☺☺☺ Bogdan Suceavă - Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute

În Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute (Polirom, 2017) Bogdan Suceavă are ideea, pe cât de ingenioasă, pe atât de ambiţioasă, de a scrie despre cărţile care... lipsesc. Lipsesc, fie pentru că au fost scrise, dar s-au pierdut (în jurul acestora se învârt majoritatea eseurilor din volum) sau pentru că nu sunt terminate sau, pur şi simplu, n-au apucat să fie scrise. Bogat reprezentată, prima categorie e ilustrată de cazuri arhicunoscute, precum cartea a doua a Poeticii Stagiritului (caz popularizat intens prin Numele trandafirului de Eco), cea de a doua, de texte care nu au fost scrise, deşi spiritul vremurilor sau personalitatea autorilor le anunţau. Vitregia istoriei – până şi şcolarii ştiu că incendierea Bibliotecii din Alexandria a provocat daune ireparabile corpusului de texte al omenirii – a făcut ca lista lacunelor tip Poetica să fie foarte lungă.

Există, dacă e să-l credem pe Suceavă, un adevărat continuum al autorilor de lucrări pierdute. La un capăt al scalei s-ar situa scriitori precum grecul Diphilus („cel mai nenorocos autor născut vreodată”), autor a circa o sută de comedii, toate pierdute. La capătul opus se situează Platon, a cărui operă ar fi ajuns până la noi fără pierderi. Între aceşti doi poli avem o lungă listă de autori semi-norocoşi. Caz prototipic, Aristotel figurează cu sus-amintita Poetică sau cu o serie de dialoguri, probabil pierdute. Partea leului şi-o adjudecă, din motive lesne de înţeles, antichitatea greco-romană, bine ilustrată la capitolul „lacunelor”. Suetoniu, Cicero, Pliniu cel Bătrân, Tacit sau împăratul Claudius (cu a sa Istorie a Cartaginei) sunt doar câţiva din autorii vechi a căror operă e lacunară din cauza vitregiei vremurilor.

Să nu se creadă însă că s-au pierdut numai opere din trecutul îndepărtat. Eseistul ilustrează tema pierderilor mai recente cu cazuri precum cel al piesei Ur-Hamlet de Thomas Kyd, al marchizului de Sade (ale cărui manuscrise au fost arse din pudoare de urmaşi) sau al lui Byron, cu Memoriile distruse de executorii testamentari. Nici Shakespeare însuşi nu e scutit de umbra bănuielii că o serie de creţii ale sau s-au rătăcit iremediabil.

Om de ştiinţă el însuşi (Bogdan Suceavă a matematician), autorul alocă un spaţiu considerabil lucrărilor ştiinţifice pierdute. El inventariază, cu regret, posibile cărţi ale lui Thales sau Euclid (Despre conice, Porisme) care s-au pierdut. Mai sunt destui alţii, ca mai obscurul, pentru nespecialişti, Speusippus (Asupra numerelor pitagoreice), ca să mai iau un exemplu din antichitate. Există şi cazuri de dată recentă, precum teza de doctorat pierdută a matematicianului japonez Kentaro Yano.

Pe lângă inventarul lung al creaţiilor artistice sau literare pierdute, Bogdan Suceavă pomeneşte şi lacunele datorate mai degrabă nerealizării în practică a ideilor. Sophie Germain, geniu matematic nativ, nu şi-a putut formaliza intuiţiile revoluţionare din cauza lipsei unei educaţii matematice formale. Caragiale al nostru nu a încheiat piesa mult-anunţată, continuare a comediilor de succes din perioada de maximă fertilitate creatoare. Se pare că inspiraţia dramaturgului secase pur şi simplu, dar asta e deja o temă pentru o altă carte.

Materialul eseurilor nu e recoltat în întregime din biblioteci. Uneori autorul iese din sala de lectură şi vorbeşte de propriile sale experienţe legate de lacunele livreşti. Câteva pagini sunt consacrate incendierii Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989. Nu sunt neapărat cele mai memorabile pagini ale volumului, însă nu fac rău la autenticitate. La fel, paginile dedicate volumelor de matematică şi raportului de intimă comunicare cu acestea.

Istoria lacunelor nu-şi propune (nici n-avea cum) tratarea exhaustivă a temei. Pentru aşa ceva ar fi fost nevoie de mult mai mult spaţiu, iar cantitatea nu ar fi sporit calitatea. Bogdan Suceavă nu are nici măcar multă sistemă. Uneori ai senzaţia că sare de la una la alta, iar exprimarea lasă câteodată de dorit (agasantă construcţia „trebuie că”, repetată cam des). Cu toate astea, dinamismul relatării, patima cu care autorul se angajează în jocul ideilor şi, nu în ultimul rând, integrarea inteligentă a experienţei personale contribuie toate la succesul cărţii despre... lipsuri.

Fact checking

Spuneam că o tratare exhaustivă a temei ar fi fost imposibilă. E demn de menţionat, totuşi, un caz foarte relevant, pe care Bogdan Suceavă nu îl cunoaşte sau pe care îl omite, din motive de economie a expunerii. E vorba de încercarea geometrului italian Vincenzo Viviani, elev al lui Galilei, de a rescrie cartea, pierdută, a lui Apollonius despre secţiunile conice. Cu cartea sa, intitulată De locis solidis divinatio geometrica, Viviani se dorea deschizător de drumuri în ale divinaţiei (adică ghicirii) textului unei lucrări pierdute.

☺☺ Martin S. Martin - America povestită unui prieten din România

America povestită unui prieten din România (Humanitas, 2012) este, aşa cum cu transparenţă arată titlul, o încercare de prezentare a Statelor Unite pe înţelesul românului care nu ştie despre vestita ţară de la Apus decât, cel mult, ce a văzut prin filme sau ce îi spun prejudecăţile îndeobşte răspândite în Europa. Autorul, Martin S. Martin (numele american al lui Martin Ştefan Constantinescu) este un medic român emigrat în anii 1980, cu o poveste relativ banală, de individ cu dosar prost, sufocat şi opresat de sistem şi care, exasperat, găseşte în expatriere soluţia optimă a problemelor sale. E un caz fericit, al unui individ care părăsind România nu găseşte doar mari satisfacţii profesionale, ci şi o nouă patrie, ale cărei valori le îmbrăţişează din toată inima şi de care e tare mândru.

Îndemnat de ditamai şeful editurii Humanitas, care îi e prieten şi pe care îl găzduieşte în sejurul său peste Atlantic, Martin S. Martin alcătuieşte un adevărat ghid al Statelor Unite. Rând pe rând, sub forma unui set de scrisori adresate unui amic, el trece în revistă Constituţia, forma de guvernământ, sistemul politic şi juridic şi armata, sistemul de taxe (desigur!) dar nu uită să vorbească de cultură, mâncare, moravuri și să abordeze teme sensibile precum antiamericanismul din lumea de azi. Autorul nu face niciun secret din faptul că, pentru el, America este „cea mai bună dintre lumile posibile” şi e entuziasmat de modul în care americanii, pornind de la părinţii fondatori, au reuşit să construiască o ţară plecând de la un amestec de naţiuni care nu păreau să aibă prea multe în comun.

Unele din informaţiile prezentate, mai ales cele ce ţin de aspectul cantitativ-statistic, par luate direct din Wikipedia, dar până la proba contrarie nu ne putem îndoi de acuratețea lor. Spre cinstea lui, doctorul Martin foloseşte, pentru a-şi ilustra relatările, poveşti de viaţă pe care i le-au relatat cunoscuţii lui americani, vecini sau pacienţi, ceea ce dă adesea textului un aer de oarecare prospeţime. Fără a avea pretenţii de istoric sau specialist în teoria politică, el nu se fereşte să se lanseze câteodată în explicaţii sui generis pentru fapte care îl pot uimi pe cel neavizat. Iată, spre ilustrare, ce scrie autorul despre obiceiul american de a pune gheaţă în mai toate băuturile servite reci:

Serviciile în restaurantele americane sunt prompte şi politicoase. Înainte de a cere ceva, la doar câteva clipe după ce te-ai aşezat la masă, chelnerii îţi pun în faţă pahare mari de apă cu multă gheaţă. Fără să o pot dovedi, bănuiesc că acest obicei vine din epoca de dinaintea aerului condiţionat omniprezent, când cel care intra într-un local era îndreptăţit să-şi astâmpere mai întâi setea, pentru ca abia apoi să fie întrebat ce doreşte să bea şi să mănânce. La orice băutură care urmează, gheaţa este de la sine înţeleasă, în afară de cazul în care faci cunoscut că vrei doar puţină gheaţă, sau deloc.

