☺☺☺ Radu Pavel Gheo - Disco Titanic

Fără a avea motive să-l suspectăm pe Radu Pavel Gheo de simpatii leniniste, e bine de spus din capul locului că Disco Titanic, cel mai recent roman al autorului (Polirom, 2016) e un fel de un pas înainte, doi paşi înapoi. E vorba, din fericire, de un parcurs pe drumul subiectiv al memoriei şi nu de cine ştie ce scriere politică militantă, deşi avem parte, citind-o, de un itinerar presărat cu destule evenimente de importanţă istorică regională. Scrierea, care stă călare pe două decenii (anii 1980 şi 1990) e ruptă oarecum la mijloc de agitatul şi sângerosul decembrie 1989 al Timişoarei, mult-bătătorit punct de inflexiune în viaţa eroilor...

... din rândul cărora se desprinde protagonistul, Vlad Jivan, un tânăr bănăţean ale cărui peripeţii avem posibilitatea să le urmărim într-o relatare care, dacă n-ar fi dansul complicat al memoriei de care abia ce am pomenit, ar fi cuminte şi gospodărească. Adolescent al deceniului al nouălea, Vlad trăieşte într-o Timişoară care poate părea cosmopolită în comparaţie cu restul unei Românii cenuşii şi obosite din ultimii ani de ceauşism, totul datorită apropierii de Iugoslavia, veritabilă Pays de Cocagne pentru trăitorii privaţiunilor din România. Vlad şi amicii lui (dintre aceştia, inegal schiţaţi, se reliefează numai figura lui Loţi) trăiesc sub influenţa de-a dreptul magică a muzicii sârbeşti (veritabilă obsesie leitmotivică a volumului) sau a produselor occidentale aduse din ţara vecină. Că veni vorba, pentru necunoscători, „pumeţii” ar rămâne pe veci o enigmă semantică, de nu ni s-ar explica că e vorba de „adidaşi [sic] Puma”.

Parcursul existenţial al lui Vlad ar fi fost cu toate astea banal dacă n-ar fi existat câteva puncte de inflexiune pe care autorul le pregăteşte minuţios (şantajul la care e supus eroul, urmat de racolarea de către un ofiţer de securitate, participarea la demonstraţiile de stradă din decembrie 1989, în care tânărul e rănit şi incidentul tragic şi violent petrecut în Croaţia în timpul unei vacanţe cu părinţii). Dacă primele două sunt elemente relativ banale în contextul prozei româneşti contemporane, cel de al treilea, deşi construit cam neglijent, reprezintă o trăsătură distinctivă a operei. E unul din acele episoade care marchează ireversibil viaţa unui om şi de amintirea căruia personajul nu poate scăpa. Într-atât de vie şi chinuitoare e impresia lăsată de întâmplare, încât Vlad va simţi nevoie să revină, după aproape douăzeci de ani, la locul faptei, de data asta împreună cu Emilia, iubita lui din studenţie, devenită între timp consoartă.

Întreaga scriere e dominată de piruete mnezice, de reamintiri subiective, pe care vocea auctorială, foarte discretă de altfel, le subliniază (Filmele vieţii vor fi fiind ele personale, dar tot nu putem ignora anacronismul lui Vlad: e puţin probabil ca atunci, în acea epocă, să fi spus „cool“. Dar asemenea lucruri se întâmplă adesea: memoria e maleabilă, alterabilă, amintirile se sting şi se deformează). Filonul realist, puternic susţinut de o linie a dialogului firească şi bine condusă, nu fără umor, e întrerupt câteodată de fantasticul unor experienţe care ţin de obsesiile psihologice ale individului (grăitoare e fantasma camionului militar iugoslav care îl bântuie pe Vlad la bună distanţă de destrămarea statului vecin). Autorul încearcă ruperi de ritm ce ţin de tehnica scriiturii, la loc de cinste situându-se introducerea unor capitole scrise în stilul scenariului de film, cu dialoguri şi indicaţii scenice. Tot de tehnica scenariului se leagă particularităţi de tipul catchphrase (Lisîn veri cherfuli, ai şel sei zis onli oăns, exclamă adesea Vlad, în transcriere română). În ansamblu, un efort susţinut (şi de cele mai multe ori izbutit) de a crea personaje verosimile, deşi peripeţiile prin care trec acestea mai sunt descheiate la nasturi pe ici, pe colo.  

Disco Titanic este, pe alte coordonate, o replică dată mai vechiului Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş (vezi aici). Vlad Jivan este, ca şi Tinuţ, un tânăr care respiră greu accesibila muzică străină a adolescenţei, dar care are parte, spre deosebite de contemporanul său bucureştean, de evenimente dramatice şi cu urmări ireversibile. Disco... e şi evocarea nu lipsită de patetism a unei lumi dispărute, a unui spaţiu mitic (vechea Iugoslavie) care s-a destrămat (o Iugoslavie ideală în care n-au ajuns să trăiască niciodată, dar în care trăiau cu mintea de-atunci, o Iugoslavie la care tânjeau şi pe care o redescopereau acum, întorcându-se printr-o încâlcitură de salturi ale memoriei şi rezemându-se unul de altul pe întortocheatul traseu al nostalgiei după o nostalgie). Este şi o carte a prieteniei, la fel ca Noapte bună, copii! (vezi aici), deşi mai puţin articulată la acest capitol decât romanul anterior. Făcând totalul, obţinem o scriere solidă, care îl captivează pe cititor şi care justifică, prin satisfacţii, cele câteva ore pe care i le alocă acesta.

☺☺ Lucian Dan Teodorovici - Cel care cheamă câinii

Cel care cheamă câinii, cea mai recentă producţie a lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2017) ne oferă, pe parcursul a patru pagini, două începuturi. Mai întâi „Ca în copilăria mea, aşa a venit Dumnezeu” (urmează un text scurt şi dens, cu tente expresioniste), apoi adevăratul început „Peste patru zile, pe 28 septembrie, aveam să fac prima şedinţă de chimioterapie”. Cititorul, specie simţitoare, va recunoaşte că a doua variantă e, totuşi, mai tare, şi pe ea va continua s-o dezvolte autorul în cartea de faţă. Vom afla în curând că volumul se vrea (chiar este?) relatarea trăirilor şi peripeţiilor adesea sinistre care însoţesc diagnosticul de cancer limfatic care i s-a pus, din păcate, nu unui erou narator, ci însuşi prozatorului. Acesta nu se ascunde în spatele vreunei măşti sofisticate, ci propune sinceritatea pe post de strategie dominantă. Vom avea, aşadar, un jurnal de pacient care relatează episoade din toamna şi iarna anului trecut. Scriitorul tot scriitor, n-ai ce-i face: „Sau poate exagerez, poate spun prostii. Poate că nu scriitorii sunt aşa, poate că doar eu sunt şi, pentru propria-mi linişte, generalizez. N-o mai fac. Eu cu siguranţă mă simt aşa. De asta, în condiţii normale, n-aş fi apreciat prea mult mesajul: Writing is the only way of life”. Aşadar, orice ai face, momentele în care e vorba despre scris şi clipele de literaturitate propriu-zisă nu au cum să lipsească.

Care va să zică, miza e mare, iar Lucian Dan Teodorovici se străduieşte să o onoreze. El dezvăluie planul după care a alcătuită cartea, care va fi un fel de jurnal al călătoriilor la Cluj pentru chimioterapie, în interiorul acestuia urmând să se regăsească relatări (uşor romanţate) ale unor episoade trăite în realitate. Şirul format din aceste elemente are ca punct de convergenţă momentul aflării rezultatului tomografiei cu emisie de pozitroni, celebrul PET, cu valoare de sentinţă de viaţă sau de moarte.

Ca să încep cu ce e cu adevărat bun în Cel care cheamă câinii, trebuie să spun din capul locului că partea cea mai reuşită, graţie prospeţimii şi autoironiei de calitate, e cea cu povestirile pacientului. Materia lor se extrage cel mai adesea din inumanul nu lipsit de pitoresc al sistemului medical autohton, fie că e vorba de lipsa de umanitate a renumitului chirurg ieşean cu care începe totul, fie de cruzimea otorinolargingologului care operează fără anestezie adecvată:

Adică, după ce se cocoţa practic pe mine şi, cu dalta amintită, pe care aveam impresia că o introducea cumva prin nas pe sub pielea obrazului, începea să apese din răsputeri asupra osului, i se întâmpla să aibă ghinion: din când în când, metalul aluneca pe os. Ceea ce-l făcea să exclame cam aşa: „Futu-i gura mă-sii de treabă, ce os al dracului ai!“. Sau cam aşa: „În pizda mă-sii, numai eu am norocul să dau peste pacienţi dintr-ăştia!“. Sau, după vreo oră de chin al său, cam aşa: „Să-mi trag palme dacă nu-mi vine să renunţ, că n-am ce-ţi face!“.

