☺☺☺ Amintirile colonelului Lăcusteanu

Cine ar fi crezut că ţara noastră a avut un preşedinte, ba chiar ditamai dictatorul, cu mai bine de un secol înainte de Nicolae Ceauşescu? De fapt n-a avut, sau, mă rog, a avut unul efemer, de câteva ore. Ca să aflăm chestia asta trebuie să-l citim pe colonelul Grigore Lăcusteanu (1813-1883), care în ale sale Amintiri (Polirom, 2015) scrie textual: [...] când m-am dus să chem pe proprietari, craii, ca să înşale pe Odobescu, îl proclamase preşedinte şi dictator al ţării [...]. Senzaţională de-a dreptul, scena e luată din relatarea Revoluţiei de la 1848, aşa cum îi este martor militarul bucureştean, bărbat cu curajul opiniunilor sale, membru al unei solide familii boiereşti, cu o carieră care poate fi urmărită încă de la formarea primelor corpuri ale armatei naţionale, în jurul anului 1830.

Lăcusteanu e numai în parte omul timpului său istoric. Conservator înrăit, ba chiar reacţionar de-a dreptul, el nu vede cu ochi buni răsturnarea rânduielilor moştenite de la strămoşi. Întregul text al Amintirilor e pus sub semnul unei maxime latine care subliniază datoria urmaşilor născuţi nobili „de a nu degenera virtutea strămoşilor lor”, aşadar nu de revoluţii care să zdruncine edificiul social e nevoie, ci de păzirea bunei aşezări a societăţii. Colonelul are vorbe aspre pentru cei care doresc schimbarea (cum i s-ar zice azi), numindu-i „dăscăleţii, advocaţii şi ciocoii rapace aspirând la o răsturnare generală a ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor avuţi”. De „craii” din citatul cu care am început nici nu mai vorbesc; compatrioţii cu convingeri liberale sunt numiţi, în spiritul vremii, „roşii”. Până la „ciuma roşie” a înfierbântaţilor din anii 2000 nu mai e decât un pas de... 150 de ani. Nu e de mirare că nici Cuza, cu bunele şi relele regimului său, nu scapă de înfierare („câine roşu”).

Aşadar, un om care n-a stat de ceea ce se numeşte, cu un termen cam tocit, partea bună a istoriei. Unde mai pui că mai era şi în aparenţă rusofil. Dovezi directe pentru această acuzaţie Amintirile nu ne prea oferă, ci mai mult elemente circumstanţiale, relatări de evenimente şi întâmplări care scot în evidenţă relaţiile bune cu care s-a aflat Lăcusteanu cu majoritatea ofiţerilor superiori ruşi, foarte numeroşi într-o epocă în care puterea protectoare a marelui vecin de la Răsărit lua forme foarte concrete. Dacă citim însă cu atenţie, observăm că Lăcusteanu insistă asupra abilităţii de care a dat dovadă pentru rezolvarea unor chestiuni delicate, nu în ultimul rând, pentru aplanarea conflictelor provocate de încartiruirea la Bucureşti a trupelor ţariste, ceea ce ne poate face să vedem lucrurile într-o lumină diferită.

Sigur că, privind în urmă, e limpede că istoria nu avea cum să-i dea dreptate bravului colonel. Sinceritatea şi buna-credinţă e totuşi greu să i le pui la îndoială. Este, schimbând ce trebuie schimbat, un caz înrudit cu cel al aşa-numiţilor germanofili, despre care scrie pe larg Lucian Boia (vezi mai multe aici).

Nedestinate, se pare, publicului, Amintirile lui Grigore Lăcusteanu sunt înzestrate cu acea expresivitate necăutată care face deliciul cititorului cu aplecare spre plăcerea textului. Relatările de-a dreptul cinematografice ale scenelor Revoluţiei, cu ruperi de ritm, răsturnări de situaţie, remarci fruste au, de aceea, ceva din comicul rivuluţiei unui conu Leonida caragialian. Este, să recunoaştem, şi efectul trecerii timpului şi n-ar fi bine să cădem în greşeala de a judeca trecutul prin prisma vremurilor noastre. O notă aparte merită paginile de mare intensitate sentimentală consacrate fiului mult iubit, Mişu („Mişul meu”), mort tânăr, a cărui pierdere lasă o rană nevindecabilă. Amintirile au autenticitate, sunt puternic subiective şi chiar nedrepte în multe din aprecierile lor. Tocmai asta le face interesante, nu-i aşa?

Tudor Dinu - Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie

Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie de Tudor Dinu (Humanitas, 2015) este primul volum al unei lucrări vaste care îşi propune să prezinte viaţa Capitalei valahe în secolul fanariot. Autorul adoptă din capul locului o perspectivă mai degrabă neutră (strict cronologică) faţă de orice teorii istorice asupra epocii respective; se ştie că destui istoriografi contestă legitimitatea unei asemenea periodizări şi privesc epoca în cauză mai degrabă ca pe un artefact al cercetării, decât ca pe o realitate atestabilă. La urma urmei, susţin unii, domnitori (străini) desemnaţi direct de Înalta Poartă au existat în Ţările Române cu mult înaintea secolului al XVIII-lea. Nu vom găsi în Bucureştiul fanariot consideraţii referitoare la existenţa (sau nu) a entităţii fanariote. Tudor Dinu e aşadar pragmatic şi scrie despre Bucureştii perioadei 1716-1821.

Cercetarea se face plecând de la bazele obiective, geografice şi climatice, ale cadrului în care a apărut, mai întâi ca o grupare se cătune dispuse în jurul unei cetăţi primitive, capitala de mai târziu. Nu sunt neapărat elemente noi, pe care să nu le cunoaştem din alte cărţi în domeniu, însă prezentarea densă, susţinută de date numeroase, oferă o bună introducere în materie. La urma urmei, alcătuirea Bucureştiului, din epocile cele mai vechi şi până departe în secolele XIX-XX, a fost tributară diviziunii în mahalale centrate pe câte o biserică, multe mahalale fiind urmaşe ale unor vechi centre rurale de mici dimensiuni.

Urmează o trecere în revistă a celor mai importante construcţii civile din epocă. Sarcina istoricului (care trebuie să fie înzestrat atât cu cunoştinţe de arhitectură, cât şi de istoria astei) e dificilă şi totodată relativ uşoară. Acest paradox e dat de extrema puţinătate a urmelor materiale. Din vremea fanarioţilor mai nu mai există decât o mână de clădiri şi ar fi instructiv, poate, să dăm o fugă până în strada Spătarului, ca să vedem casa Melik, unica reşedinţă boierească păstrată până azi, sau până în strada Şerban Vodă nr. 33, pentru a vedea o rarisimă mostră de arhitectură civilă de secol al XVIII-lea. Dacă Curtea Veche (sau, mai bine zis, modestele ei ruine) e mai cunoscută publicului, mai noua Curte Arsă nu mai poate fi identificată decât de către arheologi.

Emblema epocii fanariote în materie de arhitectură civilă au reprezentat-o hanurile, strămoaşele hotelurilor de azi, în realitate veritabile complexuri comercial-rezidenţiale, care depăşiseră numărul de cincizeci la sfârşitul perioadei. Şi aici, istoria e nedreaptă, căci ne oferă spre examinare directă numai Hanul lui Manuc (care a avut norocul de a supravieţui şi de a fi, ulterior, restaurat). Celelalte, cum ar fi cel al Mânăstirii Sfântului Gheorghe, hanul lui Şerban Vodă, hanul Stavropoleos sau hanul Greci, spre a pomeni doar câteva, rămân doar în descrieri, imagini vechi sau vestigii arheologice.

