31 ianuarie 2024

Alexandru Andy - Pădurarul cel voinic

0 comments

Foarte departe de proza despre lupta ilegaliştilor a anului 1949 se situează culegerea de poveşti Pădurarul cel voinic de Alexandru Andy (Editura de Stat – Literatura pentru copii şi tineret). Publicist, autor de scheciuri comice (singur sau împreună cu Mircea Crişan) sau scenarist, Alexandru Andy (1930-2023) este şi autorul unor texte pentru copii, precum Tică şi Rică la teatrul de păpuşi (în colaborare cu Erna Albu) sau schiţele publicate în revistele consacrate acestei vârste. Cele patru bucăţi din volum ilustrează categoria deja consacrată a noului basm. Pădurarul cel voinic, piesa care dă titlul întregii cărţi, este relatarea călătoriei întreprinse de un voinic neînfricat într-o ţară cârmuită de un împărat care e dispus să-şi dea fata de soţie aceluia care va fi în stare să-i spună numărul oamenilor pe care i-a făcut fericiţi. Mai obişnuit cu lupta cu sălbăticiunile codrului decât cu anchetele sociologice, pădurarul (un flăcău cam simplu, congener cu germanicii Siegfried sau Parsifal) se pune pe treabă, dar dintre oamenii cu care stă de vorbă nu găseşte pe nimeni pe care împăratul să-l fi făcut fericit. Era şi de prevăzut: monarhul încerca să-şi cumpere supuşii oferindu-le aur şi bogăţii, ignorând adevăratele valori, din rândul cărora se detaşează munca, după cum îi explică, la plecare, pădurarul: 

Uite: mie poţi să-mi dai tot aurul din împărăţia ta şi nu m-aş despărţi de toporul meu! Da! E de oţel şi coada lui e de lemn, dar îl iubesc şi-l preţuiesc mai mult decât orice nestimat. Şi nu-l iubesc fiindcă ar fi vrăjit sau ar avea cine ştie ce farmece într-însul! Îl preţuiesc fiindcă el ─ toporul acesta ─ înseamnă munca mea. Şi munca mea mi-e mai dragă decât orice pe lume.

Mult mai concisă, La gura sobei este relatarea unei seri de iarnă petrecută de un bunic cu nepoţii lui. Bătrânul este pus în încurcătură de cererea copiilor, care vor să li se spună poveşti clasice, cu personajele fantastice consacrate:

─ Ce poveste să vă spun, măi draci împieliţaţi
─ Zi-o pe aia cu Ileana Cosânzeana, bunicule!
─ Iar aia? Nu v-aţi săturat de ea?
─ Atunci spune alta... Pe care o vrei tu, pe aia cu balaurul cu şapte capete... Sau pe aia cu căpcăunul...
─ Ia ascultaţi aici, nepoţilor! Sunteţi copii mari acum, cum mai vreţi voi să vă spun poveşti cu spurcăciuni d-astea? Aţi văzut voi vreodată balauri sau căpcăuni? Nici nu există aşa ceva!
─ Ba există, bunicule! Nu ne-ai spus chiar tu?
─ Dacă există, de ce n-aţi văzut niciodată nici balauri şi nici căpcăuni?
─ Dar tu de ce ne-ai spus poveşti cu căpcăuni, dacă nu-i adevărat?
─ Dacă n-am avut altă treabă, ce să fac! Dar uite, de acum înainte n-o să vă mai povestesc niciodată năzbâtii d-astea cu farmece vrăjitoreşti şi mai ştiu eu ce.

Nu este un dialog lipsit de vervă şi spirit dialectic, în urma căruia bunicul se angajează ca pe viitor să spună numai poveşti „cu oameni ca şi noi”, în spiritul realismului întronat peste tot în literatură.

Ursita ilustrează o temă dragă propagandiştilor vremii, cea a luptei împotriva superstiţiilor şi fatalismului. Doi fraţi află de la tatăl lor, aflat pe patul morţii, ca la naşterea lor ar fi venit două ursitoare care le-au fi prezis o viaţă scurtă şi plină de nenorociri. Întristaţi de pierderea părintelui şi derutaţi, cei doi pornesc în lume pe căi diferite, dar, la împlinirea sorocului de trei ani pe care îl fixaseră pentru revenirea acasă, bărbaţii sunt complet schimbaţi. În peregrinările lui, fratele cel mic sfidase destinul şi răzbise, ajungând un conducător stimat, în vreme ce cel mare, resemnat, se împăcase cu soarta lui şi ajunsese sărac şi îmbătrânit înainte de vreme.

