Mahler, un ascet senzual

Când vine vorba de Mahler (dar şi de Bruckner, ca să fim drepţi), cărţile lui Constantin Floros sunt referinţe de prim ordin. Volumul Gustav Mahler, Visionär und Despot este consacrat mai degrabă personalităţii decât creaţiei. Muzicologul german de origine greacă scoate în evidenţă natura duală, contradictorie a omului Mahler, care îmbină ascetismul cu senzualitatea (dar să citim mai jos; traducerea mea):

Unii din prietenii lui Mahler vorbesc despre înclinaţia acestuia spre ascetism. Această observaţie necesită o anume definire a termenilor. După cum ştim, ascetismul creştin al monasticismului medieval tindea înspre suprimarea firii noastre senzuale, implica o luptă împotriva dorinţelor carnale, înfrânarea sexuală şi, în cele din urmă, şi opoziţia faţă de plăcerea estetică. Mahler, o fiinţă pe cât de pasionată, pe atât de artistică, nu era cu siguranţă un ascet în accepţiunea respectivă, ci se situa mai aproape de „ascetismul interior” despre care vorbeşte Max Weber. Etica muncii şi austeritatea lui erau proverbiale.

Din tot ce ştim despre el, este sigur că Mahler era mai dedicat spiritului şi „celor spirituale” decât plăcerilor senzuale. Ar fi desigur greşit să îl descriem ca pe un epicurian şi un hedonist. Alfred Roller insistă pe capacitatea lui de a suporta suferinţe trupeşti. Migrenele chinuitoare nu îl ţineau departe de pupitrul dirijoral. Se pare că a dirijat repetiţia în costume pentru Simfonia a VIII-a ţinută la München în septembrie 1910 în ciuda unor grave dureri reumatice. Şi oricât de obositoare ar fi fost repetiţiile de dimineaţă la Viena, el refuza să se odihnească un pic după-amiaza, spunând că la urma urmei nu era decât „o oboseală fizică destul de obişnuită”. În acelaşi sens se poate cita povestea impresionantă şi totodată bizară a modului în care a încercat Mahler să o distragă pe tânăra lui soţie de la durerile facerii citindu-i din Kant! El credea cu tărie că durerile pot fi învinse numai printr-o concentrare extremă a minţii.

După Roller, Mahler arăta o moderaţie extremă faţă de toate plăcerile, inclusiv cele culinare. „Nu vedeai niciodată la el vreun exces, detesta beţia precum şi orice fel de obscenitate sau indecenţă.” […] Mahler şi femeile: iată un capitol separat. Mahler era foarte sensibil la frumuseţea şi inteligenţa feminină. […]

Înainte de căsătorie se spune că a avut relaţii intime cu cântăreţe din ansamblul liric de la Viena, printre care sopranele de coloratură Selma Kurz, Rita Michalek şi Marie Gutheil-Schoder. […] În mod destul de grotesc, Mahler avea reputaţia unui roué, a unui playboy, cu privire la care Carl Moll se gândise să o prevină pe fiica lui vitregă Alma. Alma scrie despre asta în memoriile ei: „Mahler, ascetul, chiar avea reputaţia unui bon viveur desfrânat, care îşi folosea poziţia începând legături amoroase cu tinere din ansamblul lui.” Dar adaugă: „Era un copil, iar femeia era sperietoarea lui!” […]

Evaluarea lui Ludwig Karpath poate suna destul de categoric: „Mahler avea în mod sigur o predispoziţie erotică – după ce dirija Tristan, era avea o energie senzuală aproape ca nimeni altul – dar nu cobora niciodată în cele din urmă adâncuri ale vieţii sexuale.” Cu toate acestea, ceea ce ne spune Alma este asemănător. „Trecând peste câteva seducţii, de care s-a izbit cunoscând femei,” scrie ea, el a rămas „feciorelnic.”

Ilustraţia reproduce un tablou realizat de Arnold Schönberg în 1911, Înmormântarea lui Mahler (reproducere din cartea lui Constantin Floros). Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

O ameninţare la adresa cărţilor, aşa cum le ştim

Am citit deunăzi un articol care probabil n-a atras atenţia publicului larg. E vorba de prezentarea unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Rummidge (Midlands) în care se atrage atenţia asupra unei specii de bacterii din categoria bacililor, cu un nume obscur (Pterygomorphus cellulosae), dar cu acţiune devastatoare asupra materialului de bază din care sunt confecţionate cărţile. Până şi cei cu cunoştinţe sumare de chimie ştiu că e vorba de celuloză, un policondensat alcătuit din mii de molecule de beta-glucoză (nu mai insist asupra detaliilor structurale, cei interesaţi le vor găsi cu uşurinţă în articol). Bacteria cu pricina este o avidă devoratoare de celuloză şi, implicit, de cărţi. E suficient ca un volum să fie contaminat – majoritatea tulpinilor sunt de o virulenţă extremă – ca el să se transforme treptat, însă ireversibil, într-o pulbere maronie fină, purtătoare a sporilor microorganismului, care este propulsat în atmosferă. Avem aşadar de a face cu un agent vorace şi care se răspândeşte cu ușurință.

Ameninţarea reprezentată de Pterygomorphus cellulosae este de dată relativ recentă. Bacteria se trage, la fel ca virusul HIV, din jungla africană. În Europa şi în America de Nord ea a pătruns odată cu studenţii din Africa, care au adus-o în cărţile şi caietele lor, încă din anii 1980. La noi, armatele de studenţi străini veniţi la studii pe vremea lui Ceauşescu au adus cu ele bacteria bibliofagă, iar infecţia, insidioasă, a început să se propage de multă vreme. Ne mirăm azi să vedem cum arată cărţile româneşti apărute acum 30-40 de ani, ale căror pagini se dezintegrează uşor. Nu e deloc exclus ca la acest proces să fi contribuit şi bacteria noastră.

Situaţia e cu adevărat gravă, mai ales dacă ţinem seama că agentul patogen este imun la cele mai multe antibiotice folosite în practică. De exemplu, microbul secretă enzima numită beta-lactamază, care îi asigură rezistenţă la substanţele din clasa penicilinelor. Desigur, există antibiotice de generaţie recentă, mai sofisticate, însă folosirea lor în practică e ca și exclusă, din cauza preţului prohibitiv. Ar fi, dacă se poate spune aşa, şi o parte bună, căci din fericire cărţile şi manuscrisele mai vechi de 70-80 de ani sunt „imune” din cauza prezenţei în compoziţia hârtiei a unor cleiuri preparate după metode tradiţionale. Cărţile mai noi, a căror hârtie conține clei de sinteză, sunt expuse perfect atacului nimicitor.

Amatorii de lectură de la noi şi din întreaga lume au, aşadar, serioase motive de îngrijorare (de bibliotecari nici nu mai vorbesc). Soluţia este, până una-alta, trecerea masivă în format digital a cărţilor şi publicaţiilor existente şi publicarea pe viitor a acestora exclusiv în formă electronică. Pe acest blog am susţinut în repetate rânduri utilitatea cărţilor electronice. Noile descoperiri îmi oferă un argument în plus, de natură practică, dar nu mai puţin important.

Update: pentru cei care n-au înţeles încă, a fost vorba de o păcăleală de 1 aprilie. Universitatea din Rummidge este o instituţie academică fictivă inventată de David Lodge.

☺☺☺☺ Simon Sebag Montefiore - Stalin. Curtea ţarului roşu

Ar fi fost greu să faci într-o singură postare pe blog prezentarea cărămizii de carte care este Stalin. Curtea ţarului roşu de Simon Sebag Montefiore (Polirom, 2014). Din fericire nici nu mi-am propus aşa ceva, aşa că mă limitez la câteva observaţii în fugă. Rămâne ca cei interesaţi să citească sau nu cartea şi să-şi dea eventual şi ei cu părerea. Este – iertat fie-mi clişeul, dar mi-e lene să caut vorbe – o frescă vastă a cercurilor conducătoare sovietice între 8 noiembrie 1932 (noaptea sinuciderii Nadiei Allilueva, a doua soţie a lui Stalin) şi 5 martie 1953 (moartea celui care fusese proclamat, spre proslăvire, generalisim). Cu mii de trimiteri bibliografice, sumedenie de detalii mărunte, dar relevante pentru o atitudine sau alta, bazată pe convorbiri directe cu martori la epoca respectivă sau cu urmaşi ai acestora iniţiaţi în secretele lor, lucrarea îl poate înspăimânta la prima vedere pe cititorul care nu-i istoric de meserie.

