E greu de aflat numele real al romancierului T. O. Bobe, poate nu la fel de greu ca prenumele personajului Newman din Seinfeld, dar asta contează prea puţin, putem să citim Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (Polirom, 2004) şi fără să avem informaţii din categoria „pe Gala Galaction îl chema în viaţa civilă Grigore Pişculescu“. Cartea despre care scriu (abia) azi a făcut valuri multe şi înalte în urmă cu 4-5 ani, iar acum că aceste mişcări s-au mai liniştit şi în colecţia Ego - Proză a editurii a apărut destulă maculatură, s-au copt şi condiţiile pentru o privire la rece. Ca şi alţi colegi de generaţie (să nu uităm că Cezar Paul-Bădescu studiase oracolele şcolare), T. O. Bobe explorează formule neconvenţionale şi livrează o aşa-zisă compunere tradiţională pe tema care dă titlul cărţii, e drept, întinsă ca o pomană ţigănească romă pe vreo 350 de pagini.
Datele exterioare sunt în aparenţă simple. Luca, un puşti dintr-a patra, primeşte ca temă de vacanţă o compunere în care să povestească ce i s-a întâmplat în timpul verii, iar emulaţia cu colega lui, Nahabetian Miruna, îl face să investească o energie uriaşă în proiectul respectiv. Luca are o familie din nou-apăruta clasă de mijloc (acţiunea se petrece cândva la începutul anilor 2000): mama a lucrat înainte ca profesoară, dar acum e angajată la o televiziune, tatăl lucrează la o firmă de asigurări şi e om cu bani (nu din cale-afară de mulţi, dar destui), bunică, verişoară (Kiti), unchi şi mătuşă. Familia lui Luca construieşte o casă. E simbolul ascensiunii sociale, dar lucrurile nu-s ostentative, nu suntem încă în anii nebuni 2005-2008, iar molul pare să fie unul singur şi nu face încă obiectul unui cult. T. O. Bobe mimează în aparenţă cu multă fidelitate şi, fără îndoială, naivitate jucată cu iscusinţă, stilul lucrării şcolare. Iată cum începe compunerea - divizată, de altfel în patru mari secţiuni, corespunzând lunilor de vacanţă iunie - septembrie:
Vara este cel mai frumos anotimp. El este anotimpul fructelor şi al florilor. După ce a hibernat toată iarna, natura s-a trezit la viaţă primăvara şi acum se întinde în întreaga ei splendoare peste dealuri şi peste văi, peste munţi şi peste câmpii şi peste oraşe şi sate. Copacii au înfrunzit şi au înflorit de acum câteva luni şi acum crengile lor grele de rod se apleacă peste pământ.
Autorul compunerii are memorie bună, aşa că în ultimul capitol ne spune că „După vară toamna este cel mai frumos anotimp“. El relatează la început întâmplări banale, îşi clasifică dihotomic prietenii în „băieţi de ispravă“ şi „japiţe ordinare“, primele zile ale vacanţei se scurg liniştit, dar monotonia este spartă de un accident ciudat, în urma căruia moare bunica, în aparenţă lovită de o găleată căzută de la înălţime pe şantierul casei. E un punct de inflexiune începând de la care lucrurile o iau razna de-a binelea, se petrec tot felul de aventuri care de care mai sinistre şi încâlcite, Luca e răpit de cei doi muncitori de pe şantier, Costel şi Onedin, au loc urmăriri, evadări spectaculoase, ameninţări cu pistolul şi răsturnări de situaţie (Onedin e omorât de Costel) şi câte şi mai câte. Ca şi cum moartea violentă a bunicii n-ar fi fost de ajuns, moare şi Kiti în urma unui accident grotesc pe acelaşi şantier al casei. Evenimentele cu pricina, relatate cu numeroase incoerenţe şi elemente absurd-fantastice au aprins cu ceva vreme în urmă imaginaţia unor bloggeri înzestraţi cu multă răbdare. Din câte îmi dau seama, nu s-a ajuns la o concluzie clară, s-a psihologizat şi s-a speculat din greu, cu o osârdie care o aminteşte pe a dăscălimii care organizează procese literare în care juraţi-elevi îl judecă pe Apostol Bologa şi-l declară (ne)vinovat.
