30 decembrie 2014

Amplificări succesive

1 comments
În Nazi Soundscapes. Sound, Technology and Urban Space in Germany, 1933-1945, Carolyn Birdsall nu face doar munca migăloasă de a recompunere în text peisajul sonor al Germaniei Naziste, ci insistă şi asupra unor implicaţii mai largi ale manevrării sunetului în scopuri propagandistice nu întotdeauna ortodoxe. Iată un scurt pasaj care pleacă tocmai de la ideile vechi de aproape un secol (în epocă) ale lui Wagner:

Chiar  dacă idealul unei opere de artă totale (Gesamtkunstwerk) nu a fost neapărat atins, specialistul media  Friedrich Kittler (1993) vede în teatrul muzical al lui Wagner din perioada 1840-1870 un predecesor al sistemului modern de sonorizare cu amplificatoare electrice. Definiţia lui pe care o dă Kittler dramei muzicale wagneriene, aceea de invenţie „mass media”, scoate în evidenţă funcţia orchestrei, care joacă un fel de rol de amplificator, dând naştere la reacţii şi reverberaţii care nu pot fi oprite de urechile noastre. Kittler vede în această copleşire a simţurilor publicului prin „putere atotcuprinzătoare a sunetului” un precursor al mass media moderne. Această nouă teorie şi practică a acusticii depindea de punerea în scenă a ecourilor şi respiraţiei cu ajutorul unei orchestre amplasate în afara câmpului vizual al publicului. Kittler concepe această dezvoltare în termenii unei reţele interconectate:

Gâtlejul cântăreţului este alimentat cu text; materialul care iese din acest gâtlej este transferat unui amplificator numit orchestră, materialul care iese din orchestră este transferat unui spectacol de lumini, iar întregul lucru este în cele din urmă transferat către sistemul nervos al publicului.

Cu alte cuvinte, acustica lui Wagner este postulată ca o invenţie media care utiliza o orchestră mare, dar ascunsă, pentru a produce „halucinaţii acustice” şi pentru a cufunda publicul în sunet reverberant. Această prezentare determină astfel o „lume totală” a auzului în conţinutul vocal şi muzical al dramei muzicale wagneriene. Mai mult, susţine Kittler, senzaţia de copleşire senzorială a dat naştere unei experienţe estetice pe care am putea-o vedea ca pe o „preistorie” a cinematografului de azi.

Că Wagner însuşi se îndepărtase, în ultimii ani de activitate, de la un Gesamtkunstwerk canonic, e deja o altă poveste, pe care, spre cinstea ei, Carolyn Birdsall o spune mai departe. 

În imagine (reprodusă din lucrarea lui Carolyn Birdsall), o scenă de stradă relativ obişnuită în timpul războiului. Trecătorii se adună în jurul unui mare magazin de aparate de radio pentru a asculta unul din aşa-numitele „comunicate speciale” (Sondermeldungen) frecvente în anii respectivi. Luau naştere aşa-numitele „comunităţi de ascultători”. La mulţi ani!

24 decembrie 2014

Alexandru Sen - Noi, elevii dintr-a XI-a

2 comments
Dacă e să-l credem pe autor, „paginile ce urmează nu aparţin unui roman, după cum nu adăpostesc vreo culegere de povestiri, nuvele sau schiţe. Ele nu pot fi prezentate decât drept dialogul cu el însuşi al unui tânăr aflat în pragul vieţii şi care scrutează cu atenţie şi emoţie propriul lui viitor”.  În Noi, elevii dintr-a XI-a (subintitulat Jurnalul lui Emil Anghel, septembrie 1960 - iunie 1961) Alexandru Sen ţine aşadar la autenticitatea proclamată din capul locului, fie şi în detrimentul marilor forme literare. În 1964, când apărea cartea la Editura Tineretului, Sen (1924-2010) avea deja în spate o sumedenie de cărţi pentru copii şi tineret. Psihopedagog de formaţie, el pare să se fi simţit mai în largul lui literar sub Gheorghiu-Dej decât sub Ceauşescu, sub a cărui domnie pare a se dedica unei lungi cariere mai degrabă ştiinţifice decât literare.