Din fericire, nu avem de a face cu un tratat academic scorţos şi pedant, ci mai degrabă cu o relatare expresivă, însă strânsă şi ghidată în permanenţă de dovezi. Nu e o biografie romanţată în adevăratul sens al cuvântului, deşi există procedee care par a fi luate din arsenalul ficţional. Unul dintre ele ar putea fi prezenţa unui prolog, relatarea petrecerii de la 8 noiembrie 1932, după care Nadiei Allilueva e găsită moartă în camera ei, tragedia care pare să-l fi marcat puternic pe Stalin, atât de profund încât el n-a mai fost niciodată acelaşi ca înainte, trezind în el bestia adormită. Corect e, desigur, să spunem şi că e imposibil să ştim cum ar fi evoluat Stalin fără acest episod. Important e că autorul nu cedează tentaţiei ieftine a spectaculosului şi nu creditează teza asasinării Nadiei de către Stalin, de altfel destul de vehiculată. Prologul „Nadia” este singura abatere de la principiul cronologic al prezentării. După el, firul expunerii urmează expunerea evenimentelor începând din tinereţea lui Stalin şi până la moarte.

Scene de viaţă privată, elita de partid, intimii conducătorului, vacanţe, ospeţe, toate se proiectează pe fondul unei tragedii imense, de la foametea din Ucraina (provocată, practic conştient, de Stalin) la industrializarea forţată şi galopantă la marea teroare de la mijlocul anilor 1930. A-l crede pe Stalin singurul vinovat ar fi o greşeală, arată istoricul („Stalin era voinţa dominantă, dar „Marea teroare” nu a fost opera unui singur om. Aproape că putem auzi entuziasmul evanghelic al setei lor de sânge care uneori ajunge la limita tragicomicului.”) Spectacolul sfâşierii între ei a călăilor e fascinant (succesiunea Iagoda - Ejov - Beria, în care fiecare îşi execută cu sânge rece predecesorul, e pilduitoare), după cum fascinant e şi cinismul de care dă dovadă Stalin. În vreme ce sute de mii de oameni sunt arestaţi şi trimişi la moarte, se dă liber la jazz, toată lumea dansează frenetic, iar Stalin însuşi declară „Viaţa a devenit mai veselă, tovarăşi.Viaţa a devenit mai bună.”

Şi totuşi, Stalin a fost înconjurat nu doar de gorile care s-au devorat una pe cealaltă, arătându-şi totodată docilitatea faţă de stăpân. Au existat şi supravieţuitori de profesie, cum ar fi cunoscutul Molotov, care a rămas în picioare, consimţind să-i fie arestată soţia. La fel şi Mihail Kalinin (nominal, şeful statului sovietic, în practică, o simplă marionetă, a cărui soţie are parte de acelaşi tratament). Stalin pare să nu fi avut sentimente sau favoriţi şi nici milă, dar e interesant că printre extrem de puţinele persoane care au avut curajul să-l contrazică s-au numărat... Molotov şi Kalinin, care au supravieţuit politic, având în plus norocul ca nevestele lor să rămână totuşi în viaţă. E o imagine care pare să sugereze că o atitudine mai puţin slugarnică, mai fermă, ar fi fost posibilă şi ar fi putut să limiteze ororile. Ipoteze, însă.

Anii războiului înfăţişează tabloul unei imense improvizaţii, al unui teatru imens de măceluri provocate de incompetenţă. Lipsa totală de pregătire a armatei sovietice (Stalin o decimase conştiincios în anii 1930) se vădeşte peste tot, iar lipsa de adăposturi din Moscova duce la scene suprarealiste, cu birouri ale organelor de stat amenajate prin staţiile de metrou. Interesant e cum şi-a revenit până la urmă URSS şi cum a reuşit să întoarcă soarta războiului. Se pare - oricât de riscantă poate fi o asemenea afirmaţie - că personalitatea lui Stalin a avut aici un rol important. Fără să aibă o pregătire militară propriu-zisă, omul avea instinct şi fermitate. A fost probabil singurul moment în care temperamentul de fiară a servit la ceva.

Capitolul final, căderea cortinei, e prezentat cu lux de amănunte, ocazie pentru a disipa tot felul de mituri cu privire la o aşa-zisă asasinare a lui Stalin. Tabloul unui întreg aparat de partid paralizat de teamă, incapabil să acţioneze, e fascinant. Cel care s-a trezit primul a fost Hruşciov. Modul lui de a acţiona pentru acapararea puterii seamănă destul de mult cu stilul în care a ajuns în vârf Nicolae Ceauşescu. Există probabil invariante care se regăsesc în toate sistemele dictatoriale. Mă opresc aici. Stalin. Curtea ţarului roşu e o lectură captivantă, în ciuda stufoşeniei. Un motiv în plus să-ţi cumperi ebook, căci volumul clasic e cam greu de ţinut în mână.

☺☺ Radu Găvan - Exorcizat

Exorcizat, romanul lui Radu Găvan apărut anul trecut la Herg Benet, începe cu o scenă care ar putea să ofere o cheie solidă de lectură. Protagonistul narator al volumului, un tânăr student la Construcţii care şi-a abandonat studiile pentru a trăi o viaţă independentă, se mută într-o garsonieră, iar tatăl lui îl ajută să care în casă canapeaua extensibilă pe care avea să petreacă multe clipe pe parcurs. Practicând un pic de hermeneutică de duminică putem spune că s-a creat cadrul unei lungi confesiuni autoanalitice, nu în faţa unui psihiatru, ci în faţa propriei instanţe interioare. Este, după caracterizarea pe care îl pune romancierul să şi-o facă, „un puţoi de doujşiceva de ani, care poate fi orice doriţi dumneavoastră, mai puţin sfătos ori înţelept”. 

Tânărul nostru alege să îmbrăţişeze o carieră hermetică şi, să recunoaştem, destul de atrăgătoare în Bucureştii de acum câţiva ani, aceea de agent imobiliar. Munca la o agenţie de specialitate îl va pune în contact cu o lume dubioasă, cu colegi violenţi (deşi cu grade diferite de inteligenţă) precum Ioan şi Victor sau cu personaje interlope caracterizate prin forţă brutală. În paralel, actantul nostru caută senzaţii tari acasă, pe internet, unde desfăşoară o activitate sexuală febrilă (filme porno, socializare, randevuuri cu persoane de ambele sexe, repetate autosatisfaceri). Nu mai trebuie să spun că autorul nu lasă nimic la voia întâmplării şi îi împărtăşeşte cititorului detalii picante ale acestor îndeletniciri.

Mai mult decât atât, fostul student se transformă în teoretician ad hoc, explicând geneza criminalităţii în serie sau, mai exact, aderând la una din teoriile populare în domeniu:

În ultimul interviu, înainte de a fi executat, Ted Bundy, celebrul criminal în serie, spunea că pentru el începutul a fost făcut de soft porn, care a fost poarta către sado-masochism și mai apoi către violența extremă ca fetiș sexual.

Mda, cred că avea oarecare sens. Dus cum era tipul, tot spusese lucrurilor pe nume. Porneala, ca orice drog, îți distruge spiritul. Măcar atunci când îți bagi în venă intri în lumea fericirii și ai scuza că te caci pe tine dacă nu mai iei, dar la porneală ce scuză ai?

Toți violatorii sunt dependenți de pornografie. Criminalii în serie au la bază pornoșaguri din ce în ce mai elaborate, până când nu li se mai scoală și atunci îi apucă amocul și vor ceva real.

Dezvălui potenţialilor cititori ai cărţii că activităţile neortodoxe desfăşurate în garsoniera cu sofa nu vor avea ca urmare crime în serie. E drept că ne vor fi înfăţişate destule scene de violenţă extremă, descrieri sordide de bătăi şi acte sexuale, dar – har Domnului – nimic ireparabil, căci dinţii scoşi pot fi înlocuiţi.