Unele nuclee epice sunt memorabile. Ar trebui reţinute cel puţin două, cel cu pacientul cu laringectomie care, neputând vorbi, ţinea adevărate caiete de conversaţie (nu vă temeţi, nu dezvălui finalul) sau cel cu cuplul de martori ai lui Iehova din rezerva în care este internat naratorul. Proza lui Teodorovici atinge aici o cotă înaltă, textul are nerv, tensiune, poantă, în fine, mai toate ingredientele reuşitei.

Mai prost stă cartea atunci când vine vorba de matricea care înglobează povestirile. Aici autorul intra în scenă fără grimă sau perucă şi-şi expune liber opiniile despre câte-n lună şi-n stele. Nu suntem scutiţi nici măcar de părerile lui despre politica (iner)naţională, cuminţi şi banale de altfel, sau de înfăţişarea unor aspecte ale mecanismului creaţiei literare. Sunt pagini care i-ar face pe mulţi să caşte sănătos, cuprinşi de plictiseală, după cum va fi căscat, somnoroasă, şi muza inspiraţiei artistului. Asemenea pagini ar fi fost mai la ele acasă în folderul cu eşecuri literare pe care acesta ne mărturiseşte că îl are în calculator. Aşadar, impresii de lectură amestecate. Nu ne rămâne decât să-i urăm sănătate scriitorului şi să sperăm că viitoarele lui producţii se vor ridica la înălţimea celor câteva reuşite din Cel care cheamă câinii.

☺☺☺☺ Doina Ruşti - Manuscrisul fanariot

Chiar dacă inegale, romanele Doinei Ruşti mi-au dat întotdeauna de gândit, iar la urma urmei asta contează pentru cititorul care nu caută cu orice preţ ca lecturile să-i dea dreptate. N-aveam cum să scap, aşadar, o recentă producţie a romancierei, Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015).  Cartea nu-i nici grea, nici uşoară la citit, însă oricum am lua-o, oferă complexitatea care aduce satisfacţii. Plecând de la o poveste de epocă ce se desprinde dintr-un scurt document (real, păstrat la Biblioteca Academiei) redactat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, autoarea brodeşte o naraţiune complicată, cu numeroase personaje şi întâmplări, toate pe fundalul istorico-geografie reconstituit cu relativă minuţiozitate al Balcanilor - şi mai ales - al Bucureştilor din vremea ultimilor fanarioţi.

Evenimentele îl au ca erou pe un foarte tânăr aromân, Ioanis Milikopu din Săruna (mai cunoscut pe numele grecesc de Salonic), care pleacă în capitala Valahiei atras de renumele aproape mitic (nu mitíc!) al locului. Deplasarea în spaţiul necunoscut înseamnă (şi) transformare personală; junele devine croitor la modă şi îşi schimbă chiar numele în Leun. Mai corect ar fi că numele îi este schimbat în urma unei confuzii, dar asta nu contează. Noul Leun nu e singurul personaj care suferă asemenea modificări onomastice. Aceluiaşi procedeu îi sunt supuse nu puţine personaje, printre altele, ţiganca Maiorca (iubita stil coup de foudre a croitoraşului viteaz, botezată Neaga la naştere) sau tatăl acesteia, Necula numit Cucumeaua şi atâţia alţii. E o strategie care ar putea să trimită la jocul dintre aparenţă şi realitate într-un spaţiu metastabil, aflat într-o permanentă transformare.

Manuscrisul fanariot poate fi citit ca romanul unei iubiri potenţial nefericite. Leun, om liber, nu se poate căsători cu Maiorca, ţigancă roabă a marelui boier Dan Braşoveanu Doicescu. Dragostea cere sacrificii, dar nu la nivelul banal al unei ziceri devenite loc comun, ci prin renunţarea la o parte din libertatea personală: pentru a o putea lua de soţie pe ţigancă, Leun se învoieşte să fie el însuşi sclav jumătate din timp, de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe. E pactul din manuscrisul fanariot care reprezintă miezul istoric al dramei.

Chiar dacă idila şi perpelirile amoroase ale lui Leun şi Maiorca ocupă destul spaţiu şi consumă destul combustibil epic, în Manuscris... rămâne suficient spaţiu pentru sumedenie de alte personaje şi episoade (cuplul „intelectual” Arghir/Tilu Băjescu, ţiganii, boierii şi rivalităţile lor, domnitorul Alecu Moruzi, Zoica, fata bijutierului Mantu, Ruşfet, lăutarul care fixează în cântece cotidianul etc.). Nu putem lăsa la o parte nici galeria de apariţii groteşti, al căror caracter sinistru e potenţat de aparentul firesc al introducerii lor în discurs (dracul ochelarist, Riga din Veleştin, femeia cu labe de gâscă sau Tuică cel aducător de nenorociri). Toţi aceştia - entităţi mai mult sau mai puţin realist înfăţişate - sunt prinşi în plasa unor păţanii care glisează nu rareori înspre fantastic. Sunt ruperi de ritm surprinzătoare şi care fac bine cărţii şi pe care Doina Ruşti le-a practicat cu sârguinţă şi în celelalte romane. Însuşi spaţiul fizic e uneori parte a unui continuum real/fantastic cu delimitări imposibil de precizat (a se vedea Bozăria, topos malefic, dar şi leagăn de iubiri pasionale, aflat pe undeva pe lângă Patriarhia de azi, după cum ne-o arată o hartă (semi)reală) sau labirintul de subterane aflat în interfaţă cu exteriorul în casa lui Tilu Băjescu.

Tranziţiile real-fantastic depăşesc convenţionalul bucureştean oarecum mecanic de tip Mircea Eliade. Autoarea pare uneori să demonteze mecanismele cognitive ale producerii unor fenomene fabuloase. Exemplul cel mai bun îl reprezintă prăbuşirea balonului la bordul căruia se află baronul Apor Luca Szabolcs. În viziunea naivă a târgoveţilor, transcrisă fidel de romancieră, fenomenul e apocaliptic şi supranatural, pentru ca aceeaşi întâmplare să se raţionalizeze treptat. Întreaga poveste a aerostatului prăbuşit e antologică, după cum valoroase sunt şi destule alte momente de mai mică amploare, precum cel al sosirii în urbe a primului pian (adevărată „cutie cu draci”):

Pianul li se păru un fel de masă cu dinţi, iar Ruşfet încercă să-l trateze ca pe un solist. Neamţul îşi lăsa degetele pe clape ca şi cum ar fi ales boabele de fasole, cu delicateţe şi cu o grijă exagerată, încât lăutarul îşi împinse fesul pe spate, în timp ce urechile încercau să prindă ritmul acelei melodii, fredonând, apoi improvizând versuri sau luându-le de pe la alte cântece, până când vocea lui, de pietricele risipite pe scară, se luă la întrecere cu glasul curat al uimitoarei cutii, în care păreau să fie sechestrate sute de viori şi de cobze.

În fine (fără vreo pretenţie de prezentare exhaustivă) trebuie spus că Manuscrisul fanariot este un bun roman al Bucureştilor, în tradiţia lui Eugen Barbu din Princepele sau a lui Petru Popescu din Prins. Textul, dens şi adesea încărcat de un aer poetic totuşi neostentativ, scoate în evidenţă un oraş fără pereche, provocator de sentimente contradictorii pentru tânărul Ioanis/Leun, un spaţiu fluid şi fascinant, iar bilanţul lecturii este neîndoielnic pozitiv.

  

Alte cărţi ale Doinei Ruşti despre care am scris pe blog: Mămica la două albăstrele, Patru bărbaţi plus Aurelius, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti.

☺☺☺ Matei Florian - Cexina Catapuxina

S-au văzut, la noi sau aiurea, destule cazuri de autor pe care, prin personajele sale, nu-l mai încape limbajul. E foarte probabil ca cel mai recent exemplu din literatura noastră mainstream să-l reprezinte Cexina Catapuxina, cartea publicată recent la Polirom de Matei Florian. Cexina... este un roman de dragoste al zilelor noastre, conceput ca o suită de relatări la persoana I, al căror erou este bărbat în puterea vârstei, căruia i s-a confecţionat şi o sumară situaţie socială. Entomolog de meserie, petrece mult timp pe coclauri pentru a studia lăcustele şi epatează pesemne babele, care îi spun „nebunul”. Nebunul nostru e însă un adevărat poet în proză; înamorat de o tânără întâlnită undeva pe teren, el compune lungi poeme în care re-creează lingvistic realitatea probabil destul de banală. Textul e înţesat de construcţii ilocuţionare: pentru a se sublinia caracterul special, irepetabil, al situaţiilor, obiectelor le trebuie (noi) nume, până şi pe fetiţa desenată pe tricoul iubitei trebuie s-o cheme cumva:

Spun: trebuie să botezăm fetiţa. Îmi dă dreptate, nu poate să plimbe o fetiţă pe care nu ştie cum o cheamă. [...] Harumi, zic, s-o cheme Harumi. Harumi, zice şi ea. Îi place. Vrei să te cheme Harumi? Fetiţa de pe tricou tace, suflă în păpădie. Vrea. De fapt, aşa o şi cheamă, eu am fost fraieră că nu mi-am dat seama de asta. O s-o alint Mi, zice. Iar eu o să-ţi spun ţie I.

