a fost că Freud pierde teren, iar Darwin, dimpotrivă, avansează în preferinţele autorilor şi a ajuns chiar să-l depăşească pe cel dintâi în 2005. Aceste studii culturale bazate pe date statistice au fost demunite „culturomică“ de Aiden şi colaboratorii lui. Analogia cu termenul „genomică“ e evidentă.

Baza de date e departe de a fi completă şi deocamdată e disponibilă pentru un număr restrâns se limbi de circulaţie internaţională. Pe pagina de web http://www.culturomics.org/ găsim însăşi jucăria şi ne putem amuza cu ea. Eu am studiat evoluţia frecvenţei termenilor „nigger“, „negro“ şi „black“ în engleză (etichete cu potenţial exploziv pentru adepţii corectitudinii politice). Rezultatele sunt cele aşteptate: „nigger“ nu s-a bucurat niciodată de o prea mare popularitate în cărţi, fiind probabil considerat prea ofensiv, iar „negro“, după ce a cunoscut o perioadă de glorie între 1960 şi 1980, a început să decadă în deceniile din urmă în favoarea lui „black“. Asemenea analize culturomice sunt, desigur, imperfecte şi criticabile din punct de vedere lingvistic, iar cine e interesat poate citi o listă destul de consistentă de critici chiar pe pagina proiectului. Orice s-ar zice însă, studiile statistice au un viitor interesant în lingvistică. Cine e interesat poate citi una din cele mai interesante apariţii în domeniu, cartea lui Joan Bybee Frequency of Use and the Organization of Language.

Ce concluzii am putea trage pentru limba română? Destul de simplu, niciuna, pentru că limba noastră, nefiind una de largă răspândire, nu face obiectul proiectului culturomic. Putem desigur să intuim unele concluzii legate de materia lexicală întunecată. Bunăoară ediţiile DEX din anii 1990 nu înregistrează cuvântul „dischetă“ şi asta într-o perioadă care a reprezentat epoca de glorie a dispozitivului, iar vorba era pe buzele celui mai dinamic segment al societăţii, utilizatorii de calculatoare. În paranteză fie spus, la Institutul de Lingvistică al Academiei se lucra (se mai lucrează încă?) pe bază de fişe de carton, iar calculatorul era ca şi inexistent ca instrument de lucru. Noroc că „dischetă“ a apărut în ediţiile mai noi, că tot a ieşit din uz obiectul. Vom avea un arhaism mai mult, alături de „giubea“ sau „capuchehaie“

PS Textul de azi mi-a fost inspirat de articolul lui John Bohannon din numărul pe decembrie 2010 al revistei Science. Ilustraţia utilizată este luată din corpul articolului.

Hardişti şi virtualişti

Ca să folosesc un stereotip al comentatorilor sportivi, deşi nu-s microbist, aş zice că golul subiectul pluteşte în aer. Nu-i vorba, cel puţin acum, de noile măgării măsuri ale guvernanţilor, ci de o temă mult mai... castaliană, anume literatura/critica şi blogurile. Am citit câteva contribuţii bloggeristice interesante (Anton Marin, Dragoş C. Butuzea, Mihaela Ursa etc.) şi m-au mâncat şi pe mine deştele să scriu câte ceva.

Mai întâi de toate, aşa diletant cum sunt, şi parcă tot aş simţi nevoia să mă sprijin pe ceva studii sociologice sau statistice care să descrie, dacă nu calitativ, măcar cantitativ fenomenul. Din păcate, mă tem că nu dispunem de aşa ceva, aşa că ne bazăm fatalmente pe percepţiile proprii, influenţate mai mult sau mai puţin de parti pris-urile sau chiar umorile noastre (a se vedea şi „statistica” Ruxandrei Cesereanu, citată de Mihaela Ursa, potrivit căreia 70 % din blogurile literare ar fi „mediocre”, 20 %, „exhibiţioniste” şi doar 10 % „demne de citit”. Măcar de-ar fi şi blogul meu „exhibiţionist”, căci literar nu cred că-l pot numi.

Se conturează, dacă e să parcurgi fie şi o mică parte din cele ce se scriu pe tema asta, două tabere ireconciliabile, a celor care susţin forma tradiţională de exprimare în spaţiul literar (adică pe hârtie, în periodice sau cărţi) şi partizanii exprimării în spaţiul virtual, în speţă bloggerii. În lipsa unor termeni mai buni, am să-i numesc pe primii „hardişti” (pentru că mediul lor de exprimare este sesizabil tactil, în sensul din hard copy din engleză) şi pe cei din a doua categorie „virtualişti” (nu cred că e nevoie de explicaţii). Folosesc ambele etichete în acest pur sens tehnic, fără alte conotaţii.

Ar fi probabil nevoie, pe lângă sociologi sau statisticieni, şi de psihanalişti, pentru că percepţia comună este că ambele tabere ar exhiba, mai mult sau mai puţin voalat, frustrări. Hardiştii sunt frustraţi pentru că intuiesc că virtualiştii le iau o parte din obiectul muncii şi chiar le fură din public, democratizând nepermis un domeniu al unor specialişti care au trecut prin multe probe iniţiatice pentru a ajunge unde au ajuns. Virtualiştii sunt frustraţi pentru că sunt lipsiţi de recunoaşterea formală pe care o aduce statutul de ins publicat pe hârtie sau manifestă pur şi simplu dorinţa de a se vedea băgaţi în seamă, fără a avea măcar curajul de a-şi da numele întreg, şi se ascund sub pseudonime atunci când vituperează în stânga şi în dreapta.

Nu pot vorbi în numele unei categorii şi, dacă e să fiu şi eu categorisit, s-o facă alţii (adică un fel de nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...). Nu am construit acest blog ca pe un element concurent sau - ferească Dumnezeu - neamical faţă de vreun autor, critic sau publicaţie. Am vrut doar un spaţiu de exprimare neîngrădită a unor păreri. Unii vor fi de acord cu ele, alţii, nu. Ambele categorii se bucură de respectul meu egal. N-am dorit să mă substitui vreunei instanţe critice şi nici să folosesc blogul drept trambulină de propulsie pentru o spectaculoasă trecere la hardişti. Scriu sub pseudonim pentru că înţeleg să fac o netă separare între această manifestare a personalităţii mele şi, să-i zicem aşa, viaţa mea civilă, de om cu căţel şi purcel. Nicidecum pentru a putea ofensa pe cineva sub protecţia anonimatului.

Dacă m-ar întreba cineva, aş pleda pentru sincretism, pentru convieţuirea în pace a hardiştilor şi a virtualiştilor şi, dacă nu cer prea mult, pentru colaborare. Ca blogger, mă consider membru al societăţii civile virtuale şi nu mă înregimentez în nicio grupare literară sau de alt fel. Dacă în blogroll apar linkuri la bloguri cu caracter politic este o dovadă în plus că nu-s critic literar, instanţă estetică sau tribunal axiologic, ci un ins care nu face niciun secret din opţiunile sale.