Toate acestea nu ajung să spună mare lucru. Literatura contemporană (până şi cea produsă pe malurile Dâmboviţei) e plină de aşa-numita ficţiune transgresivă, de personaje lăturalnice care testează limitele suportabilului şi refuză să se încadreze în grup şi se dedau la tot felul de fapte care îl oripilează pe cititorul cuminte. Nimic nou, épater les bourgeois şi atâta tot. Toate acestea par a indica un roman prost, în ciuda versatilităţii limbajului şi naraţiunii, care nu se pot nega. Ar exista şi o cheie de lectură care ar mai salva ceva din această dandana, anume cea parodică. Ca parodie a unor scrieri (inclusiv scenarii de film) care mizează pe psihologia ieftină şi stereotipă, cu personaje traumatizate în copilărie, respinse de familie, terorizate la şcoală, Exorcizatul lui Radu Găvan ar putea face o bună figură. Eroul lui are toate aceste caracteristici, ba mai mult, este incapabil să aibă o relaţie bazată pe dragoste, fiind respins de singura femeie pe care o iubea. Dacă luăm toate acestea (prea) în serios şi producem un clic compătimitor cu limba, romanul e prost. Dacă vedem în peripeţiile şi trăirile agentului imobiliar elemente de răspăr ale unei tradiţii bogate în clişee psihologizante, mai rămâne loc pentru mântuire estetică.

Mihnea Moisescu - Nemaipomenitele aventuri ale lui Fănel

Cititorii volumului pentru copii Nemaipomenitele aventuri ale lui Fănel de Mihnea Moisescu (Editura Tineretului, 1963) nu trebuie să se ataşeze prea puternic de personajul din titlu, căci el este eroul unei singure povestiri din cele şase care alcătuiesc cartea. Chiar şi aşa, nu s-ar putea spune că aceasta nu e bine închegată. Măcar şi tematic sau stilistic, avem de a face cu un mănunchi de proze pentru copii destul de unitar. Strategia e şi ea cam peste tot aceeaşi: un copil din clasele mici, de regulă cu tare de caracter ce se vor îndreptate, e proiectat din universul contemporan al României anilor 1960 într-o lume de basm în care deficienţele eroului ies pregnant în evidenţă şi sunt conştientizate de acesta până la apariţia dorinţei (autentice?) de îndreptare. Intenţia pedagogică e transparentă şi prezentă pagină cu pagină. Lipsa de tragere de inimă la învăţătură, automulţumirea, lenea, absenţa respectului faţă de minunatele condiţii de studiu din şcoala comunistă, iată câteva din defectele – din fericire, corijabile – ale copiilor.

Fănel, eroul titular al cărţii, e un băiat căruia îi place să se joace „de-a astronauţii” cu prietenii lui Barbu şi Gică. În paranteză fie spus, e insolită utilizarea termenului de „astronaut” în loc de mai frecventul „cosmonaut” în contextul epocii, dominată de marile realizări sovietice cărora li se plătea şi la noi tributul de admiraţie cuvenit. Ce te faci însă că Fănel stă prost la învăţătură, face greşeli de scriere şi nici tabla înmulţirii n-o ştie. Aşa îl găseşte vizita unei nave cosmice de pe planeta Strălucitoarea (un nume manelist avant la lettre, nu?) pilotat de un copil de vârsta lui Fănel, Scânteioară. Fănel are ocazia unei vizite pe Strălucitoarea, sediul unei civilizaţii extrem de avansate, care îşi manifestă dorinţa de a studia limba română, mai precis, aspectul scris al acesteia:

– Iată ce-am hotărât, preaînțeleptule Fănel: Întâi, să se ţină pe întreaga planetă serbări în cinstea ta, sol nepreţuit!...

Al doilea: viitoarea expediţie, care trebuie să plece pe Pământ, să coboare în România.

Al treilea: limba voastră vorbită, româna, o cunoaştem. Am învăţat-o cu ajutorul radiourilor de pe rachete. Dar cum scrieți nu avem de unde şti! Te rugăm nespus de mult să ne fii profesor şi să ne înveţi să scriem româneşte. Vrei?!

Zis şi făcut, strălucitorenii sunt nevoiţi să-l folosească pe Fănel pe post de instructor şi sunt iniţial încântaţi de cunoştinţele lui. Şi probabil că impostura ar fi mers la nesfârşit, dar din păcate pentru pământean cei de pe Strălucitoarea sunt în posesia unui exemplar din revista Luminiţa adus de pe Pământ. Pentru cine nu ştie, e vorba de cea mai cunoscută publicaţie pentru copii a anilor 1950-1960. Regulile ortografice din revistă se dovedesc în contradicţie cu cele expuse de Fănel; în plus, acesta se dovedeşte un ageamiu în ale aritmeticii, nefiind în stare să rezolve calculele relativ simple solicitate de un robot, drept care e expediat înapoi pe Terra. Din fericire, totul fusese un vis, dar unul care îi dă de gândit băiatului.

În n-am condiţii, rolul lui Fănel e preluat de Costin, un şcolar leneş şi gata să găsească justificări comode pentru lipsa lui de tragere de inimă la studiu (sub leitmotivul „n-am condiţii”). Toate până într-o zi, când, revoltat de indolenţa posesorului, manualul de aritmetică prinde viaţă şi decide să-l părăsească. Surprins, Costin încearcă să-l oprească, dar cartea creşte şi prinde aripi, purtându-l prin tot felul de ţări îndepărtate. Acolo Costin are surpriza să întâlnească un băiat de-o vârstă cu el, dar asuprit de un stăpân şi lipsit de posibilitatea de a-şi cumpăra manualele necesare... pe când Costin, venit din România comunistă, are la dispoziţie tot ce-i trebuie. Ruşinat, băiatul îşi schimbă atitudinea faţă de învăţătură.

Un personaj negativ (cel puţin la început) e şi Voicu Stoenescu, din clasa a doua, care nu e în stare să ajungă la timp la ore (Caricatura). Colegii îi pun caricatura la gazeta de perete, iar Voicu, supărat, o fură şi încearcă s-o distrugă. Nu reuşeşte, desenul se dovedeşte indestructibil, ba chiar capabil de automultiplicare, aşa că Voicu trebuie să se recunoască învins. Caricatura va dispărea, scoasă de la gazetă de chiar colegii lui, după ce leneşul devine punctual. În Necazurile unei bănci facem cunoştinţă cu cuplul de eroi Nucu - Ducu, doi băieţi certaţi cu disciplina, care vandalizează banca în care stau şi sunt şi ei aduşi pe calea cea bună după nişte întâmplări supranaturale cu obiecte vorbitoare. Pe urmele lui Fănel din prima povestire merge Cătălina (Păţaniile Cătălinei în Împărăţia-Lucrurilor-Neterminate). Fetiţa e atât de leneşă, încât nu-i în stare să ducă nimic la bun sfârşit. Ca răsplată i se oferă o călătorie în Împărăţia-Lucrurilor-Neterminate, locul în care toate se fac numai pe jumătate, unde ar fi urmat să devină prinţesă moştenitoare. E o distopie sinistră, unde un om normal nu poate trăi, astfel încât Cătălina se întoarce în lumea reală, decisă însă să renunţe la relele ei apucături.

Printre atâţia copii răi îşi fac loc, mai înghesuiţi, cei buni din bucata Tudoraş şi Baba Iarna. înfruntând elementele naturii, dezlănţuite într-o zi de iarnă aspră, aceştia săvârşesc fapte vecine cu eroismul pentru a ajunge cu orice preţ la şcoală. Onoarea elevilor e salvată.

Schematice de multe ori, prozele lui Mihnea Moisescu sunt desigur tributare ideologiei epocii (la care se poate adăuga, ca o pată de culoare, un anume soi de naţionalism incipient manifestat în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej). Construcţiile de tip SF sunt naive şi adesea lipsite de grăuntele de verosimilitate necesar pentru a construi o povestire bună, dar pieselor nu li se poate nega un anumit dinamism care trebuie să fi stârnit interesul cititorilor de acum peste 50 de ani.