Partea leului revine, după cum era de aşteptat, construcţiilor religioase (biserici, în număr copleşitor ortodoxe, dar şi Bărăţia catolică sau o biserică protestantă de la finele secolului al XVIII-lea sau, în spiritul unei toleranţe fluctuante, sinagogile). Edificiilor religioase le este consacrat cel mai întins capitol al cărţii; peste o sută de pagini de descrieri, analize de teme artistice, motive, influenţe şi tendinţe. Densitatea materialului atinge aici cote maxime şi îi poate crea dificultăţi cititorului mai puţin antrenat. Când vine vorba de iconografia domeniului, Tudor Dinu are ideea fericită de a dispune materia într-o modalitate ingenioasă, el alegând să prezinte episoade şi succesiuni de evenimente din Evanghelii în paralel cu reflectarea acestora în decoraţiunile bisericilor bucureştene.

Pe planul investigaţiei social-istorice, Bucureştiul fanariot realizează o frescă bogată a evenimentelor din epocă. O succesiune de scene de epocă (cum ar fi ceremoniile organizate la curte cu diferite ocazii, alaiurile domnitorilor, ritualuri religioase, festivităţi laice diverse) ilustrează colorat viaţa intensă a unei epoci relativ apropiate în timp, însă la ani-lumină de deprinderile şi tipicurile de azi. Iată un scurt fragment al descrierii unui alai domnesc:

În spatele acestora, defila aşa-numita breaslă agiască, adică atât militarii, cât şi civilii aflaţi în slujba agăi, ce-şi făcea apariţia „pe un cal frumos împodobit, cu căciulă de samur şi cu contaş“, secondat de „stegarul cu steagul Agiei“, „gătit cu capod roşu“, „cu mulţi călări pe lângă el, ţinând prapure“, dar şi „trâmbiţe, tobă şi sârmaci (surlă), după obicei“. Îl urmau toţi subalternii agăi: „polcovnicii agiei călări şi armaţi“, „căpitanii agieşti cu capoade şi cu barate şi cu semnele lor în mâini“,logofătul şi ceauşul agiei, dar şi „bulucbaşii şi toţi tulumbagiii (pompierii) pe jos“ şi „toţi zapciii dumisale, gătiţi cu capoade roşii şi cu semnurile lor lângă dânşii“. Dintre ostaşi, defilau mai întâi „cazacii agieşti, pedeştri, cu cimpoi i tobele lor“ conduşi de „vel căpitanul de cazaci cu steagul i sârmaciul şi toboşarul său“.

Această veritabilă pădure de arhaisme reprezintă un adevărat coşmar lexical pentru cititorul secolului XXI. Din fericire, autorul a avut inspiraţia de a introduce la sfârşit un glosar consistent. Din nefericire, cel puţin ediţia electronică la care am avut acces nu are niciun fel de ilustraţii, astfel încât eruditele descrieri de imagini cad pe un teren steril dintru început. În fine, acest prim volum cuprinde o trecere în revistă a războaielor, mazilirilor şi ocupaţiilor străine cu care s-au confruntat Bucureştii fanarioţi. Dincolo de farmecul de epocă pe care îl pot avea relatările contemporane, cu aerul lor naiv-desuet se află realitatea dură a unor timpuri sângeroase, ba războiul ruso-austro-turc (1736-1739), ba războiul ruso-turc din 1768-1774, ba ocupaţia rusească din 1806-1812, totul culminând cu răscoala lui Tudor Vladimirescu. Toate aceste calamităţi politice recurente, la care s-au adăugat dezastre precum marile incendii, inundaţiile şi cutremurele, au provocat sărăcia de artefacte de epocă de care pomeneam ceva mai sus. Sistematizarea ceauşistă, cu demolarea unor edificii precum Mănăstirea Văcăreşti sau biserica Sfânta Vineri, n-a făcut decât să desăvârşească opera de distrugere a forţelor contemporane fanarioţilor. Fanarioţi care - mai buni sau mai răi - au fost în cele din urmă supt vremi. Să aşteptăm volumul al doilea.

☺☺☺☺ Filip-Lucian Iorga - Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române

E 1 aprilie, zi de păcăleli, de mistificare, aşa că nici că se poate o ocazie mai nimerită pentru o postare despre Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române de Filip-Lucian Iorga (Humanitas, 2013). Cartea e, totuşi, cât se poate de serioasă, chiar dacă faptele expuse au darul de a stârni câteodată zâmbete. Pentru cine n-a citit şi nu ştie despre ce e vorba, subiectul tratat e falsa imagine a descendenţei înalte, aşa cum e ea atestată în istoria ultimelor două secole de la noi. Şi nu e neapărat vorba de inşi de extracţie joasă, care îşi clamează pretinse origini nobile, ci adesea de boieri adevăraţi dornici să-şi caute obârşia cu multe secole mai înainte de cea atestată documentar, mergând uneori până la familii ale Romei antice.

Evident (şi o spune limpede şi autorul), sunt în joc legitimitatea, dorinţa de a oferi o imagine cât mai impunătoare sau de a consolida o tradiţie existentă. Românii n-au inventat roata (nici) aici; până şi Iuliu Cezar a pretins că se trage din Venus, iar mai nou, Ivan cel Groaznic susţinea că neamul lui merge până la acelaşi dictator antic (e drept, acest caz nu e pomenit de istoric). Particularitatea situaţiei româneşti e dată de tardivitate, căci în vreme de străinii îşi căutau străbunii într-o manieră excentrică în urmă cu multe veacuri, la noi „conştiinţa” neamului înalt se trezeşte mult mai târziu.

Procedând sistematic, Filip-Lucian Iorga realizează o veritabilă taxonomie a domeniului. El scrie despre „mitologiile genealogice” de diferite facturi, de la cele voievodale, care încearcă să stabilească o continuitate mult mai lungă decât în realitate a celor două mari dinastii (Basarabii şi Muşatinii, până cele mai modeste, boiereşti, sau cele care se străduiesc să transplanteze genealogic familii străine (aici e vorba mai ales de fanarioţi sau de greci stabiliţi pe la noi).  Aflăm aşadar că Matei Basarab nu este un... Basarab (e din familia Craioveştilor, la fel ca Brâncoveanu), sau că Bibeştii nu aveau niciun drept să-şi numească casa „Basaraba-Brâncovan-Bibescu”. Ca să ne referim şi la dinastiile domnitoare străine, ajunge să spunem că nici Paleologii noştri (activi în politică şi literatură până azi) nu au legătură cu basileii bizantini, după cum n-au legătură nici Cantacuzinii, cu toată originea lor înaltă indiscutabilă.

Metodele folosite merg de la inventarea unor verigi inexistente până la falsificarea patentă de documente, de la invocarea unor catastrofe care au distrus dovezi pretins irefutabile până la promovarea deliberată a unor confuzii de nume sau etimologii nerealiste. Cazuri tipice sunt cel  al familiei Năsturel-Herescu, căreia celebrul istoric al Bucureştilor, Dimitrie Papazoglu, îi vedea originea într-un anume conte Henrih din secolul al XIV-lea sau al cel al Strudzeştilor, care nici vorbă să se tragă din conţii maghiari Turzo.

Falsele genealogii sunt uneori rezultatul activităţii unor genealogişti a căror scrupulozitate lasă de dorit. Se cuvin pomenite două nume importante, mai întâi paharnicul Costandin Sion, a cărui Arhondologie a Moldovei (1849-1857) e în bună măsură o colecţie de înfierări adesea inexacte, apoi Octav-George Lecca. Cel de al doilea e un caz foarte complex. Autor, la numai 19 ani (1899) al unei mari sinteze genealogice (Familiile boiereşti române), Lecca e un bun reprezentant al tipului de diletant înzestrat cu o mare putere de muncă, însă şi cu o lipsă de rigoare pe măsură. Ar însemna însă să-i facem o nedreptate postumă dacă i-am nega inteligenţa şi capacitatea de a-şi corecta, în timp, unele din erori.

Nici literaţii (de fapt, probabil că tocmai ei!) nu sunt scutiţi de fantasme ale originii înalte. Ar fi destul să amintim de Mateiu Caragiale (fictiv descendent al conţilor de Karabey) sau de Macedonski. Cel dintâi e de fapt autorul zicerii „La case mari, strămoşii sunt pe alese” din care se inspiră titlul cărţii de faţă.

