30 decembrie 2014

Amplificări succesive

1 comments
În Nazi Soundscapes. Sound, Technology and Urban Space in Germany, 1933-1945, Carolyn Birdsall nu face doar munca migăloasă de a recompunere în text peisajul sonor al Germaniei Naziste, ci insistă şi asupra unor implicaţii mai largi ale manevrării sunetului în scopuri propagandistice nu întotdeauna ortodoxe. Iată un scurt pasaj care pleacă tocmai de la ideile vechi de aproape un secol (în epocă) ale lui Wagner:

Chiar  dacă idealul unei opere de artă totale (Gesamtkunstwerk) nu a fost neapărat atins, specialistul media  Friedrich Kittler (1993) vede în teatrul muzical al lui Wagner din perioada 1840-1870 un predecesor al sistemului modern de sonorizare cu amplificatoare electrice. Definiţia lui pe care o dă Kittler dramei muzicale wagneriene, aceea de invenţie „mass media”, scoate în evidenţă funcţia orchestrei, care joacă un fel de rol de amplificator, dând naştere la reacţii şi reverberaţii care nu pot fi oprite de urechile noastre. Kittler vede în această copleşire a simţurilor publicului prin „putere atotcuprinzătoare a sunetului” un precursor al mass media moderne. Această nouă teorie şi practică a acusticii depindea de punerea în scenă a ecourilor şi respiraţiei cu ajutorul unei orchestre amplasate în afara câmpului vizual al publicului. Kittler concepe această dezvoltare în termenii unei reţele interconectate:

Gâtlejul cântăreţului este alimentat cu text; materialul care iese din acest gâtlej este transferat unui amplificator numit orchestră, materialul care iese din orchestră este transferat unui spectacol de lumini, iar întregul lucru este în cele din urmă transferat către sistemul nervos al publicului.

Cu alte cuvinte, acustica lui Wagner este postulată ca o invenţie media care utiliza o orchestră mare, dar ascunsă, pentru a produce „halucinaţii acustice” şi pentru a cufunda publicul în sunet reverberant. Această prezentare determină astfel o „lume totală” a auzului în conţinutul vocal şi muzical al dramei muzicale wagneriene. Mai mult, susţine Kittler, senzaţia de copleşire senzorială a dat naştere unei experienţe estetice pe care am putea-o vedea ca pe o „preistorie” a cinematografului de azi.

Că Wagner însuşi se îndepărtase, în ultimii ani de activitate, de la un Gesamtkunstwerk canonic, e deja o altă poveste, pe care, spre cinstea ei, Carolyn Birdsall o spune mai departe. 

În imagine (reprodusă din lucrarea lui Carolyn Birdsall), o scenă de stradă relativ obişnuită în timpul războiului. Trecătorii se adună în jurul unui mare magazin de aparate de radio pentru a asculta unul din aşa-numitele „comunicate speciale” (Sondermeldungen) frecvente în anii respectivi. Luau naştere aşa-numitele „comunităţi de ascultători”. La mulţi ani!

24 decembrie 2014

Alexandru Sen - Noi, elevii dintr-a XI-a

2 comments
Dacă e să-l credem pe autor, „paginile ce urmează nu aparţin unui roman, după cum nu adăpostesc vreo culegere de povestiri, nuvele sau schiţe. Ele nu pot fi prezentate decât drept dialogul cu el însuşi al unui tânăr aflat în pragul vieţii şi care scrutează cu atenţie şi emoţie propriul lui viitor”.  În Noi, elevii dintr-a XI-a (subintitulat Jurnalul lui Emil Anghel, septembrie 1960 - iunie 1961) Alexandru Sen ţine aşadar la autenticitatea proclamată din capul locului, fie şi în detrimentul marilor forme literare. În 1964, când apărea cartea la Editura Tineretului, Sen (1924-2010) avea deja în spate o sumedenie de cărţi pentru copii şi tineret. Psihopedagog de formaţie, el pare să se fi simţit mai în largul lui literar sub Gheorghiu-Dej decât sub Ceauşescu, sub a cărui domnie pare a se dedica unei lungi cariere mai degrabă ştiinţifice decât literare.

Aşadar, protagonistul nostru, Emil Anghel, intră în ultima clasă a şcolii medii (se făceau, pe vremea aceea, unsprezece ani). Pe tot parcursul cărţii, termenul „liceu” e evitat cu grijă, ca şi cel de „bacalaureat” (înlocuit cu pretins-democratul examen de maturitate), ca rămăşiţe burgheze ce erau. Din prima zi de şcoală (textul e organizat pe capitole ce cuprind, fiecare, evenimentele câte unei luni) obsesia este alegerea viitoarei cariere, pardon, a „drumului în viaţă”. Majoritatea colegilor lui Emil ştiu bine ce au să facă; sunt cei cu „vocaţii limpezi”, cei mai mulţi elevi foarte buni la câte o materie sau disciplină, domeniu în care îşi vor căuta viitoarea profesiune. Printre aceştia, stâlpi ai clasei a X-a B precum Mateiescu Virgil (chimie), Teo Caraman (matematică), Tavi Lascăr (aspirantul spre meseria de aviator) sau Florin Danţiş (pasionatul de tehnică, inginer sau tehnician in nuce). Un caz special îl reprezintă Aposteanu Marta, premianta clasei (poreclită Bobiţa, căci e mică şi negricioasă), care după ce că învaţă bine la toate materiile, e şi o violonistă extrem de talentată, aşa că va face o carieră artistică.

Pădure fără uscături nu există însă. Mai sunt şi printre elevii dintr-a XI-a B şi inşi cu probleme. Vâsceanu, provenit dintr-o familie dezorganizată, e un „element” recalcitrant şi nestudios; va fi adus la linia corectă prin plasament în casa unui maistru bătrân, Radu (bun prieten cu Emil) rămâne orfan de ambii părinţi şi cade în ghearele familiei extinse, care e intolerabil de burgheză; e salvat şi el. Bolnav de reumatism cardiac, Tavi Lascăr se vede nevoit să renunţe la visul de a se face aviator, dar colegii sunt mereu alături de el. Un caz mai dificil îl reprezintă Pompilian Alfons, care vrea să dea admiterea la Drept şi care e înfăţişat drept un vast repertoriu de citate şi maxime latineşti învăţate pe dinafară şi recitate fără noimă. Cu el nu se ajunge la niciun rezultat, iar lucrurile rămân în doi peri; personajul e puternic scuturat de colectiv, dar nu pare recuperabil; oricum, în 1960 Dreptul pare ceva frivol şi mic-burghez.

Personajul-narator, Emil Anghel, e un caz aparte. El încă nu s-a decis ce să facă mai departe, cel puţin nu de la începutul anului şcolar. Noroc că e de familie bună şi se trage dintr-un lung şir de meşteri zidari din vechiul cartier bucureştean Uranus, fiind urmaş al unui oarecare Manea Anghel, participant la luptele din Dealul Spirii tocmai hăt, la paş’opt. Tatăl lui e maistru constructor (de altfel fiul îi spune doar „Maistrul”). Opţiunea lui Emil se cristalizează treptat, atât în virtutea tradiţiei de familie, cât şi datorită fascinaţiei pe care o exercită asupra lui şantierul noii fabrici de medicamente, deschis peste drum de şcoală. Adolescentul se va face şi el constructor şi – practicând jocul convertirii reciproce a ficţiunii în realitate – ni-l putem imagina demolând cu zel, două decenii mai târziu, cartierul strămoşilor lui, pentru a construi hidoşeniile ceauşiste.

Dar profesorii? Unul şi unul, adevărate modele idealizate. Iată-l pe diriginte, profesorul de fizică, omul care a lăsat baltă un post în ditamai institutul ce cercetare pentru a-şi urma vocaţia pedagogică, pe care regimul burghezo-moşieresc i-o reprimase în tinereţe. Personajul ţine lungi discursuri cu pilde care de care mai subtile, dar când trebuie să pună piciorul în prag nu ştie de glumă, o dă viguros politic:

–  ...deoarece mă pregătesc să devin patetic, şi poate chiar melodramatic. Ei bine, chiar cu acest risc, tovarăşe Pompilian, îţi mărturisesc cinstit că, citind ieri „Expunerea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra proiectului planului de dezvoltare a economiei naţionale pe anul 1961”, imagini vechi de un sfert de veac m-au întors cu o forţă de neînvins spre viaţa mea trecută.

