Foarte departe de proza despre lupta ilegaliştilor a anului 1949 se situează culegerea de poveşti Pădurarul cel voinic de Alexandru Andy (Editura de Stat – Literatura pentru copii şi tineret). Publicist, autor de scheciuri comice (singur sau împreună cu Mircea Crişan) sau scenarist, Alexandru Andy (1930-2023) este şi autorul unor texte pentru copii, precum Tică şi Rică la teatrul de păpuşi (în colaborare cu Erna Albu) sau schiţele publicate în revistele consacrate acestei vârste. Cele patru bucăţi din volum ilustrează categoria deja consacrată a noului basm. Pădurarul cel voinic, piesa care dă titlul întregii cărţi, este relatarea călătoriei întreprinse de un voinic neînfricat într-o ţară cârmuită de un împărat care e dispus să-şi dea fata de soţie aceluia care va fi în stare să-i spună numărul oamenilor pe care i-a făcut fericiţi. Mai obişnuit cu lupta cu sălbăticiunile codrului decât cu anchetele sociologice, pădurarul (un flăcău cam simplu, congener cu germanicii Siegfried sau Parsifal) se pune pe treabă, dar dintre oamenii cu care stă de vorbă nu găseşte pe nimeni pe care împăratul să-l fi făcut fericit. Era şi de prevăzut: monarhul încerca să-şi cumpere supuşii oferindu-le aur şi bogăţii, ignorând adevăratele valori, din rândul cărora se detaşează munca, după cum îi explică, la plecare, pădurarul:
Mult mai concisă, La gura sobei este relatarea unei seri de iarnă petrecută de un bunic cu nepoţii lui. Bătrânul este pus în încurcătură de cererea copiilor, care vor să li se spună poveşti clasice, cu personajele fantastice consacrate:
─ Ce poveste să vă spun, măi draci împieliţaţi
─ Zi-o pe aia cu Ileana Cosânzeana, bunicule!
─ Iar aia? Nu v-aţi săturat de ea?
─ Atunci spune alta... Pe care o vrei tu, pe aia cu balaurul cu şapte capete... Sau pe aia cu căpcăunul...
─ Ia ascultaţi aici, nepoţilor! Sunteţi copii mari acum, cum mai vreţi voi să vă spun poveşti cu spurcăciuni d-astea? Aţi văzut voi vreodată balauri sau căpcăuni? Nici nu există aşa ceva!
─ Ba există, bunicule! Nu ne-ai spus chiar tu?
─ Dacă există, de ce n-aţi văzut niciodată nici balauri şi nici căpcăuni?
─ Dar tu de ce ne-ai spus poveşti cu căpcăuni, dacă nu-i adevărat?
─ Dacă n-am avut altă treabă, ce să fac! Dar uite, de acum înainte n-o să vă mai povestesc niciodată năzbâtii d-astea cu farmece vrăjitoreşti şi mai ştiu eu ce.
Nu este un
dialog lipsit de vervă şi spirit dialectic, în urma căruia bunicul se angajează
ca pe viitor să spună numai poveşti „cu oameni ca şi noi”, în spiritul
realismului întronat peste tot în literatură.
Ursita ilustrează o temă dragă
propagandiştilor vremii, cea a luptei împotriva superstiţiilor şi fatalismului.
Doi fraţi află de la tatăl lor, aflat pe patul morţii, ca la naşterea lor ar fi
venit două ursitoare care le-au fi prezis o viaţă scurtă şi plină de
nenorociri. Întristaţi de pierderea părintelui şi derutaţi, cei doi pornesc în
lume pe căi diferite, dar, la împlinirea sorocului de trei ani pe care îl
fixaseră pentru revenirea acasă, bărbaţii sunt complet schimbaţi. În
peregrinările lui, fratele cel mic sfidase destinul şi răzbise, ajungând un
conducător stimat, în vreme ce cel mare, resemnat, se împăcase cu soarta lui şi
ajunsese sărac şi îmbătrânit înainte de vreme.
Ţara fericirii,
povestirea care încheie seria, relatează peripeţiile unui băiat nemulţumit de
viaţa lui şi care, povăţuit de un cărturar, pleacă în căutarea fericirii.
Ajunge în Ţara Odihnei, la prima vedere un tărâm perfect, în care nimeni nu
munceşte şi toţi cetăţenii se odihnesc în permanenţă. Desigur, e o soluţie
utopică ─ nemuncind nimeni, nici nu există prea multe bunuri de primă
necesitate ─, aşa că viaţa e departe de a fi bună. Autorul adoptă o soluţie
facilă pentru final, căci totul se dovedeşte a fi fost un vis. Totuşi ─ iar
acesta nu mai este o plăsmuire a imaginaţiei ─ o ţară a fericirii există, după
cum le explică copiilor un profesor:
O ţară frumoasă, cu păduri bogate şi câmpii întinse, unde munceşte toată lumea şi unde toţi cei ce muncesc sunt mulţumiţi.
Şi ţara aceasta nu e peste mări şi ţări, ci foarte aproape, spre soare răsare, chiar vecină cu ţara noastră.
De dimensiuni reduse, Pădurarul... lui Alexandru Andy reuşeşte un adevărat tur de forţă, condensând pe parcursul câtorva zeci de pagini teme majore de actualitate în cel de al doilea an al republicii (valoarea supremă a muncii, lupta cu supranaturalul, glorificarea Uniunii Sovietice), într-un stil accesibil, pe placul copiilor. Fără a fi remarcat de recenzenţi, volumul se bucură totuşi de aprecierea cronicarului editorial de la rubrica Fişier a revistei Flacăra[1], care observă că „Valoarea cărţii de poveşti a lui Al. Andy trebuie căutată, în primul rând, în critica pe care autorul o aduce prin mijlocirea eroilor săi la îndepărtarea literaturii mistice cu care au fost obişnuiţi în trecut copiii”.
Ilustratorul volumului nu este precizat.