Am avut, arată Filip-Lucian Iorga, veleitari, istorici şi genealogi lipsiţi de rigoare, dar şi adevăraţi plastografi. Fraţii Sion sunt probabil autorii unui fals de proporţii, care a făcut însă valuri în epocă, aşa-numita Cronică a lui Huru, pretins manuscris străvechi, pentru cercetarea căruia domnitorul Grigore Al. Ghica a alcătuit o comisie. Hasdeu (el însuşi cu „probleme” la dosarul ascendenţei), e autorul unei fanteziste genealogii a Basarabilor, dar - susţin specialiştii - falsifică şi documente.

Teamă mi-e că ar trece ziua de 1 aprilie dacă m-aş apuca să scriu mai mult despre Strămoşii pe alese. Mai important e totuşi să tragem o concluzie şi putem să-i dăm dreptate lui Filip-Lucian Iorga în a susţine că originea unui neam nu este, în anumită măsură, un „dat imuabil”, ci şi o problemă de selecţie, de ideologie şi axiologie. După ce că e densă şi interesantă, lucrarea tânărului istoric este scrisă încântător şi merită citită de amatorii de istoriografie de bună calitate.

  

Interesant e faptul că Filip-Lucian Iorga, deşi îl menţionează pe Dimitrie Papazoglu in calitate de genealog (necreditabil) al Hereştilor, nu ne spune nimic despre susţinerile acestuia cu privire la propria familie. Mai precis, într-o lucrare intitulată pompos „Originea familiei De Papassoglu”, el ne spune că familia sa „se trage „din legiunile romane trecute în Moesia de împăratul roman Aurelian”.

Despre o altă carte apărută dedicată acum câţiva ani tot mistificărilor istorico-literare (Mistificţiuni de Mircea Anghelescu) am scris aici.

☺☺☺ Patrick O’Brien - Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853

Pe Patrick O’Brien, irlandez de vază şi membru în parlamentul de la Londra, începerea ostilităţilor în ceea ce avea să se numească Războiul Crimeii l-a prins pe drum; omul călătorea, pentru daraveri mai degrabă obscure, de la Constantinopol la Viena, cu o oprire de câteva săptămâni în Ţările Române. Din fericire pentru posteritate, şi mai cu seamă pentru compatrioţii noştri, precari la capitolul informaţie istorică, călătorul a lăsat nişte însemnări demne de interes, apărute în traducere românească la Humanitas sub titlul Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853. Cele o sută şi ceva de pagini ale volumaşului adăpostesc tot felul de consideraţii geografice, etnografice, sociale şi economice din care putem afla destule detalii interesante despre ai noştri, cei de acum mai bine de un veac şi jumătate. Unele din informaţii sunt ca să zic aşa previzibile şi nu surprind pe nimeni; iată de pildă un paragraf consacrat stării drumurilor (de văzut şi consideraţiile pe aceeaşi temă ale lui Ion Ghica):

La drept vorbind, în Ţara Românească nu există drumuri. Sunt doar nişte cărări late acoperite cu un strat gros de praf întunecat în timpul verii şi care când plouă sau după dezgheţ se transformă în râuri de noroi, prin care trăsurile de-abia înaintează, afundate în mocirlă până la osie. Când drumul este mult prea prost, trăsurile o apucă pe lângă el, până când drumul cel nou ajunge şi el în aceeaşi situaţie. Însă iarna, când zăpada este îngheţată, poţi călători foarte rapid cu sania. Când am pornit noi era patru dimineaţa, iar la ora şapte am ajuns la un han, aflat la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti, unde am luat micul dejun.

Venit pe Dunăre până la Giurgiu, O’Brien ajunge la Bucureşti. El remarcă puternicul contrast dintre opulenţa clădirilor din centru şi a veştmintelor clasei conducătoare, nu fără a observa, cu fineţe, prostul gust al unor edificii. E totuşi îngăduitor şi se entuziasmează uşor; îi place vinul (pe care îl declară al doilea din Europa, după cel franţuzesc) şi îi plac şi distracţiile elevate care nu lipseau, pare-se, din Capitala acelor ani, cu toată mizeria înconjurătoare. Dovadă şi insistenţa asupra spectacolelor de operă susţinute la Bucureşti (deşi de o instituţie a operei nu se putea desigur vorbi, aşa cum o face amabil memorialistul):

Opera din Bucureşti este la fel de frumoasă şi spaţioasă ca oricare alta din Europa. Poate primi 700–800 de oameni. În faţa scenei, la al doilea etaj, se află loja domnitorilor, închisă cu draperii de catifea purpurie tivite cu fir de aur deasupra cărora stau armele principatului. Fotoliile din loje şi scaunele din sală sunt tapiţate cu catifea purpurie, şi pe toate băncile din stal sunt perne din acelaşi material. Basoreliefurile şi ciubucăria care împodobesc lojele sunt poleite cu dărnicie, iar din tavanul pictat cu gust atârnă un candelabru mare cu braţe aurite pentru lămpi, care, împreună cu luminile de pe scenă, reuşeşte să lumineze întreaga sală. În prezent joacă aici o foarte respectabilă trupă italiană.

Irlandezul îi simpatizează în mod vădit pe valahi, are vorbe bune despre casele lor (pe care le compară cu cele din Irlanda, e drept, cea mai sărmană componentă a Marii Britanii) şi laudă în repetate rânduri bogăţiile extraordinare ale pământului, pe care tratatul de la Adrianopol le introdusese relativ recent în circuitul comercial european. Cu spirit vizionar, drumeţul îşi imaginează o Românie unită sub conducerea unui prinţ străin. El nu ezită totuşi să ironizeze obtuzitatea câte unui oficial, de pildă cu ocazia şederii în carantina obligatorie la intrarea în Principate:

În dimineaţa de după sosirea mea în carantină, la uşa celulei a apărut un ofiţer de poliţie cu un catastif sub braţ, urmat de un bărbat cu o călimară uriaşă de lemn, în care se afla un toc mare şi rudimentar. „Cum te cheamă?“ a întrebat ofiţerul, deschizând catastiful. Îi dădusem numele în seara dinainte, dar părea să creadă c-ar fi putut suferi unele modificări în timpul nopţii. În fiecare dimineaţă cât am rămas în carantină mi-a pus aceeaşi întrebare, de parcă numele meu ar fi avut viaţă proprie şi s-ar fi supus unei cu totul alte legi sanitare.

O bună parte din însemnări sunt consacrate ruşilor şi armatei ţariste, care ocupase Principatele Române. Irlandezul deplânge la tot pasul samavolniciile, duplicitatea şi spiritul perfid al ocupanţilor. De altfel, apele se aleseseră, puterile occidentale susţineau Imperiul Otoman în conflictul său cu Rusia. Cu toate astea, şi fără a lăsa să planeze vreo umbră de îndoială asupra simpatiilor sale, irlandezul încearcă o anume admiraţie în faţa calităţilor ostăşeşti şi a echipamentului soldaţilor cantonaţi la nord de Dunăre. Într-o perioadă în care Rusia joacă iar rolul unui (convenabil?) de personaj negativ, cititorul contemporan va rezista cu greu tentaţiei de a proiecta unele judecăţi de la 1853 asupra lumii de azi. Din fericire, Jurnalul... lui Patrick O’Brien lasă loc şi pentru alte reflecţii, mai fertile.

☺☺ Mihai Sorin Rădulescu – În căutarea unor istorii uitate. Familii româneşti şi peripluri apusene

Am fost de la bun început derutat să văd apărând cartea lui Mihai Sorin Rădulescu – În căutarea unor istorii uitate. Familiiromâneşti şi peripluri apusene (Vremea, 2011) în colecţia Planeta Bucureşti a editurii, nu de alta, dar ea nu priveşte decât tangenţial istoria Capitalei. Dezlegătorii de cuvinte încrucişate vor spune că e vorba de o tragere la temă; cei mai mucaliţi vor zice că au tras-o pe Academiei (că tot e o stradă bucureşteană de tradiţie). Să depăşim această nedumerire de formă şi să vedem mai îndeaproape care e fondul chestiunii.