Dacă întreg volumul s-ar fi menţinut pe această linie, a prezentării de date „obiective” alternând cu experienţe şi opinii personale, probabil că el ar fi fost o reuşită. Din păcate, Martin S. Martin nu încearcă să îi vândă cititorului român doar povestea Americii (aşa cum ar reieşi din titlul metaforic al cărţii), ci şi opiniile sale politice excesiv de partizane. Medicul de origine română este militant republican, iar acest lucru se vede la tot pasul. Aproape că nu există capitol (scrisoare) în care, în cadrul temei abordate, să nu vină vorba şi despre blestemăţiile lui Obama. Ca să nu mai vorbim de universităţile americane, adevărate instituţii de pervertire a studenţilor. Desigur, e dreptul autorului de a avea opinii politice, iar despre Obama, dacă m-ar întreba cineva la o cafea, n-aş avea nici eu prea multe lucruri bune de spus. Dar de aici până a-l face pe actualul preşedinte principalul cal de bătaie şi a-ți revărsa asupra lui şi a democraţilor mai toate nemulţumirile sau a vorbi, textual, despre „tineretul bine spălat pe creier în universităţile americane“ e o cale foarte lungă. De Tocqueville al nostru o străbate conştiincios, iar rezultatul, trist, este ratarea întregii lucrări.

Plăcerea lecturii unor informaţii interesante sau a unor întâmplări care dau de gândit este din păcate umbrită în bună măsură de militantismul rânced al autorului. Sinceritatea deplină, îndeobşte lăudabilă, nu e neapărat cea mai de seamă însuşire atunci când scrii o carte de genul celei de faţă, mai ales atunci când ea seamănă izbitor cu ranchiuna. La impresia neplăcută se adaugă insuficienta localizare a unor termeni americani. Ajungem, de pildă, să citim despre un „caz referit [de ei]” (de la englezescul „referred”, cu sensul de „recomandat”), „condiţie medicală” (de la „medical condition”, adică „afecţiune medicală”) sau despre „rotaţie” (de la „rotation”, însemnând în context „stagiu de pregătire într-un spital”) etc. Răspândirea în text a acestor barbarisme e destul de uniformă, ceea ce uşurează oarecum situaţia cititorului care, după ce că are la tot pasul de luptat cu maleficul Obama, mai trebuie să mestece şi nişte vorbe care cad prost.

☺☺☺Simona Vasilache - Cinstite obraze, moftangii şi domni

Primul termen al enumerării care dă titlul Cinstite obraze, moftangii şi domni dat de Simona Vasilache cărţii publicate la Cartea Românească în 2012 îşi are vechi atestări în româna literară, cel puţin de la Antim Ivireanul, dar accepţiunea originară pare să i se fi degradat până într-atât, încât azi e greu să îl priveşti altfel decât ironic. Nu mai sunt „cinstitele obraze” ce erau pe vremuri; feţele respective au suferit un proces de transformare, în bine sau rău, după cum s-au modificat şi canoanele etice şi estetice după care sunt evaluate. Autoarea îşi propune să surprindă o serie de momente şi avataruri semnificative pentru acest proces, aşa cum poate fi el urmărit în literatura română. Este, ca să citez titlul capitolului introductiv, o „istorie a lucrurilor serioase”, dar nu mai puţin o istorie a căderii lor în derizoriu pe parcursul unei generaţii literare.

Efortul de sintetizare depus de autoare se cere remarcat, ca şi taxonomiile propuse la tot pasul sau disocierile metodologic utile (cum ar fi cea dintre „onoarea grupului” şi „onoarea individuală). Una din cele mai reuşite secţiuni ale cărţii este cea despre onoarea romantică (cu pandantul ei, onoarea cavalerească, confecţionat cam la repezeală în lipsa unor antecedente istorice veritabile şi instrumentalizat în scopul – extraliterar – al trezirii şi stimulării unei conştiinţe naţionale). În romantism îşi are originile personajul văduvei dure şi aproape eroice de tipul mumei lui Ştefan cel Mare sau cel al doamnei Chiajna (nemenţionat de Simona Vasilache, însă perfect apt de includere în această categorie). Mai interesantă decât apariţia personajului este evoluţia (involuţia?) acestuia în următoarele decenii, care dau (prin Caragiale) o Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase, care îşi vrea reperată onoarea.

De altfel odată cu trecerea în desuetudine a romantismului expiră şi resursele de onoare canonică, deşi în aparenţă are loc o diversificare a tipologiei (a se vedea, de pildă, onoarea de familist a lui jupân Dumitrache). Creaţia lui Caragiale e de altfel un bun teren de testare a unor generalizări şi discutare a unor concepte (moftul e aici pe primul plan, însoţit îndeaproape de membri ai familiei sale de cuvinte precum moftangiu sau moftangioaică). Autoarea, în permanent efort de sistematizare, dă la iveală o „genealogie a moftului” formulată, simplificând oarecum, ca hatâr - moft - pretenţie, deşi demonstraţia ar putea să pară pe alocuri forţată. O bună parte din argumentaţie se bazează pe opera lui Caragiale-tatăl, dar există şi extensii fertile la cea a lui Caragiale-fiul (care ilustrează bine pretenţia, de altfel).

Ceva mai puţin spaţiu acordă Simona Vasilache avatarurilor autohtone ale onoarei în secolul următor, cel al domnilor. (care a avut, totuşi, prin eroii lui Camil Petrescu, o contribuţie însemnată). Sunt consemnaţi, alături de Camil Petrescu, care ia (previzibil) partea leului, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Hortensia Papadat-Bengescu. Nu-mi amintesc să fi zărit vreo referire la Rebreanu. Oricum, punctul de interes al lucrării pare să fi fost reprezentat de aşa-numita tranziţie ilustrată de scrierile lui Caragiale. Cinstite obraze, moftangii şi domni, mai mult eseu decât tratat, este însă o carte scrisă cu eleganţă şi înzestrată cu darul de a-l atrage pe cititor prin asociaţii câteodată insolite, dar niciodată lipsite de travaliul explicaţiei.

☺☺ Péter Demény - Ghidul ipocriţilor

Am citit mai demult o aşa-numită istorie a trădării la români - nu-i mai pomenesc autorul, căci nu merită şi se găseşte oricum uşor cu Google -, din care rezulta limpede că toate faptele istoriei naţionale, mari sau mărunte, au fost în esenţă acte de trădare. Aplicând acest principiu la viaţa de zi cu zi, urmează că dacă treci strada comiţi o trădare (trădezi partea pe care te aflaseşi iniţial), iar dacă mănânci o supă trădezi, de bună seamă, idealurile înălţătoare ale ciorbei şi aşa mai departe. Genul acesta de generalizare mi-a venit în minte citind volumaşul lui Péter Demény, apărut recent la Cartea românească şi intitulat Ghidul ipocriţilor. E o scriere moral-hazoasă, oarecum pe linia altor asemenea „ghiduri” publicate în ultimii ani la noi şi, dacă mă întrebaţi, cam lipsite de chichirez. Într-o scurtă introducere intitulată probabil cu intenţie hilară Lectori salutem, domnul Demény ne explică de ce a optat în titlu pentru pluralul „ipocriţilor”, spre deosebire de cărţile confraţilor săi, care recurg la un singular (a se vedea Ghidul nesimţitului). Recunosc că n-am priceput explicaţia şi nici nu prea cred că era nevoie de una, dar ideea e că nu doar că suntem cu toţii ipocriţi, ci suntem ipocriţi fără să (mai) fim conştienţi de asta, aşadar musai pluralul (?).

După ce ne-a ameţit cu teoretizări forţat umoristice preţ de câteva pagini, autorul plonjează în portretizarea unor categorii de ipocriţi. Avem, aşadar: părintele ipocrit, copilul ipocrit, soţul/soţia ipocrit(ă), amantul/amanta ipocrit(ă), fratele/sora ipocrit(ă), prietenul/prietena ipocrit(ă), ruda ipocrită, socrul/soacra ipocrit(ă), ginerele/nora ipocrit(ă) , vecinul/vecina ipocrit(ă) , colegul/colega ipocrit(ă), şeful/şefa ipocrit(ă), profesorul/profesoara ipocrit(ă), elevul/studentul/eleva/studenta ipocrit(ă), omul public ipocrit, moderatorul ipocrit. Fie-mi iertată lunga enumerare. Dacă în cazul unora din categorii ipocrizia e lesne de imaginat şi de ironizat prin exemple la îndemână, la altele încadrarea la „ipocriţi” e forţată de-a binelea. E uşor să-l vezi pe părintele ipocrit, cel care se făleşte cu odrasla lui pentru a se glorifica pe sine:

[Părintele ipocrit] se caracterizează printr-o laudă continuă a propriilor copii, laudă prin care însă se vizează numai pe sine. Nu contează dacă spune ceva frumos despre fiica/fiul lui, în timp ce vorbeşte cu ruda, cu prietena/prietenul, cu vecina/vecinul, cu profesoara/profesorul; criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea/el (mama/tata). Poate înşirui adjective la superlativul absolut despre inteligenţa, cultura, frumuseţea, sârguința urmaşului său, dar parcă după fiecare ar şuiera: „De fapt, eu sunt frumos, inteligent, harnic etc.”. Fireşte, orice părinte este mândru de rezultatele celui pe care l-a zămislit (chit că ele nu sunt „rezultate” în toată puterea cuvântului – frumuseţea nu ne-o „facem” sau nu sunt rezultate defel), în cazul ipocritului, însă, şoptitul amintit este o adiere sau o intuiţie pe care n‑o putem înlătura. Ipocritul nu ne lasă în dubii prea mult, are mereu câte o paranteză care ne edifică: „Şi părinţii lui sunt inteligenţi (frumoşi, harnici, ce or fi)” sau „Dirigintele lui a fost şi al meu cândva şi mi-a zis că e aproape atât de bun cum am fost eu însumi”.