Aşadar, protagonistul nostru, Emil Anghel, intră în ultima clasă a şcolii medii (se făceau, pe vremea aceea, unsprezece ani). Pe tot parcursul cărţii, termenul „liceu” e evitat cu grijă, ca şi cel de „bacalaureat” (înlocuit cu pretins-democratul examen de maturitate), ca rămăşiţe burgheze ce erau. Din prima zi de şcoală (textul e organizat pe capitole ce cuprind, fiecare, evenimentele câte unei luni) obsesia este alegerea viitoarei cariere, pardon, a „drumului în viaţă”. Majoritatea colegilor lui Emil ştiu bine ce au să facă; sunt cei cu „vocaţii limpezi”, cei mai mulţi elevi foarte buni la câte o materie sau disciplină, domeniu în care îşi vor căuta viitoarea profesiune. Printre aceştia, stâlpi ai clasei a X-a B precum Mateiescu Virgil (chimie), Teo Caraman (matematică), Tavi Lascăr (aspirantul spre meseria de aviator) sau Florin Danţiş (pasionatul de tehnică, inginer sau tehnician in nuce). Un caz special îl reprezintă Aposteanu Marta, premianta clasei (poreclită Bobiţa, căci e mică şi negricioasă), care după ce că învaţă bine la toate materiile, e şi o violonistă extrem de talentată, aşa că va face o carieră artistică.

Pădure fără uscături nu există însă. Mai sunt şi printre elevii dintr-a XI-a B şi inşi cu probleme. Vâsceanu, provenit dintr-o familie dezorganizată, e un „element” recalcitrant şi nestudios; va fi adus la linia corectă prin plasament în casa unui maistru bătrân, Radu (bun prieten cu Emil) rămâne orfan de ambii părinţi şi cade în ghearele familiei extinse, care e intolerabil de burgheză; e salvat şi el. Bolnav de reumatism cardiac, Tavi Lascăr se vede nevoit să renunţe la visul de a se face aviator, dar colegii sunt mereu alături de el. Un caz mai dificil îl reprezintă Pompilian Alfons, care vrea să dea admiterea la Drept şi care e înfăţişat drept un vast repertoriu de citate şi maxime latineşti învăţate pe dinafară şi recitate fără noimă. Cu el nu se ajunge la niciun rezultat, iar lucrurile rămân în doi peri; personajul e puternic scuturat de colectiv, dar nu pare recuperabil; oricum, în 1960 Dreptul pare ceva frivol şi mic-burghez.

Personajul-narator, Emil Anghel, e un caz aparte. El încă nu s-a decis ce să facă mai departe, cel puţin nu de la începutul anului şcolar. Noroc că e de familie bună şi se trage dintr-un lung şir de meşteri zidari din vechiul cartier bucureştean Uranus, fiind urmaş al unui oarecare Manea Anghel, participant la luptele din Dealul Spirii tocmai hăt, la paş’opt. Tatăl lui e maistru constructor (de altfel fiul îi spune doar „Maistrul”). Opţiunea lui Emil se cristalizează treptat, atât în virtutea tradiţiei de familie, cât şi datorită fascinaţiei pe care o exercită asupra lui şantierul noii fabrici de medicamente, deschis peste drum de şcoală. Adolescentul se va face şi el constructor şi – practicând jocul convertirii reciproce a ficţiunii în realitate – ni-l putem imagina demolând cu zel, două decenii mai târziu, cartierul strămoşilor lui, pentru a construi hidoşeniile ceauşiste.