Ediţia este bogat ilustrată de Gh. Boţan.

☺☺☺☺Marian Coman - Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI)

La o privire superficială, care îi dezvăluie cititorului bogate trimiteri bibliografice şi, – vai! –destule vorbe cu chirilice presărate pe pagini, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI) (Polirom, 2013) pare o lucrare de specialitate care n-ar avea de ce să-l intereseze pe laic. La urma urmei, de ce şi-ar pierde cineva vremea cu sute şi sute de file consacrate unui subiect de istorie medievală românească, ba chiar unul limitat parohial în spaţiu şi care acoperă o perioadă de timp relevantă mai mult pentru cărturari. E o întrebare legitimă, dar trebuie să mărturisesc că, fără să fiu istoric, am găsit în carte suficient de multe elemente interesante, care mi-au ţinut trează atenţia, chiar dacă a trebuit să trec mai repede peste bibliografie şi unele texte însoţitoare.

Sarcina pe care şi-a asumat-o Marian Coman, aceea de a studia problema teritorialităţii în raport cu puterea centrală (a domnitorului) în Ţara Românească medievală e foarte dificilă, poate în primul rând din cauza numărului mic de documente care au supravieţuit. Istoricul a parcurs în lung şi în lat un corpus alcătuit din circa 3000 de documente, atâtea câte se cunosc din câte a emis cancelaria domnească în secolele XIV - XVI. La prima vedere pare mult, însă e vorba de două veacuri, oricum, e infim în raport cu volumul textelor din alte cancelarii europene contemporane. Sarcina cercetătorului e aşadar ingrată, dar ea poate fi oarecum uşurată procedând conform logicii surselor (şi nu a susţinerilor proprii) şi evitând erorile metodologice. De altfel dimensiunea epistemologică e bine reprezentată în lucrare, iar unul din subcapitolele cele mai importante se referă la viciile metodologice care pun sub semnul întrebării rezultatele multor istorici, chiar dintre cei mai onorabili.

Una din capcanele care îl pândesc pe cercetător este, apreciază Marian Coman, tendinţa de a privi o epocă istorică mai îndepărtată cu ochii omului de astăzi. De exemplu, poţi cădea în ispita de a crede că un stat feudal recent întemeiat, precum Ţara Românească, ar fi putut avea frontiere atât de bine delimitate (şi protejate) ca cele al unui teritoriu de azi. Nici vorbă de aşa ceva, demonstrează autorul. Ţara Românească era o alcătuire destul de laxă, în care zonele de est (înspre Buzăul şi Brăila de azi) scăpau în bună măsură autorităţii domneşti. De Dobrogea nici nu mai vorbesc, căci ea s-a aflat în componenţa Ţării Româneşti o perioadă de doar câteva decenii, sub Mircea cel Bătrân, şi nu a lăsat amintiri durabile în tradiţia istorică a voievodatului.

Dacă există un element care poate stârni cu adevărat interesul cititorului nespecialist, acela mi se pare a fi acţiunea demolatoare a demonstraţiilor lui Marian Coman asupra unor clişee vehiculate în istoriografia noastră. Am pomenit deja Dobrogea, o posesiune vremelnică a lui Mircea cel Bătrân şi cam atât. Cel puţin aşa o arată documentele şi realitatea istorică. Unora dintre noi s-ar putea să le placă mai mult realitatea din filmele lui Sergiu Nicolaescu, dar asta e o altă chestiune. Revenind la frontiere, una din marotele istoriografiei naţionale a constituit-o existenţa, la hotarele statului meridional românesc, a unui veritabil brâu de fortificaţii menit să ne apere de năvălitori. Frumos construct, însă lipsit de fundament; în realitate, aceste cetăţi erau sublime, dar lipseau aproape cu desăvârşire, iar puţinele existente fuseseră construite mai mult de transilvăneni, pentru a se proteja de atacatorii veniţi dinspre miazăzi.

Un capitol consistent este consacrat judeţului ca entitate politico-administrativă. Tema e destul de actuală, dacă ne gândim la dezbaterile înfocate purtate în anii regimului Băsescu pe marginea unei eventuale desfiinţări judeţelor. Sigur că Marian Coman nu intră în asemenea speţe care ţin de contingent; concluzia analizei lui este că judeţele Ţării Româneşti au fost unităţi mai degrabă fiscale decât politico-administrative. Amatorii de detalii pitoreşti vor în carte găsi şi o listă a vechilor judeţe. În ceea ce priveşte coerenţa şi forţa propriu-zisă a statalităţii medievale a Ţării Româneşti, istoricul ajunge la o concluzie insolită, care îi va fi ofuscat pe mulţi colegi. Mai precis, statul muntean s-a consolidat şi s-a centralizat sub influenţa, ba chiar datorită acţiunii Imperiului Otoman. Cu alte cuvinte, turcii, despre care se susţinea în mod tradiţional că au avut o acţiune dizolvantă (oamenii răi ai istoriei noastre, vezi bine!), au lucrat pentru mărirea coeziunii statale a Ţării Româneşti.

Pun capăt aici acestei postări despre cartea lui Marian Coman, dar n-am făcut decât să pomenesc câteva din multele teme abordate în contextul general al discuţiei despre teritorialitate. Detaliile contează mai puţin, deşi demonstraţiile, pline de rigoare, pot fi urmărite chiar şi de către cititorul nespecialist. Bunăvoinţă să avem. Şi – nu în ultimul rând – să fim dispuşi să acordăm atenţia meritată unor teorii care pun sub semnul întrebării multe din ideile vehiculate în cărţile de istorie de la noi, ca să nu mai vorbesc de creaţiile artistice din perioada naţionalist-ceauşismului.

Oraşe germane de turtă dulce

În mai vechea sinteză consacrată dezvoltării oraşelor, apărută şi la noi sub titlul Omniprezentul Babilon, Wolf Schneider consacră un capitol burgului german şi evoluţiei imaginii acestuia în conştiinţa publicului. Autorul observă cum adesea constructul mental este cosmetizat şi asanat, reflectând un spaţiu ideal sau idilic (traducere de Josefina şi Camil Baltazar):

Atunci când vorbim de înflorirea oraşelor germane în Evul Mediu târziu, de meşteri şi bresle, de romantismul paznicilor de noapte şi al geamurilor bombate, avem în faţa ochilor mai ales imaginea vechiului Nürnberg, cel desenat de Albrecht Dürer, descris de Hans Sachs şi cântat de Richard Wagner, oraşul a cărui imagine imprimată pe cutiile cu turtă dulce este şi azi trimisă spre cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Nürnberg n-a fost numai un mare oraş comercial. El a fost renumit mai ales pentru artizanatul său.  Giuvaergiii şi feronierii săi, cioplitorii în lemn şi pietrarii, turnătorii în cositor şi alamă, şelarii şi armurierii, pictorii, sculptorii şi gravorii în aramă (printre ei se numărau Albrecht Dürer şi Veit Stoss) s-au bucurat la începutul secolului al XVI-lea de o faimă mondială. Lăcătuşul Peter Henlein a confecţionat în 1510 primul ceas de buzunar. încă din secolul al XV-lea vechiul oraş imperial exporta jucării. [...]

După ce descrie o realitate opresivă, lipsa de igienă şi de toleranţă din aceste oraşe, Schneider continuă:

Ne bate gândul că atmosfera romantică a oraşului, care ne entuziasmează azi şi pe care sperăm să o mai găsim în locuri ca Rothenburg ob der Tauber, în cartierele vechi ale Bernei sau de-a lungul canalelor din Amsterdam nici nu provine probabil din timpurile lui Dürer, ci din cele ale lui Spitzweg, adică din secolul al XIX-lea, respectiv dintr-o vreme când deşi vechile oraşe îşi mai menţinuseră aspectul medieval, viaţa devenise acolo mai acceptabilă datorită progresului făcute în domeniul igienei şi datorită ideilor iluministe. [...]