Mihai Sorin Rădulescu are o îndeletnicire demodată şi care cere multă acribie şi tenacitate: e genealog. E, să recunoaştem, o ocupaţie nu foarte populară azi, deşi ascendenţa e ilustră. Istoricul e urmaşul spiritual al paharnicului Sion (cel cu Arhondologia Moldovei), a lui Octav-George Lecca (Familiile boiereşti române) sau, mai aproape de zilele noastre, a lui Gheorghe Bezviconi, distins genealog decăzut în regimul comunist la rangul ingrat (dar cu acces la multe monumente relevante) de paznic la Cimitirul Bellu. Tuturor acestora (dar şi altor câtorva înaintaşi cu merite) istoricul le face cuvenitele reverenţe.

Cartea lui M. S. Rădulescu e formată din articole publicate în ultimii ani de autor în diferite reviste, de unde şi impresia de lipsă de unitate, în ciuda încercării de a fi grupate tematic. Sunt, mai întâi, textele consacrate unor familii vechi de boieri moldo-valahi (Kretzulescu, cei cu biserica de lângă Palatul Regal, Câmpineanu, Brătianu, Vlădoianu, Voinescu, Lecca, Şeptilici etc.) sau nobili transilvăneni (Prodan) dar şi de negustori sau burghezi fără mult pedigree (Pompilian, Simian, Xenopol). Efortul documentar trebuie să fi fost extrem de intens. Autorul a răscolit arhive oficiale şi personale şi a stat de vorbă, mai ales la sfârşitul anilor 1980 şi începutul deceniului următor, cu unii din urmaşii personalităţilor despre care a scris, mulţi dintre ei octogenari sau nonagenari. El susţine de altfel că munca genealogului nu trebuie să se limiteze la căutatul prin terfeloage, ci trebuie să includă şi o latură vie, aceea a contactului cu depozitarii informaţiilor respective în măsura în care aceştia mai sunt în viaţă.

Au rezultat prezentări deosebit de amănunţite de arbori genealogici. Fără a avea, desigur, posibilitatea de a verifica corectitudinea informaţiilor, o putem presupune. Cine are răbdare să parcurgă descendenţele complicate are parte uneori de revelaţii interesante. E adevărat pe de altă parte că stilul expunerii nu e foarte atrăgător:

Grigore Brătăşanu a avut din căsătoria sa cu Zoe Măinescu, un fiu, George, şi două fiice, Smaranda - căsătorită cu colonelul Dimitrie Călinescu, din familia boierească Călinescu din Muntenia -, şi Ecaterina, căsătorită Andronescu. Smaranda şi Dimitrie Călinescu au avut o fiică, Maria, căsătorită cu Grigore Maniu, fiul omului de litere Vasile Maniu, bănăţean stabilit la Bucureşti. Din căsătoria Mariei Călinescu cu Grigore Maniu s-au născut viitorul scriitor Adrian Maniu, pictoriţa Rodica Maniu-Mützner şi un fiu pe nume Horia Maniu.

Asemenea pasaje descriptiv-enumerative ocupă pagini întregi şi sunt greu de urmărit. Câteva diagrame, nişte arbori genealogici, ar fi făcut minuni şi ar fi oferit şansa atragerii publicului spre un domeniu îndeobşte considerat prăfuit şi neinteresant. Sigur că iubitorii de fapte diverse literare vor găsi destule informaţii surprinzătoare, de pildă despre înrudirea familiei Prodan cu cea a laureatului Nobel Bjørnstjerne Bjørnson sau a dramaturgului Ibsen sau despre conacul lui Mateiu Caragiale.

Cea de a doua secţiune a lucrării e, cum s-ar zice, mai cosmopolită decât prima şi se ocupă mai ales de latura internaţională a vieţii unor concetăţeni celebri. Găsim aici pagini despre sfârşitul lui Bălcescu la Palermo, despre morminte româneşti la Veneţia, despre azi uitatul diplomat şi estetician Matila C. Ghyca sau despre (pretinse?) urme româneşti la Dublin, oraşul lui Joyce, dar şi al lui Bram Stoker (cel care ne-a făcut celebri cu Dracula). Informaţia e ceva mai diluată decât în prima parte şi e presărată cu consideraţii mai degrabă turistice. Sunt, fără îndoială, bucăţi bazate pe notele de călătorie ale autorului. Acesta a reuşit să pună în faţa cititorului un material bogat, uneori prezentat cam de-a valma şi fără pic de preocupare de a-i capta atenţia. Un minus important al cărţii îl constituie şi aerul moralizator-părintesc, ca al unui bunic sfătos şi patriot pe care îl are în mai multe rânduri prezentarea datelor. Informaţia seacă e preferabilă unor notaţii de acest gen.

☺☺☺Adrian Majuru – Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă

Apărută în 2003 la Editura Compania, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă e una din cărţile numeroase, de valori inegale, consacrate de autor istoriei Capitalei. Mai mult, tema care pare să-l preocupe pe autor este şi de data asta cea a raportului dintre margine şi centru, a zonelor crepusculare din universul urban, cu accente pe elementul secundar, mai puţin cunoscut din lectura marilor istorii generale ale Bucureştilor. Cuvânt de origine turcească, mahala a cunoscut o derivă semantică comparabilă cu cea a lexemului mitocan, care desemna iniţial călugărul de la mitoc, o mănăstire secundară, subordonată uneia mai mari, dar a ajuns să fie sinonim cu necioplit sau grosolan. Într-adevăr, sensul de bază al mahalalei este cel de cartier al unui oraş, indiferent de poziţia sa în raport cu centrul, dar în timp sensul cuvântului s-a degradat, iar ceea ce avem azi (împreună cu derivate precum mahalagiu/mahalagioaică) e epitoma a tot ce poate fi mai rău şi mai vulgar în materie de civilizaţie.

Se ştie destul de bine că ceea ce numim azi Bucureşti a fost la început o grupare de sate în jurul unei cetăţi rudimentare înălţate pe malul drept al Dâmboviţei. Coeziunea acestor unităţi era foarte redusă (nu existau străzi propriu-zise, cu nume şi case numerotate, iar elementul care dădea o brumă de unitate era biserica), dar din ele au luat naştere mahalalele. Foarte numeroase şi de dimensiuni mici (unele abia dacă aveau douăzeci de case), mahalalele au cunoscut un proces de unificare şi sistematizare (mai mult sau mai puţin impus de sus) şi au format cartierele de azi. Din această puzderie de unităţi administrative cu caracter (semi)oficial, Adrian Majuru a ales trei: mahalaua Colţei („o veche periferie-tip”, cartierul Dămăroaia („vârstele periferiei recente”) şi mahalaua Calicilor („periferia de pretutindeni”).

Selecţia pare, la prima vedere, ciudată. Chiar şi fără să cunoşti cu precizie limitele mahalalei istorice a Colţei (dar putându-le intui foarte corect, pe baza toponimiei actuale) te miri că acest cartier poate fi folosit ca material de exemplificare pentru o discuţie despre periferie. Cu toate astea, prin secolul al XVII-lea oraşul propriu-zis se termina, la nord, cam în dreptul Pieţei Universităţii de azi, şi ca urmare Colţea era zonă mărginaşă (făcând un efort de imaginaţie, protestele din sus-pomenita piaţă s-ar fi desfăşurat, păstrând proporţiile, cam pe la Băneasa după standardele de azi). Istoria mahalalei Dămăroaia e mult mai recentă. Ea s-a format după Primul Război Mondial, într-o zonă unde au primit parcele de teren mulţi militari demobilizaţi. Autorul reface istoria măruntă a mahalalei pe baza registrului parohial al bisericii şi a însemnărilor făcute de preoţii respectivi. Sunt pagini care – fără a avea, desigur, valenţe artistice – amintesc oarecum de Necazurile părintelui Ghedeon de Damian Stănoiu. Mahalaua Calicilor (actuala zonă din jurul Căii Rahovei, cunoscută înainte de Războiul de Independenţă drept Podul Calicilor) e mult mai veche şi reprezintă, la fel ca mahalaua Colţei, un teritoriu relativ central. Nu departe de curtea domnească, acolo se aşezaseră în secolele XVI-XVII calicii, adică invalizii ajunşi cerşetori, plasaţi iniţial sub protecţia directă a domnitorului, apoi ocrotiţi de mitropolit, apoi, evident, de nimeni. Adrian Majuru face o incursiune amplă (poate prea lungă şi diluată din această cauză) în chestiunea statutului pe care l-au avut, în epoci istorice, respectivii calici, la noi şi aiurea.