Dacă m-ar întreba cineva, aş spune că n-are nicio importanţă ce s-a întâmplat în realitate, nu de alta, dar nu există aşa ceva, ci doar jocul gratuit şi cu reguli schimbate, samavolnic, după bunul plac, de către autor. Mai ales că incongruenţele se multiplică până la saturaţie în capitolul consacrat lunii august, în care Luca pleacă la mare cu părinţii, ocazie cu care îşi fac apariţia tot felul de Piraţi şi Terorişti (majusculele îi aparţin copilului), iar coerenţa naraţiunii se dizolvă aproape complet. Nu cred că merită să ne pierdem vremea cu descâlcirea aventurilor - probabil imaginare - ale lui Luca. Să le luăm drept un joc al autorului cu cititorul, bazat pe tactica hărţuirii, ca pe vremea luptelor cu turcii. Sigur că poate fi vorba şi de intenţia (ceva mai subtilă, e drept) de a scoate în evidenţă nu doar labilitatea psihică a unui copil ai cărui părinţi sfârşesc prin a se despărţi şi care nu are cum să nu perceapă tensiunea dintre adulţi, ci şi acea cruzime a sufletului infantil pe care o relevă scrieri clasice precum Împăratul muştelor. Toate aceste dimensiuni ale cărţii sunt, desigur, interesante, dar nu cred că trebuie contabilizate cu orice preţ la capitolul reuşitelor artistice.
Există şi o grilă de lectură care privilegiază calităţile de satiră socială ale cărţii. Termenul sună destul de tocit, dar în lipsa unuia mai potrivit am să-l folosesc în postarea de faţă. Cum mi-am petrecut vacanţa de vară surprinde, pentru cititorul atent, un fragment de societate românească, categoria middle class emergent. Pe copil îl cheamă Luca, un nume biblic foarte la modă în multe familii de parveniţi (alături de Matei sau David), mama a făcut un viraj spectaculos în carieră, tatăl la fel. Copilul înregistrează cu candoare avantajele noii cariere jurnalistice:
Dar nu am înţeles de ce pentru că este bine, nu te ninge, nu te plouă şi stai şi scrii la calculator despre tot felul de oameni mai bătrâni care îş-i dau foc.
Noii membri ai clasei de mijloc nu mai stau la bloc (acolo rămân rudele sărace, Kiri şi părinţii ei), ci îşi construiesc casă. Se merge la mol, copiii beau Fanta iar adolescenţii se uită la MTV şi visează să-şi facă propriile lor formaţii. Adulţii au probleme la serviciu, tatăl lui Luca se teme de Preşedinte (şeful lui de la firma de asigurări), lumea începe, e drept încă timid, să-şi cumpere maşini străine. Toate aceste fapte se întrezăresc destul de clar din text, printre exprimări naive, formule ortografice ezitante şi fuga de piraţi. La nivel pur textual, compunerea lui Luca e un palimpsest în care se poate distinge limpede un strat al lecturilor şcolare asimilate incomplet:
M-am trezit de dimineaţă cu noaptea în cap pe la cântatul cocoşilor deşi noi nu avem cocoşi.
După vară toamna este cel mai frumos anotimp. El este anotimpul fructelor şi al legumelor. Tot aşa el este anotimpul când se înnumără bobocii. Bobocii pot fii: de găină, de raţă sau de gâscă.
Mai există un strat foarte important, cel al zicerilor adulte, şi ele incomplet digerate, care se prezintă ca un fel de scriere în stilul indirect liber:
Iar mama nu putea să stea toată ziua cu mine ca mamele pentru că are servici şi nici nu putea săş-i ia concediu deoarece n-a mai auzit nimeni de concediu de moarte. Doar de boală cu toate că atunci când se îmbolnăveşte cineva nu este aşa rău ca atunci când moare dar asta este legea şi na-i ce să-i faci.