Und so weiter. Epicul se furişează cum poate printre tropi. Textul capătă o viaţă proprie şi mişună de metafore pe tipic modernist care aduc aminte de poeziile cu care Marin Sorescu făcea vâlvă acum o jumătate de veac: „Soarele se mişcă încet, e un moş cu plase, ne urmăreşte, ne e frig” sau, pentru a alege un exemplu mai lung din aceeaşi sferă meteorologică:

Dimineaţa mă stinghereşte, nu ştiu ce să fac cu ea, nu intră în buzunare. Dimineaţa nu e fetiţă, dimineaţa amestecă în cafea cu un beţişor de plastic şi muşcă dintr-un biscuit ca un om mare cu dinţi. Dimineaţa are părul strâns în coadă şi seamănă cu nişte raze reci. Dimineaţa am un singur ochi deschis, cu el mă uit la ceas, o să treacă ani buni până să se însereze, oftez.

Unele episoade sunt de-a dreptul antologice. A se vedea de pildă „fluturii”, nu degeaba protagonistul e entomolog; te duce câteodată gândul la Războiul fluturilor de Paul Cernat şi Andrei Ungureanu, despre care am scris mai demult aici.

Viaţa nu-i simplă, iar a entomologului nici atât, iubirile lui sunt cam tot atâtea ratări, cuplurile (cu Lavinia, Maria/Mi etc.) se fac şi se desfac, până la urmă limbajul nu mai ajunge şi este redus la funcţia lui poetică, doar-doar i s-ar recupera ceva din funcţia referenţială inadecvată:

Îmi spune din nou: Cexina Catapuxina. Cexina, îl întreb, Cexina, îmi răspunde. Cexina Catapuxina. Ne înţelegem, nu mă mai doare capul, am învăţat o nouă limbă. Îmi spune hida do dadi do, erera riri ri ro. Întinde braţele spre mine, mă strânge. Iti toto tati, îi zic, mă mângâie pe faţă, îşi pune mâna la inimă, rita rita, îmi zice, mi-a luat furnicile cu mâna, le-a făcut să zboare.

Această nouă limbă (Barbu i-ar fi zis, poate, „cântec încăpător”) pare a avea o fonologie complet nemarcată, ca japoneza sau hawaiana, cu silabe deschise, fără grupuri consonantice. Sigur că cititorului civil n-o să-i pese de toate aceste chestiuni pedante. Din romanul lui Matei Florian el se va alege cu câteva pagini frumoase, cu multe imagini ingenioase, deşi nu foarte noi ca tehnică şi, una peste alta, cu o lectură provocatoare şi care pune la tot pasul probleme.

☺☺ Petru Cimpoeşu - Celălalt Simion

Cei care au citit mai vechea producţie a lui Petru Cimpoeşu, Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (vezi aici) s-ar aştepta ca recent apărutul roman Celălalt Simion (Polirom, 2015) să le aducă continuarea peripeţiilor prozaic-metafizice ale băcăuanului de la bloc. Nici vorbă de aşa ceva, iar autorul nu poate fi învinuit pentru ce-i trece prin cap lectorului şi cu atât mai puţin de reclamă mincinoasă. Este totuşi adevărat că ceva pare să fie în prelungirea, cel puţin tematică, a primei cărţi: personajele recrutate dintre (b)locatarii din Bacăul post-decembrist, cu resurse inepuizabile de naivitate serioasă şi aplicată, oameni sărăciţi şi căutând peste tot surse de venit într-o lume neprietenoasă din care încearcă fiecare să apuce câte o bucăţică, într-un Est sălbatic despre care s-a tot scris. Şi este, desigur, Simion (zis Puiu), protagonistul, actantul şi totodată cel care ne spune întreaga poveste, căci sunt multe de relatat.

În jurul lui Simion se grupează o întreagă ceată a lui Papuc, ca un fel de bandă a lui Harap-Alb. Sunt eroi ciudaţi şi dizarmonici, fiecare cu povestea lui adeseori grotescă, însă istorisită ca şi cum ar fi cea mai firească şi banală realitate: Bazil, ziaristul ratat de la Deşteptarea, mecanicul Hans, „teutonul” de la Podul Turcului, Gogu, Avocat European, Deputat, Carmen şi încă destui. Se ţese treptat o întreagă intrigă, nu întotdeauna verosimilă. Nu contează, în proza contemporană se aplică deviza celebrului lanţ de restaurante Outback Steakhouse: No rules, just right. Viteza cu care se derulează evenimentele variază pe parcursul textului, ceea ce imprimă ansamblului o vioiciune remarcabilă. E tehnica pe care Petru Cimpoeşu o foloseşte şi în Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, mai înrudită cu prezentul roman decât Simion liftnicul.

Umor are romancierul cu ghiotura şi nu sunt puţine momentele în care cititorul mustăceşte citind. Partea proastă e că uneori se ajunge la un soi de monolog ce aminteşte de stand-up comedy, cu unele forţări pentru obţinerea unor efecte facile. Mai puţin binevoitor cu creaţiile sale decât în precedentul Simion, autorul e adesea sarcastic cu personajele lui, nişte găinari care recurg la înfiinţarea unei fundaţii pentru a exploata naivitatea unora chiar mai creduli decât ei. E o viziune pesimistă; daţi-mi un prost şi se va găsi întotdeauna unul mai prost decât el.  

O menţiune specială ar merita, poate, personajul Bazil, înfăţişat iniţial într-o modalitate mai degrabă caricaturală, ins paranoic şi temător de Putin şi kaghebişti, cititor asiduu al lui Ştefan Odobleja şi autor al unui Tratat metafizic nefinalizat. Suntem în epoca calculatorului şi a internetului, iar Bazil le face loc în viziunea sa integratoare, ca în următorul citat, pe care el îl vrea serios:

Omul e alcătuit din două părţi: trupul, care e partea hard, şi sufletul, care e partea soft, plus o sursă exterioară de energie, cum ar fi, de exemplu, sarmalele astea. Asemănarea cu un compiutăr nu e deloc întâmplătoare. Fiindcă sufletul compiutărului e softul. Dacă îţi cumperi un compiutăr şi vii cu el acasă, bucuros că de-acum încolo poţi descărca torente gratis, s-ar putea să ai o problemă. Îl bagi imediat în priză, dar constaţi că, fără soft în el, nu ştie să facă mai nimic, decât să bâzâie enervant. Abia după ce-i instalezi un sistem de operare şi mai multe programe începe propriu-zis să funcţioneze. Acelea sunt sufletul şi sentimentele lui. Acuma, dacă scoţi compiutărul din priză, e ca şi mort.

Bazil e cel care încheie de altminteri vârtejul narativ într-o cheie deloc veselă. Fără să se ridice la nivelul din Simion liftnicul, acest al doilea Simion e o carte cu destule momente bune, dar şi cu îngroşări supărătoare şi reveniri la tehnici exersate mai demult.

☺☺ Vasile Baghiu - Fericire sub limite

Am de ceva vreme senzaţia, întărită şi de citirea romanului Fericire sub limite (Editura Charmides, 2014), că Vasile Baghiu ocupă o nişă ecologică puţin populată în literatura noastră de azi. Fără pretenţia vreunei clasificări serioase, ar fi vorba de grupul autorilor care nu se străduiesc cu tot dinadinsul să-şi epateze publicul, să şocheze prin duritatea materiei sau a limbajului sau să experimenteze deşucheat. Cu alte cuvinte, scriitorii cuminţi, gospodăroşi, fără a fi neapărat tradiționaliști sau sămănătorist-păşunişti, amatori de construcţie şi uneori puţin greoi în exprimare, fără a-i face totuşi concurenţă lui Slavici. Ca să mai retez fluxul generalităţilor, pot să spun că mi-a picat prost văzând cum începe cartea, cu un citat din Muntele vrăjit, după care textul propriu-zis se deschide cu propoziţia „La sanatoriu timpul nu se grăbeşte.”