Nu cu mult mai greu e să-ţi imaginezi modul de acţiune al rudei ipocrite care încearcă să te tapeze de bani lăudându-te, al socrilor, al amantului/amantei, al omului public, al moderatorului etc. Exemplele şi observaţiile autorului sunt la limita aşa-zisului umor observaţional şi pot stârni câteodată amuzamentul lectorului indulgent. Mai rău e atunci când eseistul recurge la adevărate trageri la temă, cum spun rebusiştii. Greu de imaginat categoria copilului ipocrit, dar Péter Demény nici nu clipeşte. Orice poznă infantilă, orice încercare a micuţului de a capta atenţia adulților din jur, orice răsfăţ e ipocrizie; de altfel şi Ionel din Vizita... lui Caragiale aia a fost, un ipocrit. Ce contează că la copil însăşi categoria fundamentală a minciunii e destul de greu de aplicat, autorul nostru îi dă harnic înainte cu ipocrizia. Chiar şi la elev sau student, mai aproape de vârsta maturităţii şi deci mai uşor de încadraţi la ipocriţi, avem de a face cu o forţare a notei. Se ajunge la efecte caraghioase, de nu de-a dreptul bizare: ipocrit e de pildă elevul mai măricel care se înfruptă din nurii unei profesoare apetisante şi cu prea puţină cenzură morală.

Să nu mai pierdem vremea. Ghidul ipocriţilor e o carte proastă, cu mult umor chinuit, cu forţări la limita grotescului, în care câteva momente de vervă satirică nu salvează ansamblul. Şi - bomboana pe colivă - punctuaţia adesea stranie, dacă nu pur şi simplu incorectă, e de natură a-l deruta pe cititor, făcându-l poate să regrete încă o dată că a dat bani pe volum.

☺☺☺ Lucian Boia - De ce este România altfel?

E plină piaţa cărţii din România de lucrările lui Lucian Boia mai ceva ca burta oii de scaieţi. Nici n-apuci să te uiţi în altă parte, şi universitarul bucureştean a mai scos una, încă şi mai scandaloasă ca precedenta, în buna tradiţie a luării în răspăr a unora din stereotipurile naţionale cel mai adânc înrădăcinate. Nu ştiu dacă acest stahanovism frenetic e neapărat bun. Să aruncăm însă o privire sumară asupra volumului cu titlul  interogativ-provocator De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Nu trebuie să fii un semantician prea rafinat ca să-ţi dai seama că întrebarea aceasta conţine în ea presupoziţia că da, România e altfel, e un fel de altă mâncare de peşte. Nu în sens bun, după cum vedem dacă ne apucăm de citit, căci acest „altfel” condensează în spaţiul unui singur cuvânt o multitudine de tare autohtone, de păcate şi neîmpliniri istorice care ies la iveală cu putere din când în când, ca accesele unei boli cronice fără leac şi fără sfârşit.

Lucian Boia face un pomelnic al frustrărilor multora din conaţionalii noştri, cărora le vine greu să recunoască evidenţe precum cea potrivit căreia „toate modelele politico-culturale [de la noi] sunt de import” şi că, esenţialmente, cultura şi civilizaţia de la noi sunt lipsite de specific şi caracterizate printr-un „dar” al imitaţiei fără egal. E vorba şi de maleabilitate, lipsă de consecvenţă în multe momente importante ale istoriei sau - la fel de rău - o consecvenţă rău înţeleasă, e vorba de slăbiciunea statului în raporturile sale cu corpul social şi, din păcate, contondenţa aceluiaşi stat în relaţiile cu propriii săi cetăţeni. Explicaţii istorice ar exista şi ar ţine în bună măsură de înapoierea teribilă a României - în Evul Mediu ar fi fost vorba de un handicap de câteva sute de ani în raport cu ţările civilizate. Pe parcurs handicapul s-a mai redus, dar el rămâne considerabil. Lucian Boia oferă şi câteva studii de caz, de la cel al lui Eminescu, poet cu o originalitate „relativă şi discutabilă”, greu digerabil la export, însă obiect de cult naţional, până la cel al eşecului proiectului României Mari de după 1918. E vorba de teme îndeobşte dragi patrioţilor neaoşi, iar atacarea lor cu sinceritate şi fără prejudecăţi nu poate fi decât un lucru bun.

Este, cu toate astea, România „altfel”? Specialiştii în ştiinţe sociale, de la lingvişti la sociologi, se cam feresc de asemenea etichete. Oamenii sunt cu toţii înzestraţi cu însuşiri provenite din acelaşi inventar şi se deosebesc doar în virtutea modului în care se concretizează şi îmbină acestea, probabil la fel şi popoarele. În De ce Vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor, despre care am scris de altfel aici, Ian Morris argumentează convingător că lenea, teama şi lăcomia sunt forţe universale care acţionează în istoria universală modulate fiind de geografie şi biologie. România nu este „altfel” decât în măsura în care toate ţările sunt altfel; fiecare din ele este o constelaţie specifică de grupuri umane înzestrate, la nivel individual, cu aceleaşi calităţi sau defecte. Desigur, diferenţele marcate care despart România de multe ţări civilizate, incredibila remanenţă a unor tare istorice, toate acestea sporesc sentimentul de frustrate şi îi pot face pe unii să recurgă la un „altfel” exasperat. Că tot vine vorba de remanenţă şi recurenţă, se cuvin pomenite aici repetatele puseuri de „cădere în pre-modernitate” de care vorbeşte Sorin Alexandrescu în Paradoxul român (vezi aici pentru o postare mai veche).

Sigur, pe lângă reproşul de a da cu o uşurinţă prea mare pentru un învăţat verdicte menite mai degrabă să mărească vânzările, lui Lucian Boia i se pot aduce şi corecţii de detaliu. De pildă, tot la capitolul „excepţii” istoricul include şi limba română, despre care ni se spune că „este, evident, o limbă romanică: totuşi, cea mai puţin latină dintre limbile latine” şi pomeneşte în sprijinul aserţiunii sale o serie de caracteristici ale vocabularului. Autorul este, probabil fără voie, tributarul mentalităţii potrivit căreia apartenenţa la o familie de limbi e, în ultimă instanţă, o chestiune contabilă. Ar fi de observat că această (ne)apartenenţă e dată nu doar de numărul lexemelor de o anume origine ci, mai ales, de structura gramaticală a limbii şi de elementele care aparţin categoriilor funcţionale, care sunt, în cazul românei, indiscutabil romanice, nici mai mult, nici mai puţin decât în cazul altor surori de gintă. De altfel lingvistica contemporană a depăşit demult stadiul discuţiilor în care pare cantonat profesorul Boia. Oricum ar sta lucrurile, romanitatea limbii noastre nu e nici motiv de mândrie (ce merit avem noi, vorbitorii?) şi, desigur, nici de ruşine, căci în esenţă toate limbile sunt la fel în structura lor profundă.

Cartea lui Lucian Boia, scrisă în focul evenimentelor politice tulburi din 2012, evenimente care au scos iar la lumină vechi neajunsuri naţionale, rămâne aşadar tributară unei viziuni parohiale. Deşi plină de vervă şi cu mult elan polemic (binevenit), ea îi va nemulţumi - culmea - şi pe autohtoniştii înveteraţi, şi pe adepţii unei abordări universaliste, mai apropiată de spiritul ştiinţelor sociale de azi. E, să recunoaştem, o performanţă destul de greu de atins într-un volumaş de nici 150 de pagini. 

☺☺☺ Bogdan Suceavă - Memorii din biblioteca ideală

Mi-a atras atenţia, dintre cărţile apărute în aceste zile la Polirom, Memorii din biblioteca ideală de Bogdan Suceavă, carte care adună câteva din eseurile pe teme de matematică şi (mai puţin) de literatură ale acestui scriitor român stabilit în Statele Unite, unde este profesor la un colegiu din California şi predă geometria. Eseistul nu-şi cruţă publicul cu educaţie umanistă şi atacă teme fundamentale precum axiomatizarea geometriei sau conceptul de curbură a unei suprafeţe. La drept vorbind, publicul respectiv nu ar trebui să se teamă, căci, în ciuda prejudecăţilor multora, matematica nu muşcă, iar abordarea din carte e cât se poate de rezonabilă, fără multe ecuaţii sau demonstraţii care să ceară multe cunoştinţe de matematică. Sunt incursiuni în istoria domeniului, de la Nicole Oresme (învăţat medieval, primul care pune problema curburii) la urmaşi mult mai celebri, ca genialul Euler (care s-a împotmolit însă la definirea curburii unei suprafeţe), marele Gauss, Riemann şi destule alte nume pe care profanii nu le cunosc, dar care s-au dovedit esenţiale în progresul disciplinei.