Să apreciem onestitatea personajului nostru şi să mergem mai departe. Deşi apărut în toamna lui 1964, Jurnalul lui Emil Anghel e puternic marcat de clişee şi exprimări care ţin mai degrabă de deceniul anterior. Emil merge la cinematograf cu prietena lui, Mirela (idilă perfect castă şi curată ideologic, să nu vă închipuiţi altceva!) ca să vadă filmul sovietic Pavel Korcheaghin (probabil ecranizarea romanului Aşa s-a călit oţelul de Ostrovski), pentru care cei doi n-au decât vorbe de laudă. Lansările de sateliţi sovietici produc şi ele multă emoţie în rândul tinerilor; adesea se citează direct din Marx, Engels sau Lenin. E drept că nu mai apar în prim-plan sabotorii sau chiaburii hrăpăreţi, dar e pomenit într-un loc un maistru în vârstă al cărui fiu, activist de partid, fusese asasinat mişeleşte de aceştia cu câţiva ani înainte. 

Noi, elevii dintr-a XI-a rămâne o mostră de proză profund încărcată ideologic. Autorului nu i se pot nega totuşi creativitatea şi chiar o anume ingeniozitate a exprimărilor memorabile. Spre exemplu, putem cita o adevărată tipologie a şcolarilor alcătuită de Vlad (care năzuieşte spre o carieră didactică): elevul-fluture, elevul-castor, elevul-ciupercă etc. etc. Sigur că e foarte puţin pentru o carte pentru tineret de dimensiuni măricele (aproape 350 de pagini). N-ai însă cum să nu te întrebi ce s-ar fi ales de prozatorul Alexandru Sen în vremuri normale, în care înzestrarea şi experienţa sa să nu fi fost zdrobite de calapodul conformismului ideologic îngust.

17 decembrie 2014

☺☺ Ioan Groşan - Lumea ca literatură. Amintiri

0 comments
Ca să-mi revin un pic după efortul de a citi în doar câteva săptămâni cele cinci romane finaliste la premiul „Augustin Frăţilă”, am dat iute gata volumaşul Lumea ca literatură. Amintiri de Ioan Groşan, apărut zilele astea la Polirom. Carte micuţă, aşteptări pe măsură, nedezminţite în mod esenţial la sfârşitul lecturii. Prozatorul, corifeu al unor năzbâtii optzeciste (a se vedea scrierile în serial ale grupului Ars amatoria, celebre în epocă, în bună măsură uitate în focul evenimentelor mult mai dinamice de după 1989), mai recent eroul unui scandal cu oarecari reverberaţii în intelighenţie, cu dezvăluirea colaborării cu Securitatea etc. etc. În Lumea ca literatură Groşan nu pare a avea ambiţie mai mare decât aceea de a schiţă câteva întâmplări şi portrete caricaturale din lumea literelor de la noi, cu multă anecdotică şi scene de caracter, cu boemă şi capriţ cât cuprinde. E, la urma urmei, cam ce aşteaptă marele public de la artist, iar a oferi acestui public ceea ce el (chiar inconştient) cere poate fi un element al succesului imediat.

O bună parte din volum e umplută cu două seriale. Primul, Jeune comédien la Cannes, este relatarea la persoana I a păţaniilor auctoriale prilejuite de participarea, ca outsider virtual, la renumitul festival de film, ediţia 1992. Sub pretextul unui rolişor în Balanţa lui Lucian Pintilie şi sub pretextul unei calităţi de corespondent al revistei Caţavencu, omul nostru face foamea pe „Croazetă” şi se dovedeşte, ca tot românul, descurcăreţ şi profitor. Întâmplările, relatate cu umor, nu trec de pragul faptelor diverse agreabile. Cel de al doilea serial, Eros în socialism, se vrea o rememorare a unor episoade mai iubăreţe petrecute în urmă cu câteva decenii, cu tot felul de absolvenţi de facultate repartizaţi în mediul rural care îşi satisfac instinctele cum pot şi ei, cu celebra „joie a tineretului”pe post de liant sexual, cu nelipsiţii studenţi străini şi contribuţia lor la libidoul naţional şi câte şi mai câte elemente care vor fi înveselind memoria efectivă a cititorilor săriţi de 50 de ani, dar care nu spun mare lucru celor mai tineri.


Restul paginilor sunt ocupate cu întâmplări de sine stătătoare care îi au în centrul lor pe diferiţi prieteni, colegi de facultate, redacţii sau pur şi simplu de generaţie, dintre care se detaşează Moscu Copel (Moscu Copel şi Radio Moscova), Ioan Buduca (Ioan Buduca şi biftecul tartar, schiţă anecdotică cu trimiteri la Caragiale) sau George Ţâra (Dracula în doi). Lumea ca literatură. Amintiri a în bună măsură o carte consacrată aşa-numiţilor optzecişti, teribilii tineri de acum 30-40 de ani, unii morţi/alţii plugari, vorba poetului, destui prieteni cu Groşan, care are pentru ei numai vorbe de bine. În general, dincolo de o anumită melancolie, explicabilă atunci când e vorba de amici dispăruţi, scrierea e optimistă, iar scenele şi comentariile comice se succed cu aplomb. Memorialistul infidel ne operă o imagine de-a dreptul idilică a lumii noastre literare, un spaţiu în care toţi oamenii sunt de treabă şi-s în esenţă buni să-i pui la rană, chiar dacă ˆşi au viciile lor boeme benigne. Bucata Poporul ilir, pusă la sfârşit, este o sinteză a acestei lumi bune, surprinsă pe terasa de la fostul Muzeu al literaturii române. 

Mai bune poate decât aceste texte, al căror nivel nu îl depăşeşte la urma urmei pe cel al a unor proze publicate într-un almanah estival, sunt cele câteva schiţe să le zicem „rurale”. Se detaşează tablourile din Mogoşeşti (Cântăreaţa cheală. În Mogoşeşti, Maramureş) şi, într-o oarecare măsură, Umorul s-a născut la sat, în care expresia concentrată şi economia fac servicii calităţii. Lumea ca literatură. Amintiri e o carte faţă de care nu trebuie să ai prea mari aşteptări, aşa că n-are cum să te dezamăgească.

9 decembrie 2014

„Negustorul de începuturi de roman” de Matei Vişniec a câştigat premiul literar „Augustin Frăţilă”

2 comments

S-a anunţat romanul câştigător al premiul literar „Augustin Frăţilă”, care răsplăteşte cu 10.000 euro cel mai bun roman al anului 2013. E vorba de „Negustorul de începuturi de roman” de Matei Vişniec, pe care eu îl văzusem pe locul al doilea, după „Boala şi visul” de Dan Stanca. E al doilea an la rând când e selecţionată o carte a acestui autor şi tot al doilea an consecutiv când îi acord punctaj maxim. Acum să te ţii vorbe! Oricum, se putea şi mai rău, ce să zic...
Iată clasamentul alcătuit de mine (linkurile trimit la postările pe care le-am pus pe blog la vremea respectivă; în următoarele săptămâni voi posta texte şi despre cele două romane rămase):

1. (5 puncte) „Boala şi visul”, de Dan Stanca, Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2013
2. (4 puncte) „Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vişniec, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013
3. (3 puncte) „Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu, Bucureşti, Ed. Polirom, 2013
4. (2 puncte) „Jurnalul unui cântăreţ de jazz”, de Bujor Nedelcovici, Bucureşti, Ed. Allfa, 2013
5. (1 punct) „Kinderland”, de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013

2 decembrie 2014

☺☺☺ Ruxandra Cesereanu - Un singur cer deasupra lor

1 comments
Dacă adoptăm semantica voluntaristă a lui Humpty Dumpty (preferată implicit şi de autoare în Precizarea de la sfârşit), Un singur cer deasupra lor de Ruxandra Cesereanu (Polirom, 2013) este un roman, deşi cu greu ţi-ar veni să califici astfel un grupaj de vreo treizeci de povestiri legate de prea puţine elemente de coeziune. Asta, desigur, dacă liantul nu e cerul unic din titlu, firmamentul sub care se desfăşoară toate evenimentele din bucăţile de proză, şi care acoperă România perioadei comuniste de la începuturi şi până la evenimentele din 1989.