Dar profesorii? Unul şi unul, adevărate modele idealizate. Iată-l pe diriginte, profesorul de fizică, omul care a lăsat baltă un post în ditamai institutul ce cercetare pentru a-şi urma vocaţia pedagogică, pe care regimul burghezo-moşieresc i-o reprimase în tinereţe. Personajul ţine lungi discursuri cu pilde care de care mai subtile, dar când trebuie să pună piciorul în prag nu ştie de glumă, o dă viguros politic:

–  ...deoarece mă pregătesc să devin patetic, şi poate chiar melodramatic. Ei bine, chiar cu acest risc, tovarăşe Pompilian, îţi mărturisesc cinstit că, citind ieri „Expunerea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra proiectului planului de dezvoltare a economiei naţionale pe anul 1961”, imagini vechi de un sfert de veac m-au întors cu o forţă de neînvins spre viaţa mea trecută.

Să apreciem onestitatea personajului nostru şi să mergem mai departe. Deşi apărut în toamna lui 1964, Jurnalul lui Emil Anghel e puternic marcat de clişee şi exprimări care ţin mai degrabă de deceniul anterior. Emil merge la cinematograf cu prietena lui, Mirela (idilă perfect castă şi curată ideologic, să nu vă închipuiţi altceva!) ca să vadă filmul sovietic Pavel Korcheaghin (probabil ecranizarea romanului Aşa s-a călit oţelul de Ostrovski), pentru care cei doi n-au decât vorbe de laudă. Lansările de sateliţi sovietici produc şi ele multă emoţie în rândul tinerilor; adesea se citează direct din Marx, Engels sau Lenin. E drept că nu mai apar în prim-plan sabotorii sau chiaburii hrăpăreţi, dar e pomenit într-un loc un maistru în vârstă al cărui fiu, activist de partid, fusese asasinat mişeleşte de aceştia cu câţiva ani înainte. 

Noi, elevii dintr-a XI-a rămâne o mostră de proză profund încărcată ideologic. Autorului nu i se pot nega totuşi creativitatea şi chiar o anume ingeniozitate a exprimărilor memorabile. Spre exemplu, putem cita o adevărată tipologie a şcolarilor alcătuită de Vlad (care năzuieşte spre o carieră didactică): elevul-fluture, elevul-castor, elevul-ciupercă etc. etc. Sigur că e foarte puţin pentru o carte pentru tineret de dimensiuni măricele (aproape 350 de pagini). N-ai însă cum să nu te întrebi ce s-ar fi ales de prozatorul Alexandru Sen în vremuri normale, în care înzestrarea şi experienţa sa să nu fi fost zdrobite de calapodul conformismului ideologic îngust.

17 decembrie 2014

☺☺ Ioan Groşan - Lumea ca literatură. Amintiri

0 comments
Ca să-mi revin un pic după efortul de a citi în doar câteva săptămâni cele cinci romane finaliste la premiul „Augustin Frăţilă”, am dat iute gata volumaşul Lumea ca literatură. Amintiri de Ioan Groşan, apărut zilele astea la Polirom. Carte micuţă, aşteptări pe măsură, nedezminţite în mod esenţial la sfârşitul lecturii. Prozatorul, corifeu al unor năzbâtii optzeciste (a se vedea scrierile în serial ale grupului Ars amatoria, celebre în epocă, în bună măsură uitate în focul evenimentelor mult mai dinamice de după 1989), mai recent eroul unui scandal cu oarecari reverberaţii în intelighenţie, cu dezvăluirea colaborării cu Securitatea etc. etc. În Lumea ca literatură Groşan nu pare a avea ambiţie mai mare decât aceea de a schiţă câteva întâmplări şi portrete caricaturale din lumea literelor de la noi, cu multă anecdotică şi scene de caracter, cu boemă şi capriţ cât cuprinde. E, la urma urmei, cam ce aşteaptă marele public de la artist, iar a oferi acestui public ceea ce el (chiar inconştient) cere poate fi un element al succesului imediat.