Bogdan Suceavă nu şi-a propus, probabil, să scrie o carte de matematici popularizate. Sigur că e imposibil să te introduci în mintea unui autor şi să-i devoalezi intenţiile, dar, dacă ţinem seama de cariera de scriitor de relativ succes a autorului, e de presupus că acesta a vrut să facă din incursiunile literare punctul forte al Memoriilor... E şi firesc, căci a fi matematician şi totodată scriitor e un cumul de calităţi mai rar întâlnit şi, în definitiv, o poziţie ideală pentru a avea acces la ce e mai bun din ambele lumi. Nu e de mirare aşadar prezenţa unui eseu ca De la Programul de la Erlangen, al lui Felix Klein, la poemele lui Ion Barbu din Joc Secund, unde ni se propune o lectură a poemelor ermetice barbiene în cheie axiomatică. Sunt analize de mult bun-simţ, rezonabile, la care au acces şi profanii, iar atâta vreme cât nu se pretinde că ele sunt singurele analize legitime lucrurile sunt în deplină regulă. Lui Barbilian îi este de altfel consacrat şi un capitol în care este vorba mai mult de creaţia lui matematică şi de ecourile ei internaţionale.

Revin la ideea de popularizare şi spun că Bogdan Suceavă e - îi convine sau nu - un bun popularizator al domeniului, pe linia lui George Gamow sau Mario Livio (dintre autorii străini traduşi la noi) sau, de ce nu, Florica T. Câmpan din autohtonii mai vechi. Matematicianul a înţeles bine că domeniul lui împarte cu filozofia o proprietate pe care o au puţine discipline, aceea de a se confunda în bună măsură cu istoria domeniului respectiv. El are, în plus, avantajul că ştie să spună poveşti cu şi despre matematicieni şi să le facă atrăgătoare, chiar când e vorba de nume obscure pentru marea masă a cititorilor, precum Meusnier sau Sophie Germain. De fapt, dacă mă gândesc bine, cred că mi-ar fi plăcut să citesc o carte a lui Bogdan Suceavă în care acesta să nu facă altceva decât matematici popularizate şi să lase niţel baltă conexiunile cu literatura. Dar nu-i timpul pierdut.

O bună parte din volum e consacrată şcolii româneşti de matematică, cu bătrâna Gazetă matematică şi concursurile ei, toate având un rol esenţial în formarea profesională a autorului. Sunt evocaţi cu aceeaşi capacitate de a trezi interesul, înaintaşi ca Gh. Ţiţeica sau N. Teodorescu, foşti profesori ca Stere Ianuş sau Laurenţiu Panaitopol, cărora învăţăcelul are eleganţa de a arăta că le datorează mult. Uneori evocarea atinge zone foarte obscure (cazul Sebastian Kaufmann, tânără speranţă a matematicii de la noi, al cărui potenţial nu s-a materializat şi despre a cărui existenţă se ştie foarte puţin). Un adevărat erou de roman, dacă e s-o dau iar pe partea literară. Cei interesaţi, dar şi ageamiii care nu-şi amintesc din matematica de liceu decât fiorii care îi treceau când erau scoşi la tablă, găsesc în carte şi multe consideraţii interesante despre predarea respectivei discipline şi despre schimbările de paradigmă care o afectează. Aflăm de pildă că geometria triunghiului, capitol de geometrie esenţial pentru generaţii de-a rândul, şi-a epuizat potențialul şi ar cam trebui împins pe planul doi-trei. Aşa o fi. Îmi vine însă în minte o analogie cu un alt domeniu ştiinţific în care nu mai sunt posibile mari descoperiri, acela al anatomiei omului. Greu de crezut că mai poate descoperi cineva azi un os nou, un vas de sânge necunoscut etc., însă nu cred că şi-ar închipui nimeni pregătirea medicală fără o excelentă cunoaştere a materiei.

Deosebit de mult suflet pare să fi pus Bogdan Suceavă în eseul final, intitulat Codul secret - note pentru o mărturisire literară, care poate fi o sumă a confesiunilor de scriitor. Iată ce spune, printre altele, eseistul:

Cred că marele efort e să imaginezi la fiecare nouă istorie o soluţie literară firească, naturală, dar distinctă, de o particularitate care să solicite cititorul, să-i dezvăluie un nou mod de comunicare, o nouă descoperire, o şarjă. Se ştie de mult că fiecare text îşi conţine propria sa poetică. Nu cred că ar interesa un experiment de utilizare limitată, ci o soluţie întreagă, matură, împlinită, publicată după cuvenită chibzuinţă şi aşteptare. Ideal ar fi ca în fiecare text scriitorul să fie convingător, tema să intereseze, efortul construcţiei originale să aibă sens. Problema se poate pune aşa : ai la dispoziţie zece pagini şi o poveste. În spatele acestei poveşti se află ceva esenţial, un adevăr pentru care ai fi în stare să te baţi în duel. Nu contează dacă ai scris trei mii de pagini sau zece până atunci. Contează dacă sinteza pe care o propui e profundă.

Sunt cuvinte cu care nu pot să nu fiu, în esenţă, de acord, dar dacă editorii de la noi ar fi să le pună la temelia deciziilor pe care le iau când vine vorba de a publica o carte, tare mă tem că mai bine de trei sferturi din manuscrisele publicate azi ar rămâne pe dinafară. Întorcându-mă la scrierea de faţă, ar fi nedrept să nu recunosc că Bogdan Suceavă a reuşit să-mi stârnească interesul pentru temele matematice abordate (într-atât de mult, că am şi răsfoit câteva din sursele bibliografice) şi că e un foarte bun popularizator. Omul e un entuziast şi ştie să te facă părtaş la experienţa lui. E un rezultat, secundar, dar important, al onestităţii intelectuale de care dau dovadă la tot pasul textele din carte.

Din păcate, coperta volumului e oribilă. Noroc că m-am profilat pe cărţi electronice şi mă interesează din ce în ce mai puţin acest aspect. În text s-au strecurat o serie de scăpări, nu neapărat importante, dar a căror eliminare din ediţiile ulterioare ar fi binevenită, mai ales că e vorba de un autor atent la detalii. De pildă, lucrarea postumă a lui Newton A Treatise of the method of fluxions and infinite series, with its applications to the geometry a apărut in 1736, nu în 1737, cum ne spune autorul. În alt loc, Bogdan Suceavă ne spune că „Pe vremea dinastiei Bourbon, singura instituţie unde se putea studia ingineria în Franţa era École Royale du Génie Militaire, de la Mézières”. E iarăşi o afirmaţie inexactă, căci Franţa se mândrea încă de la 1747 cu celebra şi mai vechea École nationale des ponts et chausées, probabil cea mai veche şcoală de inginerie din lume. Nici titlul ales pentru volum nu mi s-a părut nemaimpomenit, ci mai degrabă dezamăgitor, cu „biblioteca” înfiptă ca să dea bine la ’telectuali, dar şi acesta e, la urma urmei, un aspect mai puţin semnificativ.

☺☺☺ Bruce Bueno de Mesquita, Alastair Smith - Manualul dictatorului

Să vorbeşti despre dictatori în România anilor 2010 sună puţin a funie în casa spânzuratului, dar noroc măcar că Bruce Bueno de Mesquita şi Alastair Smith nu pomenesc de România în cartea pe care au intitulat-o, senzaţionalist, Manualul dictatorului (Polirom, 2012). Cartea nu-şi propune, desigur, să fie aşa ceva, dar pare să vrea să mai risipească ceva din morga ce înconjoară studiile de politologie (admiţând că există aşa ceva!) sau relaţii internaţionale. Ideea de bază ar fi - simplificând desigur - că toţi sunt la fel, autocraţi şi democraţi deopotrivă (sună cunoscut?). Diferenţele, atâtea câte mai există, între un Stalin sau un Churchill, un De Gaulle sau un Mobutu, ar fi date de baza de susţinere populară a celor doi. Autocratul are un număr mic de susţinători esenţiali, iar menţinerea lui la putere depinde, printre altele, de răsplătirea fidelităţii pe care o manifestă faţă de lider. Democratul are în faţă o sarcină mai dificilă, pentru că are de răsplătit mai multă lume, aşa că, vrând-nevrând, ajunge să mulţumească mai mulţi inşi, iar acest lucru poate trece drept o politică bună.   