Defilarea textelor se face aproape strict cronologic. Iată-i pe ţăranii întorşi după război în satul lor, pe care îl găsesc invadat de şobolani, asta înainte să sosească „tovarăşii în haine de piele şi cu băşti negre pe cap” şi ca o parte a aceloraşi ţărani să plece în munţi pentru a alcătui rezistenţa (Lucreţia). Iată-l (în povestirea următoare) pe Tinu, personajul eponim aflat de cealaltă parte a baricadei, adică alături de forţele represive, vânând „duşmani ai poporului”. Sau, alternativ, iată-i pe strămutaţii în Bărăgan (Driş) şi pe protagonistul din Leontin, făcând dialectica tragicomică a pedepsirii duşmanului de clasă.

Nu-s toate întâmplări pur imaginare; câteva din proze au la bază personaje cât se poate de reale, cum ar fi sinistrul Pantiuşa, criminalul cu grad de general aflat în fruntea Securităţii din primii ani ai comunismului real, sau însuşi bunicul autoarei, Vasile, preotul greco-catolic refuznic din Padre Basilio. Există variaţii de registru destul de însemnate de la o povestire la alta; de exemplu, în Hambu avem o mică tragedie rurală grotescă pe line vag agârbiceniană, iar în Iubiţii ni se înfăţişează, estetizat, scena descoperirii carnale reciproce a doi tineri. Diverşi, eroii Ruxandrei Cesereanu se recrutează şi dintre minoritari precum evreica Anda, care trăieşte drama unui avort ilicit şi periculos sau şvabul Johann, umilit pentru că face cerere de plecare definitivă din România.

Din galeria de portrete, înşirate ca tablourile la expoziţie, nu lipsesc Valeriu, protestatarul anticomunist, Silvestru, cenzorul prins în propria lui capcană sau Roby, tânărul iubitor de muzică străină. Nu lipseşte nici perechea Ceauşescu, care alcătuieşte un soi de diptic caricatural în Şoşescu şi Coana. Autoarea nu rezistă tentaţiei de a-i schiţa un portret pamfletistic urmaşului celor doi academicieni (în Ilişoi). Din păcate, şarja prea groasă, bătutul şeii ca să priceapă animalul,  omoară o bună parte din efect. Nu în ultimul rând, într-una din cele mai bune povestiri din carte, suferinţa celui dezrădăcinat de demolările anilor 1980 îl ucide pe domnul Ionescu, ceasornicarul din Strada Bujorului numărul 5.


Că-i roman au ba (despre ontologia romanului se pot scrie biblioteci întregi, se ştie) Un singur cer deasupra lor este o carte incitantă, cu multe pasaje de o tensiune remarcabilă, stropită pe alocuri de picăturile unui estetism poate cam strident pentru gustul unora din cititori, dar în orice caz, un exerciţiu interesant de portretistică sui generis.


Un singur cer deasupra lor se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar „Augustin Frățilă”, a treia ediţie.

22 noiembrie 2014

V. Koval - Petre, eu şi atomii

0 comments
Pentru literatura cehă destinată copiilor a anilor 1950-1960 Vaclav Koval joacă cam acelaşi rol pe care îl au la noi în aceeaşi perioadă Leonid Petrescu sau Radu Nor. Toţi aceştia sunt autori de cărţi de ştiinţă popularizată croite pe tipicul maieutic al iniţierii unuia sau doi discipoli de către un maestru doct şi atotştiutor. Metafora iniţierii văzute drept călătorie este instanţiată de regulă de o excursie, reală sau fictivă (în vis sau într-o ţară miraculoasă) pe care o fac personajele pentru a se ciocni, uneori la propriu, de realităţi din natură. Pentru propagandiştii primelor decenii de comunism învăţarea nemijlocită de prea multă teorie este regula (şi de fapt nici nu e o regulă foarte proastă în materie de pedagogie). Petre, eu şi atomii de Vaclav Koval apare în 1955 şi apare la noi în 1959 în traducerea Alexandrei Teodor în colecţia Să ştim, prestigioasă în epocă, a Editurii Tineretului.

Petre e elev în clasa a şasea, fiind un băiat „foarte dezgheţat” („Întreabă amănunţit despre tot ce-i trezeşte interesul. Şi, drept să vă spun, îl interesează totul – mai ales tehnica.”) Profitând de faptul că părinţii lui Petre sunt ocupaţi, unchiul lui îi ia într-o excursie în împrejurimile pitoreşti ale Pragăi. Călătoria nu va depăşi nicio clipă cadrul strict realist, cei doi nu transgresează limitele lumii noastre pentru a trece în cine ştie de tărâm al miracolelor. Pornind de la situaţii banale (aglomeraţia din autobuz, afinele dintr-un borcan) se brodează o discuţie întreagă despre particulele care alcătuiesc materia. Urmează pagini întregi de teorie cinetico-moleculară exemplificată, e drept, isteţ şi ilustrată cu desene frumoase.



Unchiul nu are o sarcină uşoară. El se străduieşte să bage în capul nepotului teoria atomică datorată în esenţă lui Democrit, lucru dificil când ai de a face cu un copil de doisprezece ani şi mai ales atunci când ideile pe care le expui contrazic experienţa imediată:

– Aşa! Deci, atât tartinele, cât şi untul, salamul şi berea – tare aş avea poftă de-o bere! – pe scurt, tot, dar absolut totul pe lume e format din milioane şi milioane de părticele infime.
– Bine, dar bucăţelele de piatră arată cu totul altfel decât cele de tartină!
– Democrit nu se gândea la asemenea părticele vizibile de piatră sau de altceva. Se gândea la nişte părticele care sunt aşa de mici, că nu le putem vedea.


Cehului tot la bere i-e gândul, ar spune amatorii de stereotipuri etnice. Copilului însă îi dă din fericire sirop, ocazie cu care îl explică şi fenomenul de difuziune. Şi uite aşa, cu o afină, cu un sirop, cu o farfurie de supă, cu o ciupercă sau cu o cameră de bicicletă trecem pe nesimţite de la teoria gazelor ideale la legăturile chimice şi ajungem fatalmente la structura atomului. Subiectul, sensibil de altfel în plin război rece, era un cal de bătaie favorit al autorilor acelor ani. Surpriza este că Vaclav Koval trece cu relativă neutralitate peste implicaţiile (geo)politice ale temei. Vorbind de bomba atomică, el spune:

Prima oară, exploziile atomice au fost folosite pentru crearea de bombe. Spre sfârşitul celui de al doilea război mondial, americanii au aruncat câte o bombă atomică asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Ambele oraşe au fost complet distruse. Nici până astăzi nu se ştie câţi oameni au pierit; se pare că numărul morţilor se ridică până la aproximativ două sute, două sute cincizeci de mii de fiecare oraş.



E adevărat că numărul victimelor a fost, în realitate, cam jumătate din cel dat în carte, dar textul e de o moderaţie neaşteptată. Din peisaj nu putea lipsi Uniunea Sovietică, de această dată de partea „bună” a baricadei. Şi aici avem parte de o surpriză. U.R.S.S.-ul este pomenit în text o singură dată, foarte laconic (În U.R.S.S., de exemplu, s-a construit un spărgător de gheaţă acţionat cu energie atomică.) şi apoi, iarăşi scurt, într-un desen care prezintă schema unei centrale atomoelectrice. Pentru o carte apărută în Est, la doar doi ani de la moartea lui Stalin, sunt concesii politico-ideologice de-a dreptul minore. 

Volumul este bogat ilustrat cu desene reproduse din ediţia cehă (autor, Dobroslav Foll).







