☺☺ Silviu Brucan - Generaţia irosită (Memorii)

Apărută la Editura Teşu în 2007, cartea lui Silviu Brucan, Generaţia irosită, reprezintă de fapt reeditarea lucrării, scoasă se pare la o editură la fel de puţin cunoscută la începutul anilor ’90 (nu căutaţi pe internet: oricât de greu ar fi de crezut, mai există edituri fără website şi cărora pare să le fie indiferent dacă îşi vând sau nu cărţile).

Avem de a face nu doar cu o carte de memorii, ci şi cu o autobiografie. Silviu Brucan (născut în 1916) avansează teoria potrivit căreia a făcut parte dintr-o generaţie irosită, prinsă între două revoluţii, cea comunistă (1944 - 1948) şi cea decembristă (1989). Această generaţie ar fi fost victima unor circumstanţe istorice care au silit-o să facă opţiuni de tipul lose-lose. Noroc că unii din reprezentanţii generaţiei în cauză (printre care se numără şi Brucan, desigur) şi-au dat seama că „au apucat-o pe o cale greşită” şi au făcut şi ei ce au putut, unii luptând cu sistemul din interior şi făcându-l mai respirabil, alţii (foarte puţin numeroşi, de altfel) practicând o disidenţă mai mult sau mai puţin dură. E, desigur, o teză discutabilă, căci se cunosc destui membri ai aceleiaşi generaţii care au avut o traiectorie diferită de a lui Brucan & co. şi au petrecut ani întregi din interval ’44 - ’89 în închisoare.

Silviu Brucan declară că nu îşi propune să scrie o lucrare de istorie, ci să prezinte numai acea parte a istoriei pe care „a trăit-o ca experienţă personală”. Dacă părţile propriu-zis autobiografice (cum ar fi prezentarea familiei de origine, origine socială de altfel proastă, din negustori scăpătaţi, sau experienţa lansării ziarului Scânteia) sunt, într-adevăr, reflectarea unor experienţe directe, alte capitole sunt scrise, evident, pe baza relatărilor altora. E vorba despre cele dedicate răsturnării de regim de la 23 august 1944, revoltei de la Braşov din 1987 sau chiar unora din evenimentele din decembrie 1989.

Stalinist feroce în anii de început ai regimului, Brucan pretinde că s-a deşteptat brusc (cu vorbele lui, a avut un „moment de cotitură”) după ce a citit celebrul raport al lui Hruşciov din 1956 care demasca crimele lui Stalin. O bună parte din memorii sunt consacrate carierei făcute de autor sub Gheorghiu-Dej. E limpede că, deşi are grijă să menţioneze brutalitatea dictaturii acestuia şi abilitatea de-a dreptul machiavelică a personajului, memorialistul nutreşte o admiraţie nereţinută faţă de conducător. Ideea de bază este că Dej, deşi om cu serioase carenţe de educaţie şi caracter este, în esenţă un om inteligent şi raţional, dotat cu umor şi bun simţ (calităţi pe care Ceauşescu, prin contrast, se va vedea că nu le are).

Epoca lui Dej a fost de altfel o vârstă de aur pentru Brucan. Propulsat în postul de ambasador Statele Unite (un capitol se numeşte Diplomat roşu la Washington) şi numit apoi conducător al Televiziunii, Brucan nu face economie de spaţiu cu relatarea unor episoade din carieră pe care le consideră amuzante. Venirea la putere a lui Ceauşescu va pune capăt acestei evoluţii spectaculoase. E limpede că între cei doi există o profundă incompatibilitate, iar Brucan relatează pe pagini întregi tot felul de orori despre cuplul Nicolae - Elena Ceauşescu. Vremurile bune de sub Gheorghiu-Dej trecuseră însă iremediabil, iar autorul, marginalizat, va practica o disidenţă mai mult sau mai puţin cu voie de la poliţie ce va culmina cu semnarea scrisorii celor şase.

Silviu Brucan scrie şi despre anii de după 1989. El încearcă să facă lumină în jurul celor două idei lansate de el şi care au făcut mare vâlvă la vremea lor, anume celebra sintagmă stupid people şi aprecierea că românii vor avea nevoie de 20 de ani pentru a deprinde democraţia. Autorul susţine că a fost greşit citat în privinţa celei dintâi şi greşit interpretat cât priveşte cea de a doua formulare. Nu ştiu care e adevărul, dar m-au plictisit întotdeauna discuţiile şi scandalurile desfăşurate în jurul lui Brucan şi al susţinerilor sale. Omul ajunsese să capete o aură aproape mitică de analist politic şi chiar profet, aşa că ce era să facă... profeţea şi el la televizor cât putea, într-un stil bine jucat, cu cinism afişat ostentativ şi cu o anume duritate care se vroia descinsă din şedinţele Biroului Politic al anilor ’50. Nu mă aşteptam ca memoriile să spună lucruri spectaculoase. Ele ne dezvăluie un om inteligent şi abil (ceea ce ştiam deja), care îşi conduce în permanenţă relatarea astfel încât să îl pună într-o lumină favorabilă. O lectură interesantă pe alocuri, dar care trebuie întreprinsă cu o mare doză de scepticism.