La aproape şapte ani de la apariţie, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară rămâne un roman bun, poate un pic obosit, dar bine lucrat la nivelul microstructurii. Probabil că autorul n-a avut intenţia asta, sau cel puţin nu în primul rând, dar nu m-ar mira ca această carte să rămână din ce în ce mai mult în memoria cititorului ca document social. Nu va ţine minte multă lume vânzoleala pe alocuri plicticoasă cu piraţi şi terorişti şi nici misterul morţii bunicii sau a lui Kiti. Dar textul e construit cu destul rafinament şi dacă e pe alocuri stereotip şi repetitiv lucrul ăsta îi va putea fi mereu reproşat lui Luca, nu lui T. O. Bobe, al cărui roman poate fi pus alături de Muzici şi fraze de Ovidiu Verdeş, dar îi este inferior.
16 comentarii:
@Micawber: Şi mie mi se pare reuşită partea de ”document sociologic” din romanul lui T. O. Bobe. Dar mi-a rămas în minte ca o carte despre copilărie şi chiar ca o carte despre literatură, şi nu ca ”satiră socială”.
În ce priveşte ce s-a întîmplat în realitate, nu cred că e inutil să ne gîndim la relaţiile dintre ”realitatea” construită de autor în arrière-planul poveştii şi reprezentarea ei în Compunere.
Luca îşi propune să scrie Compunerea într-o logică mimetică şi chiar autenticistă - cînd îl întreabă Miruna cu ce e compunerea ei îi răspunde ”Dar cu ce era să fie dacă nu cu ce făceam?”, vrea să povestească tot, compunerea trebuie să se termine exact în momentul cînd i-o dă învăţătoarei, cînd scrie verifică adecvarea frazelor pre-fabricate la realitate, procedeele literare ale Mirunei îi par necinstite (”bagă din top”) etc. Nu cred că e exagerat să vedem în comentariile naiv-metaliterare ale lui Luca mici ironii ale autorului la adresa ideii că literatura reprezintă realitatea. Chestiunea e complicată şi de tulburarea lui Luca, care-i afectează progresiv capacitatea de reflector, element important în evoluţia personajului şi a poveştii.
Din ”Muzici şi faze” am citit doar cîteva pagini online din care-am rămas cu impresia că personajele de-acolo vorbesc o limbă necunoscută mie, stridentă şi falsă. Sper să citesc cartea şi să-mi spun că a fost o impresie greşită.
@ Alexandru
Aveti destula dreptate, insa plecati de la premisa ca efectele metalitetare sunt mai premeditate decat sunt sau, mai exact, ca au un scop limpede si tenace urmarit de autor. Nu mi-as paria averea pe teza asta. As pune situatia mai degraba pe seama unei anume inclinatii spre ludic a autorului.
Exista doua niveluri ale mimeticului: un mimetic ce tine de redarea realitatii (sociale), altul care tine de imitarea stilului compunerii scolare.
E foarte posibil ca dvs. sa vi se para falsa limba din Muzici si faze.La urma urmei, intuitiile lingvistice variaza de la cititor la cititor.
In fine, am citit cartea lui T. O. Bobe nu mult dupa aparitie, in 2005, si am recitit-o saptamana trecuta. A doua oara mi-a placut mai putin, daca asta are vreo insemnatate.
@Micawber: Nici eu nu cred că efectele acelea sînt căutate, mi se par mai degrabă colaterale. Le-am pomenit pentru că mi se par destul de importante într-o discuţie despre cum e construită ”realitatea” din carte -din straturi de reprezentări/înregistrări mai mult sau mai puţin distorsionate de tulburarea copilului, de clişee literare sau media, în fine...
Aşa cum bănuiţi, nici partea de ”satiră socială” n-a fost premeditată, cel puţin aşa declara autorul în nişte interviuri. Sigur, nu trebuie să-l credem pe cuvînt : )
@ Alexandru
Fac parte din categoria cititorilor care il cred foarte putin pe autor si care nici nu prea urmaresc ce are acesta de spus... post scriptum. Poate si din cauza asta postarile de pe blog ul meu nu se vor comentarii sau recenzii serioase, ci sunt simple impresii personale de lectura. Ma intereseaza mai putin sa 'descopar' sau sa citesc 'corect' un adevar ingropat in carte de cineva si mai mult sa-mi limpezesc propiile impresii de lectura. Desigur, si sa le confunt cu ale colegilor care posteaza comentarii :)
@Micawber: Vă apreciez modestia, cît şi comentariile & impresiile de lectură - numiţi-le cum vreţi -, chiar cînd sînteţi mai puţin entuziasmat decît colegii de blog, cum vă place să declaraţi : ). Mă ajută să-mi limpezesc propriile impresii.