19 noiembrie 2014

L-a vindecat Stalin de gâlci

1 comments
Ce-i al lui e al lui: regimul bolşevic al lui Stalin preţuia artiştii, desigur cu condiţia ca aceştia să nu creeze probleme politice. Unul din cei mai renumiţi cântăreţi ai perioadei interbelice, Ivan Kozlovski (1900-1993), se bucura de favorurile dictatorului şi i se acordase de altfel râvnitul titlu de Artist al Poporului. Fusese de altfel singurul artist vocal (alături de soprana Antonina Nejdanova) care se bucurase de acest privilegiu înainte de război. Despre Kozlovski se povesteau multe anecdote. Iată două din ele, relatate de Simon Sebag Montefiore în voluminoasa lui carte Stalin: curtea ţarului roşu (traducere de Cătălin Drăcşineanu):

Odată, când Kozlovski, tenorul curţii, cânta la Kremlin, cei din Politburo au început să-i ceară un anumit cântec. „De ce îl presaţi pe tovarăşul Kozlovski?”, a intervenit Stalin calm. „Lăsaţi-l să cânte ce vrea.” A făcut o pauză. „Şi cred că vrea să cânte aria lui Lenski din Oneghin.” Toată lumea a izbucnit în râs şi Kozlovski a cântat ascultător acea arie.

La Bolşoi, Kozlovski şi-a pierdut brusc vocea în timpul operei Rigoletto. Cântăreţul a ridicat neputincios privirile spre Loja A, unde stătea Stalin, arătând cu degetul spre gâtul său. Instantaneu, Stalin, fără să spună nimic, şi-a pus degetul în partea din stânga a tunicii sale, în apropierea buzunarului, unde se prind medaliile, şi a mimat o medalie. Lui Kozlovski i-a revenit vocea. Şi a primit medalia.

Legenda spune că regii Franţei se bucurau, în ziua încoronării, de miraculoasa putere de a vindeca de gâlci. Iată că ţarul roşu avea acest dar miraculos şi în zilele de rând.

În imagine, Ivan Kozlovski (de aici).

15 noiembrie 2014

☺☺☺ Dan Stanca - Boala şi visul

0 comments
Luat la valoarea lui nominală, începutul romanului lui Dan Stanca, Boala şi visul (Tracus Arte, 2013), nu prevesteşte mare lucru. Pe parcursul unei pagini şi jumătate ni se istorisesc nişte evenimente triste, însă fără îndoială prozaice. E vorba la moartea, la doar câteva zile distanţă, a bătrânului Gheorghe Nicolau, fost militar, contabil pensionar, răpus de un cancer incurabil şi a fiului său, tânărul Sabin, proaspăt absolvent, profesor repartizat la Giurgiu. Suntem în sumbrii ani 1980. Familia Nicolae o are ca vecină de palier pe o anume Ionela Cărăuşu (mai cunoscută sub porecla „Păuniţa”, din cauza aspectului ei mândru şi cu lipici la bărbaţi), victimă a unui bărbat violent, miliţianul Tomiţă, care o bate de-o snopeşte. Nimic senzaţional, impresie de literatură realistă, de poveşti spuse pe un ton firesc în aparenţă, de relatare a unor destine de locatari de bloc comunist.

Câteva din personajele principale ale dramei care urmează să se joace pe parcursul celorlalte peste 300 de pagini ale cărţii au fost aşadar introduse în scenă. Povestea se va ramifica treptat, lucrurile se vor adânci, episoade ce ţin la prima vedere de faptul divers vor căpăta semnificaţii mai adânci. Moartea lui Sabin Nicolau a fost violentă, urmare a unei crime pasionale: devenit amantul unei educatoare din localitate (Emilia), el e ucis de soţul violent, plutonierul Pavel Ispas. Vom fi purtaţi pas cu pas prin evenimentele care duc la acest sfârşit sângeros. O vom afla în prim-planul relatărilor din prima jumătate a romanului pe Păuniţa, devenită personaj nodal, confidentă şi spioană totodată, filtrul prin care trece relatarea multor episoade.

Autorul adânceşte în permanenţă atât perspectiva, cât şi semnificaţia secvenţelor epice. Mulţi eroi importanţi el nu mai introduce: colonelul de Securitate Marian Cionoiu, (numit, poate nu prea fericit, „catârpenisul” din pricina înfricoşătorului său organ copulator) care face din Păuniţă un fel de ţiitoare şi cuplul de prieteni Armand Bălăşel/Radu Vizanti. Primul, un inginer constructor profilat pe literatură ezoterică, îl iniţiază pe Sabin Nicolau; cel de al doilea, un ziarist epicureu, serveşte drept contrapondere a celui dintâi. De altfel Dan Stanca pare să cultive simetriile (ambii bărbaţi din viaţa Păuniţei fac parte din aparatul represiv, sunt violenţi, însă sterili), dar şi contrastele (Bălăşel e un ascet, erou al unei enigmatice întâmplări la bordel, când din uretră îi răsare un ghiocel, Vizanti este un epicureu nelipsit de libertate interioară).

N-a fost uitat nici Gheorghe Nicolau, om şters, lipsit de curaj, însă veriga de legătură cu un trecut violent şi totodată misterios. Prin intermediul lui Nicolau îl cunoaştem pe Toma Arhire („Negru”), fost ofiţer în Armata Regală, devenit după 1944 conducătorul unei formaţiuni de partizani care luptă în munţii Argeşului. Naraţiunii plauzibile din punct de vedere istoric i se adaugă aici o întreaga dimensiune mistică (a se vedea faptele lui Ilie Aleodor, bărbat înzestrat cu puteri supranaturale, care îi ajută până la un punct pe luptătorii anticomunişti, repetatele aluzii la sinistrul copil cu cap de măgar născut în Moldova ca prevestire a regimului care avea să se instaleze etc.)

Dan Stanca dirijează ireproşabil toată această orchestră de eroi şi ţese cu minuţiozitate trama narativă fără să lase, cum se zice, capete libere. De fapt, dacă ar fi să vorbim de un principiu ordonator în această carte, el ar fi dar de dezvoltarea aproape organică a textului. Am fi priceput acest lucru chiar şi în absenţa mărturisirii vădit auctoriale din finalul romanului, care propune o metaforă extinsă:

În mintea omului povestea a crescut ca o plăcintă care înghite cuptorul în care se coace. Tot așa boala, la început un simplu mugure, se dezvoltă în corpul celui care din amabilitate și neștiință i-a oferit găzduire. Chiriașul însă s-a dovedit întot­deauna mai tare decât proprietarul. Boala și povestea sau boala și visul sunt ganglionii ființei noastre, de unde pot decola cele mai frumoase înaripate, dar coboară și ancore grele care ne leagă de miezul hidos al pământului. Visul se evaporă grație substanțelor ușoare din care e compus și care, trecând în starea gazoasă, nu fac altceva decât să-și urmeze adevărata vocație, adică drumul spre cer. În schimb, boala își multiplică formațiunile tumorale care ne cotropesc fără milă, distrugând fiecare organ și țesut până ajung în cel mai ferit ungher al creierului.

Făcând bilanţul lecturii, Boala şi visul este un roman solid şi bine făcut, fără lungimi, în ciuda caracterului masiv, marcat din păcate în ultima sa parte de un anume patetism care e posibil să nu fie pe placul unora din cititori. Cred însă că cei care îl vor citi vor aprecia efortul de construcţie, epica bine conturată şi soliditatea majorităţii personajelor.


Romanul Boala şi visul se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar „Augustin Frăţilă”, a treia ediţie.