Nu de alta, dar cred ca mai toată lumea e sătulă de romane al căror cadru de desfăşurare e un sanatoriu (musai de tuberculoşi, mal du siècle convenabil). Mă şi ducea gândul la Petre Sălcudeanu, dar am citit mai departe. S-a profilat de la primele pagini un protagonist, în persoana lui Grig(ore) Despa, tânăr asistent medical la un sanatoriu prin anii 1980, ins sensibil, cu înzestrare artistică şi aplecare spre literatură, devenit profesor şi apoi scriitor de mare succes, emigrat în Italia. Se profila un roman al lui Grig, iar autorul pornea să jaloneze etape din viaţa acestuia, cu idile relatate pudic, cu ratări şi mici reuşite, cu zbateri interioare, toate desigur pe fundalul morbid asigurat de stabilimentul medical. Nu foarte promiţător, să recunoaştem.

Din fericire, în capitolele care urmează Vasile Baghiu reuşeşte să pună mai multă carne pe oasele poveştii, ba chiar o complică, introducând frecvente deplasări în timp, un fel de navetă între anii 1980 şi anii post-decembrişti, cu iluziile şi dezamăgirile care le-au urmat. Lui Grig îi este contrapus un personaj aproape la fel de proeminent, Victor Savu (devenit pacient al sanatoriului), bun prieten şi comiliton în apărarea unor idealuri etico-estetice profesate de amândoi. Savu este depozitarul unui manuscris preţios încredinţat de Grig, un roman cu totul şi cu totul aşa-şi-pe-dincolo, care începe cu zguduitoarea propoziţie „Sunt în viaţă.” N-ar fi nici asta o găselniţă din cale-afară de originală, dar am putea înghiţi hapul şi am putea să înaintăm în carte fără mari probleme, atâta că romancierul face marea greşeală de a reproduce lungi pasaje din opera lui Grig. Ce mai, s-a cam strivit corola de minuni. Textul atribuit exilatului din Italia e cam plat şi banal, înţesat de pompozităţi filozofice de almanah. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă în loc să i se dea citate lectorul ar fi fost dus cu zăhărelul cu aluzii. La urma urmei, e ca şi cum Thomas Mann s-ar fi apucat să interpreteze compoziţiile lui Adrian Leverkühn în loc să se limiteze la a scrie despre ele.

Până la urmă însă romanul e salvat în parte de iscusinţa cu care Vasile Baghiu se mişcă printre planurile temporale ale unui tort Doboş cronologic. „Timpul merge înainte şi înapoi” ne spune, einsteinian, naratorul, iar romancierul mimează bine aceste deplasări. Spirit mai degrabă clasic, cu accentul pus pe morală mai degrabă decât pe ironie, scriitorul creează numeroase paralelisme şi simetrii la nivelul eroilor. E vorba probabil de o scriere cu (parţial) caracter autobiografic în care apare pomenit până şi un personaj numit... Vasile Baghiu. Amatorii de cărţi solide despre oameni serioşi şi luptători cu greutăţile vieţii (hélas!) vor gusta probabil multe din paginile Fericirii sub limite.

☺☺ Simona Antonescu - Fotograful Curţii Regale

Nu ştiu dacă putem să-i zicem de-a dreptul modă, însă în ultimii ani au apărut mai multe scrieri de ficţiune situate, în privinţa cadrului şi chiar a unei părţi a personajelor luate din istorie, în epoca lui Carol I. Am scris şi eu pe blog despre romane care ilustrează (sub-)genul, de pildă despre Zilele regelui de Filip Florian sau Viaţa începe vineri de Ioana Pârvulescu, despre bunele şi mai puţin bunele acestor cărţi. Astăzi, câteva rânduri despre o nouă apariţie tematică, Fotograful Curţii Regale de Simona Antonescu (Cartea Românească, 2015), debutul scriitoricesc al autoarei.

Pornind de la ideea de clişeu fotografic (din cel clasic, realizat după multe preparative pe o placă de sticlă de către un meşter într-o vreme când la procedeele digitale nici nu se visa), cartea propune o suită de povestiri din Bucureştii anilor 1870-1880 al căror factor unificator este Franz Mayer, fotograful Curţii Regale din titlu. Artist sas din Ardeal, de unde e alungat de persecuţiile nou-instalatului regim dualist chezaro-crăiesc, însurat cu o conaţională (Anna), Franz se instalează pe Ştirbey Vodă, în vecinătatea vechiului Teatru Naţional şi îşi deschide un atelier fotografic care îşi câştigă repede un renume bun. Nu-s mari complicaţii epice sau inovații prozastice la mijloc: prin atelierul lui Mayer trec pe rând cei care îşi fac poze, bună ocazie pentru a ni se spune povestea fiecăruia, ba chiar pentru a urmări personajul respectiv în acţiunile lui ulterioare.  

Rezultă o suită de portrete (mişcate, dar acesta nu-i un cusur), iar cititorul face cunoştinţă cu Chiron grecul şi tenebroasa poveste a familiei sale, pripăşită în Vechiul Regat încă de pe vremea fanarioţilor, cu evreii Eli Rosenthal şi Sara, deveniţi pionieri ai sionismului, cu ţiganii lăutari sau cu armenii din familia Agopian şi mai ales cu Despina Agopian, tânăra proto-feministă pe care doamna (ulterior regina) Elisabeta o însărcinează cu expunerea unor veşminte tradiţionale la marea Expoziţie Universală din 1889. Nu sunt singurii muşterii ai lui Mayer; pete de culoare adaugă elevele Şcolii Centrale de Fete, copiii, croitoresele, sacagiul, cavalerii dueliştii, rudăriţa, lăutarii etc. E o lume pestriţă, cu numeroşi alogeni care par să se înţeleagă de minune între ei, într-o prezentare oarecum idilică, de melting pot dâmboviţean.

Nucleele epice izolate îşi găsesc sporadic dezvoltări mai cuprinzătoare; unul din puţinele fire care se ramifică e cel al Expoziţiei Universale, ocazie cu care se schimbă pentru puţină vreme locul acţiunii, mutat de autoare la Paris, unde Eiffel îşi inaugurase marele turn. În fine, la toate cadrele vechi fotografii ale povestirilor individuale se adaugă rama temporală din Ultima fotografie, care închide ciclul după decenii; am călcat un pic în interbelic, alt cal de bătaie al prozatorilor noştri.

Toate bune şi frumoase, povestirile sunt agreabile, construite cu atenţie, chiar cu pedanterie, şi reuşesc adesea să stârnească interesul cititorului, chiar dacă profunzimea nu e chiar calitatea lor de frunte. Construcţia psihologică a personajelor se încadrează în limite convenţionale de tip Forsyte Saga (găsim până şi mult-bătătoritul procedeu de a face prezentarea eroilor în interacţiunea lor în jurul unei mese); o piesă precum Croitoresele sparge tipicul prin insolitul cazului de factură Jekyll/Hyde al surorilor Budişteanu, iar scenele cu copii sărmani din Al doilea copil sunt de un semănătorism distilat.

O problemă interesată pe care o pun romane ca cel de faţă e cea a autenticităţii, a iluziei de verosimilitate istorică; Simona Antonescu a pus în mişcare resurse importante pentru a o crea în carte. Ea a mers de la a introduce evenimente, locuri şi personaje atestate istoric până la a reda în volum fotografii de epocă în care apar, chipurile, eroii ficţionali. E limpede că romanciera a mizat puternic pe elementul de atmosferă, pe sprijinul pe care îl pot oferi ficţiunii romaneşti datele istoriei. Întrebarea pe care n-ai cum să nu ţi-o pui este în ce măsură acurateţea detaliului istoric e cu adevărat importantă, dacă sunt permise licenţe şi în ce măsură. Nu am un răspuns, dar cred că scopul scuză în bună măsură mijloacele. Dacă romanul e realizat estetic, nu cred că se mai uită nimeni la anacronisme altminteri supărătoare, în care Fotograful Curţii Regale abundă de altfel. Pentru a da câteva exemple la iuţeală, Elisabeta nu avea cum să fie majestate regală în anii 1870, când regatul a fost proclamat abia în 1881; tatăl lui Chiron nu avea cum să fi fost contemporan cu Vodă Mavrogheni; ţiganii nu au fost dezrobiţi de Cuza; Carol Davila nu avea cum să participe la Expoziţia Universală din 1889, fiind mort de câţiva ani etc.

Toate acestea ar rămâne simple cârcoteli ale unui lector pedant, dar din păcate cartea are şi alte scăderi, nu în ultimul rând o stilizarea adesea exagerată sau stereotipii sintactice evitabile. Dar gusturile sunt gusturi, iar lumea românească văzută de autoare prin obiectivul lui Franz Meyer ar putea să placă mai mult altor cititori.

