☺☺☺☺Neagu Djuvara - Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914 - 1991)

Titlul - o recunoaşte însuşi autorul, este unul „cu iz gazetăresc”. Cel puţin pentru cei care au fost elevi silitori şi îşi amintesc de două războaie mondiale (1914 - 1918 şi 1939 - 1945), să vorbeşti de unul singur, care ar fi durat aproape optzeci de ani, sună senzaţional. Cu toate astea, cartea lui Neagu Djuvara, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914 - 1991) apărută în 2008 la Editura Humanitas numai senzaţională nu este. Dimpotrivă, micul volum, de numai 140 de pagini, e un eseu dens şi argumentat sprinţar şi isteţ, în stilul deja cunoscut al autorului. Este o succintă primblare prin câteva milenii de istorie universală, dar nu de dragul promenadei sau al etalării sterile de erudiţie, ci pentru a încerca să vedem încotro mergem.

Neagu Djuvara construieşte un model al înfloririi şi decăderii civilizaţiilor şi imperiilor care le ilustrează şi identifică, spune d-sa, „uimitoare similitudini în desfăşurarea lor”. El distinge cinci faze de dezvoltare. Primele trei sunt aproape de domeniul truismului, amintind de celebrul cosor al lui Moceanu din Marin Preda: faza larvară, faza de formare, faza de înflorire. Urmează încă două faze, faza luptei pentru hegemonie (Djuvara preia din istoria Chinei denumirea de perioadă a „regatelor combatante”) şi faza imperială, în care statul care şi-a asigurat hegemonia domină cultura respectivă pe termen lung. Detaliu deosebit de interesant - statul învingător ocupă de regulă un teritoriu oarecum marginal în raport cu centrul ariei civilizaţiei respective şi este - cronologic vorbind - ultimul sosit la masă. De exemplu, Roma triumfă asupra întregii lumi elenistice venind dintr-o margine a acesteia, Imperiul Otoman este cel care integrează civilizaţia arabă, perşii unifică Orientul Mijlociu dintr-o poziţie de nou-veniţi etc.

Eseul lui Neagu Djuvara aplică modelul la cazul particular al civilizatiei occidentale. El vede naşterea acesteia în Gallia, de unde pattern-ul se extinde treptat în tot restul Europei, ajungând într-un târziu şi în est, la noi, apoi până în Rusia. Perioada de înflorire e reprezentată de Renaştere şi marile descoperiri geografice, după care începe (să mă exprim colocvial, să mă ierte profesorul Djuvara), cafteala pentru dominaţia spaţiului de civilizaţie. Primul atentator la starea de lucruri existentă este Carol Quintul, care eşuează în tentativa sa. Războiul de 30 de ani (1618 - 1648) este şi el un episod al luptei pentru hegemonie, iar în urmăroarele două au loc tentative de mai mică amploare, dar Franţa, principala pretendentă la supremaţie, eşuează.

E rândul Germaniei. La început triumfătoare în războiul cu Franţa (1870), Germania dă un rateu răsunător în Primul Război Mondial. Următoarea (şi ultima) ei tentativă se soldează cu Al Doilea Război Mondial, pierdut în condiţiile care se cunosc. După Neagu Djuvara, cele două războaie mondiale, urmate de aşa-zisul război rece dintre SUA şi URSS a reprezentat ultimul act al perioadei regatelor combatante. Acest act se încheie cu destrămarea URSS, în 1991, iar victoria este, limpede pentru toată lumea, a Statelor Unite.

Dacă aplicăm această grilă de lectură a istoriei universale, teza susţinută de Neagu Djuvara nu mai apare defel senzaţională. Cele două războaie mondiale, oricât de distincte ar părea ca desfăşurare şi situate temporală, nu ar fi decât două episoade - majore, e adevărat - ale uneia şi aceleiaşi perioade din dezvoltarea unei civilizaţii. Nimic strident, nimic care să sfideze acel lucru pe care Descartes îl considera a fi lucrul cel mai bine distribuit din lume.

America a căştigat, aşadar, bătălia pentru supremaţie în lumea occidentală (nu intră aici în discuţie planul global mai amplu, care cuprinde, desigur, şi China). A respectat tipicul, reprezentând o arie laterală, ca vechiul Imperiu Roman odinioară, iar Statele Unite au constituit elementul cel mai recent intrat în luptă. Cum ar veni, bătălia o câştigă acela care vine de departe (provincialul) şi care se angajează ultimul în conflict.

Neagu Djuvara insistă pe drept cuvânt că istoricul nu trebuie să joace rolul de prezicător al evenimentelor ce vor sa vină. De aceea, el îşi subintitulează, prudent, lucrarea eseu de „istorie-politologie”, ceea ce îi permite să arunce o privire spre viitor. El crede că hegemonia americană nu va ajunge să se întindă asupra întregii planete. De asemenea, în ceea ce priveşte durata acestei hegemonii, perspectivele nu par foarte luminoase. Detaliu extrem de interesant: Neagu Djuvara explică, cu numeroase ilustrări din istoria marilor imperii, că faza finală a existenţei acestora e anunţată, printre altele, de ascensiunea masivă la putere a unor grupuri etnice, minorităţi, provinciali etc. care se infiltrează în structura clasei conducătoare şi ajung să dea conducătorul. De exemplu, în Imperiul Roman, îndată după ce e impusă dominaţia romană asupra bazinului Mediteranei, împăraţii se recrutează din provinciile periferice sau chiar din neamuri care nu au nimic roman în ele (sa nu uităm că însuşi Traian, proslăvit în multe cântece patriotice, e din... Hispania). În Statele Unite, minoritarii încep să ocupe din ce în ce mai multe posturi-cheie, iar în anul 2009 (la un an de la publicarea cărţii de faţă!), preşedinte ajunge un mulatru. Să se fi apropiind sfârşitul dominaţiei americane? Neagu Djuvara crede că da, iar mesajul e pesimist, căci, crede el, urmează „o lungă perioadă de dezordine generală şi tulburări haotice”.

Fie că suntem, fie că nu suntem de acord cu construcţia lui Djuvara sau cu concluziile acesteia, trebuie să recunoaştem că omul nu bate câmpii şi vine întotdeauna cu exemple interesante. Înlănţuirea argumentelor e limpede, stilul, ca de obicei, charmant şi atrăgător. Neagu Djuvara este, cred, singura personalitate importantă din România de azi pe care mi-aş alege-o ca model. Îndrăznesc chiar să mă întreb, în spiritul cărţii despre care am scris, dacă viitorul intelighenţiei noastre nu le aparţine unor ex-centrici, de pildă unora care au stat multă vreme departe de casă (Neagu Djuvara, deşi foarte în vârstă, ilustrează bine categoria), numai pentru a reveni ca să schimbe paradigma cam înţepenită de la noi. E doar un gând.