5 noiembrie 2014

☺☺ Bujor Nedelcovici - Jurnalul unui cântăreţ de jazz

3 comments
Povestea pe care ne-o spune Bujor Nedelcovici  în Jurnalul unui cântăreţ de jazz (Editura Allfa, 2013)  nu e cine ştie ce complicată. Nu e nici măcar un jurnal (fictiv, desigur) în sensul foarte strict al termenului, fiind e vorba mai mult de relatările unor episoade cotidiene şi amintiri ale unui personaj-povestitor, un anume domn Pascal Radiquet care trăieşte la Paris, cândva instrumentist de jazz de oarecare notorietate. Gloria acelor vremuri a apus (înţelegem că din cauza unei boli de plămâni care îi interzice interpretului eforturi prea mari). Omul a divorţat, e bătut de gânduri negre şi – ar zice medicii – de tulburări cognitive şi amnezii, de unde şi lunga tiradă anaforic-negativă cu care îşi deschide istorisirea:

Nu am trecut, nici amintiri… Nu mai ştiu nimic despre copilărie, şcoală, părinţi, studii… războaie… Parcă au fost două războaie? Nu îmi mai amintesc exact dacă am cântat la trompetă şi pian... Mi-am pierdut chiar şi numele. Poate mă numesc Pascal, Walter ori Benjamin. Nu! Walter Benjamin a fost un pictor sau un scriitor.

Şi aşa, dintr-una-ntr-alta, se umplu paginile romanului, cu asociaţii, niscai flux al conştiinţei, dar nu cine ştie ce, cu flanări prin Parisul zilelor noastre, cu divagaţii pe teme culturale sau economic-financiare ale căror informaţii par luate, dacă nu direct de pe Wikipedia, atunci de prin ghiduri turistice, cu discuţii cu tot felul de amici şi cu planuri nematerializate de reluare a activităţii. Prezentul ca prezentul, dar trecutul îşi are şi el locul lui. Ni se expune povestea familiei lui Pascal, fiu al unui responsabil comunist din vremurile tulburi al aşa-zisului socialism real şi care ar fi avut la activ destule blestemăţii. Relaţia lui Pascal cu tatăl lui, de altfel nu de foarte lungă durată, căci părinţii divorţează, şi nici prea fericită, ocupă ceva spaţiu, dar nu e organic integrată în naraţiunea mare, pare lipită artificial, pentru a da adâncime. Aproape în oglindă e relaţia lui Pascal cu Olivier, fiul lui, de a cărui mamă e despărţit şi el, dar cu care tatăl e în raporturi apropiate, aproape tandre. Şi dacă tot e vorba de trecutul care îşi mai scoate capul prin planşeul imperfect care îl separă de prezent, se cuvine revenirea în prim plan a lui Relli, o fostă dragoste din tinereţe regăsită pe internet, prilej de amoruri tomnatice şi intense prin Paris, episoade de altfel convenţionale.

Jurnalul... lui Bujor Nedelcovici e în bună măsură romanul unei decăderi, nu neapărat a unui om superior, căci Pascal, ni se dă de înţeles, e mai degrabă mediocru. În fabulă îşi face loc şi un element de mister, pisica Bill, motan iubit, care se pierde la un moment dat şi, regăsit, moare de pe urma şocului rătăcirii. E poate al doilea caz de pisică înzestrată cu puteri enigmatice din literatura română a ultimilor ani, după motanul Siegfried din Zilele regelui de Filip Florian (despre care am scris mai demult aici). Sfârşitul lui Bill nu e de bun augur pentru Pascal, aşa că ultimele cuvinte ale textului sunt rostite de undeva din intervalul care separă viaţa de moarte. Că nu-i bine să-ţi pierzi pisica la care ţii ştim încă din episodul acela din Seinfeld, cu picoloul hispanic.

Dacă ar fi să facem un rapid bilanţ de lectură, am putea spune că Jurnalul unui cântăreţ de jazz e cartea unui autor la care experienţa de scriitor e mai vizibilă decât intuiţia şi originalitatea. Cititorul exigent va găsi aici destule clişee, teme obosite şi pasaje neconvingătoare. E totuşi o scriere fluentă, ceea ce mai salvează din impresia proastă pe care i-ar putea-o lăsa cuiva asemenea caracteristici.

Fact checking
Informaţiile de natură enciclopedică în care abundă unele pagini sunt uneori inexacte. Probabil ca urmare a unei nostime greşeli de tipar, putem citi că pe cunoscutul cântăreţ Yves Montand îl chema de fapt Ivo Levi (ceea ce i-ar putea face pe unii să se gândească chiar la o origine evreiască). Îl chema de fapt... Ivo Livi, iar părinţii lui erau de altfel catolici italieni profund credincioşi.


Romanul Jurnalul unui cântăreţ de jazz se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar „Augustin Frăţila”, a treia ediţie.

24 octombrie 2014

☺☺☺Ana Selejan - Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989

0 comments
Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989 de Ana Selejan (Cartea Românească, 2014) continuă investigaţia întreprinsă de autoare prin seria de volume Literatura în totalitarism (vezi aici) în  spaţiul celei mai crunte perioade din dezvoltarea tinerei noastre literaturi, cea a realismului socialist ortodox şi inflexibil (1948-1960). Dacă în ciclul amintit abordarea era, să zicem aşa, obiectivă şi sincronică, printr-o prezentare din interior a atitudinilor, scrierilor şi campaniilor care au agita viaţa literară în momentele respective, de data aceasta cercetătoarea glisează spre dimensiunea subiectivă şi istorică a faptelor. Ea îşi propune să investigheze cum şi în ce măsură scrierile memorialistice ale unora din actanţii importanţi ai perioadei cu pricina reflectă acţiunile şi poziţiile lor atestate în epocă. Cu alte cuvinte, obiectivul autoarei este acela de a evalua gradul de veridicitate al evocării diaristice şi – ca să n-o mai tot dăm pe după cireş – să constate în ce măsură memorialiştii îşi recunosc şi regretă, peste ani, contribuţiile nefaste la mutilarea realist-socialistă e literaturii de la noi.

S-a lucrat pe materialul furnizat de zece scriitori şi critici, cu toţii puternic implicaţi în activitatea literară a anilor de realism socialist: Miron Radu Paraschivescu, Ov. S, Crohmălniceanu, Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Victor Felea, Dumitru Micu, Nina Cassian, Sorin Toma, Lucia Demetrius şi Petre Solomon, cu menţiunea că din cei zece unul (Petru Dumitriu) nu este autorul unor volume memorialistice, precum ceilalţi, ci îşi împărtăşeşte amintirile în cadrul unor interviuri. Sărind de la bun început la concluzii, putem spune că e jale. Cu excepţia, poate, a lui Petru Dumitriu (care se autoflagelează, poate din histrionism) sau, parţial, a lui Sorin Toma, toţi ceilalţi memorialişti fie trec sub tăcere măgăriile făcute (Miron Radu Paraschivescu), fie nu se sfiesc, post factum, să le explice printr-un fel de justeţe imanentă a cauzei, ca la Mihai Beniuc (am ales aceste exemple ca extreme ale scalei mistificării, dacă admitem că mistificarea este o entitate scalară.)

Între aceşti doi poli încap, de exemplu, nesfârşitele lamentaţii şi consideraţii estetice asupra poeziei ale clujeanului Victor Felea („marele nemulţumit”), după cum îşi are locul ei şi prezentarea distorsionată a faptelor (aşa cum procedează Ov. S. Crohmălniceanu, care îl înfierează pe Ion Barbu în 1958, ca după decenii să se arate mirat şi niţel vexat că poetul nu-l mai are la inimă). Înzestrată, aşa cum ştim, cu bunul dar al sintezei, Ana Selejan rezumă câteva din strategiile ce se pot pune în evidenţă în urma studierii acestor jurnale:

Jurnalul lui Victor Felea este, aşadar, o scriere secretă, o scriere de sertar [...] [şi] este, în acelaşi timp, o altfel de modalitate de a te situa faţă de o realitate de criză sau ruşinoasă (literatura politizată) în care ai fost implicat şi tu. Nu negând-o (precum M. Beniuc în scrierile sale), nu justificând-o la modul causeriei joviale (Ov. S. Crohmălniceanu) ori prin autocritici mai mult sau mai puţin sincere (Petru Dumitriu, Sorin Toma) ori în alte feluri (mistificare, false reabilitări, justificări, prezentări factuale, obiectiviste etc.).