☺☺☺ Radu Aldulescu - Istoria Regelui Gogoşar

După ce am citit mai multe din romanele lui Radu Aldulescu ajungeam în urmă cu ceva vreme la concluzia, nu neapărat originală, că acest romancier pare blocat într-un tipic tematic din care e incapabil să iasă. Era vorba, la vremea respectivă, de insistenţa pe lumea marginalilor, a lumpenilor violenţi, a declasaţilor din lumea sordidă a periferiei. Cu cel mai recent opus, Istoria Regelui Gogoşar (Cartea Românească, 2015) autorul pare să contrazică aserţiunea mea. Gata cu flendurosul Relu Golea (Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare) sau cu declasatul Robert Stan aka Diavolul din Cronicile genocidului, inşi al căror itinerariu prin viaţă e unul ineluctabil descendent. În cartea de faţă ne este propus un căţărător pe scara socială căruia i se dă numele bombastic Emanuel Victor Calomfirescu. El este, printr-o ironie care pleacă de la locul unei origini umile (satul oltenesc Gogoşu) Regele Gogoşar, eroul unui veritabil anabasis care îl duce Capitală, unde contractează o căsătorie avantajoasă, devine profesor de matematică şi, după 1989, profitând de tot felul de circumstanţe dubioase, mare capitalist şi om politic dâmboviţean.

N-a fost, totuşi, o ascensiune liniară, ci mai degrabă un fragment de sinusoidă. Cu ajutorul unui unchi, dar fiind el însuşi un individ inteligent şi înzestrat, ba chiar având unele veleităţi literare, Emanuel face un liceu bun şi termină Matematica, ajungând profesor la un grup şcolar din Militari (vechiul cartier muncitoresc, zona cunoscută sub numele de Cosmos, de la un vechi cinematograf). Sunt viscerele Cosmosului, după cum ne spune metaforic chiar numele unui capitol. Emanuel pare pornit pe un drum bun; căsătoria cu Luiza („purcica lui scumpă”) îi aduce bani, confort şi promisiunea succesului, însă folosirea unor metode pedagogice neortodoxe are ca rezultat moartea unui elev, iar tânărul profesor e condamnat la un an de închisoare. E până aici un fel de dezvoltare pe o vagă linie Stendhal-Balzac, pigmentată de apartenenţa lui Emanuel la o misterioasă Pepinieră de genii pilotată de Securitate, unde se bucură de îndrumarea unui guru numit maestrul Vergilius (în realitate banalul Virgil Irimiciuc).

Oltean isteţ, protagonistul ştie să se descurce şi dă Cezarului ce-i al Cezarului prin notele informative oferite unui ofiţer de Securitate (căpitanul Ardeleanu). E înzestrat cu o statură ingrată, însă e, prin compensaţie, posesorul unui membru bărbătesc excepţional, calitate care îi aduce succese amoroase. Evenimentele din decembrie 1989 îl prind pe stradă, proaspăt eliberat de la închisoare. Pentru autor, un bun prilej de relatare a unor scene revoluţionare lungi, învălmăşite şi, s-o zicem pe a’ dreaptă, cam plicticoase. Pentru personaj, începutul unui lung segment ascendent, care îl va duce pe culmile succesului social, de la concernul de presă Glasul Revoluţiei la afaceri în stil mare şi politică, cu binecuvântarea discretă a ex-securistului Ardeleanu.

Toate acestea nu reprezintă o mare realizare romanescă. Trasee de parveniţi post-revoluţionari am văzut, până la saţietate, în proza românească a anilor din urmă, iar a ilustra aserţiunea că ei-au-fost-la-putere-înainte-şi-tot-ei-sunt-şi-acum a devenit aproape o banalitate. De altfel litaniile în binecunoscutul stil indirect liber din textele lui Radu Aldulescu au o pronunţată bătaie moralistă. Din fericire, autorul reuşeşte să dea o anume adâncime psihologică personajului principal, permiţându-i cititorului să surprindă mecanismele gândirii lui Calomfirescu. Acesta, fost coleg de celulă cu un disident anticeauşist împuşcat ulterior în decembrie 1989, ajunge să creadă sincer că şi el a fost luptător împotriva comunismului:

O unică-singură cale, da, Emanuel ştie că nici el nu a avut de ales, alegând colaborarea cu căpitanul Ardelean. I-ar fi fost mult mai rău dacă ar fi refuzat, măcar că la un moment dat a ales să se rupă, să se dezică, dar soarta l-a răsucit şi l-a întors pe aceea unică-singură cale, care se pare că acum s-a spart şi s-a risipit în mai multe direcţii. Acum are de ales, are la-ndemână mai multe posibilităţi, unelte sau arme, printre care şi revista, da, în primul rând revista, care se cuvine totuşi manevrată cu precauţie. Maestrul, deh, la el se gândea impunându-şi precauţie. Ar fi trebuit ca omul să-şi mai tragă sufletul, după asaltul acela în forţă. Munca de ocnaş (Emanuel ştia, răbdase şi îndurase ocna, fiindcă strigase împotriva lui Ceauşescu, când nimeni n-avea curajul – era deja convins şi pătruns, ireversibil marcat de acest episod al existenţei sale) munca de om-orchestră (redactor, corector, dactilograf, machetator, secretar de redacţie, contabil…) îi distruseseră desigur nişte neuroni şi-i tociseră din abilităţi, maestre, e de înţeles că mai daţi cu oiştea-n gard exagerând cu injuriile. De fier să fii şi tot te-ai fărâma în ritmul acesta infernal.

E o autoînşelare vecină cu paranoia care prevesteşte declinul psihic şi somatic al individului, ajuns să-şi construiască un cavou de megaloman şi sfârşind în decrepitudine. Mi-e greu să-mi dau seama ce va fi dorit Radu Aldulescu cu acest recent roman. E posibil ca el să facă parte, împreună cu precedenta carte (Cronicile genocidului), dintr-un ciclu mai cuprinzător. Pentru această ipoteză ar pleda nu doar similarităţile de materie şi cadru, ci şi prezenţa unui erou unificator, gazetarul Laurian Susanu, personificare a mizeriei morale a unei lumi întregi. Istoria Regelui Gogoşar este, practic, un one man show, căci celelalte personaje sunt neglijent realizate, mai degrabă schiţe nefinisate. Un loc aparte îl ocupă repetatele treceri prin scenă ale unui bătrân îmbrăcat într-un palton zdrenţăros, un jidov rătăcitor, care joacă un vag rol de profet ratat. E dimensiunea meta-reală pe care romancierul pare să o fi socotit necesară într-o construcţie altfel foarte solid angrenată în imediat. Mă număr printre cititorii pe care acest roman nu i-a convins, dar ar fi nedrept să nu recunosc că Aldulescu este un autor puternic, care se citeşte cu interes, chiar şi atunci când romanele nu-i prea ies.

☺☺ Cristian Teodorescu - Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui

Cristian Teodorescu e autorul a două romane deloc rele (despre care am scris aici şi, respectiv, aici), aşa că se explică graba cu care am citit cea mai rentă producţie a sa, Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, apărută în primăvara asta la Cartea Românească. E şi acesta un mod de a merge la pomul lăudat, e drept că nu cu sacul, ci cu blogul. Că recolta s-a dovedit de data asta modestă e o altă problemă; autorul şi-a făcut datoria, scriind cartea, iar cititorul, aşijderea, cu lectura.

Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui se arată a fi chiar de la primele pagini o scriere de actualitate; pledează pentru asta plasarea acţiunii în România post-decembristă, abordarea unor teme mereu calde, de nu fierbinţi (revoluţia, capitaliştii autohtoni şi problemele lor, simbioza dintre politic şi economic şi – obsesie naţională de care n-o să scăpăm prea curând – fosta Securitate şi oamenii ei, instalaţi în posturi confortabile în politica şi economia de care pomeneam). Romanul are, în toată colcăiala asta, un personaj principal din a cărui perspectivă ni se spune povestea; numele acestuia îi este interzis cititorului, care nu are acces decât la porecla Câinele, de la care nu se face nicio abatere în cele două sute şi ceva de pagini.

Câinele, inginer specializat în chimie alimentară, a lucrat înainte de evenimentele din 1989 la un institut de specialitate şi a pus serios umărul la crearea a tot felul de alimente pe cât de odioase, pe atât de sintetice menite, sub vechiul regim, să compenseze lipsa hranei de bună calitate. Căsătorit cu Mari, învăţătoare, tată a doi băieţi, Câinele părea sortit unei existenţe fără surprize. Nimerit în vâltoarea revoluţionară, ba chiar deţinut scurtă vreme la Jilava, omul cade victimă transformărilor care urmează şi ajunge să renunţe la slujba de la institut. Dar nu pentru a îngroşa rândurile cărătorilor de rulmenţi din Turcia sau a pentru a se face taximetrist, nu, omul are o idee măreaţă şi lansează, pe o piaţă atunci virgină, Gastronom, prima revistă de bucătăriseală din România post-comunistă.