Ţara fericirii, povestirea care încheie seria, relatează peripeţiile unui băiat nemulţumit de viaţa lui şi care, povăţuit de un cărturar, pleacă în căutarea fericirii. Ajunge în Ţara Odihnei, la prima vedere un tărâm perfect, în care nimeni nu munceşte şi toţi cetăţenii se odihnesc în permanenţă. Desigur, e o soluţie utopică ─ nemuncind nimeni, nici nu există prea multe bunuri de primă necesitate ─, aşa că viaţa e departe de a fi bună. Autorul adoptă o soluţie facilă pentru final, căci totul se dovedeşte a fi fost un vis. Totuşi ─ iar acesta nu mai este o plăsmuire a imaginaţiei ─ o ţară a fericirii există, după cum le explică copiilor un profesor:

Atunci când se aştepta mai puţin să primească de undeva vreun răspuns la întrebarea care-l frământa, profesorul şi-a-nceput lecţia şi le-a vorbit despre „Ţara Fericirii".
O ţară frumoasă, cu păduri bogate şi câmpii întinse, unde munceşte toată lumea şi unde toţi cei ce muncesc sunt mulţumiţi.
Şi ţara aceasta nu e peste mări şi ţări, ci foarte aproape, spre soare răsare, chiar vecină cu ţara noastră.

De dimensiuni reduse, Pădurarul... lui Alexandru Andy reuşeşte un adevărat tur de forţă, condensând pe parcursul câtorva zeci de pagini teme majore de actualitate în cel de al doilea an al republicii (valoarea supremă a muncii, lupta cu supranaturalul, glorificarea Uniunii Sovietice), într-un stil accesibil, pe placul copiilor. Fără a fi remarcat de recenzenţi, volumul se bucură totuşi de aprecierea cronicarului editorial de la rubrica Fişier a revistei Flacăra[1], care observă că „Valoarea cărţii de poveşti a lui Al. Andy trebuie căutată, în primul rând, în critica pe care autorul o aduce prin mijlocirea eroilor săi la îndepărtarea literaturii mistice cu care au fost obişnuiţi în trecut copiii”.

Ilustratorul volumului nu este precizat.



[1] Nr. 30 din 30 iulie 1949.

8 ianuarie 2024

Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (I)

0 comments

Printre numele întâlnite pe copertele volumelor pentru copii se numără şi cel al militarului de carieră Siminel Gheorghiu (m. 1967)[1]. Acesta este autorul lui Păcală (Editura de Stat – Literatura pentru copii) cu ilustraţii de Dem Demetrescu. Este reluarea, cu mici modificări, a unui episod cunoscut din isprăvile eroului popular, cel în care Păcală iese biruitor din confruntarea cu un popă viclean şi hrăpăreţ, la care intră argat şi cu care încheie o înţelegere potrivit căreia celui care se supără primul i se va tăia nasul. Este vorba, în realitate, de o reversificare a episodului corespunzător din Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu, lucru interesant, dacă ne gândim că Dulfu era interzis şi, mai mult decât atât, înfierat în presa vremii[2]. Siminel Gheorghiu păstrează pentadecasilabul bogat al lui Dulfu şi îl înlocuieşte pe popă cu boierul Melinte, dar nu se abate de la succesiunea de întâmplări relatate de povestitorul ardelean. Păcală apare drept un justiţiar care îi pedepseşte pe cei răi şi rapace, dar fără ca acţiunile sale să urmărească altceva decât sancţionarea relativ blândă a vinovatului, care îşi recunoaşte culpa şi urmează a o ispăşi („E-o pedeapsă tare blândă... pentru tine mai ales... / ─ Văd acuma c-am greşit şi de astăzi înainte, am să fiu om pocăit. / Lasă-mi nasul... ─ Da, Melinte... Nu ţi-l tai. Din partea mea / Socotesc: învăţătura o să-ţi prindă la ceva.”). Cartea lui Siminel Gheorghiu nu este remarcată de cronicarii epocii, dacă facem desigur abstracţie de scurta prezentare a lui Victor Adrian („L-am întâlnit şi pe prietenul nostru Păcală, care trecea pe drum. Acum, domnul Siminel Gheorghiu îl trezeşte din somn, îi scutură colbul şi-l pune «să facă una cu boierul Melinte». încercarea e, oricum, merituoasă, cel puţin sub raportul lui «redivivus». Dar Păcală îşi aşteaptă încă povestitorul, aşa cum şi Făt-Frumos mai aşteaptă încă să fie cuprins cu adevărat in paginile unor de păcălici [sic] al poporului, arma râsului său...”)[3]. Lipsa de entuziasm a acestei caracterizări este într-o oarecare măsură contracarată de prezentarea lapidară din Frontul plugarilor[4], în care se afirmă că „Sub masca umorului, se ascunde instinctul de clasă al țăranului sărac Păcală, care-l pune în mod firesc pe o poziție ostilă boierului exploatator”, unde volumul are parte de o interpretare într-o grilă sociologizantă convenabilă. Siminel Gheorghiu va continua să publice ocazional în revistele pentru copii (Licurici, Pogonici, Poezie, cântec, joc), dar numele lui va dispărea de pe lista colaboratorilor după 1953[5].

