Nu încape îndoială că însăşi îndrăzneala de a aborda un subiect
controversat precum viaţa, personalitatea şi activitatea Anei Pauker e un merit;
a-l trata cu minuţie, echilibru şi atenţie la amănunte e încă şi mai lăudabil.
Cazul în speţă e cel al lucrării lui Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker (ediţia a doua, Polirom 2016). Travaliul
depus de istoricul american e imens şi se desfăşoară pe două fronturi
implicite. E vorba, mai întâi, de consemnarea necesară a detaliului biografic dintr-o
multitudine de surse, foarte adesea declaraţii ale contemporanilor, ce
transformă textul într-o polifonie complicată, cu numeroase note de subsol. În
al doilea rând, autorul, decis parcă să nu lase nicio pietricică la locul ei,
se luptă cu stereotipurile şi credinţele comune care o înconjoară până azi pe
cea care a fost numită, la vremea apogeului de la finalul anilor 1940, „cea mai
puternică femeie din lume”. Revista Time i-a pus imaginea pe copertă şi nu
pentru puţin lucru: politiciana era prima femeie care ocupa poziţia de ministru
de Externe; la noi, era pur şi simplu prima femeie ministru.
Un prim subiect spinos pe care îl dezbate autorul este cel al legăturii –
organice, s-ar grăbi unii să susţină – dintre evreitate şi comunism. E vorba de
acel stereotip al „iudeo-bolşevismului” pe care mulţi îl propagă fără multă
gândire. În Introducerea la volum, Robert
Levy prezintă un mini-dosar al subiectului în cauză şi demontează convingător
idei de-a gata. Mult mai complexă e chestiunea atitudinii Anei Pauker faţă de
propria sa apartenenţă la comunitatea şi spiritualitatea evreiască. Fiică a lui
Herş Kaufman Rabinsohn din Codăeşti-Vaslui, personaj profund implicat în
existenţa şi riturile etniei sale, ea are o existenţă cu o traiectorie
complicată, care o îndepărtează în aparenţă de valorile iudaice ale familiei.
Nu lipsesc contradicţiile, iar evoluţiei centrifug-laicizante datorate
impactului cu ideologia marxistă i se contrapun destule episoade centripete, de
reafirmare a adeziunii la evreitate. În sensul acesta sunt citate întâmplări
din anii 1940, o întreagă anecdotică până la un punct.
Un dosar voluminos îl reprezintă activitatea de agent Comintern a Anei
Pauker. Comunistă cu îndelungat stagiu în ilegalitate în România şi condamnată
de altfel la ani substanţiali de detenţie, ea urmează cursurile şcolii
Cominternului de la Moscova în cei mai siniştri ani ai regimului stalinist,
fiind martoră a sângeroaselor epurări în masă care decimează rândurile „internaţionaliştilor”.
Terorii îi va cădea victimă în cele din urmă însuşi Marcel Pauker, soţul
eroinei noastre, iar legenda spune că acesta ar fi fost denunțat chiar de Ana. Miturile
sunt uşor de fabricat dacă ai la îndemână materialul potrivit: Levy citează un
pasaj din principesa Ileana, în care aceasta scrie, textual, „Îmi puteam
imagina, doar privind-o, cum îşi denunţase soţul, care, drept urmare, a fost
împuşcat”. Greşit, demonstrează autorul, căci în momentul presupusului „denunţ”
Ana Pauker ispăşea în România o condamnare la zece ani de închisoare: în plus, cu
tot fanatismul, care o făcea incapabilă să vadă crimele partidului, reacţiile
ei la ştirile despre Marcel par să o exonereze total.
Cea mai complexă secţiune a monografiei (cea mai interesantă, aş zice eu) este
cea consacrată decăderii Anei Pauker („Epurarea”). Faptele sunt în mare
cunoscute de public: acuzată de „deviere de dreapta”, demnitarul comunist este
dezbrăcat în 1952 de toate puterile care îi rămăseseră, pusă sub arest la
domiciliu şi interogată intens (se pare că numai moartea lui Stalin, în martie
1953, a salvat-o de un tratament mult mai sever şi chiar de o condamnare la
moarte). Culmea e, arată Robert Levy, că acest deviaţionism de dreapta nu a
fost o simplă lozincă aruncată de foştii tovarăşi de luptă pentru a-şi
discredita public colega, ci o expresie cu acoperire faptică. O serie de poziţii
ale Anei Pauker îndreptăţesc aceasta caracterizare. E vorba de opoziţia ei faţă
de excesele colectivizării şi ale reformei monetare, atitudinea faţă de
mult-huliţii chiaburi sau chiar faţă de unii „foşti” din regimul zis burghezo-moşieresc.
Nu în ultimul rând, ar fi contribuit la mazilire relaţiile cu conaţionalii
evrei şi îngăduinţa manifestată faţă de fenomenul emigrării masive în Israel, căruia
comuniştii români i se împotriveau.
Căderea Anei Pauker a fost până la urmă rezultatul unui complicat cadril al puterii în care Gh. Gheorghiu-Dej a ştiut să acţioneze răbdător şi tenace, scoţându-şi pe rând din joc adversarii (începând cu Lucreţiu Pătrăşcanu, care are parte de o secţiune substanţială în volum, şi sfârşind cu grupul Vasile Luca - Teohari Georgescu - Ana Pauker). Este poate mesajul subliminal pe care îl transmite coperta cărţii, înfăţişând o fotografie în care apare Gheorghiu-Dej și care ocupă mai mult spaţiu decât protagonista volumului. Nu trebuie neglijată nici contribuţia externă. Deşi Ana Pauker a fost o stalinistă devotată (există destule bancuri pe tema asta), conducătorul sovietic, purtat poate şi de valul antisemit pe culmea căruia a traversat ultimul an de viaţă a mizat până la urmă pe Dej şi i-a dat firmanul de conducător al României. Şi cum într-o teacă nu încap mai multe săbii, mazilita Pauker şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în semi-anonimat, chinuită de un cancer care avea s-o învingă. Pentru amatorii de istorie recentă şi în special pentru cititorii cărora nu le place să mestece la nesfârşit clişee, Gloria şi decăderea Anei Pauker reprezintă o bornă kilometrică importantă.