Elementul care îi poate surprinde pe cei familiarizaţi cu seria Literatura în totalitarism, unde autoarea se retrăgea din peisaj pe distanţe de zeci de pagini, lăsând locul citatului din texte ale epocii, este inversarea raportului dintre discursul primar şi cel al exegezei. Ana Selejan comentează de această dată pas cu pas afirmaţiile diariştilor luaţi în studiu, le evaluează şi le cântăreşte, uneori cu etichetări vehemente (nu însă nejustificate). Cele două autoare (Nina Cassian şi Lucia Demetrius) nu sunt menajate în virtutea statutului lor de femei, ba chiar dimpotrivă, dovadă aprecierile dure de care are parte primul volum din Memoria ca zestre, acest „jurnal al cedărilor estetice” al primei dintre ele („N-aş fi citit nicicând asemenea gen de carte, nu dintr-o excesivă pudoare, ci pentru că jurnalul amoros al unei mitomane este nu numai ridicol, ci şi întristător”.)


Adevăr şi mistificare... este un volum subţirel însă dens, cu multă informaţie, scris cu vervă şi dar al sintezei, în care a încăput evocarea multor mizerii din primul deceniu de comunism. E păcat, desigur, că editorul nu şi-a făcut bine treaba până la capăt şi a lăsat să treacă exprimări agramate precum cea de la pagina 102 jos, pe care n-o mai citez, dar cititorul dispus să treacă cu vederea unele imperfecţiuni de formă nu are cum să nu aprecieze justeţea analizelor. La drept vorbind, ţi se face părul măciucă văzând cât de prost au stat cu etica mulţi din autorii noştri importanţi la un moment dat şi, dacă eşti naiv, poţi crede că astăzi lucrurile s-au schimbat, că oamenii nu mai au orgolii, laşităţi, că nu se cred fără de păcat, că...

21 octombrie 2014

Finaliştii de la „Frăţilă”

0 comments
Iată că s-au pronunţat, din empireul inaccesibil cititorilor de rând, membrii juriului mare al Premiului literar „Augustin Frăţilă”, ediţia a treia. Ei au alcătuit lista scurtă a celor cinci romane dintre care bloggerii vor alege câştigătorul. Este vorba de:

1. Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu, Bucureşti, Ed. Polirom, 2013
2. „Kinderland”, de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013
3. „Jurnalul unui cântăreţ de jazz”, de  Bujor Nedelcovici, Bucureşti, Ed. Allfa, 2013
4. „Boala şi visul”, de Dan Stanca, Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2013
5. „Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vişniec, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013

Nu ştiu dacă trebuie să mă ruşinez sau nu, dar nu am citit niciuna din aceste cărţi. O s-o fac în săptămânile care vin şi voi posta impresii de lectură pe blog, ca de obicei.


Mai multe detalii despre finalişti se pot găsi aici.

17 octombrie 2014

„Augustin Frăţila” la a treia ediţie

0 comments
Este vorba, desigur, de premiul literar care răsplăteşte cel mai bun roman publicat în anul precedent (2013) şi în al cărui juriu de bloggeri am fost din nou invitat să fac parte, e drept, cu oarecare întârziere datorată imperfecţiunii comunicaţiilor electronice de azi. Regulile se ştiu de la ediţiile precedente: un juriu de critici oficiali alcătuieşte o listă scurtă de cinci cărţi, operând o selecţie din lista celor înscrise (pomelnicul cu cei 65 de competitori se găseşte aici), la 20 octombrie se anunţă finaliştii, bloggerii votează, acordând între 1 şi 5 puncte fiecărei lucrări, iar pe 27 noiembrie este anunţat câştigătorul marelui premiu de 10.000 de euro. Iată motivarea participării mele la ediţia din acest an:

Nu ştiu să scriu vorbe frumoase. Cei care m-au poftit iarăşi în juriul Premiului literar „Augustin Frăţila” s-ar fi aşteptat (sau ar fi dorit poate) să mă vadă, măcar anul acesta, vibrând şi explicând ce şi cum cu literatura noastră contemporană, cât e de important să fie sprijiniţi romancierii valoroşi sau de ce citim autori români ai zilelor noastre şi cât e de bine că o facem măcar noi, că alţii... etc. Iar cum nu-s în stare să produc asemenea argumente, teamă mi-e că n-au să mă mai cheme şi în 2015.

Până atunci, rămâne cum am stabilit încă din 2012, la prima ediţie a premiului. E bine că există asemenea răsplăţi, căci de stimulente nu poate fi vorba (n-o să scrie nimeni niciodată o carte bună doar ştiind că există un premiu la care să aspire). E la fel de bine că judecata criticului oficial poate fi pusă la îndoială, fie şi într-o formă limitată şi indirectă. Şi, atâta vreme cât se (mai) scriu bloguri despre ce se (mai) citeşte, nu-i rău să fie consultaţi şi cei care le deţin. Succes!


Site-ul premiului poate fi accesat aici. Şi dacă interesează pe cineva, asta este postarea cu numărul 601 fix.

11 octombrie 2014

„Natura” şi „cultura” din Tannhäuser

0 comments
Unul din artiştii francezi atraşi de Wagner cu ocazia reprezentaţiilor pariziene de la începutul anilor 1860 este tânărul Henri Fantin-Latour, fire sensibilă şi timidă, în contrast cu natura energică şi sociabilă a contemporanului său, celebrul Manet, asupra căruia influenţa lui Wagner se exercită într-un mod subtil şi mai profund. Fantin-Latour avusese bilete la Tannhäuser în 1861, dar nu reuşise să vadă opera din cauza anulării spectacolelor pe motiv de scandal. Asta nu l-a împiedicat să ilustreze lucrarea printr-o gravură. Continuăm să răsfoim şi cartea lui Therese Dolan  Manet, Wagner, and the Musical Culture of their Time, care scrie despre Fantin-Latour şi lucrarea sa din 1862 (traducerea mea):

Conflictele interne referitoare la femei din Tannhäuser rezonau şi ele cu Fantin. Încă din 1859 el şi cu Scholderer discutaseră despre tentaţiile atracţiei femeilor şi despre necesitatea unui devotament solitar faţă de artă, temându-se că relaţiile cu femeile au să-i distrugă. Ispita exercitată de femei pe post de inamic al productivităţii artistice devenise un trop literar favorit al romancierilor întregului secol al XIX-lea: de la Cousine Bette a lui Balzac la Manette Salomon a fraţilor de Goncourt şi L’Oeuvre a lui Zola. În iunie 1859, Fantin îi scria lui Whistler, jurând că este decis să-şi ia ca amantă numai arta: „De la cinci la opt dimineaţa şed în faţa oglinzii şi, conversând cu natura, ne spunem unul altuia lucruri care valorează de o mie de ori mai mult decât spusele celei mai fermecătoare femei.” Cu câteva săptămâni mai târziu el îşi reafirma hotărârea de a nu fi tulburat de preocupări sociale: „Trebuie să te preocupe numai pictura... Vreau să mă extrag pe mine însumi din această lume.”[...] Deşi Fantin nu putuse asista la o reprezentaţie cu Tannhäuser, el ar fi fost atras de tema tensiunii dialectice dintre iubirea sacră şi cea profană, la care se adaugă identificarea conflictului psihologic al alegerii libertăţii artistice în locul subjugării erotice.


Fantin a subliniat conflictul intern contopind în gravura sa primele două scene ale actului I. În operă, dansul celor trei graţii se încheie, iar ele se retrag înspre grota laterală înainte de a fi prezentat conflictul dintre Tannhäuser şi Venus, dar Fantin a combinat aceste două elemente în imaginea sa. Figurile lui Tannhäuser şi Venus ocupă colţul din dreapta jos al gravurii şi sunt legate de cele trei graţii din stânga printr-un nud aşezat care cântă la flaut. Cu toţii sunt amplasaţi într-un cadru împădurit, iar în spate curge un pârâu. Corpul lui Tannhäuser este uşor aplecat înspre stânga, dar capul îi este înclinat în direcţia opusă celor trei graţii şi a flautistei, în timp ce  ignoră privirea şi gestul implorator al lui Venus, care se uită la el din poziţia ei tolănită. În acest fel Fantin a corectat acel aspect al scenografiei care ofensase mai mulţi critici, atribuind în acelaşi timp figurii masculine potenţialul vizual al puterii asupra seducţiei carnale a femeii. Indicaţiile scenice ale lui Wagner arătau clar că Venus e tolănită pe o sofa somptuoasă, în vreme ce Fantin o pune să se unduiască ca un şarpe în poalele lui Tannhäuser. Astfel ea este mai mult o fille d’Eve decât zeiţă a dragostei, mai degrabă decăzută decât triumfătoare, cu corpul care îi răsare din pământ, iar goliciunea o marchează drept „natură”, în timp ce hainele de menestrel ale lui Tannhäuser, harfa lui şi cartea de sub mâna stângă îl desemnează drept „cultură”.