Cele trei capitole pomenite mai sus sunt singurele care au ca obiect spaţii geografice bine delimitate. Restul cărţii (mai mult de jumătate) se ocupă de teme care ţin de istoria moravurilor, imagologie şi sociologie, toate subordonate desigur subiectului principal al periferiei şi marginalităţii. Trecând în revistă aproape 500 de ani de istorie bucureşteană, Adrian Majuru scoate în evidenţă tare persistente la începuturi până în ziua de azi: lipsa de civilizaţie, educaţia precară şi moravurile uşoare ala locuitorilor, dezvoltarea urbană haotică şi superficială, preluarea superficială şi fără noimă a modelelor occidentale. Documentarea e minuţioasă, bazată pe numeroase mărturii de epocă ale unor băştinaşi sau vizitatori sau pe documentele oficiale s-au putut păstra din epoci de mari dezastre (incendii şi epidemii frecvente, ocupaţii militare, răscoale), căci „Bucureştiul a fost ars şi distrus cel puţin o dată la zece ani de-a lungul a mai mult de trei secole [1500-1800]”.

Istoric de meserie, Majuru nu rămâne totuşi blocat în lumea faptului arhivistic imobil, ci vede lucrurile în evoluţia lor, trasând traiectorii ale unor fenomene care se regăsesc în esenţă şi azi. Urbanizarea, sistematizarea şi binefacerile civilizaţiei apusene au fost întotdeauna fenomene superficiale pe verticala socială şi limitate pe orizontală spaţiului geografic. Ghetourile de blocuri din aşa-zisele cartiere muncitoreşti de azi sunt urmaşele mahalalelor din trecut, iar mentalităţile patriarhale primitive n-au dispărut, ci s-au mulţumit să se mute mai la margine. Să luăm un exemplu. Ce poate fi mai central pe harta Capitalei de azi decât strada Scaune, aflată undeva în spatele spitalului Colţea? Ei bine, numele străzii e datorat unui obicei vechi pe care îl aveau mahalagiii de acolo, care scoteau scaune în faţa caselor pentru a sta pe ele, a sporovăi şi fuma ciubuce până la căderea nopţii, la fel ca într-un sat. Astăzi strada e centrală şi cochetă, iar din scaune a rămas doar numele. Obiceiul a migrat în cartierele-dormitor, unde locuitorii ies cu mic, cu mare, în faţa blocului, stau pe băncuţele improvizate, joacă table, beau bere etc. La asta a contribuit, desigur, şi masiva infuzie de element ţărănesc pătruns în Bucureşti în ultimii 50-60 de ani, fără ca aceşti ţărani să se fi urbanizat cu adevărat vreodată.

Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă este, în ciuda unor mărunte derapaje eticiste ale autorului, care deplânge lipsa de educaţie a concetăţenilor săi, o carte plină de informaţii interesante şi pe care pasionaţii de istorii bucureştene o pot citi cu mare plăcere. E plină de ilustraţii, iar asta nu are cum să nu-l încânte pe cititor. Reproduc şi eu două dintre ele. În prima putem vedea un tânăr elegant care se fotografiază, în 1904, în faţa locuinţei sale din strada Ţăranilor nr. 51, aflată între Icoanei şi Romană, actuala Aurel Vlaicu:

Cea de a doua poză e realizată în 1908, iar gospodăria se află în zona Matei Voievod. Nu s-ar zice că o asemenea casă se putea găsi acolo, chiar şi acum peste un secol:

☺☺☺ Ioana Pârvulescu - Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale

După incursiunea ceva mai puţin reuşită în creaţia lui Caragiale pe care a făcut-o în culegerea de eseuri În Ţara Miticilor (De şapte ori Caragiale) despre care am scris aici, Ioana Pârvulescu revine asupra clasicului român cu volumul Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (Humanitas, 2011). Tema (presa şi gazetăria ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea şi sursele jurnalistice ale operei lui Caragiale) fusese abordată şi în eseul Lumea ca o Gazetă din prima lucrare, aşa că preocuparea istoricului literar nu e nouă, mai ales că întregul text nu e decât dezvoltarea unei conferinţe susţinute la Teatrul Naţional în februarie 2011.

Autoarea trebuie să fi petrecut multe ore la Biblioteca Academiei frunzărind presa epocii amintite şi e limpede că activitatea a pasionat-o. Numai aşa se explică adevărata fervoare cu care scrie evocând ziarele şi revistele care alcătuiesc peisajul jurnalistic din vremea activităţii lui Caragiale. Adevărată formă de globalizare a timpului ei, presa îi ţine la curent pe contemporani cu întâmplări care de care mai diverse, de la noi şi de aiurea (nu degeaba numeşte Ioana Pârvulescu un capitol Ocolul lumii cu viteza gazetei, aluzie poate la romanul lui Jules Verne, apărut cam tot atunci). Ziarul e – ca să folosesc o metaforă cam banală – o adevărată oglindă a vremurilor, cu zbateri politice, cu polemici sforăitoare între liberalii de la Românul lui C. A. Rosetti şi conservatorii de la Timpul, ziar quality prin excelenţă, dar cu fapte diverse, unele anodine, altele senzaţionale. Caragiale, care, o ştiu până şi şcolarii, a lucrat multă vreme ca gazetar, pare să-şi fi extras materia multor texte din presa vremii, fie că e vorba de examenul de bacalaureat, fie că e vorba de cine ştie ce dramă spectaculoasă de mahala. Interesante sunt apropierile pe care le face autoarea între istorioara din celebra schiţă Bubico şi o scenă relatată de generalul Ivolghin în Idiotul lui Dostoievski. Ipoteza – plauzibilă, dar greu de verificat – ar fi că atât Caragiale, cât şi romancierul rus ar fi prelucrat o ştire din ziarul L’Indépendance Belge.

Ioana Pârvulescu afirmă că opera zisă comică a lui Caragiale poate fi mai bine înţeleasă dacă o raportăm la profesiunea jurnalistică a autorului şi ar reprezenta un fel de meta-gazetărie:

Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hârtie de ziar, alcătuieşte o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă. Aşadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sunt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale.

Problema care se ridică imediat (şi pe care autoarea o sesizează foarte corect) este că un asemenea gen de operă riscă să fie minat de contextual şi de efemer, căci ziarul şi problematica lui sunt specii intrinsec perisabile. Într-adevăr, destul de puţină lume mai are azi habar cine era Gambetta sau, mai rău, cine era „Matei”, personajul pomenit într-un context stomatologic de Catindatul din D’ale carnavalului. Ca să nu mai vorbesc de misteriosul Stabiliment din O noapte furtunoasă (numit de jupân Dumitrache „Stabilament” şi pomenit şi de Rică Venturiano): 

„M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment.” sau „Auz un zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi cu încetul se stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru, numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi douăzeci... oră fatală pentru mine!” 

După Ioana Pârvulescu, rezistenţa în timp a operei lui Caragiale, paradoxală în raport cu efemeritatea elementului contextual, ancorat în epocă, ar fi dată chiar de efectul de distanţare care rezultă din cea de a doua prelucrare a realităţii. E o ipoteză interesantă şi care ar merita poate adâncită.