O bună parte din volum e umplută cu două seriale. Primul, Jeune comédien la Cannes, este relatarea la persoana I a păţaniilor auctoriale prilejuite de participarea, ca outsider virtual, la renumitul festival de film, ediţia 1992. Sub pretextul unui rolişor în Balanţa lui Lucian Pintilie şi sub pretextul unei calităţi de corespondent al revistei Caţavencu, omul nostru face foamea pe „Croazetă” şi se dovedeşte, ca tot românul, descurcăreţ şi profitor. Întâmplările, relatate cu umor, nu trec de pragul faptelor diverse agreabile. Cel de al doilea serial, Eros în socialism, se vrea o rememorare a unor episoade mai iubăreţe petrecute în urmă cu câteva decenii, cu tot felul de absolvenţi de facultate repartizaţi în mediul rural care îşi satisfac instinctele cum pot şi ei, cu celebra „joie a tineretului”pe post de liant sexual, cu nelipsiţii studenţi străini şi contribuţia lor la libidoul naţional şi câte şi mai câte elemente care vor fi înveselind memoria efectivă a cititorilor săriţi de 50 de ani, dar care nu spun mare lucru celor mai tineri.


Restul paginilor sunt ocupate cu întâmplări de sine stătătoare care îi au în centrul lor pe diferiţi prieteni, colegi de facultate, redacţii sau pur şi simplu de generaţie, dintre care se detaşează Moscu Copel (Moscu Copel şi Radio Moscova), Ioan Buduca (Ioan Buduca şi biftecul tartar, schiţă anecdotică cu trimiteri la Caragiale) sau George Ţâra (Dracula în doi). Lumea ca literatură. Amintiri a în bună măsură o carte consacrată aşa-numiţilor optzecişti, teribilii tineri de acum 30-40 de ani, unii morţi/alţii plugari, vorba poetului, destui prieteni cu Groşan, care are pentru ei numai vorbe de bine. În general, dincolo de o anumită melancolie, explicabilă atunci când e vorba de amici dispăruţi, scrierea e optimistă, iar scenele şi comentariile comice se succed cu aplomb. Memorialistul infidel ne operă o imagine de-a dreptul idilică a lumii noastre literare, un spaţiu în care toţi oamenii sunt de treabă şi-s în esenţă buni să-i pui la rană, chiar dacă ˆşi au viciile lor boeme benigne. Bucata Poporul ilir, pusă la sfârşit, este o sinteză a acestei lumi bune, surprinsă pe terasa de la fostul Muzeu al literaturii române. 

Mai bune poate decât aceste texte, al căror nivel nu îl depăşeşte la urma urmei pe cel al a unor proze publicate într-un almanah estival, sunt cele câteva schiţe să le zicem „rurale”. Se detaşează tablourile din Mogoşeşti (Cântăreaţa cheală. În Mogoşeşti, Maramureş) şi, într-o oarecare măsură, Umorul s-a născut la sat, în care expresia concentrată şi economia fac servicii calităţii. Lumea ca literatură. Amintiri e o carte faţă de care nu trebuie să ai prea mari aşteptări, aşa că n-are cum să te dezamăgească.

9 decembrie 2014

„Negustorul de începuturi de roman” de Matei Vişniec a câştigat premiul literar „Augustin Frăţilă”

2 comments

S-a anunţat romanul câştigător al premiul literar „Augustin Frăţilă”, care răsplăteşte cu 10.000 euro cel mai bun roman al anului 2013. E vorba de „Negustorul de începuturi de roman” de Matei Vişniec, pe care eu îl văzusem pe locul al doilea, după „Boala şi visul” de Dan Stanca. E al doilea an la rând când e selecţionată o carte a acestui autor şi tot al doilea an consecutiv când îi acord punctaj maxim. Acum să te ţii vorbe! Oricum, se putea şi mai rău, ce să zic...
Iată clasamentul alcătuit de mine (linkurile trimit la postările pe care le-am pus pe blog la vremea respectivă; în următoarele săptămâni voi posta texte şi despre cele două romane rămase):