Secolul al XIX-lea şi-a luat rămas-bun de la zidurile şi porţile care înconjurau oraşul ca o cochilie şi care îţi dădeau sentimentul agreabil de a fi la adăpost de acea mare şi sălbatică a pământului care nu se numea Nürnberg. În sufletul german, cu sprijinul lui Spitzweg şi al Maeştrilor cântăreţi este rezervat un locşor pentru vechiul Nürnberg, prototipul german al oraşului, paradisul pierdut. Nu-i de mirare că majoritatea spectatorilor au fost îngroziţi în 1956 când, cu ocazia reprezentării Maeştrilor cântăreţi, Wieland Wagner a îndrăznit la Bayreuth să alunge de pe scenă decorurile gen turtă dulce care le plăceau atât de mult. Aceasta nu era doar o încălcare a imaginii create de Wagner, ci şi un atentat împotriva sufletului german.

Mai jos, o imagine din montarea controversată a lui Wieland Wagner (de aici). În urma scandalului, scenografia a fost revizuită, fiind ulterior „îmbogăţită” cu detalii:

În montarea din 2007, nepoata lui Wieland, Katharina Wagner, a dus scandalul pe noi culmi (sursa):

☺☺☺ Anca Vieru - Felii de lămâie

Cu sau fără intenţie – nu asta ne interesează – multe din cele vreo douăzeci de povestiri din volumul Felii de lămâie de Anca Vieru (Polirom, 2015) trimit la Iubirile dificile ale lui Italo Calvino. Sigur că timpurile şi cadrul diferă, acum suntem în România ultimilor două decenii, care va să zică într-o contemporaneitate aproape simultană cu momentul de faţă, dar ideea de bază rămâne eşecul cuplului, dificultatea comunicării, destrămarea relaţiei sub acţiunea dizolvantă a unui ecosistem ostil. Perspectivele sunt variate, de la un copil sau adolescent care constată că ceva nu-i (sau n-a fost) în regulă în lumea celor mari (Ochi de iepure, Paşaportul pe pian) la adulţii care îşi recapitulează eşecurile (ca Laura Lazăr din A zecea parte) sau sunt surprinşi în plină desfăşurare a poveştii lor ratate (precum cuplul steril din Centura de siguranţă).

Uneori ai impresia că autoarea ar vrea să arunce asupra vremilor răspunderea pentru nereuşitele sentimentale ale personajelor. Acestea sunt adeseori oameni ocupaţi, inşi cu deadline-uri şi sesiuni de team building la munte care îi fac să-şi neglijeze partenerul (Zi liberă). Explicaţia, poate simplistă, trimite la o dimensiune socială pe care e totuşi greu s-o ignori citind cartea, mai ales că unele bucăţi cu asemenea exemplare post-comuniste au o tentă satirică vădită (ca în Zâni şi Iubi, unde sunt puse faţă în faţă două perechi din generaţii diferite). Nu lipsesc din acest registru prozele cu tente macabre (Ema, din Chilipir, îşi cumpără, după divorţul de Vio, un apartament grevat de trecute întâmplări tragice).

Anca Vieru pare să fi dorit să exerseze aparatul prozastic testându-i diferitele posibilităţi; de aici variaţiile sensibile de perspectivă şi stil de la o piesă la alta şi, la capătul dinspre cititor, senzaţia că are de a face cu un interpret care îşi încearcă instrumentul pentru a vedea care îi este registrul. Monologul este unul din stilurile marcate experimentate cel mai des - şi nu fără reuşite. E de pildă cazul naratoarei din povestirea care dă titlul volumului, o văduvă ancien régime, stăpâna căţelului Cuchi, care, dispusă să spună vrute şi nevrute, reface traseul tranziţiei economice de la comunism la capitalismul autohton. Prozatoarea a creat (dacă nu-i o vorbă prea pretenţioasă) o întreagă galerie de văduve, unele caricaturale, ca cea sus-pomenită, altele de-a dreptul tragice (ca nebuna poreclită Plânge-apa); şi nu sunt singurele din carte. O menţiune specială ar merita Tanţa Călăraşu din Tanţa recită Luceafărul, o schiţă despre viaţa la bloc privită prin vizor, o cale magică de observaţie:

Ce-am văzut pe vizor? Păi, tocmai, că n-am văzut nimic atuncea, cred că se duseseră spre scară, aşa că m-am întors în bucătărie. Nu ştiu să vă spun cât a trecut, da’ era gălăgie mare şi parcă era şi vocea lui Emil, cântăreţul, un om deosebit şi el, iar vocea lui o recunoşti dintr-o mie, pe mine mă trec toţi fiorii, ar fi putut fi celebru, ca Adriano Pavarotti, eu sunt o fire artistică, da’ nemernica aia de Sofica Degeratu, nespălata aia borţoasă de la patru, auzi, are tupeul să zică de mine că umblu după Emil, cum îndrăzneşte, doar fiin’că vreau să-l omenesc, da’ ce să ştie ea, care nici pe bărbată-su nu e-n stare să-l hrănească, nu că mi-ar părea rău de el, se merită unul pe altul, amândoi nişte bârfitori, au umplut blocul cu minciuni despre mine, n-au cum să înţeleagă o fire de artistă, când eram în şcoală recitam Luceafărul la toate serbările şi aveam un succes nebun, aşa m-a cunoscut răposatul Degeratu, cum care, primul meu soţ, Tase Degeratu, că Nelu Călăraşu a fost al doilea, da, Tase era un fel de unchi cu Nelu ăsta din bloc, Nelu Degeratu, o coincidenţă, da, că Tase a murit de mult înecat, da’ şi ăsta-i un nemernic la fel ca Tase, a găsit o coafeză şi a fugit cu ea, nu Nelu a fugit, Tase [...]

Textul, elaborat, dă poate impresia de şarjă, de caricare niţel neavenită, dar eu zic că e mai bine aşa, decât să umpli pagini după pagini cu relatări de fantasme care îl adorm pe cel care citeşte. Exerciţii stilistico-tematice par să fie Dincolo de uşă (singura povestire a cărei acţiune nu e plasată în spaţiul românesc, un episod burlesc cu Miss Marple din Agatha Christie), Tradiţie în familie sau Numele, aceasta din urmă construită prin luarea în răspăr a formulei nomen est omen. Din Feliile de lămâie ale Ancăi Vieru (eu le-as fi zis felii de lime sau de chitră, căci sunt nu doar acre, ci şi amărui) e greu să nu găseşti măcar câteva care să nu-ţi placă. Acre, amărui... în fine, gusturile sunt gusturi; din fericire cel dulceag n-a intrat în discuţie pe parcursul acestei cărţi.

M. Tanciu - Călătorie în lumea electronului

În zadar va căuta cineva în istoriile literare – fie ele cât de stufoase – numele lui M. Tanciu, autorul unei cărticele intitulate Călătorie în lumea electronului, apărută la Editura Tineretului în 1962 în colecţia „Să ştim”, populară în epocă. Motivul îl constituie faptul că autorul e de profesie inginer (a publicat de altfel mai multe lucrări de electronică), iar lucrarea de faţă, din domeniul ştiinţei şi tehnicii popularizate pentru copii atât de drag responsabililor culturali de acum 50 de ani, pare singura lui tentativă de a evada din stricta specialitate. Trăsăturile ficţionale sunt de altfel reduse la banala alegorie a reprezentării print-o călătorie a iniţierii într-un domeniu anume, în speţă cel al electronicii. „Călătoria” începe de altfel sub patronajul lui Jules Verne („un bărbat înalt, de vreo 70 de ani, cu barbă, redingotă liliachie şi ghete ca pe vremea bunicului”), care îl vizitează pe personajul narator. Scena arată cam aşa:

E, după cum şi-a imaginat probabil până publicul-target, un vis; dar imboldul rămâne: povestitorul îşi va continua călătoria în microunivers şi fără a fi însoţit de romancierul francez. Autorul procedează, fireşte, începând cu ce e mai simplu, anume cu structura atomilor, desigur prin prisma modelului planetar care e, dacă nu prea apropiat de realitate, măcar mai uşor de priceput de către cititor. Urmează explicaţii privitoare la curentul electric şi, pentru că nu-i bine să faci multă teorie fără practică, se trece şi la aplicaţii. Prima dintre acestea: becul electric. Aici povestea începe cu Edison, „vrăjitorul din Menlo Parck [sic]”. Toate bune şi frumoase, toată lumea ştie ce contribuţii importante a avut americanul, însă... să nu uităm că suntem în 1962, în plin război rece care ameninţă să se transforme în război cald, aşa că: „Prin preajma anului 1883 Edison lucra cu sârguinţă la perfecţionarea becului electric, care fusese inventat de învăţatul rus Lodâghin.” O fi fost Edison cine a fost, dar primul a fost rusul!