Cartea este împănată cu reproduceri inedite (în număr de 248, ni se spune) din presa parcursă, reproduceri pe care lectorul ar trebui să le citească, nu doar să le scaneze neatent din ochi. E limpede şi efortul autoarei şi al editorului de a ne oferi o carte pe care să-ţi facă plăcere s-o ţii în mână. La asta contribuie hârtia velină de bună calitate şi anexele cu sute de decupaje de ziar. Cititorul s-a îmburghezit de un secol încoace, căci în Cuvânt înainte ni se evocă, prin contrast, „aceste foi fărâmicioase, cu literele adesea şterse” care alcătuiesc publicaţiile parcurse. Nu pot să nu observ totuşi că cele mai multe reproduceri par poze făcute la înghesuială, cu un telefon mobil, ceea ce taie mult din impresia artistică a cărţii. Sau o fi – parcă poţi să ştii? – un efect artistic pe care eu, unul, n-am reuşit să-l descifrez. Unele exprimări mai îndoielnice, la limita pleonasmului, gen „Chenarul de doliu a fost introdus prima dată de Românul”, scad şi ele din valoarea unei cărţi altminteri interesante.

Fact checking

Bineînţeles că nu mi-a dat pace nici mie fatalul Stabiliment menţionat în O noapte furtunoasă. Nici Ioana Pârvulescu nu ştia iniţial despre ce e vorba, dar a aflat de la profesorul ştefan Cazimir. Nouă însă nu ne spune, aşa că trebuie să ne descurcăm singuri. Una din ipoteze este că ar fi vorba de aşa-numitul Stabiliment de băi al casei Mitraşevski de pe strada Poliţiei, cunoscut şi pentru un incident în care ar fi fost implicat Eminescu în 1883, când fusese atins ireversibil de o alienare mentală severă. Ca poziţie pe hartă, locul ar putea să corespundă cu cel din piesa lui Caragiale, căci se află pe itinerariul plauzibil de la grădina Union la casa lui jupân Dumitrache. Cu toate astea, nu ştiu dacă imobilul avea orologiu, detaliu semnificativ. O altă ipoteză e că Stabilimentul ar putea să fie Arsenalul armatei, înființat de Cuza în 1863. Imobilul era situat în Dealul Spirii, aşa că e şi el un bun candidat, dar nu ştiu dacă avea orologiul cu bucluc. Singura poză pe care am găsit-o (aici) nu este edificatoare.

☺☺☺ Andreea Răsuceanu - Cele două Mântulese

Cine sunt cele două Mântulese din cartea Andreei Răsuceanu (Editura Vremea, 2009)? Nu-i o întrebare trivială, deşi un prim răspuns se profilează încă din primele pagini. La 1734 se încheie construcţia, în mahalaua cu acelaşi nume, a bisericii Mânuleasa. În pisania acesteia figurează, pe post de ctitori, jupânesele Maria şi Stanca, sora şi, respectiv, soţia răposatului Manta, boier devenit cupeţ (adică negustor), personaj de vază al Bucureştilor din secolul al XVIII-lea. Stanca şi Maria ar fi, aşadar, „Mântulesele“, deşi istoria, ingrată, pare s-o fi aşezat pe Stanca intr-o poziţie subordonată, căci după moartea cupeţului Maria pare să ocupe primul plan. Într-adevăr, întreaga mahala se constituise în jurul uliţei Mântuleasa, atestată încă din 1707, dar ocupa moşia de zestre a Stancăi. Mai mult, o expresie ironică frecventă în epocă, pomenită în Istoria Bucurescilor a lui Ionnescu-Gion, stă mărturie a notorietăţii cartierului. E vorba de „a rupt din gardul Mântulesei“, gard care se pare că înconjura moşia şi din care locuitorii au tot rupt nuiele pentru a se apăra de câinii vagabonzi până l-au destrămat cu totul. Cum ar veni, un fel de praf de pe tobă.

Avem aşadar, cel puţin în parte, un volum de evocare a unor figuri şi întâmplări din istoria Capitalei, din cele care au apărut cu duiumul în ultimii ani, fără ca numărul apariţiilor să echivaleze neapărat cu calitatea. E o abordare (spre lauda autoarei) minuţioasă şi bine ilustrată cu documente din arhive. Muncă grea şi ingrată, căci sursele scrise sunt extrem de puţine şi fragmentare. E totodată un demers multidisciplinar, căci Andreea Răsuceanu abordează un registru tematic larg, de la istoria moravurilor şi mentalităţilor până la istorie economică, arhitectură şi istoria artei, ce acoperă o perioadă de aproape 250 de ani. Iată un fragment care ilustrează concepţia demografică a secolului al XVIII-lea:

[...] reprezentarea ideală a vârstelor vieţii arăta în secolul al XVIII-lea astfel: cocon (până la patru ani), copil (4 - 15 ani), cătărâgă (15 - 20 de ani), „voinic, adecă june“ (23 - 42 de ani), bărbat (42 - 56 de ani), bătrân (56 - 69 de ani), matur (70 - 80 de ani).

Culmea e că în epocă puţini depăşeau vârsta de 50 de ani, aşa că „maturii“ trebuie să fi fost rarissimi.

Mahalaua Mântuleasa şi locuitorii ei reprezintă, pare să ne spună cartea, un material ideal (în fine, în limitele impuse de sursele sărace) pentru un studiu de caz pilduitor pentru intreaga istorie a Bucureştilor şi, de ce nu, a întregii Valahii urbane, câtă va fi fost.

Aflăm bunăoară din Cele două Mântulese sumedenie de lucruri interesante despre statutul femeii române pe la 1750, despre relaţiile dintre sexe, despre regulile şi cutumele care guvernau transferul proprietăţii sau despre trăirile şi fantasmele religioase ale contemporanilor. În treacăt fie spus, sunt pagini care rivalizează ca atractivitate pentru cititorul profan cu cele ale Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. De o prezentare amănunţită se bucură biserica Mântuleasa, monument de secol XVIII destul de puţin cunoscut publicului. Se fac incursiuni pline de pitoresc în îndeletnicirile şi meşteşugurile locuitorilor cartierului, se prezintă istoria unor case reprezentative (inclusiv a unei case mereu plănuite şi niciodată construite).

Revenind la întrebarea de la care plecasem, un alt răspuns posibil ar fi că cele două Mântulese sunt spaţiul real (mahalaua Mântuleasa în manifestările sale fizice/tangibile/istorice) şi cel mitic, corespondent literar al celui dintâi. Andreea Răsuceanu oferă - era de aşteptat - şi un asemenea răspuns. Apar, inevitabil, referirile la proza lui Mircea Eliade (nu-s cele mai realizate pagini ale cărţii) şi, de data asta mai puţin previzibil, la proza literară a lui Ion Ghica. De data asta poţi rămâne cu impresia că autoarea a muşcat mai mult decât putea mesteca. Tot la scăderi putem contabiliza şi unele repetiţii obositoare - unul şi acelaşi lucru ni se spune câteodată de mai multe ori, cu foarte mici variaţii. E un păcat de care suferă destule teze de doctorat transformate, fără multă prelucrare, în cărţi, cum e şi cea de faţă. Să reţinem însă partea bună a lucrurilor.

☺☺ Gabriel Ciotoran - Oraşul Bucureşti între 1 septembrie 1939 şi 30 decembrie 1947

În prefaţa care deschide acest volum apărut la Editura Corint în 2010, autorul, care înţeleg că e muzeograf de felul lui, ne explică ce conţine cartea, rezumând-o în câteva pagini, deşi nu ştiu cât ne foloseşte asta. Este (e limpede) o lucrare tip cronică ce surprinde, cel puţin în intenţie, evenimente petrecute în Capitală între 1 septembrie 1939 (începutul celui de Al Doilea Război Mondial) şi 30 decembrie 1947 (abolirea monarhiei şi instituirea formală a regimului comunist la noi), două repere importante atât în sine, cât şi pentru consecinţele lor tragice întinse pe decenii.