Rezist tentaţiei de a povesti cartea. Ea este, în mare, relatarea peripeţiilor Câinelui cu Gastronomul lui, cu un adevărat montagne russe de urcuşuri şi coborâşuri, de la variaţiile de tiraj şi publicitate ale revistei la rateurile sexuale ale protagonistului, urmate de reveniri nesperate. De altfel omului nostru i s-a hărăzit o existenţă agitată, cu destule lovituri de teatru (mă rog, în mica lume dâmboviţeană unde îşi face afacerile). Autorul pare preocupat, în subtext, de morala poveştii pe care o spune. Pentru asta nu pledează simpla prezenţă în titlu a toponimului Şoseaua Virtuţii, din geografia cartierului Militari, ci şi nesfârşitele referiri la Securitate şi urmaşii acesteia, ajunşi acţionarii Gastronomului, aşa-zişii evanghelişti. Cu toate păcatele lui (inclusiv cel al preacurviei), bilanţul etic al Câinelui e unul pozitiv; omul e esenţialmente modest, diferit prin asta de numeroşii parveniţi ai epocii, continuă să locuiască la bloc, în ciuda succeselor ameţitoare, care culminează cu numirea în postul de consilier de ceremonii la Cotroceni.  

Ca şi cum n-ar fi fost destul material de mestecat, romancierul introduce şi elementele ale unei intrigi poliţiste de care se satură el însuşi destul de repede (uciderea, în condiţii misterioase, a lui Leni Surugiu, bătrâna doamnă folosită pe post de ghid în ale manierelor elegante atât de foştii, cât şi de actualii deţinători ai puterii). Pe lângă asta, el umple cu hărnicie pagini după pagini cu relatări de evenimente anodine, de prin redacţia revistei, cu discuţii ale Câinelui cu evangheliştii lui şi cu tot felul de mici întâmplări care nu fac decât să dea senzaţia de talcioc narativ, de aglomerare inutilă de paragrafe. Din cauza asta romanul ajunge să plictisească; e păcat că Cristian Teodorescu, care ne-a obişnuit cu o remarcabilă acribie a detaliului şi cu un perfect control la nivel micro pare să scape din mână ansamblul, care iese dezlânat, fără cap şi coadă. Unde mai pui că evenimentele sunt uneori previzibile, or ce poate fi mai rău în roman decât aşa ceva...

Ar fi totuşi nedrept să nu trecem nimic la rubrica reuşitelor. Mi-au plăcut interacţiunile (un termen mai bun n-am găsit) protagonistului cu... bustul lui Dobrogeanu-Gherea, unul din puţinele elemente metafizice, alături de hiperosmia ocazională a Câinelui, cu care ne întâlnim în carte. E totuşi cam puţin şi riscăm să ne vedem în situaţia de a trece şi acest roman în categoria, bine reprezentată, a romanelor contemporane proaste scrise, paradoxal, bine.

☺☺ Radu Găvan - Exorcizat

Exorcizat, romanul lui Radu Găvan apărut anul trecut la Herg Benet, începe cu o scenă care ar putea să ofere o cheie solidă de lectură. Protagonistul narator al volumului, un tânăr student la Construcţii care şi-a abandonat studiile pentru a trăi o viaţă independentă, se mută într-o garsonieră, iar tatăl lui îl ajută să care în casă canapeaua extensibilă pe care avea să petreacă multe clipe pe parcurs. Practicând un pic de hermeneutică de duminică putem spune că s-a creat cadrul unei lungi confesiuni autoanalitice, nu în faţa unui psihiatru, ci în faţa propriei instanţe interioare. Este, după caracterizarea pe care îl pune romancierul să şi-o facă, „un puţoi de doujşiceva de ani, care poate fi orice doriţi dumneavoastră, mai puţin sfătos ori înţelept”. 

Tânărul nostru alege să îmbrăţişeze o carieră hermetică şi, să recunoaştem, destul de atrăgătoare în Bucureştii de acum câţiva ani, aceea de agent imobiliar. Munca la o agenţie de specialitate îl va pune în contact cu o lume dubioasă, cu colegi violenţi (deşi cu grade diferite de inteligenţă) precum Ioan şi Victor sau cu personaje interlope caracterizate prin forţă brutală. În paralel, actantul nostru caută senzaţii tari acasă, pe internet, unde desfăşoară o activitate sexuală febrilă (filme porno, socializare, randevuuri cu persoane de ambele sexe, repetate autosatisfaceri). Nu mai trebuie să spun că autorul nu lasă nimic la voia întâmplării şi îi împărtăşeşte cititorului detalii picante ale acestor îndeletniciri.

Mai mult decât atât, fostul student se transformă în teoretician ad hoc, explicând geneza criminalităţii în serie sau, mai exact, aderând la una din teoriile populare în domeniu:

În ultimul interviu, înainte de a fi executat, Ted Bundy, celebrul criminal în serie, spunea că pentru el începutul a fost făcut de soft porn, care a fost poarta către sado-masochism și mai apoi către violența extremă ca fetiș sexual.

Mda, cred că avea oarecare sens. Dus cum era tipul, tot spusese lucrurilor pe nume. Porneala, ca orice drog, îți distruge spiritul. Măcar atunci când îți bagi în venă intri în lumea fericirii și ai scuza că te caci pe tine dacă nu mai iei, dar la porneală ce scuză ai?

Toți violatorii sunt dependenți de pornografie. Criminalii în serie au la bază pornoșaguri din ce în ce mai elaborate, până când nu li se mai scoală și atunci îi apucă amocul și vor ceva real.

Dezvălui potenţialilor cititori ai cărţii că activităţile neortodoxe desfăşurate în garsoniera cu sofa nu vor avea ca urmare crime în serie. E drept că ne vor fi înfăţişate destule scene de violenţă extremă, descrieri sordide de bătăi şi acte sexuale, dar – har Domnului – nimic ireparabil, căci dinţii scoşi pot fi înlocuiţi.

Toate acestea nu ajung să spună mare lucru. Literatura contemporană (până şi cea produsă pe malurile Dâmboviţei) e plină de aşa-numita ficţiune transgresivă, de personaje lăturalnice care testează limitele suportabilului şi refuză să se încadreze în grup şi se dedau la tot felul de fapte care îl oripilează pe cititorul cuminte. Nimic nou, épater les bourgeois şi atâta tot. Toate acestea par a indica un roman prost, în ciuda versatilităţii limbajului şi naraţiunii, care nu se pot nega. Ar exista şi o cheie de lectură care ar mai salva ceva din această dandana, anume cea parodică. Ca parodie a unor scrieri (inclusiv scenarii de film) care mizează pe psihologia ieftină şi stereotipă, cu personaje traumatizate în copilărie, respinse de familie, terorizate la şcoală, Exorcizatul lui Radu Găvan ar putea face o bună figură. Eroul lui are toate aceste caracteristici, ba mai mult, este incapabil să aibă o relaţie bazată pe dragoste, fiind respins de singura femeie pe care o iubea. Dacă luăm toate acestea (prea) în serios şi producem un clic compătimitor cu limba, romanul e prost. Dacă vedem în peripeţiile şi trăirile agentului imobiliar elemente de răspăr ale unei tradiţii bogate în clişee psihologizante, mai rămâne loc pentru mântuire estetică.

☺☺☺ Anca Vieru - Felii de lămâie

Cu sau fără intenţie – nu asta ne interesează – multe din cele vreo douăzeci de povestiri din volumul Felii de lămâie de Anca Vieru (Polirom, 2015) trimit la Iubirile dificile ale lui Italo Calvino. Sigur că timpurile şi cadrul diferă, acum suntem în România ultimilor două decenii, care va să zică într-o contemporaneitate aproape simultană cu momentul de faţă, dar ideea de bază rămâne eşecul cuplului, dificultatea comunicării, destrămarea relaţiei sub acţiunea dizolvantă a unui ecosistem ostil. Perspectivele sunt variate, de la un copil sau adolescent care constată că ceva nu-i (sau n-a fost) în regulă în lumea celor mari (Ochi de iepure, Paşaportul pe pian) la adulţii care îşi recapitulează eşecurile (ca Laura Lazăr din A zecea parte) sau sunt surprinşi în plină desfăşurare a poveştii lor ratate (precum cuplul steril din Centura de siguranţă).

Uneori ai impresia că autoarea ar vrea să arunce asupra vremilor răspunderea pentru nereuşitele sentimentale ale personajelor. Acestea sunt adeseori oameni ocupaţi, inşi cu deadline-uri şi sesiuni de team building la munte care îi fac să-şi neglijeze partenerul (Zi liberă). Explicaţia, poate simplistă, trimite la o dimensiune socială pe care e totuşi greu s-o ignori citind cartea, mai ales că unele bucăţi cu asemenea exemplare post-comuniste au o tentă satirică vădită (ca în Zâni şi Iubi, unde sunt puse faţă în faţă două perechi din generaţii diferite). Nu lipsesc din acest registru prozele cu tente macabre (Ema, din Chilipir, îşi cumpără, după divorţul de Vio, un apartament grevat de trecute întâmplări tragice).