Urmează pagini multe despre tuburile electronice (diode, triode), cu o prezentare amănunţită şi destul de aridă, în ciuda desenelor care mai uşurează misia cititorului. Scriitorul Tanciu loveşte apoi din nou, în capitolele despre undele electromagnetice, unde avem parte de un dialog destul de stufos cu o undă care începe aşa:

Eu:

– O, ce surpriză! Nu mă aşteptam să vă găsesc atât de curând în interiorul acestei cutii muzicale [radioul]... Pe unde aţi ajuns aici?

Ea:

– Pe unde se poate, vreau să zic pe unde purtătoare...

Eu:

– Oh! Nu asta vă întrebasem. Îmi închipuiam eu că n-aţi venit cu tramvaiul...

Ea:

– Ba uneori sosesc, din păcate, împreună cu el şi asta îmi provoacă... paraziţi!

Şi pentru că vine vorba de radio, tema priorităţilor ruseşti izbeşte din nou („A fost odată ca niciodată că de n-ar fi fost... n-aţi fi ascultat azi radioul! A fost odată un savant pe care-l chema Alexandr Stepanovici Popov etc. etc.”) Cei mai în vârstă îşi amintesc probabil bancurile cu Popov şi radioul, dar în carte nu-i loc de glumă.

Ce de a doua parte a volumului se afundă şi mai mult în diferite aplicaţii ale electronicii, precum televiziunea (încă o noutate în vremea aceea) sau sistemele de navigaţie (cu acestea e înzestrat şi vasul românesc Ardealul, care evită astfel soarta crudă a Titanicului). Mi-a fost greu să-mi dau seama cărei categorii de vârstă îi este destinată Călătoria în lumea electronului. Informaţia densă, paginile pline de definiţii, concepte şi scheme, par să o recomande adolescenţilor pasionaţi de domeniul electronicii, dar stângăciile literare şi referinţele anacronice dată fiind vârsta cititorului par să ne pună în încurcătură.

Volumul este bogat ilustrat cu desene de Barbu Teodorescu.

☺☺Liliana Corobca - Kinderland

Fără ca acest lucru să fie în sine o calitate literară, romanul Kinderland al Lilianei Corobca (Cartea Românească, 2013) abordează o temă de actualitate pentru multe ţări din Europa de Est: copiii rămaşi singuri după plecarea părinţilor la muncă în Occident. În cazul de faţă, e vorba de o zonă rurală din Republica Moldova, dar lipsa unor neaoşisme şi reziduuri post-sovietice prea marcate îi îngăduie cititorului să deplaseze –  imaginar – acţiunea din carte în regiuni ale ţării noastre, afectate şi ele de emigraţia economică. Nu-i cine ştie ce complexitate epică aici; Cristina, fiica de 12 ani a lui Victor („Vichiuşa”) Dumitrache a rămas singură cu cei doi fraţi mai mici (Dan şi Marcel) şi trebuie să facă faţă cum poate rolului de cap de familie sui generis.

De aici tot felul de întâmplări mărunte, de la îndepărtarea unei căpuşe de pe abdomenul mezinului la gătitul unor plăcinte şi la conflicte cu alţi copii, în care sora mai mare îşi asumă rolul de protectoare. Romanul, scurt de altminteri, este o constelaţie de asemenea mici întâmplări, de celule epice narabile independent, pe principiul din Amintirile... lui Creangă. Perspectiva variază între o povestire la persoana a III-a rece şi atotştiutoare şi o confesiune de copil maturizat prea repede, la persoana I. E, de ce să nu recunoaştem, o găselniţă destul de abilă şi un leac bun pentru monotonia care ar fi riscat să se instaleze după primele câteva pagini.

Purtătoare a unor poveri prea mari pentru vârsta ei, Cristina are de făcut faţă şi provocărilor vârstei, primelor semne ale pubertăţii şi transformării în viitoarea femeie. Candoarea fetei, bine construită de autoare, este elementul dominant al respectivelor pagini, cu efecte de umor amar pe alocuri. Cristina este capabilă să treacă pe plan secund problemele proprii şi să acorde prioritate fraţilor mai mici, aşa cum ar face un adult. Reflecţiile ei, copilăroase în definitiv, sunt tot atâtea încercări de a raţionaliza o lume ostilă:

El [căţelul] a aşteptat să-i dăm toată pâinea, apoi a intrat în curtea lui. Bucata aruncată de Marcel a prins-o din zbor ca la circ şi a plecat cu ea. I-am învăţat pe fraţi să nu se teamă de omizi sau de broscuţe. Le-am spus că unii câini sunt răi şi muşcă doar pentru că se tem că vrei tu să-i baţi. De un câine mare e bine totuşi să nu te apropii prea mult. Oamenii care au frică întâi de animale, apoi de alţi oameni, ajung să se teamă până şi de umbra lor şi sfârşesc prin a se îmbolnăvi. Frica este o boală.

Imaginea satului, caleidoscopică, e schiţată din câteva linii, cu babe groteşti, inşi ostili şi preoţi rapaci. Bunica, muribundă, nu joacă rolul altor bătrâni din poveştile mai frumoase; moartea ei, în final, declanşează mai degrabă bucuria fetiţei, căci va provoca întoarcerea părinţilor pentru înmormântare. Kinderland e un mozaic de momente bune şi momente mai slabe, unele de un sentimentalism de-a dreptul sămănătoresc, à la Gârleanu sau Brătescu-Voineşti (a se vedea, de pildă, scena cu puii de rândunică). Putea fi mai bine, dar putea fi şi mai rău. Din fericire, nu e un roman prea stufos, nu-l solicită foarte mult pe cititor şi îl poţi isprăvi repede pentru a trece la cărţi mai interesante.

Romanul Kinderland s-a numărat recent printre cele cinci cărţi nominalizate pentru premiul literar „Augustin Frăţilă”.

Prietenul de la catedră

N-am idee – pentru că nu scrie nicăieri – cine a alcătuit antologia Prietenul de la catedră, publicată în 1962 de Editura Tineretului, dar ar fi fost probabil interesant de ştiut. Volumul cu acest titlu-clişeu este o colecţie de texte tematice care au în centrul lor figura profesorului, văzută în dualitatea ei de martir care suferă pentru elevii lui şi de mentor al aceloraşi. Din acest motiv strict tematic titlul cărţii e derutant, pentru că nu acoperă decât cea de a doua calitate, de îndrumător, sfătuitor şi, in extremis, chiar un fel de părinte pentru învăţăcei. Fiind apărută la începutul anilor 1960, e de aşteptat ca antologia să poarte semnele epocii şi, citind-o, îţi poţi da seama în ce măsură acestea au fost mai mult sau mai puţin pregnante de la un text la altul.

Putem trece foarte repede peste cele câteva pagini luate din clasici (nelipsitul Domnu’ Trandafir al lui Sadoveanu, pateticul Apostol al lui Cezar Petrescu şi scurtele evocări ale învăţătorului Ion Creangă aparţinând lui Jean Bart şi lui Properţiu, desigur şi el un pseudonim). Tot la „clasici” l-am putea încadra cu un pic de bunăvoinţă şi pe Demostene Botez, care semnează un eseu de circumstanţă, benign şi convenţional, mişcat şi patetic în ton, pe tema apostolatului didactic (Ei ne-au dat lumină). Ajungem acum la carnea macră a florilegiului, dezvoltată în condiţiile realismului socialist şi cât se poate de conformă cu cerinţele acestuia.