Marele pericol care pândeşte acest gen de cărţi este glisarea prea frecventă (şi pe spaţii mari) de la particular la general. Mai pe înţeles, autorul te ademeneşte cu o carte despre Bucureşti (şi ca iubitori ai istoriei Capitalei muşcăm momeala şi o cumpărăm), dar dincolo de gardul vopsit în culori atrăgătoare găsim adesea un conţinut care are de a face cu istoria României în general şi mai puţin cu urbea. Gabriel Ciotoran nu face excepţie şi umple pagini după pagini cu prezentarea unor evenimente (dictatura regală, mişcarea legionară şi avatarurile ei, războiul, lovitura de stat de la 23 august 1944, instaurarea treptată a comunismului etc.) pe care le găseşti tratate în mai toate cărţile de istorie. Desigur, fiindcă Bucureştiul era şi pe vremea aceea capitală, multe din evenimente s-au petrecut acolo, dar ele nu ne spun cine ştie ce despre istoria oraşului.

Măcar dacă autorul ne-ar spune ceva nou despre toate astea. Nici vorbă. De cele mai multe ori el nu face decât să prezinte cuminte faptele, iar când nu o face, ne livrează platitudini sau „evaluări“ personale de genul:

Apreciez că această proclamaţie [a regelui Mihai în noaptea de 23 august 1944] este deosebit de importantă, întocmai ca aceea din 1877, a lui Carol I, şi din 1916, a lui Ferdinand.

Zău dacă nu merită să cumperi o carte despre Bucureşti ca să afli ce crede Gabriel Ciotoran despre una sau alta!
Alteori cititorul e pur şi simplu tras pe sfoară. Aşa se întâmplă atunci când ni se spune că vor fi prezentate persecuţiile la care a fost supusă populaţia evreiască odată cu introducerea legislaţiei rasiale (e vorba de aşa-zisele decrete de românizare ale regimului Antonescu, şi nu „romanizare“, cum aiurea scrie în carte). Nici vorbă, se menţionează într-un loc pe jumătate de rând că evreii erau scoşi să cureţe zăpada şi cam atâta. Avem parte şi de informaţii de-a dreptul inexacte. De pildă, autorul scrie negru pe alb că D. Bagdasar (renumit medic şi ministru al Sănătăţii după 1944) este întemeietorul neurochirurgiei. Iar nici vorbă - al neurochirurgiei româneşti, da, dar nu al neurochirurgiei ca disciplină.

Ceea ce salvează (parţial) cartea este prezenţa câteodată a detaliului pitoresc şi a anecdoticii, adesea culese din presa vremii:

În Calea Plevnei se găsea „casa spânzuratului“ sau „casa cu o mie de ferestre“ rămasă neterminată din timpul Primului Război Mondial. Orice încercare de terminare a casei se sfarşea cu o dramă. Se prăbuşeau schelele şi mureau zidarii, care se sufocau de parcă erau strangulaţi . Deşi presa relatează despre aceasta, istoricii o consemnează fără să dea asigurări asupra veridicităţii sau a cauzelor acestui ciudat fenomen.

Dincolo de stângăcia relatării autorului, să reţinem senzaţionalul situaţiei. Asta dacă n-o fi fost vorba de o (a câta?) instanţiere a mitului meşterului Manole.

În alt loc aflăm că exista, imediat după război, ciudata expresie (de fapt, o înjurătură) „vedea-te-aş pe tramvai!“. În epocă se practica punerea la stâlpul infamiei a tot felul de inşi, consideraţi (pe drept sau nu) colaboraţionişti ai vechiului regim sau infractori ai noilor vremuri. Afişele cu chipurile acestora erau lipite pe tramvaie, acţiune menită să bage frica în populaţie.

Aş sfârşi prin a lungi postarea asta până a o face de necitit dacă aş scrie despre neajunsurile acestei cărţi (câte le-am constatat eu), dar nu ştiu dacă ar servi la ceva. Totuşi... se scrie (şi se spune) „Pactul Tripartit“, nu „Pactul Tripartid“, aşa cum apare în volum. Dovadă că la volumul sărac nici boii corectorii nu trag.

☺☺ Graziella Doicescu - Captivantul Bucureşti interbelic

Editura Vremea scoate o colecţie numită Planeta Bucureşti în care apar (uşor de dedus) lucrări consacrate istoriei Capitalei. Sunt, după cum se poate vedea chiar de pe site-ul colecţiei, cărţi destul de diferite ca nivel şi realizare, de la scrieri sentimentale, fără mare valoare în sine, până la monografii devenite clasice. Captivantul Bucureşti interbelic (2008), cartea Graziellei Doicescu, o stimabilă octogenară fostă profesoară de fizică şi chimie, face parte din prima categorie. Autoarea, căreia vârsta îi oferă avantajul de a fi trăit, copil fiind (a copilărit lângă Parcul Carol, pe Candiano Popescu), vremurile despre care scrie, îşi propune o serie de rememorări pitoreşti şi destul de naive, interesante totuşi pentru pasionaţii istoriei Capitalei.

Capitole scurte şi destul de numeroase povestesc despre oraşul tradiţional: oltenii cu coşuri şi cobiliţe, despre flaşnetarii cu bilete de papagal, florărese, ursari, zlătari, rudari, lampagii, hornuri şi coşari, simigerii, gogoșării, cafenele, bragagerii, castane coapte, cârciumi, bodegi, birturi etc. Toate acestea alcătuiesc o tablă de materii pestriţă şi sunt, desigur, demult dispărute din peisaj. Iată câteva observaţii privind înmormântările:

Înmormântările se făceau cu dricul. Erau trei clase de înmormântare. La clasa a III-a apelau oamenii nevoiaşi. Dricul era tras de doi cai. La clasa a II-a, dricul era tras de patru cai şi se punea la dispoziţia preotului o trăsură şi încă o trăsură la dispoziţia familiei. Înmormântarea de clasa I era somptuoasă. Dricul era tras de şase sau opt cai. Caii erau mascaţi. Aveau, în spate, o învelitoare neagră, care se termina în părţi cu franjuri, şi măşti negre laterale la ochi. Iar pe cap un pompon înalt, negru. Dricul era mare şi strălucitor.

Aproape că am putea spune (nu fără o oarecare doză de umor negru) că, orânduit după clase, numărul cailor folosiţi la cortegiile funerare alcătuia o progresie geometrică.

Bucureştiului interbelic desprins de tradiţie şi aflat în plină modernizare precum şi Bucureştiului cultural îi sunt dedicate mai puţine capitole. E oarecum explicabil, căci e o latură a existenţei interbelice pe care autoarea, copil fiind, n-a putut-o recepta probabil prea bine. Cum totuşi ea nu doreşte să lase temele neabordate, ne pomenim cu pagini întregi de enumerări (de exemplu, în capitolul Teatrul şi arta teatrală avem lungi liste de actori şi roluri jucate în epocă, după cum tot de liste peste liste avem parte la Teatrul, opera şi baletul, Concertele de muzică simfonică sau Concertele de jazz. Asemenea capitole, cel mai probabil rodul unei documentări recente mai degrabă decât al unei rememorări fireşti, contrastează destul de neplăcut cu celelalte. Supărătoare e şi evidenta notă moralizatoare, prezentă copios înspre finalul cărţii („[N]oi cei din vechea generaţie avem uneori impresia că trăim într-un oraş sălbatic, fără pic de respect faţă de cei în vârstă sau faţă de munca celorlalţi.”). Asemenea note de evidentă dăscăleală, precum şi înşiruirile aproape contabiliceşti pe care le reproşam mai sus fac mai puţin captivant acest număr al colecţiei.

☺☺☺ Corneliu Şenchea - Glorii şi păcate bucureştene

În ultimii ani, edituri mari şi mici au publicat lucrări de istorie a Capitalei, profitând de existenţa unui public poate nu foarte numeros, dar fidel subiectului. Fac şi eu parte din acest public şi am cumpărat din curiozitate cărticica lui Corneliu Şenchea - Glorii şi păcate bucureştene apărută în 2007 la Editura Ideea Europeană.

