miercuri, 17 martie 2010

☺☺Adela Greceanu - Mireasa cu şosete roşii

Dacă mireasa lui Truffaut era îmbrăcată în negru, cea din romanul Mireasa cu şosete roşii de Adela Greceanu (Polirom, 2008) e ceva mai fistichie în materie vestimentară. Tot în spiritul unei paralele film - literatură, dacă în aşa-zisele comedii romantice hollywoodiene acţiunea gravitează adeseori în jurul unei nunţi, extrăgându-se comicul din situaţiile conexe evenimentului, în cartea de faţă acţiunea nu gravitează în jurul niciunui element, poate şi pentru că nu există, de fapt, nicio acţiune.

Despre ce este vorba în roman? Eram (iar) tentat să scriu că nu e vorba de nimic, cel puţin nu în materie de acţiune propriu-zisă. Simplificând întrucâtva, desigur, se poate spune că Mireasa... Adelei Greceanu e o carte formată din două părţi, ambele construite având-o în centru pe mireasă, personaj feminin generic (prin lipsa unui nume, în ciuda articolului hotărât) trecut (surprinzător?) de prima tinereţe. Cele două părţi diferă în privinţa tehnicii scriitoriceşti. Prima redă - formal - scena canonică a pregătirii miresei de către obştea femeilor iniţiate: naşa Lena, verişoara Pulheria, mătuşa Zizi şi tanti Sofica. Toate aceste muieri doamne trăncănesc neistovit despre una sau alta, în idiolecte pitoreşti şi un pic demodate, amintind pe alocuri, straniu, de vorbirea unor personaje din Slavici. Naşa Lena e înzestrată de autoare cu un automatism verbal (utilizarea cuvântului „normal”) ce trimite, pe plan frazal, la fenomenul infixării expletive cunoscut în fonologie:

- Tot copilă ai rămas normal, copilă, cât eşti tu de deşteaptă. Păi, tu nu te gândeşti că ea crapă de invidie că tu te măriţi normal şi ea până la patruzeci de ani nu s-a măritat!... Şi dac-ai fi pe catafalc - Doamne fereşte! -, te-ar invidia. Că nu e ea în centrul atenţiei. Uită-te numai cât stă în baie normal!

Autoarea pare a avea o mică obsesii legate de ticurile verbale (în partea a doua ea pomeneşte de o profesoară de chimie a miresei care introducea adverbul chipurile unde cu gândul nu gândeşti („Natriu plus clor formează chipurile clorura de natriu”). Printre trăncănelile neîncetate ale acestui adevărat cor de tragedie antică à rebours se strecoară replicile miresei, care joacă (în aceiaşi termeni) dacă nu rolul corifeului, atunci pe cel al protagonistului. Intervenţiile miresei sunt monologuri interioare uşor schizoide:

- Sora mea, zice mireasa, a apărut în trei fiinţe până acum. Am trădat-o de fiecare dată. Şi ea m-a rănit de fiecare dată. Ne luptam care să trăiască. [...]

Când se referă la mirele ei, mireasa îl numeşte adesea „miel”, termen evident încărcat de conotaţii biblice, în acord cu tonul incantatoriu şi simbolic al monologului:

- Ce ruşine e să-ţi arăţi frumuseţea... Mai degrabă te porţi infantil, ca mielul meu, sau frivol, ca mine. Numai celor foarte puternici le dă mâna să-şi lase frumuseţea la iveală tot timpul. Prima dată când i-am arătat mielului frumuseţea mea a fost când i-am cântat.

Discursul miresei rezervă uneori surprize:

- Mătuşa Zizi era o persoană extrem de sobră, zice mireasa, dar de când a murit, nu ştiu ce are, a devenit cam cochetă.

Ooops! Păi mătuşa Zizi nu era una din cele patru coriste, pălăvrăgind şi ea cu elan? Era, dar era şi moartă în acelaşi timp, vezi bine. Bine zicea femeia Caliopa a lui Caragiale: A venit şi zice să nu mai învârtim masa, care vorbeam cu soră-mea, care a murit, şi ne spunea poezii de Iminescu şi de Victor Cucu (Justiţia română). Nu e singurul derapaj logic al miresei. Sigur că n-o să te apuci să cauţi nod logic în papura estetică - intervenţiile miresei sunt bucăţi de poezie în proză, cu vizibile tente suprarealiste/expresioniste. Supărător nu e aşadar că autoarea produce, prin vocea miresei, aceste deraieri, ci că aceste adevărate replici poem sunt pline de preţioziate, interminabile şi ajung să îl plictisească pe cititor. În general, răsufli uşurat când termini de citit prima parte, sperând să dai peste ceva mai acătării în cea de a doua.

Speranţa asta rămâne, din păcate, deşartă. În partea a doua dispare corul, aşa că protagonista se poate dezlănţui în voie. E drept că de data asta mireasa se transformă din vocea de profet veterotestamentar într-o voce care aparţine unei femei moderne şi care îşi istoriseşte iubirile cu cinci bărbaţi (dacă i-am numărat bine), predecesori, cum ar veni, ai mielului. Sunt pagini după pagini de confesiuni anodine, de notare uneori minuţioasă a detaliului sentimental sau exterior, după caz, din care nu rămâi cu prea mare lucru. Adela Greceanu (care e şi poetă) şi-a încercat puterile scriind un roman voit probabil... poetic. Citindu-l rişti să rămâi cu senzaţia de spaţiu umplut cu vorbe. Sunt atât de multe vorbe că li se subţiază de tot substanţa. Poetul convertit în romancier eşuează de data asta în întreprinderea sa.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Nice post and this enter helped me alot in my college assignement. Gratefulness you as your information.

Micawber spunea...

@ Anonim

I am happy I was able to help. I do however hope - for obvious reasons - that you did not have to write the assignment in English.