Anca Vieru pare să fi dorit să exerseze aparatul prozastic testându-i diferitele posibilităţi; de aici variaţiile sensibile de perspectivă şi stil de la o piesă la alta şi, la capătul dinspre cititor, senzaţia că are de a face cu un interpret care îşi încearcă instrumentul pentru a vedea care îi este registrul. Monologul este unul din stilurile marcate experimentate cel mai des - şi nu fără reuşite. E de pildă cazul naratoarei din povestirea care dă titlul volumului, o văduvă ancien régime, stăpâna căţelului Cuchi, care, dispusă să spună vrute şi nevrute, reface traseul tranziţiei economice de la comunism la capitalismul autohton. Prozatoarea a creat (dacă nu-i o vorbă prea pretenţioasă) o întreagă galerie de văduve, unele caricaturale, ca cea sus-pomenită, altele de-a dreptul tragice (ca nebuna poreclită Plânge-apa); şi nu sunt singurele din carte. O menţiune specială ar merita Tanţa Călăraşu din Tanţa recită Luceafărul, o schiţă despre viaţa la bloc privită prin vizor, o cale magică de observaţie:

Ce-am văzut pe vizor? Păi, tocmai, că n-am văzut nimic atuncea, cred că se duseseră spre scară, aşa că m-am întors în bucătărie. Nu ştiu să vă spun cât a trecut, da’ era gălăgie mare şi parcă era şi vocea lui Emil, cântăreţul, un om deosebit şi el, iar vocea lui o recunoşti dintr-o mie, pe mine mă trec toţi fiorii, ar fi putut fi celebru, ca Adriano Pavarotti, eu sunt o fire artistică, da’ nemernica aia de Sofica Degeratu, nespălata aia borţoasă de la patru, auzi, are tupeul să zică de mine că umblu după Emil, cum îndrăzneşte, doar fiin’că vreau să-l omenesc, da’ ce să ştie ea, care nici pe bărbată-su nu e-n stare să-l hrănească, nu că mi-ar părea rău de el, se merită unul pe altul, amândoi nişte bârfitori, au umplut blocul cu minciuni despre mine, n-au cum să înţeleagă o fire de artistă, când eram în şcoală recitam Luceafărul la toate serbările şi aveam un succes nebun, aşa m-a cunoscut răposatul Degeratu, cum care, primul meu soţ, Tase Degeratu, că Nelu Călăraşu a fost al doilea, da, Tase era un fel de unchi cu Nelu ăsta din bloc, Nelu Degeratu, o coincidenţă, da, că Tase a murit de mult înecat, da’ şi ăsta-i un nemernic la fel ca Tase, a găsit o coafeză şi a fugit cu ea, nu Nelu a fugit, Tase [...]

Textul, elaborat, dă poate impresia de şarjă, de caricare niţel neavenită, dar eu zic că e mai bine aşa, decât să umpli pagini după pagini cu relatări de fantasme care îl adorm pe cel care citeşte. Exerciţii stilistico-tematice par să fie Dincolo de uşă (singura povestire a cărei acţiune nu e plasată în spaţiul românesc, un episod burlesc cu Miss Marple din Agatha Christie), Tradiţie în familie sau Numele, aceasta din urmă construită prin luarea în răspăr a formulei nomen est omen. Din Feliile de lămâie ale Ancăi Vieru (eu le-as fi zis felii de lime sau de chitră, căci sunt nu doar acre, ci şi amărui) e greu să nu găseşti măcar câteva care să nu-ţi placă. Acre, amărui... în fine, gusturile sunt gusturi; din fericire cel dulceag n-a intrat în discuţie pe parcursul acestei cărţi.

☺☺Liliana Corobca - Kinderland

Fără ca acest lucru să fie în sine o calitate literară, romanul Kinderland al Lilianei Corobca (Cartea Românească, 2013) abordează o temă de actualitate pentru multe ţări din Europa de Est: copiii rămaşi singuri după plecarea părinţilor la muncă în Occident. În cazul de faţă, e vorba de o zonă rurală din Republica Moldova, dar lipsa unor neaoşisme şi reziduuri post-sovietice prea marcate îi îngăduie cititorului să deplaseze –  imaginar – acţiunea din carte în regiuni ale ţării noastre, afectate şi ele de emigraţia economică. Nu-i cine ştie ce complexitate epică aici; Cristina, fiica de 12 ani a lui Victor („Vichiuşa”) Dumitrache a rămas singură cu cei doi fraţi mai mici (Dan şi Marcel) şi trebuie să facă faţă cum poate rolului de cap de familie sui generis.

De aici tot felul de întâmplări mărunte, de la îndepărtarea unei căpuşe de pe abdomenul mezinului la gătitul unor plăcinte şi la conflicte cu alţi copii, în care sora mai mare îşi asumă rolul de protectoare. Romanul, scurt de altminteri, este o constelaţie de asemenea mici întâmplări, de celule epice narabile independent, pe principiul din Amintirile... lui Creangă. Perspectiva variază între o povestire la persoana a III-a rece şi atotştiutoare şi o confesiune de copil maturizat prea repede, la persoana I. E, de ce să nu recunoaştem, o găselniţă destul de abilă şi un leac bun pentru monotonia care ar fi riscat să se instaleze după primele câteva pagini.

Purtătoare a unor poveri prea mari pentru vârsta ei, Cristina are de făcut faţă şi provocărilor vârstei, primelor semne ale pubertăţii şi transformării în viitoarea femeie. Candoarea fetei, bine construită de autoare, este elementul dominant al respectivelor pagini, cu efecte de umor amar pe alocuri. Cristina este capabilă să treacă pe plan secund problemele proprii şi să acorde prioritate fraţilor mai mici, aşa cum ar face un adult. Reflecţiile ei, copilăroase în definitiv, sunt tot atâtea încercări de a raţionaliza o lume ostilă:

El [căţelul] a aşteptat să-i dăm toată pâinea, apoi a intrat în curtea lui. Bucata aruncată de Marcel a prins-o din zbor ca la circ şi a plecat cu ea. I-am învăţat pe fraţi să nu se teamă de omizi sau de broscuţe. Le-am spus că unii câini sunt răi şi muşcă doar pentru că se tem că vrei tu să-i baţi. De un câine mare e bine totuşi să nu te apropii prea mult. Oamenii care au frică întâi de animale, apoi de alţi oameni, ajung să se teamă până şi de umbra lor şi sfârşesc prin a se îmbolnăvi. Frica este o boală.

Imaginea satului, caleidoscopică, e schiţată din câteva linii, cu babe groteşti, inşi ostili şi preoţi rapaci. Bunica, muribundă, nu joacă rolul altor bătrâni din poveştile mai frumoase; moartea ei, în final, declanşează mai degrabă bucuria fetiţei, căci va provoca întoarcerea părinţilor pentru înmormântare. Kinderland e un mozaic de momente bune şi momente mai slabe, unele de un sentimentalism de-a dreptul sămănătoresc, à la Gârleanu sau Brătescu-Voineşti (a se vedea, de pildă, scena cu puii de rândunică). Putea fi mai bine, dar putea fi şi mai rău. Din fericire, nu e un roman prea stufos, nu-l solicită foarte mult pe cititor şi îl poţi isprăvi repede pentru a trece la cărţi mai interesante.

Romanul Kinderland s-a numărat recent printre cele cinci cărţi nominalizate pentru premiul literar „Augustin Frăţilă”.

☺☺☺ Matei Vişniec - Negustorul de începuturi de roman

Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec (Cartea Românească, 2013) este, după cum anunţam mai demult, câştigătorul  premiul literar „Augustin Frăţilă”, ediţia a treia. La vremea respectivă îl văzusem pe locul al doilea, după Boala şi visul de Dan Stanca. Ştiu că se poartă, dar nu-mi schimb părerea, dându-mă de partea marelui învingător. Asta nu înseamnă că e o carte proastă, ci pur şi simplu că printre cele cinci din finală a existat alta care să-mi placă mie mai mult. Revenind la subiectul postării de azi, mai că poţi spune că ai de a face cu o piesă de material didactic concepută pentru a arăta studenţilor ce-i postmodernismul literar şi ce poate el. E vorba de un text cu multiple planuri, cu repetate luări în răspăr ale noţiunilor tradiţionale de personaj şi, desigur, autor, cu răsuciri autoreferențiale care mai mult aduc în prim-plan obiectul literar  mai degrabă decât să reflecte (!) lumea extraartistică.