Cu riscul de a fi repede acuzaţi de cinism, autorii spun limpede că nu-şi propun să arate cum ar trebui să fie lumea sau cum ar trebui ea schimbată pentru a o face mai bună, ci pur şi simplu cum este lumea şi cam atâta (în realitate, ei nu rezistă întotdeauna tentaţiei de a deveni prescriptivi în loc să se ţină de descriptivismul anunţat iniţial). În teoria lor, de Mesquita şi Smith se sprijină pe câteva noţiuni semiteoretice, dintre care se disting cele de selectorat nominal, selectorat real şi coaliţie câştigătoare. Nu-mi propun desigur aici să redau definiţiile unor asemenea termeni (de pildă, selectoratul nominal este reprezentat de „toate persoanele care au o minimă putere de decizie legală în alegerea liderului”). Ideea, pentru cei care nu au chef să adâncească subiectul, este că deţinerea puterii politice şi caracterul acesteia (dictatorial sau democratic) sunt mai degrabă rezultatul raporturilor cantitative dintre selectorate şi coaliţia câştigătoare decât al trăsăturilor intrinsec bune sau rele ale conducătorilor. Până la urmă, atât liderul autoritar, cât şi cel democrat se menţin la putere folosind aceleaşi principii esenţiale, „cinci reguli de bază”, cum ar fi „Menţine-ţi coaliţia câştigătoare cât mai redusă posibil”, „Menţine-ţi selectoratul nominal cât mai mare”, „Controlează fluxul veniturilor”, „Plăteşte-ţi susţinătorii vitali doar atât cât să rămână loiali” şi „ Nu lua bani din buzunarul susţinătorilor tăi pentru a îmbunătăţi soarta oamenilor”. E un „pentalog” demn de un Machiavelli. De altfel italianul se bucură de câteva paragrafe, în care e lăudat, dar i se şi reproşează lipsa de viziune la scara istoriei).

În buna tradiţie a universităţii anglo-saxone, autorii au grijă să prezinte o multitudine de exemple, în realitate, tot atâtea studii de caz, pentru a arăta cum funcţionează în practică cele cinci reguli. E un prilej de incursiuni în istorie (de la Ginghis Han la Ludovic al XIV-lea sau ţarul Nicolae al II-lea) şi geografie (cu excursii prin Africa unor dictatori ca Samuel K. Doe al Liberiei sau marele prieten al lui Ceauşescu, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu wa Za Banga). Se discută probleme fiscale, inclusiv paradoxuri ca nivelul mai ridicat al taxelor în unele ţări sărace în raport cu cel din state mai bogate, chestiunea ajutoarelor economice şi financiare sau cea a resurselor naturale. Răspunsurile sunt uneori neaşteptate. De exemplu, bogăţiile naturale sunt mai degrabă o povară decât o binecuvântare, cel puţin în ceea ce priveşte nivelul democratic, iar sărăcirea resurselor de petrol ar reprezenta o şansă de progres şi nu un ghinion economic. Dacă lucrurile stau chiar aşa, trebuie să ne bucurăm pentru ţara noastră.

Cartea lui Bruce Bueno de Mesquita şi Alastair Smith trebuie să fi scandalizat multe persoane din lumea academică. Cititorul civil, care nu are asemenea griji teoretice, poate găsi în ea multe pasaje interesante şi atrăgător scrise. Autorii ştiu să-şi vândă marfa, iar unul din mottourile care o patronează e atribuit aceluiaşi Mobutu: „Un lider are nevoie de bani, aur şi diamante ca să-şi administreze cele o mie de castele, să-si hrănească cele o mie de femei, să cumpere maşini pentru milioanele de lingăi de la picioarele lui, să întărească loialitatea forţelor militare şi să-i mai şi rămână suficient mărunţiş pe care să-l depună în conturile lui din Elveţia”. De altfel, Mobutu a respectat cu multă rigoare cele cinci reguli şi a reuşit să se menţină la putere 32 de ani. Ar fi comis o singură greşeală, atunci când a lăsat să se afle că suferă de cancer la prostată, dar asta s-a întâmplat atunci când nu mai avea oricum de trăit decât câteva luni.

Manualul dictatorului poate fi o lectură interesantă pentru nespecialist. Bineînţeles, s-au strecurat în el şi scăpări, de pildă afirmaţia că Vladimir Putin ar fi fost „şeful poliţiei secrete sovietice (KGB)”, ceea ce nu e real, căci dictatorul rus a fost doar un ofiţer de rang înalt. A mai scăpat şi redacţia Polirom nişte greşeli, dar nu cred că are cineva aşteptări prea mari de la editurile româneşti.

☺☺☺ Alina Mungiu-Pippidi – De ce nu iau românii premiul Nobel

Poftim, că a trecut şi ziua naţională, zi în care era poate mai potrivit să răsfoim o carte ca cea de faţă decât să ne schingiuim pancreasul cu mâncăruri grele. Oricât de antipatică ar fi Alina Mungiu-Pippidi în apariţiile ei publice, e greu să nu-i dai de multe ori dreptate în ceea ce susţine, chiar dacă e vorba de opinii incomode şi câteodată de-a dreptul supărătoare despre mersul lucrurilor la noi. Nu altceva se întâmplă în volumul intitulat provocator De ce nu iau românii premiul Nobel (Polirom, 2012), de fapt o culegere de articole publicate în presa tipărită şi pe site-uri între 2005 şi 2012. Sunt teme generale importante şi totodată sensibile pentru cetăţeanul român, mai ales pentru cel care trăieşte prost şi e incapabil să-şi dea seama care sunt cauzele acestei situaţii. Mi-ar fi plăcut să văd la sfârşitul fiecărui text, pomenit în paranteze, anul apariţiei acestuia, dar deduc şi pe baza altor volume că editura nu are asemenea obiceiuri bune. Cititorului nu-i rămâne decât să-şi exerseze spiritul deductiv şi să ghicească momentul publicării textului pornind de la conţinutul articolului, ceea ce uneori merge, alteori nu.

Volumul are cinci capitole mari sau secţiuni tematice care grupează textele selectate. Cestiuni mai mult sau mai puţin arzătoare la ordinea zilii. E, desigur, interesant şi moralmente, cât se poate de legitim să glosezi pe tema despărţirii de comunism sau pe cea a lustraţiei, ca în Europenizare fără decomunizare (partea a II-a a cărţii), atâta că la aproape 23 de ani de la prăbuşirea de facto a vechiului regim asemenea discuţii au un caracter uşor caraghios şi captează din ce în ce mai puţin atenţia opiniei publice. În Pactul contra educaţiei (partea a III-a), autoarea scoate în evidenţă tare de altfel cunoscute ale sistemului de învăţământ şi are onestitatea de a recunoaşte că împăratul e gol-goluţ chiar când vine vorba de „reforme” precum cea a sinistrului ministru Funeriu. Una din cele mai reuşite secţiuni ale cărţii este a IV-a, intitulată De profundis, în care găsim, pe lângă istorioare morale despre foşti prieteni, reflecţii despre biserica dominantă şi oamenii acesteia. De altfel chestiunea raporturilor dintre stat şi biserică e aproape ubicuă în carte. Dăm mai peste tot peste lucruri pe care lumea nu vrea să le recunoască şi care ţin de incapacitatea statului român de a se manifesta neutru în raport cu instituţiile religioase, de ipocrizia instituţionalizată, de fundamentalismul ortodox care îi mai bântuie pe mulţi conaţionali, de extremisme naţionalist-ortodoxe care aduc alături (o, vai!) spirite considerate în teorie incompatibile, precum Andrei Pleşu sau Victor Roncea.

Chestiunile politice nu aveau cum să lipsească, iar ultima secţiune a cărţii se ocupă de multe din ele. Dezastruoasa politică de cadre a partidelor de la noi, lipsa de scrupule şi – mai rău – de competenţe, reţelele de interese, în fine, nesimţirea sunt tot atâtea motive pentru care lucrurile merg prost. Autoarea e perspicace, are spirit analitic, ba chiar şi soluţii (atragerea tehnocraţilor, a oamenilor bine instruiţi prin străinătăţuri, acţiunea civică etc.) Toate bune şi frumoase, idei înălţătoare şi de mult bun-simţ, păcat însă că Alina Mungiu-Pippidi uită (?) să pomenească rolul pe care l-a avut ea însăşi în ajungerea la putere, în 2004, a unui grup politic de o rapacitate şi virulenţă rar întâlnite până şi în peisajul infectat de la noi. E adevărat pe de altă parte că autoarea a avut inteligenţa de a se dezice pe parcurs (chiar dacă nu convingător uneori) de mulţi din cei pe care i-a susţinut iniţial, în frunte chiar cu Traian Băsescu. Găsim câteodată şi la Alina Mungiu-Pippidi reminiscenţe ale filozofiei dâmboviţene a lui „Vodă e bun, sfetnicii sunt răi” (sau, dacă vreţi, mai pe dos, „el e rău, păcat că are sfetnici buni”).

Am lăsat la sfârşit prima secţiune, cea cu celebrul Nobel din titlul cărţii, intitulată totuşi, caragialesc, Triumful talentului. E probabil cel mai bun capitol din carte. Nu e vorba desigur numai despre mult-râvnita distincţie, dar acesta e subiectul care se vede cel mai bine din depărtare. Autoarea explică „de ce premiul Hertei [Müller] nu e şi al nostru”:

Ca să înţelegem de ce a luat Herta premiul Nobel, şi nu Kundera sau Kadare, scriitori mult mai cunoscuţi decât ea, la douăzeci de ani de la căderea zidului, trebuie să înţelegem rostul acestui premiu. El a fost făcut pentru a populariza valorile umanităţii şi rolul social al literaturii, e un premiu special, făcut de un fabricant de dinamită ca să îşi spele păcatele. O literatură scrisă în scopuri pur estetice nu interesează comitetul care desemnează premiul Nobel, care caută mai ales autenticitatea unei experienţe speciale, convertite în literatură. Ca atare, Nobelul se dă şi pentru biografie; şi slavă Domnului că e aşa. Altfel l-ar lua regulat tipul Salieri, genul bine organizat, plasat perfect în establishment, care cunoaşte pe toţi cei care ar putea să dea un telefon şi stăpânește perfect tehnica marketingului. Treaba juriului e să găsească în jungla literară echivalentul unui Mozart: geniul anti, care a avut curajul singularităţii, a fost persecutat, izolat şi hăituit, şi juriul reuşeşte destul de des să găsească asemenea personaje. Ce exemplu mai bun ca Herta, care s-a certat întâi cu toţi şvabii ei, pe care îi bănuia că toleraseră fascismul, şi mai apoi cu toţi românii, pe care îi vedea drept colaboratori ai comunismului?