1. (5 puncte) „Boala şi visul”, de Dan Stanca, Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2013
2. (4 puncte) „Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vişniec, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013
3. (3 puncte) „Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu, Bucureşti, Ed. Polirom, 2013
4. (2 puncte) „Jurnalul unui cântăreţ de jazz”, de Bujor Nedelcovici, Bucureşti, Ed. Allfa, 2013
5. (1 punct) „Kinderland”, de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013

2 decembrie 2014

☺☺☺ Ruxandra Cesereanu - Un singur cer deasupra lor

1 comments
Dacă adoptăm semantica voluntaristă a lui Humpty Dumpty (preferată implicit şi de autoare în Precizarea de la sfârşit), Un singur cer deasupra lor de Ruxandra Cesereanu (Polirom, 2013) este un roman, deşi cu greu ţi-ar veni să califici astfel un grupaj de vreo treizeci de povestiri legate de prea puţine elemente de coeziune. Asta, desigur, dacă liantul nu e cerul unic din titlu, firmamentul sub care se desfăşoară toate evenimentele din bucăţile de proză, şi care acoperă România perioadei comuniste de la începuturi şi până la evenimentele din 1989.

Defilarea textelor se face aproape strict cronologic. Iată-i pe ţăranii întorşi după război în satul lor, pe care îl găsesc invadat de şobolani, asta înainte să sosească „tovarăşii în haine de piele şi cu băşti negre pe cap” şi ca o parte a aceloraşi ţărani să plece în munţi pentru a alcătui rezistenţa (Lucreţia). Iată-l (în povestirea următoare) pe Tinu, personajul eponim aflat de cealaltă parte a baricadei, adică alături de forţele represive, vânând „duşmani ai poporului”. Sau, alternativ, iată-i pe strămutaţii în Bărăgan (Driş) şi pe protagonistul din Leontin, făcând dialectica tragicomică a pedepsirii duşmanului de clasă.

Nu-s toate întâmplări pur imaginare; câteva din proze au la bază personaje cât se poate de reale, cum ar fi sinistrul Pantiuşa, criminalul cu grad de general aflat în fruntea Securităţii din primii ani ai comunismului real, sau însuşi bunicul autoarei, Vasile, preotul greco-catolic refuznic din Padre Basilio. Există variaţii de registru destul de însemnate de la o povestire la alta; de exemplu, în Hambu avem o mică tragedie rurală grotescă pe line vag agârbiceniană, iar în Iubiţii ni se înfăţişează, estetizat, scena descoperirii carnale reciproce a doi tineri. Diverşi, eroii Ruxandrei Cesereanu se recrutează şi dintre minoritari precum evreica Anda, care trăieşte drama unui avort ilicit şi periculos sau şvabul Johann, umilit pentru că face cerere de plecare definitivă din România.

Din galeria de portrete, înşirate ca tablourile la expoziţie, nu lipsesc Valeriu, protestatarul anticomunist, Silvestru, cenzorul prins în propria lui capcană sau Roby, tânărul iubitor de muzică străină. Nu lipseşte nici perechea Ceauşescu, care alcătuieşte un soi de diptic caricatural în Şoşescu şi Coana. Autoarea nu rezistă tentaţiei de a-i schiţa un portret pamfletistic urmaşului celor doi academicieni (în Ilişoi). Din păcate, şarja prea groasă, bătutul şeii ca să priceapă animalul,  omoară o bună parte din efect. Nu în ultimul rând, într-una din cele mai bune povestiri din carte, suferinţa celui dezrădăcinat de demolările anilor 1980 îl ucide pe domnul Ionescu, ceasornicarul din Strada Bujorului numărul 5.


Că-i roman au ba (despre ontologia romanului se pot scrie biblioteci întregi, se ştie) Un singur cer deasupra lor este o carte incitantă, cu multe pasaje de o tensiune remarcabilă, stropită pe alocuri de picăturile unui estetism poate cam strident pentru gustul unora din cititori, dar în orice caz, un exerciţiu interesant de portretistică sui generis.


Un singur cer deasupra lor se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar „Augustin Frățilă”, a treia ediţie.