Convenţiile sunt în aparenţă respectate (desigur, numai pentru a fi încălcate cu prima ocazie). Elementul (senzaţional) care pune în mişcare întreg caleidoscopul (cartea e subintitulată „roman caleidoscop” e existenţa unui misterios domn Courtois, reprezentantul unei agenţii care nu doar că vinde scriitorilor începuturi de roman de succes, ci – fapt în sine scandalos, nu? – ar fi furnizat unor mari autori începuturi care i-au făcut celebri. Domnul M. (personajul aflat cel mai aproape de o entitate auctorială) e un scriitor român trăitor la Paris şi valorifică, probabil, o parte din datele existenţiale ale autorului propriu-zis. El va face obiectul unui joc complicat, în care este pe rând manipulat (de Courtois, prin intermediul lui Bernard şi al Domnişoarei Ri) şi manipulator (al propriilor personaje).

Nu lipsesc din puzzle accentele tehnologice de ultimă oră, apelurile pe Facebook şi Twitter, ba chiar intră în scenă un sinistru program de scris literatură numit Patch. Suntem în plină distopie, uneori cititorului îi e greu să-şi dea seama unde e vis şi unde e realitate textuală, se estompează limitele dintre viaţă şi moarte. E o desfăşurare de forţe care nu are cum să nu impresioneze, deşi uneori poţi rămâne cu senzaţia că eşti la o lecţie de anatomie şi profesorul îţi explică scheletul folosind un model meşteşugit confecţionat.

Romanul lui Matei Vişniec are miză mare (în definitiv, ea e miza virtuală maximă a unei opere, anume însuşi statutul ei ontologic), e scris cu un bun control al tensiunii şi nu fără un anume umor negru care serveşte drept condiment al unei scrieri care ar fi rămas altminteri cam anostă:

Mulţumesc, GUŢĂ. Vom scrie împreună un roman triplu mixt în care vom ţine cont de elemente autobiografice, dar în care vom strecura şi o poveste de dragoste precum şi elemente care să-l facă inclasabil. Te rog acum să marchezi pe scara care ţi se afişează în faţă gradul de originalitate pe care îl doreşti pentru romanul tău. Te rog să muţi cursorul pe scala pe care o vezi unde originalitatea este notată de la nivelul 0 până la nivelul 100. Pe măsură ce mişti cursorul observi că apar şi exemple de romane situate la nivelul respectiv. Acum te-ai oprit la nivelul 65, deci eşti în familia de originalitate reprezentată de Oscar Wilde, Franz Kafka, Maurice Ponce, Haruki Murakami, Bohumil Hrabal şi Dino Buzzati. Felicitări. Ai optat pentru o familie de scriitori care au mult spirit şi umor, care amestecă fantasticul cu oniricul, gustul pentru absurd şi insolit cu o imensă capacitatea de observare a realităţii în profunzime.

Trecem acum la faza propriu-zisă de redactare. Doreşti ca povestea să fie scrisă la persoana a treia, la persoana întâi, pe mai multe voci, sau după principiul unor alternanţe aleatorii.

Mai slăbuţe mi s-au părut paginile „româneşti” ale romanului, acele pasaje în care domnul M. revine în Bucureştii tinereţii lui. E o ocazie de evocare a unor locuri şi oameni care spun mult iniţiaţilor, dar mai puţin cititorului laic. Dimensiunea autohtonă e un ingredient care putea lipsi din ciorba caleidoscopului nostru, o carte incitantă, care pune probleme – nu puţine – şi din fericire nu-şi propune să le rezolve.

☺☺ Ioan Groşan - Lumea ca literatură. Amintiri

Ca să-mi revin un pic după efortul de a citi în doar câteva săptămâni cele cinci romane finaliste la premiul „Augustin Frăţilă”, am dat iute gata volumaşul Lumea ca literatură. Amintiri de Ioan Groşan, apărut zilele astea la Polirom. Carte micuţă, aşteptări pe măsură, nedezminţite în mod esenţial la sfârşitul lecturii. Prozatorul, corifeu al unor năzbâtii optzeciste (a se vedea scrierile în serial ale grupului Ars amatoria, celebre în epocă, în bună măsură uitate în focul evenimentelor mult mai dinamice de după 1989), mai recent eroul unui scandal cu oarecari reverberaţii în intelighenţie, cu dezvăluirea colaborării cu Securitatea etc. etc. În Lumea ca literatură Groşan nu pare a avea ambiţie mai mare decât aceea de a schiţă câteva întâmplări şi portrete caricaturale din lumea literelor de la noi, cu multă anecdotică şi scene de caracter, cu boemă şi capriţ cât cuprinde. E, la urma urmei, cam ce aşteaptă marele public de la artist, iar a oferi acestui public ceea ce el (chiar inconştient) cere poate fi un element al succesului imediat.

O bună parte din volum e umplută cu două seriale. Primul, Jeune comédien la Cannes, este relatarea la persoana I a păţaniilor auctoriale prilejuite de participarea, ca outsider virtual, la renumitul festival de film, ediţia 1992. Sub pretextul unui rolişor în Balanţa lui Lucian Pintilie şi sub pretextul unei calităţi de corespondent al revistei Caţavencu, omul nostru face foamea pe „Croazetă” şi se dovedeşte, ca tot românul, descurcăreţ şi profitor. Întâmplările, relatate cu umor, nu trec de pragul faptelor diverse agreabile. Cel de al doilea serial, Eros în socialism, se vrea o rememorare a unor episoade mai iubăreţe petrecute în urmă cu câteva decenii, cu tot felul de absolvenţi de facultate repartizaţi în mediul rural care îşi satisfac instinctele cum pot şi ei, cu celebra „joie a tineretului”pe post de liant sexual, cu nelipsiţii studenţi străini şi contribuţia lor la libidoul naţional şi câte şi mai câte elemente care vor fi înveselind memoria efectivă a cititorilor săriţi de 50 de ani, dar care nu spun mare lucru celor mai tineri.

Restul paginilor sunt ocupate cu întâmplări de sine stătătoare care îi au în centrul lor pe diferiţi prieteni, colegi de facultate, redacţii sau pur şi simplu de generaţie, dintre care se detaşează Moscu Copel (Moscu Copel şi Radio Moscova), Ioan Buduca (Ioan Buduca şi biftecul tartar, schiţă anecdotică cu trimiteri la Caragiale) sau George Ţâra (Dracula în doi). Lumea ca literatură. Amintiri a în bună măsură o carte consacrată aşa-numiţilor optzecişti, teribilii tineri de acum 30-40 de ani, unii morţi/alţii plugari, vorba poetului, destui prieteni cu Groşan, care are pentru ei numai vorbe de bine. În general, dincolo de o anumită melancolie, explicabilă atunci când e vorba de amici dispăruţi, scrierea e optimistă, iar scenele şi comentariile comice se succed cu aplomb. Memorialistul infidel ne operă o imagine de-a dreptul idilică a lumii noastre literare, un spaţiu în care toţi oamenii sunt de treabă şi-s în esenţă buni să-i pui la rană, chiar dacă ˆşi au viciile lor boeme benigne. Bucata Poporul ilir, pusă la sfârşit, este o sinteză a acestei lumi bune, surprinsă pe terasa de la fostul Muzeu al literaturii române. 

Mai bune poate decât aceste texte, al căror nivel nu îl depăşeşte la urma urmei pe cel al a unor proze publicate într-un almanah estival, sunt cele câteva schiţe să le zicem „rurale”. Se detaşează tablourile din Mogoşeşti (Cântăreaţa cheală. În Mogoşeşti, Maramureş) şi, într-o oarecare măsură, Umorul s-a născut la sat, în care expresia concentrată şi economia fac servicii calităţii. Lumea ca literatură. Amintiri e o carte faţă de care nu trebuie să ai prea mari aşteptări, aşa că n-are cum să te dezamăgească.

„Negustorul de începuturi de roman” de Matei Vişniec a câştigat premiul literar „Augustin Frăţilă”

S-a anunţat romanul câştigător al premiul literar „Augustin Frăţilă”, care răsplăteşte cu 10.000 euro cel mai bun roman al anului 2013. E vorba de „Negustorul de începuturi de roman” de Matei Vişniec, pe care eu îl văzusem pe locul al doilea, după „Boala şi visul” de Dan Stanca. E al doilea an la rând când e selecţionată o carte a acestui autor şi tot al doilea an consecutiv când îi acord punctaj maxim. Acum să te ţii vorbe! Oricum, se putea şi mai rău, ce să zic...

Iată clasamentul alcătuit de mine (linkurile trimit la postările pe care le-am pus pe blog la vremea respectivă; în următoarele săptămâni voi posta texte şi despre cele două romane rămase):

1. (5 puncte) „Boala şi visul”, de Dan Stanca, Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2013

2. (4 puncte) „Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vişniec, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013

3. (3 puncte) „Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu, Bucureşti, Ed. Polirom, 2013

4. (2 puncte) „Jurnalul unui cântăreţ de jazz”, de Bujor Nedelcovici, Bucureşti, Ed. Allfa, 2013

5. (1 punct) „Kinderland”, de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013