Cu alte cuvinte, scriitorul de Nobel nu e doar un autor cu mult talent, un ins care – la alte cote, desigur –  e elevul care scrie cele mai frumoase compuneri din clasă. Autori de compuneri frumoase se mai găsesc şi la noi, e drept că nu foarte mulţi, dar scriitori cu „biografie” mai greu, aşa că nu e de mirare că ne prinde fiecare început de octombrie jelind că iar n-a luat Nobelul tânăra noastră speranţă azi-mâine sexagenară şi alcătuind scrisori de solidarizare cu ea.

De ce nu iau românii premiul Nobel e o lectură adesea incomodă şi chiar enervantă, însă niciodată plictisitoare. Alina Mungiu-Pippidi are talentul formulărilor memorabile („suntem ţara cu cei mai mulţi analişti politici care sunt de fapt ofiţeri”) şi spune nu odată lucrurilor pe nume. Mai supărătoare (dar explicabilă, poate, psihanalitic) e ocultarea propriilor acţiuni în câmpul politic, nu întotdeauna inocente. După cum enervant le poate apărea unora narcisismul autoarei, care nu uită să povestească mai pe fiecare pagină ce cursuri predă ea (numai la mari universităţi), cum bate ea globul în lung şi în lat, ce experiențe a mai avut ea cu studenţii (de la marile universităţi, evident) etc. Unele din referirile autobiografice sunt însă interesante şi bine conduse, iar lipsa de inteligenţă e singurul reproş care nu i se poate face publicistei.

☺☺☺☺ Nicholas Vazsonyi – Richard Wagner – Self-Promotion and the Making of a Brand

Oricât de scandalos ar putea să i se pară burghezului de rând, în ultimele două secole mulţi compozitori importanţi au acordat o mare atenţie laturii comerciale a creaţiei lor, iar dacă un Pavel Stratan îşi scoate de ani buni bietul copil la produs, nu altceva făcea în esenţă Leopold Mozart cu micul Wolferl. Romanticii au fost adevăraţi maeştri ai vânzării propriei mărci. Printre cazurile celebre se numără Liszt, Paganini sau Meyerbeer. Cu toate acestea, compozitorul care a revoluţionat cu adevărat domeniul promovării unui produs artistic a fost Wagner. Argumente în sprijinul aserţiunii şi un material documentar foarte bogat pe această temă găsim în cartea lui Nicholas Vazsonyi, Richard Wagner – Self-Promotion and the Making of a Brand (Oxford University Press, 2010), care trece în revistă etapele construirii unei adevărate industrii muzicale care trăieşte şi azi.

Nu se poate nega că Wagner a avut şi norocul de a fi fost remarcat de cine trebuie şi când trebuie. Liszt (a cărui voce era ascultată cu respect peste tot) îl susţine puternic şi îi promovează primele opere, dirijează el însuşi premiera la Lohengrin din 1850, îi dedică eseuri şi realizează transcripţii pentru pian. Îi va da, alături de jumătate de împărăţie, şi fiica (Cosima, după divorţul de Hans von Bülow). O adevărată propagandă pentru operele wagneriene face tânăra, dar prestigioasa Neur Zeitschrift für Musik, unde un critic foarte activ, Theodor Uhlig, îi consacră articole peste articole. Toată lumea vorbeşte despre Wagner, se creează, vorba englezului, un buzz nesfârşit, aşa că în 1853 un critic mai rezervat şi exasperat de persistenţa fenomenului exclamă: Wagner und immer Wagner! (Wagner şi iar Wagner!). Nici compozitorul însuşi nu se lasă mai prejos, scrie mii de scrisori, apoi articole, studii, eseuri pe cele mai diverse teme, personalitatea lui histrionică şi hiperactivă se potriveşte de minune rolului de autopromotor. Exasperat după o întâlnire cu neamţul, poetul francez Catulle Mendès remarcă şi el: Il parlait, parlait, parlait, parlait!...un flot incessant (Vorbea, vorbea, vorbea!... un potop fără sfârşit). Asta nu înseamnă că Wagner nu şi-a avut marii săi admiratori în Franţa (despre unul din ei, Baudelaire, am scris nu demult aici).

Lucrurile intră într-o etapă nouă, calitativ şi cantitativ, la începutul anilor 1870. Wagner terminase Tetralogia (la care lucra de peste 20 de ani), iar ideea care i-a venit, aceea de a construi un teatru special conceput pentru a-i reprezenta operele, a fost o lovitură de maestru în materie de marketing. Teatrul de la Bayreuth (alături de festivalul anual ţinut, cu scurte întreruperi, din 1876 încoace) a constituit un adevărat hub, un punct de adunare pentru admiratorii din ce în ce mai numeroşi. Lua naştere un produs comercial cu alură mistică, opera de artă a viitorului: exista un profet al lui şi apăruse şi o Mecca. Prima ediţie a festivalului, chiar dacă a fost un eşec financiar, a fost încununarea unui efort organizatoric şi de strângere de fonduri fără precedent până atunci şi a reprezentat un eveniment global. Premiera din 1876 a Tetralogiei (precedată de prezentări de fragmente, ca într-un teasing modern) a creat o stare de exaltare în rândul unei mari mase de melomani. A fost, ne povesteşte în alt loc Vazsonyi, o frenezie asemănătoare cu lansarea unei noi versiuni de iPhone din zilele noastre.

În paralel, pentru că reprezentaţiile de operă erau (şi sunt şi azi) extrem de costisitoare, iar de înregistrări nu putea fi vorba, a luat o dezvoltare fără precedent publicarea de transcripţii pentru pian. După 1860 în multe familii respectabile devenise de rigueur să se interpreteze fragmentele cele mai cunoscute, iar multe femei burgheze visau la o dragoste ca în Tristan und Isolde mai ceva decât Ziţa la Dramele Parisului din aceeaşi epocă.  Nicholas Vazsony (totuşi muzicolog de profesie) identifică trăsături ale creaţiei unui adevărat brand Wagner. Capitole intitulate, foarte sugestiv de altfel, Wagner® sau Leitmotif™ surprind momente şi caracteristici ale acestei construcţii. O importanţă considerabilă au avut-o asociaţiile wagnerienilor de pretutindeni. Constituite iniţial în scopul strângerii de fonduri pentru Bayreuth, ele s-au înmulţit ca ciupercile, iar azi există asemenea organizaţii în peste 100 de ţări, până şi în Israel, stat cu o relaţie extrem de delicată cu wagnerianismul. Desigur,  România nu există aşa ceva, noi suntem oameni serioşi şi culţi.

Ar fi nerealist să-mi propun o discuţie mai lungă a cărţii lui Vazsony. Ar fi nevoie de câteva postări bune pentru a prezenta mai în amănunt marea bogăţie de date şi evenimente sau pentru a schiţa liniile de atac şi argumentele aduse de autor pentru afirmaţiile sale. O menţiune specială ar merita caracterul ambivalent al poziţiei lui Wagner însuşi în raport cu promovarea operei sale. Deşi cartea conţine chiar în titlu termenul de self-promotion şi deşi nu se poate nega că compozitorul a pus umărul din greu la crearea mărcii şi a imaginii, nu trebuie să se uite nici că el nu a renunţat niciun moment să pozeze ca artist dezinteresat. Situarea pe o poziţie prea apăsat mercantilă i-ar fi subminat de altfel întreg demersul. Încă de pe la 1850 Wagner îi scria lui Uhlig, chipurile jenat de publicitatea pe care i-o făcea acesta: Was machst Du für ein heilloses aufheben’s von mir! Wenn Du ein jude wärest, sollte man glauben, Du hättest procente davon (Ce promovare păcătoasă îmi mai faci! Dacă ai fi evreu, mai că aş zice că îţi ies ceva procente din asta). Declarându-se, chipurile, flatat şi strecurând o aluzie veninoasă la un presupus mercantilism evreiesc, Wagner împuşca doi iepuri cu un singur glonte.

 Pentru a încheia o postare sumară despre o carte extrem de interesantă, ar mai fi poate de spus că nu se poate merge până la a considera (auto)promovarea produselor wagneriene un fenomen identic cu ceea ce vedem petrecându-se în zilele noastre cu produsele marilor firme, deşi există numeroase asemănări. Până la urmă operele lui Wagner sunt creaţii care se adresează unui public limitat şi exclusivist, ele nu vor face niciodată stadioane pline, iar difuzarea lor nu va rivaliza niciodată cu cea a unei banale tablete electronice. E un adevăr pe care Nicholas Vazsonyi îl recunoaşte cu probitate. După cum e adevărat şi că lista de aşteptare pentru un bilet la Bayreuth e lungă, iar locurile sunt vândute pe zece ani de acum încolo. 

