„Nu aveam decât paisprezece ani când am
intrat în Armata Roşie”, mărturiseşte scriitorul sovietic pentru copii Arkadi
Gaidar (1904-1941) în textul intitulat Autobiografie
care încheie volumul de povestiri Piatra
cea fierbinte (Editura Tineretului, 1961). Cu asemenea precocitate, nu e de
mirare că la douăzeci de ani, când a fost trecut în rezervă, tânărul militar
era comandant de regiment. Cei interesaţi de problemele psihologiei artei vor găsi
probabil destule elemente biografice relevante pentru opera autorului, plină de
episoade de glorificare a sus-pomenitei armate, văzută aproape ca un element
supranatural, ca o forţă de natură să asigure invincibilitatea statului
sovietic recent instaurat. „[...] Puterea Sovietică e vie, trăieşte, şi nimeni,
tovarăşi, n-o să-i poată face nimic!”, mai spune Gaidar în Autobiografie, şi era greu de contrazis la vremea aceea.
Textele din Piatra cea fierbinte, ai căror eroi sunt copii nu mai mari de 10-11
ani, sunt de două categorii. E vorba mai întâi de întâmplări narate realist,
luate, cum ar fi, din viaţă, relativ disparate, însă legate între ele prin
ubicua prezenţă a Armatei Roşii. Suntem în primii ani de după revoluţia
bolşevică, războiul civil care a urmat e încă în curs sau abia s-a terminat,
iar elementele alb-gardiste, încă capabile de isprăvi neplăcute, se cer
anihilate. În Adăpostul numărul patru,
trei prichindei de la ţară (Kolka, Niurka şi Vaska), alături de Isaika, amicul
lor din Moscova, nimeresc în joacă într-un poligon de trageri al Armatei Roşii.
Nu numai că nu au parte de o (perfect plauzibilă) experienţă traumatizantă, ci
sunt luaţi sub aripa lor protectoare de militarii sovietici binefăcători. Ceaşca albastră îi are ca eroi pe
povestitor, care închiriază o vilă lângă Moscova (celebra „dacea” sovietică)
pentru a petrece un sfârşit de vară cu soţia (Marusia), şi fetiţa de şase ani şi
jumătate (Svetlana). O ceartă trecătoare provocată de spargerea unei ceşti din
cămară desparte pe moment familia, iar tatăl şi fiica explorează
împrejurimile. Desigur, ei dau peste veşnicii soldaţi aflaţi la manevre, oameni
blânzi şi iubitori, care îi dau copilului bomboane în formă de ghindă. Nu e surprinzător că Svetlana născoceşte un cântecel
oarecum dadaist, dar tematic:
Hei!...
Hei!...
N-am
spart noi ceşcuţa cea albastră,
Nu!...
Nu!...
Peste
câmp trece Armata Roşie,
Dar
noi ne-am dus în grădină după morcovi.
Fum
în pădure e povestea de-a
dreptul eroică a lui Volodka, un băiat care ajută la salvarea aviatorului
Fedoseev, al cărui avion fusese doborât de trei „oameni răi” care dăduseră foc
pădurii pentru a distruge şi uzina din apropiere. Mitul sabotorului malefic,
neutralizat prompt cu ajutorul tinerilor, e de altfel omniprezent în literatura
sovietică şi a ţărilor satelite (vezi, la noi, Marea bătălie de la Iazul Mic de Octav Pancu-Iaşi, despre care am
scris aici). Finalul povestirii, neaşteptat pentru cititorul de azi, e
relevant: Ce se lucrează în această uzină [cea salvată de la sabotaj], noi nu ştim.
Şi chiar dacă am şti, n-am spune-o la nimeni, decât unui singur om: tovarăşului
Voroşilov. Numele mareşalul Voroşilov (1881-1969), figură legendară a Armatei
Roşii, apare de altfel de mai multe ori în opera lui Gaidar.
Două din piesele din volumul de azi au
toate caracteristicile basmului. E vorba de basme moderne, cu mesaj puternic ideologizat,
care păstrează totuşi multe din elementele structurale ale speciei respective,
cu arome specifice din folclorul rus. În Secretul
militar, forţele reacţionare, aflate sub comanda Burghezului cel Mare,
asaltează teritoriul recent eliberat. Când totul pare pierdut, se ridică la
luptă un băiat numit Malciş-Kibalciş. Capturat şi torturat de inamic, el nu
trădează secretul militar, devine martir al cauzei şi, după moarte, i se pune
pe mormânt un mare steag roşu.
Celălalt basm e Piatra cea fierbinte, o poveste plină de oameni înţelepţi, imuni la
tentaţii omeneşti cărora le-ar sucomba mulţi din semenii noştri. Ivaşka, un
băiat de opt ani, cam netot şi slab la carte, găseşte lângă o mlaştină o piatră
ciudată, albastră şi fierbinte, pe care stătea scris că cel care o va căra până
în vârful dealului îşi va recăpăta tinereţea şi-şi va putea lua viaţa de la
început. Ivaşka, foarte mic şi de altfel repetent, n-are niciun interes să-şi
ia viaţa de la capăt, dar e uimit să constate că paznicul livezii colhozului, un
moşneag sărit de şaizeci de ani, n-are nevoie de aşa ceva. Motivul e foarte simplu
de priceput: e mulţumit de viaţa lui nouă, în Uniunea Sovietică, şi nu vrea să
se întoarcă la traiul greu din regimul ţarist. Alături de frica de ridicul,
acesta e de altfel principalul motiv invocat şi de alţii pentru refuzul de a se
bucura de binefacerile pietrei fierbinţi.
Marcate puternic de factorul ideologic,
impregnate câteodată de un aer manipulator irespirabil, povestirile lui Gaidar
au totuşi părţi frumoase, cu potenţial atractiv pentru copil. Prozatorul ştie
să istorisească, iar atmosfera e pe alocuri feeric-magică precum cea din filmul
Siberiada. Cu atât mai nocivă pentru
micii cititori din anii 1930 apare propaganda strecurată printre rânduri sau
afişată strident. Cei interesaţi de temă vor aprecia probabil volumul Politicizing Magic: An Anthology of Russian
and Soviet Fairy Tales editat de Marina Balina, Helena Goscilo şi Mark Lipovetsky (Northwestern
University Press, 2005). Ar fi totuşi nedrept să
vedem în Gaidar un simplu activist cultural-ideologic. Omul credea cu
convingere în „cauză”, iar în 1941, când a început războiul, s-a alăturat unor
formaţiuni de partizani şi a căzut în luptă, deşi putea avea parte de un post
călduţ în spatele frontului. Ediţia românească a povestirilor lui Gaidar este
ilustrată, într-un stil amintindu-l pe cel rusesc tradiţional, de Coca Creţoiu.