Sursa reproducerii, aiciTextul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

4 octombrie 2014

Diva

0 comments
Înainte de inventarea înregistrării sonore, muzica era un lucru care putea fi atât auzit, cât şi văzut. Pentru a face dreptate deplină trebuie să aruncăm o privire: să examinăm ceea ce Richard Leppert numeşte aspectul vizual al sunetului, în care înţelesul muzical trece adeseori neobservat. Să privim tabloul lui Thomas Eakins intitulat Cântăreaţa de concert.

Priviţi rochia pe care o poartă cântăreaţa, vibrantă, curgătoare, strălucitoare. În materie de culoare, ea este un amestec bogat de rozuri iridescente care virtualmente se scurg de pe pânză. În legătură cu gura deschisă a cântăreţei, cu buzele ce par încă a se desface şi gâtul expus privirii, cu scobitura lui adâncă, rochia este o formă materializată a cântecului pe care îl cântă aceasta şi a plăcerii pe care o dă (ei? ascultătorului?). În acelaşi timp, rochia serveşte drept o a doua piele, ce relevă faptul că corpul cântăreţei este corpul plăcerii, deşi nu este sigur dacă e vorba de plăcerea ei sau a spectatorului (masculin).

În ambele reprezentări, rochia este un fetiş, în mod virtual fetişul fetişurilor. Ea umple ochiul într-un mod atât de uimitor încât procedeul aproape că funcţionează. Fetişurile, indiferent care ar fi răsplata lor de plăcere, nu funcţionează niciodată pe termen lung; ele amână întotdeauna mai multă plăcere decât dau.) Iată aici polaritatea de gen sub aspectul ei cel mai seducător. Detaliul social şi portretizarea realistă a feţei maschează imaginea corpului care cântă, acea fantasmă a polarităţii, astfel că ea apare ca un adevăr nemascat. (Iarăşi, gâtul expus privirii: vulnerabil, aluziv, sediul vocii.) Şi în această aparenţă, noi (spectatorii masculini) găsim iluzia unei măiestrii fără violenţă, fără violare. În aspectul stângaci al cântăreţei, cu părul în dezordine, cu simplitatea ei conştientă de sine, vedem – aproape că auzim – dorinţa ei de a ne face plăcere. În liniştea cântăreţei auzim – aproape că vedem – vocea care ne-ar face plăcere. Depozitară a unei beatitudini pe care nu o poate păstra, eliberată din acea gură deschisă, această voce-falus este a celui care o priveşte. Acesta aproape că pare s-o apuce, plimbându-şi privirea de-a lungul tirsului pe care îl alcătuieşte bagheta dirijorului care, dublând pensula pictorului, este ţinută de o mână masculină anonimă în (sau înspre) marginea din stânga jos a imaginii.

(Din Lawrence Kramer, After the Love Death - Sexual Violence and the Making of Culture, fragment tradus de mine). Mai jos, reprodus din cartea lui Lawrence Kramer, tabloul pictorului american Thomas Eakins ( 1844 - 1916). 



Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

27 septembrie 2014

Sorin Nicolescu - Cetăţile luminii

0 comments
Sub titlul metaforic Cetăţile luminii Editura Tineretului publică în 1962 nu un volum de beletristică pentru copii, ci o carte de ştiinţă şi tehnică popularizată pe înţelesul celor mici. De altfel pe pagina de gardă autorul figurează cu numele precedat de titlul academic (ing. Sorin Nicolescu). Lucrarea apare în colecţia Să ştim, din care fac parte şi alte lucrări educative cu conţinut ficţional mai mult sau mai puţin pronunţat, cele mai cunoscute fiind poate cele din ciclul Tică şi Rică de Leonid Petrescu. Nu avem personaje sau acţiune propriu-zise, ci o expunere simplă şi destul de naivă a fenomenelor care stau la baza generării curentului electric:

Învăţaţii au descoperit că în interiorul metalelor există o sumedenie de locuri goale, pe care noi nu le putem vedea cu ochii liberi. Ca să înţelegeţi mai bine, vom lua o pâine rotundă. Tăiem pâinea în două şi o punem pe masă. Dacă ne dăm înapoi patru sau cinci paşi şi ne uităm la miezul ei, ni se va părea neted, fără nicio scobitură. Dar dacă ne apropiem şi-l privim din nou, vom vedea imediat mii de găurele şi chiar canale întregi care o străbat. Aşa e şi cu bucata de metal despre care v-am pomenit.



Drept e că analogia ar fi fost poate mai bună dacă în locul pâinii rotunde s-ar fi ales o baghetă, de o formă oarecum mai apropiată de a unui conductor electric. Oricum, odată ce cititorii s-au lămurit cum e cu electronii şi cu circulaţia lor prin metal, ei primesc explicaţii simple privind câmpul magnetic, după care sunt învăţaţi să-şi construiască singuri un motoraş electric. Teoria ca teoria, dar practica trebuie să ţină pasul cu ea. De la nivelul microfenomenelor autorul trece la aplicaţii pe scară mare, mai întâi clasice (termocentrale şi hidrocentrale), apoi de avangardă (atomice, solare, eoliene, marine, geotermale etc.). Nu sunt uitate utilizările curentului electric în viaţa de zi cu zi, neuitându-se produsele derivate („Vedeţi voi, dragi cititori, cât de mult e folosit [sic] aburul şi apa caldă de la centralele de termoficare. Fără să mai faci foc nicăieri, ai toată ziua apă caldă şi căldură. Căldura aburului din centrală nu se mai pierde, ci face o treabă bună.”)


Sigur că nu putea fi uitată componenta propagandistică. Autorul alocă spaţiu suficient pentru a enumera „cetăţile luminii” construite primii cincisprezece ani de comunism. Suntem totuşi în 1962, aşa că trebuie pomenite, ritualic, realizările economiei sovietice („Dar ţara cu cele mai mari hidrocentrale din lume este Uniunea Sovietică. Centralele de acolo sunt adevăraţi uriaşi şi produc multă energie electrică.” Nu sunt uitate centralele atomice („De pe acum în Uniunea Sovietică se construiesc mai multe centrale atomoelectrice de puteri mari.”)


Cât despre viitor... el e luminos şi prevestit cu optimism, chiar dacă noi, cei care trăim în secolul XXI, am avea motive să fim mai prudenţi:

Fiindcă e vorba de transport, să vedem şi cu ce ne transportăm prin aer în anul 2000. Şi aici întâlnim ceva curios. Avioane fără zgomot, dar cu viteză foarte mare! Nu cumva sunt planoare? Nu, nu! Sunt chiar avioane. Decolează singure, zboară foarte repede, aterizează unde vor... sunt foarte mari! Totuşi cum fac de zboară? Ce energie le pune în mişcare?


Urmează o teorie a energiei de radiofrecvenţă pe care n-o mai redau, căci am trecut binişor de 2000 şi nici vorbă de asemenea maşinării pe cer. În 1962 însă oamenii erau pesemne mai optimişti (sau aşa li se cerea să se comporte). Trebuie să fi fost o lume veselă: „Introducând un ştecher în priză facem să cânte aparatul de radio şi îi vedem pe Daniela şi Aşchiuţă la televizor”, ne spune inginerul Sorin Nicolescu referindu-se la un show pentru copii de mare popularitate la vremea aceea.


Volumul este frumos ilustrat de Burschi Gruder, ale cărui desene pot fi întâlnite şi în alte numere ale colecţiei Să ştim.