Câţiva din autorii mai noi (pentru vremurile respective) sunt destul de cunoscuţi pentru lucrările lor adresate copiilor şi tineretului. Călin Gruia, de pildă, figurează cu Judecata din primăvară, o povestire din vremurile întunecatului trecut burghezo-moşieresc în care învăţătorul Dumitru Căulea se luptă tenace – şi cu un succes îndoielnic – cu autorităţile represive şi venale din Cătuni, localitate cunoscută prin sinistra perifrază „satul care-şi ucide învăţătorul”. Într-un alt registru (căci vremurile evocate sunt cele ale strictei actualităţi) se situează Eusebiu Camilar în Lecţia de geografie. Ajuns la Racova, naratorul vizitează şcoala, e impresionat de dotarea impresionantă a bibliotecii şi asistă la o oră de geografie la Tişăuţi. Scrisă în stilul unui reportaj, povestirea e un pretext propagandistic străveziu pentru proslăvirea „realizărilor” epocii. Iată un fragment din culminarea unui adevărat climax propagandistic în care elevul îşi asuma involuntar rolul pedagogului de şcoală nouă:

– Tot acum! i-a răspuns băiatul [...] ... cum să nu se dezvolte industria, când... când...

– Ei? Când? l-a îndemnat învăţătorul.

– ... când avem o ţară aşa de bogată, şi când bogăţiile sunt stăpânite de popor, şi nu de bancheri şi moşieri? Nu? Ce, nu-i aşa?

– De bună seamă! a răspuns învăţătorul.

Băiatul a continuat aproape răpus de emoţie:

– ... numai datorită puterii poporului... Partidului Muncitoresc Român... căci, ce interes aveau bancherii şi moşierii să dezvolte industria ţării noastre? Doar ei n-au inimă...

Părăsind această atmosferă de film nord-coreean, dar rămânând cam în acelaşi domeniu, putem citi un reportaj de Veronica Porumbacu, vestala poeziei proletcultiste (Director de şcoală la 27 de ani) sau Scrisoare din Hunedoara de Mircea Sîntimbreanu. Celebrul autor al Legendelor Olimpului îşi semnează cu numele întreg (Al. Mitru-Pârâianu) bucata intitulată Într-o fotografie, în care elevii unei şcoli din vechiul cartier bucureştean Uranus parcurg tranziţia dificilă între vechiul şi iubitul lor profesor de geografie, pensionat din cauza unei boli, şi mult mai tânăra lui urmaşă la catedră. Un detaliu: profesorul îşi şubrezise sănătatea luptând împotriva fasciştilor.

Găsim în antologie şi nume de autori mai puţin cunoscuţi (Şerban Nedelcu, George Nestor, Oliviu Negoiţă etc.) pe care probabil istoriile literare nici nu-i mai pomenesc. O menţiune specială ar merita schiţa Nea Tăsică a lui Vladimir Colin, onorabil autor de SF în deceniile următoare. Scrierea îl are ca erou pe un profesor de desen şi caligrafie, nesemnificativ atât prin materia pe care o predă, cât şi prin personalitatea lui ştearsă în aparenţă, care se dovedeşte un suflet foarte sensibil şi capabil de acte impresionante. E una din puţinele piese din volum care are parte de o psihologie verosimilă a personajelor, iar amprenta ideologică e mai puţin apăsată. 

Într-o carte despre şcoală, profesori şi elevi cititorul s-ar aştepta, poate, şi la momente mai relaxate, la şotiile inerente vârstei celei din urmă categorii. Antologatorul a avut grijă să nu scape în carte aşa ceva, dorind poate ca textele să fie parcurse cu pioşenie, iar tinerii cititori să nu-şi piardă vremea cu fleacuri. 

☺☺☺☺ Marius Turda - Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950)

Cu Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), lucrare tradusă anul trecut la Polirom, Marius Turda face o prezentare sintetică, dintr-o perspectivă istorică, a problemelor, ideilor şi personalităţilor cele mai importante din domeniul respectiv. Este o disciplină cu un statut ingrat, care a ajuns să fie adesea asociată (şi nu întotdeauna pe nedrept) cu concepţii maligne precum darwinismul social, rasismul (în general) sau antisemitismul (în mod particular). Din bătălia dintre lamarckism şi mendelism (iniţial mai ales, darwinism, căci până pe la 1900 cercetările lui Mendel fuseseră date uitării) ies învingătoare de cele mai multe ori concepţiile care pun accentul pe natură în detrimentul culturii. Detaliu insolit: părintele eugenismului (şi cel care impune termenul de eugenics) este Francis Galton, copil minune al secolului al XIX-lea, văr cu Darwin.

Din cartea lui Marius Turda se vede limpede că eugenismul nu a fost, în perioada lui de glorie de până prin anii 1930-1940, o mişcare omogenă. Bazat pe credinţa aproape fanatică a adepţilor săi că ştiinţa (id est biologia) oferă o soluţie pentru mai toate problemele, eugenismul cunoaşte forme zise „pozitive”, care încurajează reproducerea şi dezvoltarea indivizilor (şi grupurilor) cu înzestrări superioare, dar şi negative, cu accent pe eliminarea din societate a însuşirilor nedorite prin sterilizare şi eutanasie. Sigur că apogeul acestor procedee inumane este atins în Germania nazistă, dar numărul ţărilor în care ele au fost propovăduite şi chiar puse în practică este destul de mare. Şi – dacă tot e vorba de eterogenitatea eugenismului – autorul pomeneşte de un eugenism vest-european şi de unul est-european (cu deosebiri de accent şi unghi de abordare), de un eugenism al tinerelor naţiuni apărute după Al Doilea Război Mondial şi de unul al establishmentului continental sau de un eugenism al majorităţii în raport cu unul al minorităţilor în cadrul aceleiaşi ţări. Şi, pentru că tot am menţionat prima conflagraţie globală, merită amintită controversa cu privire la rolul războiului în ameliorarea (sau degenerescenţa) raselor. Cu toate aceste clivaje şi oricât de variegat se prezintă tabloul, toate formele de eugenism au în comun scientismul neclintit şi asocierea intimă cu factorul politic şi cu statul, fără ale cărui instituţii şi mecanisme nu îşi pot transpune în practică ideile.

O bună parte a volumului (adresată probabil mai mult specialiştilor decât publicului larg) este ocupată de prezentarea activităţii unor societăţi eugenice şi personalităţi din întreaga Europă, inclusiv de la noi. Spiritul perioadei interbelice şi apoi ideologia naţionalist-fascistă au agitat şi la noi apele, dând naştere unor instituţii efemere şi multor susţineri controversate. Luase naştere şi în România o şcoală eugenică (ilustrată de personalităţi mai puţin cunoscute azi, precum Gheorghe Banu, Ioan Manliu, fraţii Făcăoaru) care nu a fost ferită de excesele epocii. Ceea ce o salvează în parte este preocuparea pentru chestiunile de medicină socială. Soarta eugenismului românesc este în bună măsură o ilustrare a ironiei istoriei. După o încercare disperată de reabilitate îndată după întoarcerea armelor, în 1944, eugeniştii noştri sunt în cea mai mare parte marginalizaţi şi supuşi represiunii în primul deceniu de comunism. Supravieţuieşte, surprinzător, endocrinologul C. I. Parhon, ultimul preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor Latine de Eugenie interbelice, personaj abil, care urcă până în fruntea republicii instaurate la sfârşitul lui 1947. O prelungire a preocupărilor eugenice până spre finalul perioadei comuniste o reprezintă gerontologia Anei Aslan (elevă a lui Parhon, de altfel).

Mărturisesc că impulsul decisiv pentru cumpărarea acestei cărţi mi l-a dat cuvântul „modernitate” din titlu. Pe măsură ce avansam cu lectura, vedeam cu neplăcută surprindere că modernităţii nu-i mai vine rândul, iar textul se ocupă de tot felul de alte lucruri, ce-i drept, interesante de cele mai multe ori. Din fericire despre modernism/modernitate şi eugenism a venit vorba în capitolul final, unde Marius Turda conchide, după o discuţie aplicată:

Am încercat să demonstrez că eugenismul nu trebuie tratat ca un episod ruşinos al istoriei ştiinţelor biologice şi medicale şi nu ar trebui izolat de contextul său social, politic şi naţional, ca o deviaţie de la normă care a dus în cele din urmă la măsurile genocidale ale regimului nazist, ci ca pe o parte integrantă a modernităţii europene, în care statul şi individul s-au îmbarcat într-o aventură fără precedent pentru reînnoirea comunităţii naţionale.