@ Alexandru
Si eu apreciez comentarii ca ale dvs., chiar daca nu confirma in totalitate parerile mele.
In rest, e probabil si o chestiune de temperament. Eu ma entuziasmez mai greu, altii, mai usor.
Urmăresc de mai multă vreme comentariile dvs. exegetice "de întâmpinare" , pentru cărţi şi autori diverşi şi, fără să încerc să vă flatez, le consider mult mai pertinente şi mai juste, valoric, decât acelea apărute pe bloguri precum "Rev. Cultura", "Reţeaua literară", "Horia Gârbea" şi altele. Deoarece am observat că luaţi în discuţie şi cărţi mai vechi(vezi romanul din 2004 al lui T.O.Bobe), îndrăznesc să recomand privirii dvs. critice o carte apărută în 2010, la Ed. Minerva, romanul "Poveste de doi Biţi"(titlul, ca şi autorul, nu spun mare lucru). Mie, cartea mi-a plăcut enorm. La fel şi criticului Alex Ştefănescu, care a semnat prefaţa. Pentru restul lumii literaţilor, cartea pur şi simplu nu există, nefăcând obiectul nici unei recenzii deşi, cel puţin la nivel stilistic, după umila mea părere de lector împătimit, dar amator, bate lejer creaţii precum "Un om din Est", "Apropierea"(elogiată recent, şi nemeritat, de M.Cărtărescu!) sau chiar "Provizorat". Ciudată situaţie, nu...?
Un cititor anonim
@ Anonim
Multumesc pentru aprecieri. Nu am intentia sa concurez critica oficiala, ci scriu simple impresii de lectura. Ma lasa indiferent laudele unuia sau altuia la adresa cartilor despre care am scris si despre care am avut pareri mai rezervate.
Daca am sa am ocazia sa dau de cartea la care va refereati, am s-o citesc.
Mulţumesc pentru răspuns!
Deşi, dacă-mi permiteţi, notele dvs. sunt cu mult, cu mult mai mult decât nişte simple "impresii" de lectură, insuficient apreciate, de altfel(şi aceasta, indiferent de pattern-ul în care dvs. consideraţi că vă încadraţi!). Dar, precum spuneam, viaţa noastră literară este plină de ciudăţenii, nu neapărat în sensul la care se gândea Starobinski: "Imposibilitatea de a trăi, determină posibilitatea de a scrie".
Toate cele bune!
Acelaşi anonim lector
Am descoperit un blog foarte bun!!!
@ Anonim
E limpede, azi e ziua mea de primit laude.
@ mofturi de ochelarist
Daca exclamatia dvs. se refera la blogul meu, sunt magulit. Cui nu-i place sa fie laudat? Pe de alta parte mi-ar fi placut sa spuneti si ce va incanta mai putin.
Cand am citit Cum mi-am petrecut vacanta de vara, la putin timp dupa aparitie, mi-a placut foarte mult.
Imi amintesc ca m-a impresionat atentia acordata detaliilor si, mai ales, faptul ca autorul a eusit sa pastreze autentic totnul copilului pe parcursul intregii carti.
Ceea ce i-am reprosat atunci a fost insa o prea mare aglomerare, ceea ce il face un pic obositor.
Ma provocati sa o citesc din nou, sa imi verific impresia initiala.
@bookaholic
Recitire? Cam mult, sunt la rand destule alte carti.
mie mi s-a parut ca in acest roman este vorba despre un copil care in timpul vacantei de vara se imbolnaveste de schizofrenie.
mi se pare exagerat sa cauti indicii despre ce s-a intamplat cu adevarat.
'contorsionista' cum v-a placut?
Trimiteți un comentariu