20 septembrie 2014

Ţipete de pasiune impresionante şi uneori cântece îngereşti de dragoste împăcată

0 comments
Natură înzestrată cu o senzualitate precoce, adolescenta Maria („Marioara”) Banuş are parte de obişnuitele interacţiuni erotice cu tinerii anilor interbelici. În recent apărutele Însemnări…, ea scrie despre întâlnirea cu un student german cu ocazia revelionului 1931. În ciuda evidentului curent al tentaţiei, comunicarea dintre cei doi e imposibilă, iar lipsa de familiaritate cu muzica lui Wagner se dovedeşte şi ea un obstacol:

În noaptea de revelion, petrecere la Dida. Am dansat mult, a fost şampanie, vin, muzică de dans, numai băieţi şi fete tinere, lumini mici roşii, improvizate ad-hoc. Când se dansa tangou, ardeau numai ele.

Mi-a plăcut. Mi-e scârbă de mine. Dansam cu nări largi şi gânduri urâte. Am făcut cunoştinţă cu un student neamţ, din München, venit pentru câteva zile în România. Era drăguţ, avea ochi luminoşi, păr vâlvoi şi buze naive, de sărutat. Mi-a spus că studiază ingineria, e în semestrul III, face mult sport şi îi place muzica lui Wagner, un om care a vrut mult şi frumos – „ein Mensch welcher viel und schön geträumt hat”.

Am tăcut. Nu cunosc muzica lui Wagner.

Am dansat mai mult vals. Ameţeam. Nu mai ştiam, nu mai vedeam nimic. Îl simţeam numai pe el strâns lipit de mine şi muşchii pulpelor noastre care zvâcneau neîncetat. Cum îl cheamă? Ernst Walthl. Pe mine mă cheamă Marioara. Marioara, nu Moriora. Da, e un nume românesc, e greu de pronunţat. Marioara e Marichen.

Am stat puţin de vorbă. Iar am dansat. M-a îmbrăţişat deodată cu braţe tari şi tremurătoare. M-am zăpăcit. M-am îngrozit. I-am spus că sunt obosită. Să şedem puţin. Nu-i aşa că nu se supără? – Nu! Mă mângâie pe mână.

12 noaptea. Se face întuneric. Ne ţinem de mână şi tăcem.

În odaie se aud râsete. Câţiva se sărută. Îi tremură mâna. Mi se pare că şi eu tremur puţin.

Asta a fost tot. Mi-a cerut adresa şi mi-a promis c-o să-mi scrie. Seara, înainte de adorm, mă gândesc la el. Adorm mai greu decât altă dată şi nici de citit nu pot.

Sunt sigură că o să-mi scrie câteva rânduri banale şi prostuţe. Am să-l urăsc. Dacă nu-mi scrie? Ar fi bine. Se uită aproape tot. Dar nu chiar tot. Cândva, o amintire dulce şi tristă dintre anii fumurii: 17 ani, anul nou, dans, doi ochi frumoşi, aproape o sărutare.

A trecut o săptămână, nu mi-a scris.

Mi-a scris. Nu-l urăsc. Am să-i răspund.

E un băiat şters şi simpatic. O să fie un bun tată de familie. N-o să se omoare din dragoste, nici altcineva pentru el.

Peste câţiva ani, în 1938, poeta îşi mai completează lipsurile muzicale. Merge la operă la Tristan şi Isolda, ocazie cu care notează îngăduitoare: „Pietricică în gură: Tristan şi Isolda. Ţipete de pasiune impresionante şi uneori cântece îngereşti de dragoste împăcată.” Imaginea redă o schiță de Aleksandr Șervasidze pentru producția cu Tristan und Isolde de la teatrul Mariinski (1909), în regia lui Meyerhold, victima de mai târziu a lui Stalin (din Rosamund Bartlett, Wagner and Russia).

Despre cartea Mariei Banuș am scris nu demult aici. Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

13 septembrie 2014

☺☺ Gabriel H. Decuble - Tu n-ai trăit nimic

3 comments
Dacă ar fi scris în vremurile noastre, Camil Petrescu ne-ar fi oferit poate, în locul prăfuitelor „dosare de existenţă”, nişte e-mailuri schimbate între Doamna T şi aspiranţii la farmecele ei, iar Emilia şi-ar fi oferit serviciile pe un site de profil. Anii ‘30 ai secolului trecut nu sunt însă al doilea deceniu al secolului XXI. La fel de adevărat e şi că Gabriel H. Decuble, autorul romanului Tu n-ai trăit nimic (Cartea Românească, 2014) nu e aceeaşi persoană cu cel care a scris Patul lui Procust. Aşa stând lucrurile – şi oprindu-ne aici cu comparaţiile mai mult sau mai puţin forţate – nu ai cum să nu constaţi că scriitorul contemporan a depus un travaliu deosebit de intens pentru crearea senzaţiei de autenticitate. Romancierul e la ani-lumină de omniscientismul clasicilor de secol XIX, ba chiar se răsfaţă introducându-se în discurs pe post de personaj episodic evocat, bineînţeles, de altcineva.

Suntem aşadar în România zilelor noastre, iar ceea ce ni se pune dinainte este, totuşi, un dosar, însă unul de procuratură. Firesc, am zice, ba chiar naratorul, procuror detaşat de la controversatul DNA ne spune, în Epilog, că „România va deveni în curând o republică a procurorilor, după modelul Italiei anilor ’90.)” Imagine sinistră, dar şi mai sinistru e, în esenţă, conţinutul dosarului, în care i se aduc tot felul de acuzaţii grave unui tânăr (Emil Blaj), învinuit de trafic de droguri, şantaj şi alte grozăvii. Ar fi de fapt o înscenare judiciară, un mecanism brutal şi opresiv căruia îi cade victimă băiatul, care sfârşeşte prin a se sinucide.

Povestea, nu foarte complicată, se desfăşoară pe un fundal negru pe care îl prevesteşte de la bun început coperta. Emil e în ultima clasă de liceu şi e departe de a fi un adolescent rău, chiar dacă e cam de capul lui, fiind orfan de tată şi cu mama plecată la muncă în Spania. Protagonistul poveştii are ambiţii literare şi scrie proză. Se îndrăgosteşte de Selena, elevă la Lazăr, începe o metamorfoză emo care nu-i aduce mare lucru, în afară de nişte picioare murdare de negru de pe nişte jeans de proastă calitate. Grosul textului e format din corespondenţa electronică dintre Emil şi George, prieten din copilărie plecat cu familia (tot) în Spania. Tot de la dosar şi asta. Sunt pagini de confesiune la care cel plecat răspunde greu şi puţin, nu total lipsite de farmec şi abilitate lexicală, însă prea puţin convingătoare din punct de vedere literar. Apoi, pagini peste pagini de postări de pe blogul lui Emil (cu comentariile respective, adesea savuroase şi cu aspect de verosimilitate). Cel cu picioarele pe pământ e până la urmă „spaniolul” George, care scrie într-un mesaj următoarele rânduri:

Vezi tu, asta este problema majorităţii blogerilor: se plâng că nu le sunt accesate paginile, cad în depresie pe chestia asta, dar dacă ei bagă numai minciuni din astea sau dau copy-paste la greu, atunci de ce să fie citiţi? Din păcate, situaţia nu e cu mult diferită la tine, frate. Ia măsuri, te rog, dacă vrei să te citesc, atunci scrie chestii valabile! (totuşi, ţi-am lăsat un comment acolo, de încurajare, ca să vezi că-ţi sunt prieten adevărat.)

Numai blogger să nu fii, întrebaţi-mă pe mine. Până la urmă mai există, înţeleg din dedicaţia romanului şi din aluzii făcute pe parcurs, o miză evocatoare, alături de cea etică/estetică propriu-zisă. Pentru cititor, rezultatele sunt în cel mai bun caz amestecate. Tu n-ai trăit nimic e o lectură cu care unii îşi vor pierde, poate, o după-amiază, dar care rămâne una din multele cărţi care apar azi la noi şi cam atât.


Ideea de a citi cartea mi-a fost dată pe Facebook de colegul nostru Jovi, căruia îi mulţumesc pe această cale.