☺☺☺ Pierre du Bois - Ceauşescu la putere

Ceauşescu la putere (Editura Humanitas, 2008) - anchetă asupra unei ascensiuni politice - nu e fiction, deşi văd că se poartă un gen de reenactment al figurii dictatorului de zici că eşti în plin mister medieval al naşterii Domnului. Oricum, piesa care înţeleg că se joacă cu un succes imens la Odeon redă ultimele ore din viaţa lui Ceauşescu, pe când cartea lui Pierre du Bois ne prezintă circumstanţele preluării puterii de către acesta, precum şi metodele pe care le-a folosit.

Sfârşitul domniei lui Gheorghiu-Dej (martie 1965) îl găseşte pe Nicolae Ceauşescu instalat în funcţia de secretar al Biroului Politic al CC al PMR (conform titulaturii din epocă). Detaliu important, Ceauşescu răspunde de sensibilul domeniu al cadrelor, poziţie care îi permite să cunoască bine atât oamenii, cât şi vulnerabilităţile acestora. Apropierea sfârşitului fizic al lui Gheorghiu-Dej (bolnav de un cancer despre care s-a vehiculat mitul - neconfirmat - că i-ar fi fost inoculat de sovietici) declanşează lupta pentru putere la vârful partidului conducător. Grupul restrâns al decidenţilor politici se transformase (expresia e a lui du Bois) într-un cuib de vipere.

Biroul Politic e bulionul de cultură din care se recrutează viitorul prim-secretar, în realitate capo di tutti capi în partid şi în stat. Principalii pretendenţi erau (pe lângă Ceauşescu), Alexandru Drăghici (temutul ministru de Interne al negrilor ani ’50), Chivu Stoica (mandarin de partid cunoscut prin calitatea de a se ralia curentului dominant), Gheorghe Apostol (fost pentru scurtă vreme prim-secretar al partidului) precum şi Alexandru Bârlădeanu şi Ion Gheorghe-Maurer, intelectualii grupului, vulnerabili prin însăşi această postură.

S-a afirmat că Gheorghiu-Dej şi-a pus problema desemnării (informale, desigur) a unui succesor, ba chiar că ar fi avut o preferinţă limpede pentru Ceauşescu, pe care, chiar dacă îl aprecia, nu ezita să-l ridiculizeze pentru tarele sale:

Îl plăcea mult pe Ceauşescu, pe care îl numea Nicu [...], îl primea deseori, îl susţinea la nevoie. Îşi şi bătea joc de el din cauza bâlbâielii şi defectelor sale de pronunţie. „Nicule, spune-ne, cu ce ţară sunt în război Statele Unite?” Nicu răspundea conform aşteptărilor: „Vietnamul”, pronunţând „Vie-nam”, în râsetele asistenţei.

Realitatea este, demonstrează du Bois, că Dej optase până la urmă pentru Apostol. Pentru Ceauşescu era esenţial ca testamentul politic al bătrânului dictator să nu capete notorietatea care să transforme alegerea lui Apostol în fait accompli, aşa că a manevrat astfel încât în ultimele sale zile de viaţă Gheorghiu-Dej să fie practic izolat de familie şi de principalii colaboratori. Nici rivalii lui Ceauşescu nu stăteau cu mâinile în sân. Pe 18 martie 1965, în faţa sfârşitului iminent al conducătorului (Dej moare pe 19 martie), au loc întâlniri secrete între pretendenţi. Apostol părea să fi câştigat partida.

Ceauşescu reuşeşte însă să răstoarne rezultatul, izolându-şi, cu răbdare, concurenţii, mai ales pe Apostol (personaj greoi, cu o inteligenţă mai degrabă precară), apoi câştigând sprijinul lui Chivu Stoica şi Maurer. Principalul argument folosit de aceştia era că Ceauşescu merită funcţia supremă în partid pentru că este cel mai tânăr. Maurer va declara chiar, după mulţi ani, că a fost impresionat de dorinţa de a învăţa de care era animat Ceauşescu şi care ar fi compensat educaţia sumară de care se bucurase. La 21 martie 1965 Nicolae Ceauşescu e ales (desigur, în unanimitate, dovadă că rufele se spălau în familie) prim-secretar, iar calea cuceririi întregii puteri e deschisă. Biroul Politic, care era un fel de club al pairilor (primul-secretar era un fel de primus inter pares) va deveni Comitet Politic Executiv format din fantoşe manevrabile cu uşurinţă.

În următorii ani, el va acapara toate funcţiile majore, devenind în 1967 preşedinte al Consiliului de Stat (şef al statului) şi, din 1974, preşedinte al RSR. Va avea grijă ca foştii săi rivali să fie marginalizaţi (termenul a făcut carieră după 1989) şi i-a înlocuit, treptat, cu oameni de încredere, docili, nu neapărat lipsiţi de inteligenţă (caz emblematic - celebrul Dumitru Popescu-Dumnezeu). Cartea lui Pierre du Bois, redusă ca dimensiuni, e suprinzător de bogată în detalii şi caracterizări ale unor personaje şi fapte asupra cărora autorul s-a documentat minuţios, mergând ori de câte ori s-a putut la surse primare (relatări ale celor care au trăit nemijlocit evenimentele). Nu de puţine ori lucrarea răstoarnă idei cu care publicul ajusese să se obişnuiască şi este - prin caracterul său implicit polemic, o lectură antrenantă, obligatorie aş zice pentru cei interesaţi să cunoască respectiva perioadă politică şi mecanismele (universale?) ale câştigării puterii. Îşi mai aminteşte cineva celebra replică adresată de cineva acum câţiva ani lui Petre Roman, înainte ca acesta să piardă şefia PD: „Petre, eşti cel mai bun!”?