Dacă Siminel Gheorghiu este o apariţie efemeră, Alexandru Şahighian (1901-1965)  este, cu începere din 1948, autorul mai multor volume pentru copii şi tineret (Rici-Rici (1948), Lacul cu raţe (1951), Dacă numeri pân’ la zece (1953), Ursul (1954), Poveşti adevărate (1956), Poveşti dunărene (1959), Coiful de aur (1962, reeditat în 1968), O zi din august (1965) etc.). Rici-Rici, apărută în toamna lui 1948, este o suită de cinci scurte povestiri având ca element comun prezenţa animalelor, sălbăticiuni ca aricioaica Rici-Rici sau animale domestice precum simpaticul câine Hector al naratorului. Sunt relatări ─ întotdeauna lipsite de cruzime sau dramatism extrem ─ ale unor aventuri cu vieţuitoare. În Rici-Rici, cititorul-copil face cunoştinţă cu ariciul şi modul lui de viaţă, iar animalele sunt înzestrate cu limbaj şi personalitate. La vânătoare este o bucată în realizarea căreia am putea spune, parafrazând precizările din anumite filme, că nu a fost vătămat niciun animal, căci Hector, prinzând o iepuroaică gestantă, îi dă drumul impresionat de viaţa ei. Povestea unei broscuţe îl familiarizează pe cititor cu pericolele la care sunt supuşi batracienii; din fericire, eroina trece cu bine prin toate încercările. Veveriţa oferă, sub pretextul unei conversaţii cu o ciocănitoare, informaţii despre viaţa acestui animal al pădurii, căruia nu i se face un portret prea flatant. Glasul pădurii, poate cea mai complexă dintre naraţiuni, are ca temă motivul chemarea străbunilor. Prins de nişte copii, un pui de vulpe pare la început să se adapteze perfect la viaţa de animal de curte, însă instinctul de sălbăticiune, imposibil de înăbuşit, iese suprafaţă, iar animalul trebuie eliberat în pădure. Sunt povestiri vii, bine scrise şi captivante, lipsite de moralism strident sau de îngroşări sociologizante, reeditate în anii următori (1952, 1957). Prin informaţiile oferite cititorului, ele se apropie de lucrările lui Ionel Pop[6] sau Eugen Jianu[7], care vor fi tipărite în deceniul următor. Ulterior, autorul va practica un realism socialist conformist şi ireductibil, manifestat până aproape de capătul vieţii (de pildă în O zi din august sau Coiful de aur). Deocamdată, ─ în 1946-1948 ─ perioadă care marchează debutul său editorial, Şahighian dă Cezarului ce e al Cezarului în altă parte (în antologii, prin poeme ocazionale ca Sirena lui Vasile Roaită[8], sau în publicistică).



[1] O scurtă menţiune merită un alt militar cu activitate sporadică în publicaţiile pentru copii până în 1948, locotenentul Paul Epureanu (n. circa 1897), mai cunoscut ca promotor al sporturilor în perioada interbelică. Epureanu este eroul unor întâmplări senzaţionale care culminează cu o crimă, relatate de ziarele anilor 1930 .

[2] A se vedea Andrei Băleanu, Maculatura otrăvită a vechii „Literaturi pentru tineret” trebuie să dispară!, în Tânărul muncitor nr. 76 din 14 octombrie 1948.

[3] Victor Adrian, Voinicului i se deschid toate uşile, în Contemporanul nr. 137 din 20 mai 1949.

[4] Nr. 1148 din 17 decembrie 1948.

[5] Pe aceeaşi notă, în Libertatea nr. 1306 din 17 decembrie 1948 se arată că „Humorul care se degajă din viaţa lui Păcală se naşte din contradicţiile care există între acesta ─ ţăran sărac ─ şi boierul exploatator”.

[6] Din fauna noastră, Editura ştiinţifică, 1959

[7] Povestiri cu păsări şi animale, Editura tineretului, 1958.

[8] Apărută în antologia Poezia muncii şi a libertăţii, Editura C.G.M., 1946, sub redacţia lui Alexandru Şahighian.