☺☺☺ Cristian Tudor Popescu – Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989)

În Concerte pentru tineret. Cum să înţelegem muzica, Leonard Bernstein compară modul de operare al aşa-zisei muzici uşoare cu cel al aşa-numitei muzici simfonice. El conchide că discursul celei dintâi seamănă cu cel al unui ins care repetă obsedant o absurditate („Canada este o ţară tropicală”), în vreme ce discursul celei de a doua forme de muzică susţine tot acelaşi lucru (Canada – ţară tropicală), însă se canoneşte să aducă argumente şi să realizeze o demonstrație în sprijinul aserţiunii respective. Oricât ar părea de surprinzător, nu e o introducere la o postare despre muzica clasică, ci la una despre cea mai recentă carte a lui Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989) (Polirom, 2011). Titlul e autoexplicativ (deşi vom vedea că ambalajul nu corespunde perfect conţinutului); ar fi vorba de o istorie a cinematografului naţional de până în 1989 centrată pe reflectarea politicii şi ideologiei în filmele respective (şi sunt destule de spus, începând cu primul film de lung metraj de la noi, Independenţa României din 1912). Cu toate acestea, e firesc ca partea leului să fie adjudecată de cinematografia din epoca comunistă (de la Răsună valea (1950) până la prăbuşirea regimului).

Autorul pare să fie animat de ambiţia de scrie o carte după regulile consacrate ale lucrărilor ştiinţifice (cu documentare, citate, note de subsol şi bibliografie bogată) şi nu în ultimul rând cu discutarea (semi)teoretică a conceptelor folosite. Nu e de mirare că el consacră un număr bun de pagini definirii unor termeni precum propagandă sau manipulare. Cea dintâi e o variantă hard a celei de a doua şi se mărgineşte să enunţe emfatic teme şi idei care trebuie băgate în capul receptorului, fără multă preocupare formală sau de captatio benevolentiae. Manipularea e soră bună cu propaganda, însă e mult mai subtilă şi insidioasă, îl atinge pe receptor la coarda sensibilă, îi dă şi o linguriţă de zăhărel alături de polonicul cu chinină, dându-i senzaţia că e mai uşor de înghiţit. Ambele discursuri declară Canada ţară tropicală, dar manipularea foloseşte strategiile comunicării persuasive, în vreme ce propaganda dă sonorul la maximum şi cam atâta tot. Popescu tratează şi raportul dintre agitaţie şi propagandă sau dintre propagandă şi entertainment pornind de la concepţiile unor maeştri sovietici ca Lenin, Stalin sau Troţki. Nu de alta, dar filmele româneşti ale primului deceniu de comunism (1950-1960) sunt imitaţii sterile ale unor modele sovietice din care nu au preluat decât scheletul sinistru al propagandei maniheiste.

Paleta de procedee pare să se diversifice în deceniul 1960-1970, când propaganda schematică cu chiaburi odioşi, sabotori malefici şi câte un superman comunist e înlocuită treptat cu forme ale manipulării. E perioada când se produc primele filme istorice (Tudor (1963), Dacii (1967), Mihai Viteazul (1970-1971)), care inculcă în conştiinţa publicului imaginea unor lideri care vorbesc şi acţionează ca nişte secretari de partid, indiferent de epoca istorică în care trăiesc, iar fastuosul montărilor şi ideile naţionaliste strecurate subliminal asigură succesul de public. Manipulări subtile prin scenariu găseşte autorul şi în mult-premiatul film Pădurea spânzuraţilor (1965). Realizarea supremă în materie de manipulare este însă Puterea şi adevărul (1972), iar regele neîncoronat al scenariştilor manipulatori (şi nu fără talent de altfel) e declarat Titus Popovici.

Cristian Tudor Popescu demonstrează că în materie de cinematografie dezgheţul anilor 1960 a fost mai timid decât în cazul literaturii. De fapt s-ar putea susţine că nici nu a existat un asemenea dezgheţ, opere rebele precum Reconstituirea lui Lucian Pintilie fiind, în realitate, foarte timide în manifestările lor antisistem, iar reacţia cenzurii, disproporţionată. Autorul realizează şi un fel de statistică din care reiese că din cele circa 550 de filme ale perioadei comuniste abia dacă vreo cinci au fost filme cu probleme, scoase din difuzare (nici nu-s greu de enumerat) pentru hibe cu mult mai mici decât ale multor filme din aşa-zisele ţări socialiste vecine şi prietene. Explicaţia s-ar găsi, poate, în teama cenzorilor de impactul mult mai puternic şi mai extensiv al imaginii combinate cu sunet decât al textului tipărit.

Filmul surd în România mută e o carte bogată în detalii istorice, iar studiile de caz pe filme ilustrative sunt bine conduse. Tipologia exemplelor e foarte variată, de la filme cu tematică muncitorească/antiintelectualistă la filme istorice, sociale sau chiar de divertisment, toate având ca numitor comun deformarea realităţii în scop ideologic. Foarte interesante sunt capitolele care vorbesc despre mecanismele cenzurii cinematografice aplicate nu în ultimul rând producţiilor străine, inclusiv din statele comuniste. Fragmentele din şedinţele de partid şi prelucrările cu realizatorii de filme sunt şi ele instructive.

Autorul e inspirat în caracterizări şi emite numeroase formulări memorabile, dintre care pomenesc: „mistica metalurgiei”, „secţionarea cu laser a hoitului lui Gheorghiu-Dej [în Puterea şi adevărul]”, „Mihai Titus [cu referire la manevrele scenaristice ale lui Titus Popovici în Mihai Viteazul]” sau „băgarea în simboală [despre abuzul de simboluri în filme precum Concurs] etc. Cu atât mai tare surprind o serie de formulări scorţoase, specifice mai degrabă şoarecelui de bibliotecă deprins cu pluralul auctorial şi cu limbajul de lemn al lucrărilor ştiinţifice („[N]u face obiectul lucrării de faţă”, „putem formula în acest moment o definiţie” etc.) Cititorul va fi poate derutat să dea peste asemenea contraste. În fine, interesant e că în titlul cărţii apare doar termenul de propagandă, deşi conform distincţiei pe care o face autorul, volumul e mai mult despre manipulare. Lucrarea are însă darul de a captiva, o spun din postura mea de necinefil.

Fact checking

Evocând atmosfera de la începutul anilor 1960, Cristian Tudor Popescu scrie printre altele:

Dat afară din învăţământul universitar în 1948, Blaga fusese un autor interzis până în chiar anul realizării Străinului [film după un scenariu de Titus Popovici], 1962, când se publicase o ediţie îngrijită de George Ivaşcu.

E o afirmaţie prea categorică. Autorităţile comuniste începuseră tatonarea lui Blaga încă de prin 1955-1956 şi până în anul morţii scriitorului (1961) se desfăşurase un balet complicat, cu ameninţări şi mici cedări de ambele părţi urmate de replieri. Interdicţia lui Blaga nu a durat până în 1962 decât pentru apariţiile în volum (de fapt la începutul lui 1963, când îi apare în librării o carte de versuri). El mai publicase ocazional în presa culturală cu câţiva ani înainte, deşi aproape de fiecare dată textele provocaseră atitudini de înfierare din partea responsabililor culturali.

☺☺☺George Steiner – Errata. O autobiografie

N-a trecut nici măcar o săptămână de când am oferit un aperitiv la cartea de azi (vezi aici). A sosit acum timpul să ne ocupăm de ea mai pe larg. Apărută în versiune românească la Humanitas (2008), cartea lui George Steiner Errata. O autobiografie ridică de la bun început problema potrivirii etichetei de pe ambalaj cu conţinutul acestuia. Într-adevăr, dacă lucrarea conţine numeroase date biografice expuse de autor (prezentate, după toate astea, cronologic), elementul factual biografic e eclipsat de foarte multe ori de subiecte care au prea puţină legătură cu viaţa propriu-zisă lui Steiner. E greu de spus dacă de vină pentru această discrepanţă e autorul (care va fi dorit să-şi frustreze un pic cititorul, desigur într-un scop nobil) sau editorul, care a ales un titlu destul de îndepărtat de cel original (Errata. An Examined Life).

Din fericire, găsim în Errata... steineriană material pentru cele mai diferite preferinţe. Cei interesaţi de elementul biografico-istoric propriu zic vor avea o serie de satisfacţii, mai ales citind despre cosmopolita familie Steiner, evrei vienezi bine situaţi, refugiaţi la Paris încă de la sfârşitul anilor 1920 în faţa ameninţării antisemite, apoi la New York. Nu reiau acum povestea trilingvismului lui Steiner sau a preocupărilor muzicale ale părinţilor lui (detalii aici). De altfel o bună parte din consideraţii (mai ales discuţia despre multilingvism) pot fi găsite şi în mai vechiul volum After Babel (tradus şi la noi în 1983 şi, din câte ştiu, nereeditat). Mare iubitor de clasici, Steiner a învăţat să-i preţuiască de la tatăl lui. Paginile despre monştri sacri precum Homer, Racine sau Shakespeare (şi destul de puţin numeroşii lor detractori) sunt printre cele mai reuşite din carte. Sigur, nu e neapărat necesar să fii de acord cu fiecare literă şi să iubeşti orbeşte şi necritic tot ce e clasic, dar n-ai cum să recunoşti că raportarea la clasici e o componentă indispensabilă a identităţii culturale.