 Trecând mai repede peste primele câteva secole de existenţă a Bucureştiului, care vor fi fost interesante şi pitoreşti, dar vor rămâne în cea mai mare parte necunoscute din cauza sărăciei documentelor, autorul alocă mai mult spaţiu secolului al XIX-lea, prima vârstă de capitală europeană a oraşului. Două din capitolele cărţii par luate din romanele de capă şi spadă. Primul este Rebeli şi conspiratori, din care aflăm date interesante despre „craii de Curtea Veche”, indivizi certaţi cu legea şi care operau în ultimele decenii fanariote, după ruinarea Curţii Vechi. Cel puţin cu numele, aceşti crai i-au servit drept sursă de inspiraţie lui Mateiu Caragiale. Autorul ne povesteşte şi despre atentatul organizat în 1848 împotriva domnitorului Gh. Bibescu. Acesta avea să scape cu viaţă miraculos, graţie unui epolet din care glonţul atentatorului ricoşează fără a-l răni. Bibescu este însă nevoit să abdice în curând sub presiunea evenimentelor revoluţionare. Cel de al doilea capitol tematic este Duelişti şi briganzi, care prezintă figuri celebre în epocă de duelgii năbădăioşi sau haiduci mai mult sau mai puţin cunoscuţi.

Din Bucureştii galanţi aflăm, printre altele, povestea relaţiei sentimentale dintre acelaşi domnitor Gh. Bibescu şi Maria Ghica. Istoria e mai puţin cunoscută şi merită citită. În general am senzaţia că domnitorul respectiv e - pe nedrept - o figură mai de plan secund. Era un om foarte cultivat şi luminat pentru vremea lui (studii juridice la Paris, raritate în prima jumătate a veacului al XIX-lea) şi foarte inteligent. Am senzaţia că lumina proastă în care apare acest personaj, mai ales din cauza faptului că revoluţia de la paş’opt l-a prins pe tron e nemeritată.

Detalii de-a dreptul pitoreşti oferă Bucureştii vechiului regat. Foarte interesantă este evocarea tulburărilor sociale din primii ani ai domniei lui Carol I - se ştie că la început tânărul suveran străin nu s-a bucurat de o popularitate aşa de mare ca în a doua parte a domniei. Aflăm şi un amănunt interesant - la vremea aceea, pentru că Bucureştiul nu era sistematizat, nu existau marile pieţe publice care să permită desfăşurarea civilizată a manifestaţiilor de stradă, fapt care a făcut ca manifestaţiile bucureştenilor să fie foarte aproape de un deznodământ sângeros (Pache, care a făcut bulivardu’ ăl’ nou de care vorbeşte Caragiale în Art. 214, avea să fie ales primar ceva mai târziu).

Mai puţin interesante, poate şi pentru că nu oferă foarte multe informaţii noi (şi, de ce nu, mai picante) sunt capitolele Bucureştii în literatură şi Virtuţi teatrale bucureştene. Capitolele acestea au pe alocuri aspectul unor cuminţi compuneri şcolare. Oraşul pierzaniei dezvoltă tema teatrală şi prezintă imaginea oraşului în teatrul clasic românesc, nereuşind însă, cred, să salveze mult din impresia pe care o lăsase celălalt capitol „teatral”. Cu toate aceste scăderi, volumul e o lectură plăcută şi folositoare pentru cei interesaţi de temă.

☺☺☺Realitatea ilustrată - Bucureştii anului 1935

Mi-a atras atenţia (şi nu prin aspect, căci e modestă ca prezentare) o cărticică apărută în 2005 la Editura Tritonic sub numele de Realitatea ilustrată - Bucureştii anului 1935. E vorba, aşa cum sugerează însuşi titlul, de o culegere de articole apărute în anul respectiv în săptămânalul, binecunoscut în epocă, Realitatea ilustrată. Probabil alegerea acestui an nu e întâmplătoare, căci el reprezintă jumătatea domniei lui Carol II, domnie care a marcat puternic dezvoltarea oraşului. Tot în 1935 a apărut şi un foarte interesant Ghid al Bucureştilor, pe care cei interesaţi îl pot citi, scanat, aici.

Sub titlul Meserii şi ocupaţii ciudate Alex F. Mihail prezintă moduri mai puţin obişnuite de a-ţi câştiga existenţa într-un oraş care începe să semene a mare metropolă. Unii scoteau bani urcându-se în tren încă de la depou şi apoi vânzându-şi locul. Ocupaţia era rentabilă, mai ales că multe trenuri erau foarte aglomerate. Alţii, profitând de o decizie a municipalităţii potrivit căreia taxiurile nu aveau voie să circule pe străzile centrale fără pasageri, jucau, contra unei sume de bani, rolul clientului. Într-o vreme când meseria de bodyguard nu exista ca atare, unii inşi, mai vânjoşi, îi ajutau pe proprietarii de localuri să dea afară clienţii recalcitranţi sau să-i facă să plătească pe cei care vroiau s-o şteargă fără să achite consumaţia.

Ioan Masoff (cunoscut mai mult ca istoric de teatru) scrie despre obiceiurile de lăsata secului, dar şi despre Raoul de Ginsbourg, personaj originar din Bucureşti care ajunge, printr-un concurs extraordinar de împrejurări, director al operei din Monte Carlo. Un oarecare E. S. figurează cu un articol despre un... club al milionarilor. D. A. Dospinescu are un articol despre abator, iar Alex F. Mihail figurează cu o anchetă efectuată printre elevii marilor licee (Spiru Haret, Lazăr, Matei Basarab, Sf. Sava).

Nesemnat apare un ciclu de articole dedicate unei manifestări tradiţionale în anii ’30, Luna Bucureştilor, ocazie cu care se organizase o mare (şi se pare, variată) expoziţie în Parcul Carol. Cu respectiva ocazie se prezentaseră reconstituiri ale unor străzi bucureştene din secolul XIX, dar şi - poate mai interesant - machete ale unor zone ale Capitalei în anul 2000! F[elix] Aderca figurează cu articolul Ochii văd inima cere (fără vreo virgulă), plin de constatări amare cu privire la inegalităţile sociale ale vremii.

Tot Alex F. Mihail (se pare, un publicist foarte activ) scrie şi un articol pe teme sociale pe care îl intitulează, sec, Cum trăiesc oamenii. Se pare că una din temele sensibile ale zilei era normalizarea:

Astfel, de pildă, în 1929 s-a făcut la C.F.R. un studiu aprofundat asupra salariilor, care păreau prea mari, sau rău proporţionate, şi s-a făcut o aşa zisă „normalizare”. În urmă s-a observat că unii slujbaşi erau nemulţumiţi, privind cu jind la alţii, cu aceeaşi pregătire tehnică, aceleaşi ore de muncă şi aceeaşi răspundere, care aveau însă un salariu mai mare, atunci s-a făcut o a doua „normalizare”.
Dar lumea tot nu era mulţumită.Au urmat alte normalizări, o goană nebună după reduceri bugetare, economii sângeroase, o sălbatică repartizare a atribuţiilor între personalul rămas în picioare pe câmpul muncii... Totuşi, s-a mai găsit posibilitatea să se facă numiri noi: astfel, de pildă, s-au numit cinci ingineri în serviciul de supraveghere a reviziei vagoanelor în staţia Bucureşti-Griviţa, în locul unicului controlor [...] care odinioară făcea această slujbă, dar care a fost dat afară.

Am scris aici nu odată că, dacă e important să citeşti, din pură plăcere a lecturii sau pentru a te informa, e poate la fel de important să încerci să vezi dacă cele citite au relevanţă pentru realitatea imediată. Parcurgând articolele din volum, vezi că normalizările din 1929 nu-s singurele a-normalităţi cu corespondenţă în 2010.