Nu am cum să reiau aici demonstraţia autorului; sunt convins că cei interesaţi vor citi cartea. Este o concluzie ponderată, departe de orice înfierări pătimaşe. În Eugenism şi modernitate... găsim destulă hrană pentru propriile noastre reflecţii asupra temei şi, nu în ultimul rând, o listă de referinţe foarte bogată care poate oferi sugestii pentru lecturi viitoare.

Arthur Honegger şi un fel de „progres social”

Fragmentul de mai jos, din scrisoarea adresată de Arthur Honegger lui Bernard Gavoty, prefaţează volumul Sunt compozitor, care cuprinde convorbiri ale artistului elveţian cu muzicologul francez. Schimbând ce trebuie schimbat – au trecut, totuşi, peste cincizeci de ani, iar secolele de referinţă s-au schimbat, multe formulări rămân straniu de relevante pentru zilele noastre (traducere de Adina Arsenescu):

Cred că Léon Daudet a fost primul care a vorbit despre „stupidul secol al XIX-lea”. Să fie oare acesta vinovat de alunecarea vertiginoasă a secolului al XX-lea în prăpastie? Poate. Totuşi, secolul al XIX-lea a dat Franţei, pentru a nu cita decât această ţară, muzicienii săi cei mai mari: Berlioz, Debussy, Fauré şi alţi douăzeci; poeţi ca Victor Hugo, Verlaine, Baudelaire, Mallarmé etc. ..., o mulţime de scriitori, în sfârșit, o şcoală de pictură şi sculptură fără seamăn. În ţările civilizate se cunoştea de asemenea o bunăvoinţă dispărută de atunci. Îţi era îngăduit să ai câțiva franci în buzunar, fără ca statul să vie să ţi-i ia, mai mult încă, nu te obliga să plăteşti înainte de scadenţă sumele pe care le-ai fi datorat. Puteai să duci banii dintr-o ţară într-alta, fără să colecţionezi autorizaţii, permise, amprente digitale, paşapoarte de tot felul etc. ... pe care le considerăm ca expresie a celei mai grosolane sălbăticii.

De atunci, războaiele vin unele după altele mereu pentru „drept şi libertate”, având ca efect tocmai dispariţia totală a acestei libertăţi de pe suprafaţa globului. Toate strădaniile se îndreaptă spre un singur ţel: un război definitiv, care va lichida totul. Cel mai neştiut ministru de finanţe al unei democraţii libere exercită o tiranie mai apăsătoare decât aceea a cezarilor. Fiscul este un stăpân despotic, în faţa căruia toţi pleacă capul. „Progresul social” înregimentează pe fiecare într-o viaţă asemenea celei dintr-un lagăr de concentrare, făcând aproape imposibilă o existenţă independentă. Savantul este înrolat de către forţele conducătoare. Toate invenţiile sale sunt transformate imediat în mijloace de distrugere. „Binefăcătorii umanităţii” sunt depăşiţi de evenimente, nu mai răspund de maşina de distrugere pe care au pus-o în funcţiune şi din care au sărit repede, asiguraţi astfel că nu vor primi nicio pedeapsă.

În imagine, Honegger la volanul unei „invenţii” a secolului trecut (de aici).

☺☺☺ Matei Vişniec - Negustorul de începuturi de roman

Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec (Cartea Românească, 2013) este, după cum anunţam mai demult, câştigătorul  premiul literar „Augustin Frăţilă”, ediţia a treia. La vremea respectivă îl văzusem pe locul al doilea, după Boala şi visul de Dan Stanca. Ştiu că se poartă, dar nu-mi schimb părerea, dându-mă de partea marelui învingător. Asta nu înseamnă că e o carte proastă, ci pur şi simplu că printre cele cinci din finală a existat alta care să-mi placă mie mai mult. Revenind la subiectul postării de azi, mai că poţi spune că ai de a face cu o piesă de material didactic concepută pentru a arăta studenţilor ce-i postmodernismul literar şi ce poate el. E vorba de un text cu multiple planuri, cu repetate luări în răspăr ale noţiunilor tradiţionale de personaj şi, desigur, autor, cu răsuciri autoreferențiale care mai mult aduc în prim-plan obiectul literar  mai degrabă decât să reflecte (!) lumea extraartistică.

Convenţiile sunt în aparenţă respectate (desigur, numai pentru a fi încălcate cu prima ocazie). Elementul (senzaţional) care pune în mişcare întreg caleidoscopul (cartea e subintitulată „roman caleidoscop” e existenţa unui misterios domn Courtois, reprezentantul unei agenţii care nu doar că vinde scriitorilor începuturi de roman de succes, ci – fapt în sine scandalos, nu? – ar fi furnizat unor mari autori începuturi care i-au făcut celebri. Domnul M. (personajul aflat cel mai aproape de o entitate auctorială) e un scriitor român trăitor la Paris şi valorifică, probabil, o parte din datele existenţiale ale autorului propriu-zis. El va face obiectul unui joc complicat, în care este pe rând manipulat (de Courtois, prin intermediul lui Bernard şi al Domnişoarei Ri) şi manipulator (al propriilor personaje).

Nu lipsesc din puzzle accentele tehnologice de ultimă oră, apelurile pe Facebook şi Twitter, ba chiar intră în scenă un sinistru program de scris literatură numit Patch. Suntem în plină distopie, uneori cititorului îi e greu să-şi dea seama unde e vis şi unde e realitate textuală, se estompează limitele dintre viaţă şi moarte. E o desfăşurare de forţe care nu are cum să nu impresioneze, deşi uneori poţi rămâne cu senzaţia că eşti la o lecţie de anatomie şi profesorul îţi explică scheletul folosind un model meşteşugit confecţionat.

Romanul lui Matei Vişniec are miză mare (în definitiv, ea e miza virtuală maximă a unei opere, anume însuşi statutul ei ontologic), e scris cu un bun control al tensiunii şi nu fără un anume umor negru care serveşte drept condiment al unei scrieri care ar fi rămas altminteri cam anostă:

Mulţumesc, GUŢĂ. Vom scrie împreună un roman triplu mixt în care vom ţine cont de elemente autobiografice, dar în care vom strecura şi o poveste de dragoste precum şi elemente care să-l facă inclasabil. Te rog acum să marchezi pe scara care ţi se afişează în faţă gradul de originalitate pe care îl doreşti pentru romanul tău. Te rog să muţi cursorul pe scala pe care o vezi unde originalitatea este notată de la nivelul 0 până la nivelul 100. Pe măsură ce mişti cursorul observi că apar şi exemple de romane situate la nivelul respectiv. Acum te-ai oprit la nivelul 65, deci eşti în familia de originalitate reprezentată de Oscar Wilde, Franz Kafka, Maurice Ponce, Haruki Murakami, Bohumil Hrabal şi Dino Buzzati. Felicitări. Ai optat pentru o familie de scriitori care au mult spirit şi umor, care amestecă fantasticul cu oniricul, gustul pentru absurd şi insolit cu o imensă capacitatea de observare a realităţii în profunzime.

Trecem acum la faza propriu-zisă de redactare. Doreşti ca povestea să fie scrisă la persoana a treia, la persoana întâi, pe mai multe voci, sau după principiul unor alternanţe aleatorii.

Mai slăbuţe mi s-au părut paginile „româneşti” ale romanului, acele pasaje în care domnul M. revine în Bucureştii tinereţii lui. E o ocazie de evocare a unor locuri şi oameni care spun mult iniţiaţilor, dar mai puţin cititorului laic. Dimensiunea autohtonă e un ingredient care putea lipsi din ciorba caleidoscopului nostru, o carte incitantă, care pune probleme – nu puţine – şi din fericire nu-şi propune să le rezolve.