Destule pagini sunt consacrate unor chestiuni destul de puţin autobiografice. E vorba de pildă de problema evreiască, cu privire la care ideile lui Steiner sunt corecte şi – să nu ne temem de cuvinte – destul de plate sau de paginile despre muzică, din fericire mai incitante şi mai atrăgătoare. Nu lipsesc desigur scurtele, dar strălucitoarele incursiuni hermeneutice (meseria asta nu se uită, e ca mersul pe bicicletă), evocarea unor figuri de profesori de la liceul francez din Manhattan, unde adolescentul Steiner a învăţat în anii 1940, sau de la Universitatea din Chicago (absolvită la sfârşitul aceluiaşi deceniu). Am găsit unele din aceste pagini (mai ales cele consacrate vieţii universitare) încărcate de prea multe detalii privind personalităţi literar-academice şi de digresiuni privind rivalităţile din mediul respectiv din urmă cu 50-60 de ani. Îşi au şi asemenea secţiuni publicul lor, fără îndoială.

Errata... lui Steiner e, dacă nu o autobiografie după toate regulile artei, o dare de seamă asupra unui parcurs intelectual şi etic. Onestitatea pare să fie una din principalele reguli ale jocului, la fel capacitatea de a-ţi recunoaşte regretele, nu fără un umor discret:

Regrete: că nu m-am ţinut de desen, în cărbune, în pasteluri şi în tuş negru, ca să-mi ilustrez unele dintre cărţi; mâna vorbeşte despre adevăruri şi bucurii pe care limba nu le poate exprima. Că nu am învăţat ebraica – singura care permite accesul la Biblie şi în interiorul identităţii evreului – atunci când prietenul şi asistentul meu, Ami Dykman, a fost mai mult decât dornic să mi-o predea. Accidia, lenevia spiritului în latină (dar acum este oare prea târziu?) Şi regret că nu am acceptat oferta unui coleg de la Cambridge, un patolog a cărui putere de înţelegere şi al cărui tact erau dovedite, de a încerca, sub îndrumarea lui, să mă droghez cu LSD. Neapelând niciodată la astfel de substanţe, am rămas incapabil să conceptualizez unul din principalii agenţi ai decăderii şi ai consolării, ai dorinţei şi ai nimicirii din miezul anarhic al culturii noastre.

La asemenea regrete mai mult sau mai puţin serioase se adaugă şi cel de a nu putea avea acces direct la literatura rusă sau la cultura islamică (deşi Steiner nu s-ar da în lături să se apuce de rusă, bunăoară) sau de a nu şti să cânte la un instrument muzical. Ei, dacă o personalitate de dimensiunile unui George Steiner are asemenea lacune, mulţi dintre noi pot fi liniştiţi. Sunt într-o companie ilustră.

☺☺☺☺ William M. Johnston – Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială 1848-1938

Veche, veche (publicată în 1972), dar bună. Bună şi ediţia românească apărută la Polirom în 2000, deşi epuizată de ceva vreme. E vorba de lucrarea lui William M. Johnston, Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială 1848-1938, lectură obligatorie pentru cei interesaţi de problemele spaţiului respectiv, accesibilă şi celor cu cunoştinţe minime, dar cu poftă de a se informa. Epoca (ce se suprapune parţial chiar pe belle époque însăşi) e martora unor dezvoltări intelectuale extraordinare, a unei efervescenţe rar întâlnite în istorie într-un interval de timp relativ scurt şi pe un teritoriu destul de mic la standarde geografice globale.

Autorul îşi organizează materialul (extrem de bogat, paralizant la prima vedere prin diversitate şi opulenţă), pe două axe. E vorba mai întâi de o destul de discretă punere în perspectivă istoric-o biografică, mai ales atunci când se pune problema rădăcinilor culturale, sociale şi instituţionale ale fenomenului vienez în capitole precum De la Baroc la Biedermeier, Un imperiu al funcţionarilor, Economişti şi birocraţi, Juriştii imperiului. Nu e neglijată aristocraţia, ne sunt prezentate regulile stricte după care se organizează protipendada vieneză, sunt evocate familia imperială şi însăşi figura lui Franz Joseph, figura matusalemic-tutelară a întregii construcţii statale, mai ales după proclamarea în 1867 a dualismului austro-ungar. Biografiile „personajelor” sunt sumare, însă relevante pentru caracterul exemplar al personalităţilor, de la Grillparzer la Hans Mackart sau de la Popper-Lynkeus la Coudenhove-Kalergi. Cine mai sunt şi ăştia? Vorba lui Nastratin Hogea: cui ştie, n-are rost să-i mai explici, cui nu ştie, la fel, iar cei care ştiu pot foarte bine să le povestească ignoranţilor. Despre Freud, discipolii şi adversarii lui s-a mai auzit ceva, ceva, la fel cu Wittgenstein, Husserl sau scriitorii fin de siècle, dar sinteza realizată de autor e binevenită. Afirmaţie aplicabilă şi despre muzicienilor vienezi de la Strauss la Schönberg, deşi dacă m-ar întreba cineva aş spune că niciodată nu-i destul când vine vorba de muzică. Şi da, aş fi vrut să citesc câte ceva şi despre Alma Mahler, dar probabil chiar n-a mai fost spaţiu pentru mai mult de 2-3 menţiuni.

O a doua dimensiune pe care se construieşte cartea e cea conceptuală (a se vedea mai ales capitole precum Filosofii ştiinţei, Filosofii dialogului, Filosofii limbajului, Fascinaţia în faţa morţii). Construcţia lui William M. Johnston se bazează pe câteva concepte culturale specifice. Le-aş zice cultureme, dacă nu s-ar supăra structuraliştii anilor 1960, câţi or mai trăi din ei. E vorba de realităţi cultural-sociale specifice surprinse de termeni de genul Biedermeier, Schlamperei (un fel de neglijenţă şi spirit de rasoleală pe care te-ai aştepta să le găseşti mai mult prin părţile noastre, dar care caracterizau şi Imperiul Austro-Ungar), Protektion (la fel), nihilismul terapeutic, fatalismul (şandramaua se apropia de catastrofa Primului Război Mondial, apoi ce mai rămăsese din ea, de cel de al doilea), feacismul etc. Deşi vădit austrocentrică (şi e firesc să fie aşa), cartea nu neglijează alte focare culturale interesante ale imperiului (Budapesta şi Praga). Alte oraşe, alte realităţi, alte etichete: délibáb (un fel de aplecare spre autoiluzionare) la unguri, marcionism (pesimismul ilustrat la extrem de Kafka) la cehi.

În 1972, în momentul încheierii cărţii, Johnston are o concluzie mai degrabă pesimistă la cele peste 400 de pagini ale ei:

Poate că este prematur să evaluăm acum întreaga moştenire a gânditorilor austrieci. Un lucru e totuşi limpede: talentul acestora de a gândi integrator este pe cale de dispariţie. De douăzeci de ani nicio ţară nu a mai produs un filosof sau un gânditor social care să rivalizeze prin forţa inovaţiei cu Freud, Husserl, Wittgenstein, Kelsen sau Neurath. Deşi majoritatea europenilor şi americanilor o duc mai bine decât au dus-o predecesorii lor cu cincizeci de ani în urm oricine a întâlnit geniul creator al austriecilor ar trebui să ştie că dispariţia lui este ireparabilă. Vieţii intelectuale de astăzi îi lipseşte [sic] talentul descoperirii şi viziunile ample care îi preocupau pe cititorii anului 1900 sau chiar publicul de la 1930. Într-o epocă alexandrină, în care mulţimile de truditori nu fac decât să proceseze intenţiile acumulate cu două sau trei generaţii în urmă, nu putem să nu ne gândim ce număr impresionant de idei s-au născut în Imperiul Habsburgic şi în statele care i-au succedat!

El adaugă:

Rămâne de văzut dacă o civilizaţie globală va putea aproxima datele care au făcut din Austria farul modernităţii într-o lume în derivă. Acum, când schimbarea a devenit pâinea noastră cea de toate zilele, nimeni nu poate să ne înveţe mai mult decât aceşti connaisseur-i [sic] ai metamorfozei.

I-aş lăsa pe alţii să stabilească dacă în cei 40 de ani scurşi de la apariţia Spiritului Vienei au apărut date care să contrazică pesimismul autorului. Ca cititor, mă consider câştigat că am avut posibilitatea să citesc cartea şi cred că ea ar trebui reeditată cu prioritate. Nu mai puţin, Viena 1900. O identitate rănită de Michael Pollak, despre care am scris nu demult aici, sau Viena fin-de-siècle de Carl Schorske.